ACTUALITATEA
Simpozionul Naţional
Părintele Galeriu – 7 ani de la plecarea la Domnul
Organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“ din Bucureşti, de Parohia Bisericii „Sfîntul Silvestru“, de Asociaţia Părintele Galeriu şi de Asociaţia Studenţilor Teologi Ortodocşi, seminarul s-a desfăşurat joi, 18 noiembrie 2010, în Amfiteatrul „Dumitru Stăniloae“ al facultăţii bucureştene. Proximitatea cu Biserica „Sfînta Ecaterina“ a permis debutul manifestării prin Sfînta Liturghie încheiată cu pomenirea părintelui Constantin Galeriu la care, alături de membrii familiei – presbitera Argentina, fiii etc. – am putut recunoaşte şi alte personalităţi creştine ale momentului precum academicianul Emilian Popescu, publicistul Costion Nicolescu, desemnat moderator al sesiunii de evocări şi comunicări etc.
Lucrările simpozionului au început cu o mare întîrziere faţă de program (ce s-a accentuat pe parcurs, îndeosebi după masa de prînz), element pe care l-aş numi semnificativ – dacă nu chiar definitoriu! – pentru mentalitatea creştinătăţii răsăritene, unde timpul a avut şi are alte ritmuri, în genere mult mai domoale, faţă de restul Europei matematic civilizate.
Mai întîi s-a rostit un scurt cuvînt deschizător din partea reprezentantului gazdelor, pr. prof. dr. Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Română[1]: Părintele Galeriu avea 55 de ani cînd a venit aici, în 1973. A avut un impact mare asupra profesorilor, asupra studenţilor. Era cuceritor; vorbea la masă, la rugăciunile de dimineaţa, sîmbăta… Apologetica era specialitatea sa, căci lucrase mulţi ani la teza de doctorat Jertfă şi răscumpărare, obţinînd titlul de doctor în teologie. Cuvîntul său avea mereu conţinut dogmatic, o fundamentare biblică solidă. Arunca mereu punţi între teologie şi cultură, între teologie şi ştiinţă. Toate adevărurile – afirma – au la bază adevărul de credinţă. În teologia omiletică ajunsese conducător de doctorat, era chemat la multe facultăţi să dea mărturie despre adevărurile teologice. A fost un munte al spiritualităţii româneşti, cărturar cu vastă cultură ortodoxă. Mare ca predicator şi mare duhovnic, ştia să zidească. „Domnilor studenţi, binele creează, răul distruge“ – a afirmat cînd a venit, în 1973, la facultate…
A fost citit apoi de către Î. P. S. Ciprian Cîmpineanul mesajul P. F. Daniel, Patriarhul B.O.R. De asemenea, s-a citit de către pr. consilier Alexandru Ghelasie şi mesajul Î. P. S. Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos şi s-a recurs inspirat la tehnica video, aducîndu-se dinaintea participanţilor, printr-un fragment de film, glasul, chipul şi gestica binecunoscute ale însuşi comemoratului părinte profesor Constantin Galeriu.
Din pricini personale, n-am luat parte, în continuare, decît la prima parte a simpozionului (ultimele zeci de minute aducîndu-mi şi porţia de suferinţă fizică necesară mie, păcătosului, probabil întru îndreptare, prin jetul de aer condiţionat pus în funcţiune chiar deasupra mea!).
Costion Nicolescu, moderatorul etapei a II-a a simpozionului, a început printr-o interpretare personală a întîrzierii lucrărilor: Sîntem în duhul părintelui Galeriu, căci întîrzia fără de voia lui adeseori. Desigur, a fost mereu aşa cu voia lui Dumnezeu, ca şi acum, cînd părintele a stat mai mult decît prevăzuseră organizatorii în Biserică. Era un om căruia îi plăcea tihna cuvîntului. Excepţii sînt de fapt preoţii care vorbesc scurt. Părintele Galeriu vorbea cam o oră. El crea în momentul predicii, era viu. Cum l-am cunoscut? Eram un tînăr anonim de treizeci de ani în căutare de duhovnic şi Mihail Urzică mi-a dat o listă de duhovnici. Pe atunci trăia şi părintele Bărbulescu – avea 90 de ani. Dar eu l-am ales pe părintele Galeriu. Am ajuns la biserică de dimineaţă. Nu era nimeni încă în biserică, m-am închinat la icoane şi m-am aşezat într-o strană. În penumbra aceea a intrat părintele Galeriu, s-a închinat şi dumnealui şi a venit la mine. Mi s-a adresat pe un ton familiar, de parcă ne ştiam de multă vreme; discuţia aceea avea să fie începutul unei lungi legături… Venea acolo multă lume. L-am cunoscut la „Sfîntul Silvestru“ pe Î. P. S. Casian, pe atunci cîntăreţ la strană… O întîmplare despre întîrzieri cu părintele Galeriu – e şi doamna preoteasă aici, poate să confirme – am să mai spun aici. Odată, părintele era invitat la radio, la „România cultural“, într-o marţi, la ora 17. Am ajuns pe la 16:15 şi doamna preoteasă mi-a spus că părintele nu poate fi deranjat, că se odihneşte. M-am uitat la ceas, dar spunîndu-mi: „Aşa veniţi cu toţii, daţi peste el grămadă, n-are timp omul să se odihnească!“, m-a pus la respect. Am tăcut şi am început să aştept – ce era să fac! Pe la fără douăzeci, vine părintele. Eu eram deja îngrijorat, dar părintele calm, s-a urcat în maşină şi, ca un vechi conducător auto, mă dirija: „Ia-o pe acolo, pe-acolo…“ Bucureştiul – ştiţi: aglomerat. Transpirasem… Dar am ajuns în ultima clipă…
În continuare, a fost invitat la microfon pr. Alexandru Gherasim, fost student, coorganizator şi succesorul părintelui Constantin Galeriu la Biserica „Sfîntul Silvestru“. Confirmă unicitatea, varietatea conţinutului predicilor, pentru care veneau mulţi intelectuali: Sorin Dumitrescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu… Nu veneau la slujbă, veneau special la predici. Era o îmbulzeală de lume, acea iubire care sufocă, oameni care-l luau cu asalt pe părintele cu fleacuri. Pe nimeni nu refuza…
Precizînd caracterul „de suflet“ al manifestării, contrar anunţului făcut în „Ziarul Lumina“ care se referea la un eveniment academic, moderatorul afirmă că mai toate cuvîntările părintelui Galeriu se adresau oamenilor care nu aveau pregătire academică. Predicile sale înregistrate în condiţii precare mărturisesc acest lucru. Era cuvîntătorul tainelor dumnezeieşti, aşa ca un adevarat avva Galeriu. Avea darul de a aduna în jurul său oamenii, iar asta mi-au amintit-o cei prezenţi în dimineaţa aceasta în Biserică, la parastas [sic], cînd s-au strîns dintr-o dată…
Realitatea am interpretat-o diferit: la orice pomenire a morţilor, mai ales cînd se ridică prinoasele, participanţii se grupează în jurul acestora, atingîndu-le şi înlănţuindu-se viu, prin punerea mîinilor pe spatele celui mai apropiat. E un ritual de participare mereu emoţionant, nu numai în cazul evocat acum.
Revenind la desfăşurarea simpozionului, de la microfon a vorbit în continuare (parcă spre a infirma aserţiunea moderatorului despre trăsătura neacademică a întîlnirii!) academicianul Emilian Popescu: Mi-am propus să prezint darurile părintelui Galeriu. Pe Sfîntul Apostol Pavel l-a ales Dumnezeu din pîntecele maicii sale, ori pe ceilalţi sfinţi apostoli. Şi în acest caz, cu siguranţă tot de o alegere se poate discuta… Vorbeam cu părintele Galeriu, după Revoluţie: Ce ne facem? După război, erau intelectuali care au apărat Biserica: Nichifor Crainic, Nicolae Iorga… Acum nu mai avem intelectuali care s-o apere… Părintele Galeriu avea o memorie extraordinară: cita din Sfînţii Părinţi, din Biblie, în orice împrejurare… Un alt dar era cel oratoric deosebit. Înainte de Revoluţie, nu se comunica cu mass media. În aceste împrejurări, părintele Galeriu folosea oratoria din vechime, acea retorică utilizată în folosul Bisericii, plină, încărcată de conţinut. Avîntul lui avea putere fiindcă spunea adevărul, îl trăia. Era un apărător al Bisericii. Cînd s-a putut folosi de televiziune, şi acolo a vorbit mult, a schimbat imaginea Bisericii. Preot adevărat, el a trăit preoţia, cu evlavie. Ca şi părintele Stăniloae, nu avea haine civile. Era preot în orice împrejurări, cu un spirit misionar fără egal. A preluat conducerea Frăţiei Ortodoxe Române, a început a călători în întreaga ţară. Venea uneori frînt de oboseală de pe drumuri. M-am nimerit lîngă el pe cînd se întorcea de la Constanţa. L-aş compara cu părintele Cleopa: a fost la Ploieşti, a suferit şi în închisoare. Era discret pe tema aceasta. Se ştie doar că nişte aşa-zişi hoţi au năvălit peste el în Biserică, l-au bătut, i-au furat obiecte de preţ ale Bisericii, l-au intimidat obligîndu-l să nu vorbească…
Ca profesor coleg avea mare prestigiu. Susţinea cu toată ardoarea cîte o cauză, în cîte o şedinţă de catedră, reuşind mai totdeauna să obţină ceea ce-şi propunea, convingînd pe toată lumea. De exemplu, după Revoluţie l-a apărat cu toată convingerea pe pr. prof. Alexe, căruia, aşa cum se va şi dovedi în cele din urmă, totul i se înscenase. A ales pe pr. Vasile Gordon ca succesor la catedră, s-a bătut pentru el şi a avut dreptate. Corectitudinea lui faţă de banii Bisericii era iarăşi recunoscută. Îi spunea doamnei preotese Argentina, aici de faţă: „În buzunarul ăsta e foc! Să nu te atingi: sînt banii Bisericii!“…
Moderatorul a intervenit cu o scurtă amintire despre Părintele Cleopa şi Părintele Galeriu, pe care i-a urmat pe un drum pînă la stînă. (Apropierea cu legendele populare despre Dumnezeu şi Sfîntul Petre care păşeau odinioară pe pămînt mi s-a părut totuşi forţată!) Vorbea mai mult Părintele Cleopa şi din cînd în cînd, cînd se referea la vreun pasaj biblic, îl lăsa şi pe Părintele Galeriu să intervină. Aici trebuie să precizez că opera scrisă academic de Părintele Constantin Galeriu era apreciată de Pr. Constantin Pavel drept „cea mai bună lucrare care s-a scris pînă acum în româneşte“.
Pr. Vasile Gordon, titularul catedrei, precizează că nu va ţine o prelegere, aşa cum s-a anunţat, cu titlul Părintele Galeriu, profesor de Omiletică, Catehetică şi Pedagogie creştină, ci va face doar o emoţionată evocare: Părintele Galeriu era un monument de răbdare şi de îngăduinţă cu fiecare dintre noi. Eu, de pildă, am ajuns odată foarte tîrziu şi l-am rugat să nu se supere. „Ascultă – mi-a zis – eu nu mă supăr decît pe propriile mele păcate“. A slujit acolo, la Biserica „Sfîntul Silvestru“ atîta vreme, se legase într-atît de sfîntul lăcaş, încît se confunda cu el. Îmi amintesc emoţionat, cînd era în cărucior, aşa cum l-am văzut ultima oară, în biserica goală, făcînd împreună un tur. Privea pe îndelete icoanele, pereţii, odoarele şi l-am auzit, la un moment dat: „Frate Vasile, nu-i aşa că e frumoasă biserica asta?“… Sigur că era…
Profesoratul părintelui început în 1973, ca spiritual, a continuat după ce şi-a susţinut lucrarea coordonată de Părintele Ghiţescu. Părintele Stăniloae a venit cu oferta la Facultate, în favoarea părintelui Galeriu. După ce-a fost un an spiritual, a devenit lector la secţia sistematică (teolog dogmatist – comenta cu blîndeţe, ori de cîte ori venea vorba despre aceasta, cu oarecare părere de rău: „N-a fost loc altundeva… Mi-au dat omiletica şi catehetica…“ Nu încălca programa ca profesor, dar nici nu s-a zbătut să-şi facă un curs. A fost însă atipic. A făcut altceva, folosind cursul părintelui Belu de la Sibiu. Am descoperit ulterior adnotările, însemnările sale. Spunea din proprie trăire, căci era mărturisitor şi ca profesor. În latină profesor înseamnă, de altfel, specialist, dar prepoziţia pro- cu ablativul adăugat lui fateor, fatērī înseamnă a mărturisi. Profesorul de religie e un martor şi un mărturisitor al unui crez ortodox…. Cuvîntul cu putere al părintelui Galeriu se manifesta şi ca preot, şi ca profesor… Am scris un studiu – pe care l-am postat şi pe internet[2]. Pînă în 1994 a predat ca profesor, succesor fiindu-i Vasile Răducă, iar metodica predării religiei a susţinut-o pînă în 2000…
Atenţia numeroasei asistenţe a fost în continuare reţinută de coslujitorul comemoratului – părintele Nicolae Bordaşiu: Dacă ar fi 1001 de zile la dispoziţia noastră şi n-am avea timp să aducem mărturii despre cei peste douăzeci de ani de împreună slujire cu părintele Constantin Galeriu. E drept, că nu ne vedeam zi de zi, dar pot spune că l-am cunoscut foarte bine. A fost ca un vultur deasupra cerului românesc. Tablourile lui Nelu Grădian, 17 la număr, surprind gestica, prezenţa umbrei părintelui Galeriu pe altarul formării duhovniceşti. Lui i se datorează atragerea la cele teologice a unor intelectuali precum Ganciu, Neculce, Dragnea şi a altor ingineri tranformaţi în preoţi Viorel Presler, Chirea ş.a. – toţi licenţiaţi în teologie, formaţi de el. La „Sfîntul Silvestru“ veneau special să-l audă predicînd duminical intelectuali ca M. Şora, G. Liiceanu, N. Stănescu, V. Mustaţă, Ion Grigorescu, Sorin Dumitrescu. Pe acesta din urmă, cînd l-a întîlnit părintele Galeriu şi l-a influenţat, a spus – păcat că nu-i aici să confirme –: „pe mine m-a voit iconar“. S-a scris aceasta într-un articol Noi şi icoana. Se poate afirma de către mulţi alţii, desigur, care l-au auzit şi l-au văzut pe părintele Galeriu la biserică Şi eu am fost la Silvestru – alt titlu de articol, apărut în revista „Steaua“. Era o formă de rezistenţă pentru toţi aceşti intelectuali care au avut curajul, înainte de 1989, să vină să-l audă predicînd pe părintele Galeriu. Ei au format inima rezistenţei intelectuale la dictatură. Profesoara Argentina Grămadă vă va spune ce însemna să mergi la Silvestru. Între membrii consiliului parohial se afla şi Onţanu, iar pe 21 noiembrie, ziua de naştere a părintelui toţi ne adunam în jurul părintelui Galeriu care a fost un semănător al iubirii, un ziditor de biserici sufleteşti, sau, aşa cum spunea Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în mesajul transmis la acest simpozion: „un izvor de lumină şi bucurie“. Nu putem uita, toţi cei care ne-am aflat pe 10 august 2009, la slujba făcută, după datină, părintelui Constantin Galeriu, care trecuse la Domnul, cum soarele s-a înconjurat cu un curcubeu în plină zi! Îmi amitesc de vorbele părintelui, la slujbele noastre – eram trei slujitori în altarul bisericii: părintele Galeriu, eu şi părintele Alexie –: „Noi trei, voi trei – miluieşte-ne pe noi!
Aceasta a fost, pentru semnatarul acestor rînduri, cea mai reuşită evocare auzită cu acest prilej comemorativ. Ea a avut darul de a-mi fi amintit propriile mele două-trei experienţe, ca beneficiar al aceloraşi predici, într-o înghesuială greu de suportat (de aceea nici n-am frecventat mai des, păcătosul de mine, minunatul lăcaş duhovnicesc patronat de sfîntul cu nume păduratic!). Condiţiile pentru mine improprii, stadiul incipient în urcuşul pe care mă aflam prin anii 90-93 nu mi-au permis asimilările esenţiale despre care dau mărturie toţi apropiaţii părintelui Galeriu, iar regretele mele tardive nu pot decît să mi le exprim cerînd iertare memoriei ilustrului teolog formator de suflete…
În continuare, un alt ucenic al părintelui Galeriu, pr. Petre Comşa, a citit pagini docte, fără alte urmări în caietul meu de însemnări în afara titlului Părintele Galeriu – teolog al adîncurilor şi al cîtorva nume precum Chir al Alexandriei, Grigorie de Nazians ori al dictoanelor: La Dumnezeu nu se intră decît în stare de jertfă şi Cu teoria sîntem în sfîntul altar, iar cu practica nici n-am intrat în Biserică (acesta aparţinînd părintelui Galeriu), precum şi a unei definitorii sintagme pentru starea de flacără vie în rugăciune pe care, se pare, comemoratul o atinsese.
Ultima intervenţie pentru mine (m-am retras după pauza de masă cu o indispoziţie cauzată, aşa cum am precizat deja, de aerul condiţionat – un rău deloc necesar zilelor noastre, după opinia mea…) a aparţinut altui fost student, ucenic devenit strălucit urmaş ca profesor al părintelui Constantin Galeriu: pr. Vasile Răducă. Am notat: I-am fost şi asistent (ca şi profesorilor pr. Nicolae Necula ori pr. Moldoveanu), după opt ani de experienţă specială la Biserica din Ploieşti, unde părintele Galeriu explica în mod excepţional despre Sfînta Treime. Teza lui de doctorat nu fusese tradusă. Personal, citind destul, prin forţa lucrurilor, n-am găsit o altă lucrare scrisă cu atîta jertfă, cu atîta participare. Părintele s-a aprins pentru Hristos, a fost o făclie de Paşti aprinsă din Hristos cel viu. Părintele Galeriu trăia Învierea lui Hristos, o vedea ca pe o perpetuare, întrucît era el însuşi o personalitate aprinsă, nu simplă făclie care arde şi se consumă. S-a identificat cu altarul şi amvonul, fiind un liturghisitor. Vorbirea era pentru el un proces de împărtăşire a unei experienţe, catedra era substituită amvonului şi invers. Timpul oferit era esenţial, expunerea nu dura doar 15-20 de minute (aşa cum apare ca indicaţie metodică la omiletică): simţeai că-ţi transmite în momente de har fără să se epuizeze… A scris consistent, dar a vorbit foarte mult. Are monopolul asupra predicilor sale de la Biserica „Sfîntul Silvestru“ o tînără cu handicap. Pînă la reglementarea acestei situaţii, aveţi datoria, toţi cei care aveţi înregistrări cu părintele Galeriu, să popularizaţi cuvîntul său. S-a dăruit total, a fost printre puţinii oameni care nu au avut puterea să spună NU cui venea la el să-i ceară ceva. Făcea sfeştanii şi la miezul nopţii, avea de spovedit, tot aşa, pînă după miezul nopţii… Era o enciclopedie, o arhivă vie, dar nu strivea pe nimeni cu aceste uriaşe cunoştinţe. Primise o bursă în Germania de la Nichifor Crainic, dar nu izbutise să beneficieze de ea, aşa că studiile şi le efectuase doar în ţară. Avea însă nostalgia acestui eşec din pricina războiului…
În încheierea acestor însemnări, redau lista celor care au mai susţinut intervenţii la reuşitul simpozion dedicat personalităţii de excepţie care a fost părintele Constantin Galeriu: Ierod. Gamaliel Sima: Părintele Constantin Galeriu – omul lui Dumnezeu; pr. Ilie Ivan: Întîlnirea cu Părintele Galeriu; pr. Emanuel Ganciu: evocare; Argentina Grămadă, Cristian Mitvichi: prezentarea site-ului www.parintelegaleriu.ro; Iosif Nicolescu: evocare; Răzvan Codrescu: Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu: N. C. Paulescu şi Alexandru Mironescu; Gh. Valerică Cimpoca despre Contribuţia Părintelui Galeriu la dezvoltarea culturii şi spiritualităţii europene prin întărirea dialogului dintre creştinism, filosofie şi ştiinţă; Andrei Dîrlău: Viziunea Părintelui Galeriu în „Timpul Schimbării“ şi „Schimbarea la Faţă“: o schiţă hermeneutică; pr.Constantin Dragnea: evocare; Victor Marola: Prezenţa mărturisitoare a sacerdotului în cetate; Costea Munteanu: Părintele Galeriu – tîlcuitor al duhului vremurilor noastre; Elena Dulgheru: Părintele Galeriu – un apostol al iubirii şi ecumenicităţii lui Dumnezeu.
Fac un apel la organizatorii evenimentului – între care cu bucurie menţionez şi pe un membru al cenaclului nostru, domnul Radu Jecu – şi la toţi aceia care deţin texte ce pot fi publicate să ni le trimită la redacţie spre a contura, în numerele următoare ale revistei noastre, un tablou mai amănunţit al simpozionului. Părintele Constantin Galeriu o merită cu asupra de măsură…
Mihai Floarea
„Memoria vie a spiritualităţii româneşti“:
Gavril Vatamaniuc – „ultimul partizan“
În Aula Magna a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, s-a desfăşurat vineri, 17 decembrie 2010, o nouă conferinţă din ciclul „Solidaritatea culturală şi intelectuală între generaţii“ cu titlul grafiat deasupra acestor însemnări: „Memoria vie a spiritualităţii româneşti“.
Aşa cum îi invit la reflecţie pe cititorii rubricii de faţă în subtitlul pe care l-am considerat potrivit, Gavril Vatamaniuc (n. 25 noiembrie 1924, Suceviţa, jud. Suceava) este, probabil, „ultimul partizan“ al acestei ţări est-europene încă foarte puţin cunoscute istoric pe plan mondial. Ghilimelele pe care le folosesc se justifică prin faptul că sintagma cu pricina a fost aleasă drept titlu al unui volum de memorii la apariţia căruia, în 2010, octogenarul a fost ajutat de Emil Ianuş şi Ion Prelipcean. Gavriluţă, dacul liber care şi-a urmat firul vieţii ca partizan pe meleagurile natale între 1949-1955, se afla acum, ca „un puştilică de 87 de ani“ – cum glumea d-sa – dinaintea noastră, depănînd amintiri.
După rugăciunile începătoare rostite de părintele Marius, care răspunde de actuala Academie de Studii Economice (acompaniat de glasul pur al copilei Oana), moderatorul – conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad – a rostit un scurt cuvînt prin care a pus evenimentul sub semnul bunăvoinţei Părinţilor Arsenie Boca şi Ghelasie de la Frăsinei, cărora, cu recunoştinţă, li s-a închinat întîlnirea din această seară.
Actriţa Maria Ploae a interpretat un eseu al părintelui Ghelasie despre întîlnirea cu Dumnezeu prin rugăciunile particulare şi prin participarea duminicală şi în sărbători la Sfinta Liturghie. Apoi ne-a recitat în stilul său vibrant-participativ un colind de Vasile Voiculescu, şi anume În coliba-ntunecată: În coliba-ntunecată / Din carne şi os lucrată, / A intrat Hristos deodată. / Nu făclie ce se stinge, / Nu icoană ce se frînge. / Ci, El însuşi trup şi sînge, / Preschimbat pentru făptură / Într-o scumpă picătură, / Dulcea Cuminecătură. / Coliba cum L-a primit / S-a făcut cer strălucit / Pe bolta de mărgărit / Iar în ea soare şi stele / Cu Arhangheli printre ele. / În mijloc, Tron luminos / Şi, pe el, Domnul Hristos, / Care mult se bucura / Duhul Sfînt s-alătura / Şi acolo rămînea / Şi acum şi pururea. / „Şi noi, Doamne, ne-am sculat / Colibele-am curăţat / Uşi, ferestre, toate-s noi, / Doamne, intră şi la noi“.
Invitatul special al serii, domnul Gavril Vatamaniuc, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea acestei întîlniri mărturisitoare. Mi-am notat pe circa zece pagini crîmpeie din spusele d-sale din care pot reda aici următoarele:
Evenimentele prin care a trecut poporul român timp de patruzeci de ani şi cum ne-am opus, cei optzeci de partizani, din părţile noastre, la instalarea comunismului nu se pot povesti uşor… Nu se putea să scap, să supravieţuiesc, decît chemînd puterea divină… Căci pe Dumnezeu îl proslăvesc…
[Gestica sugestivă, cu braţele ridicate a invocaţie, însoţită de glasul gîtuit de emoţie şi de nodul lacrimilor abia reţinute avea să revină, ca un laitmotiv creştin-mărturisitor, în decursul întîlnirii].
În 1942 am intrat în armată căci aşa am vrut eu să-mi cîştig existenţa. Erau condiţii de îndeplinit, vîrsta în primul rînd. Eu aveam 18 ani, dar n-aveam stagiu pe front. Bun! Atunci am să merg pe front, în Crimeea, cu Regimentul 31 Dorobanţi! Poziţia era încercuită, iar un locotenent Gheorghiţan, mi-a zis, fiindu-i milă de tinereţile mele: „Băiatule, treci la avion, c-altfel ai să mori aici“. Şi mi-a salvat viaţa. Am trecut Marea de Azov şi am scăpat. Am făcut şase luni de front în Crimeea şi alte şase în Cehoslovacia, aşa că anul de front fusese făcut. M-am întors în ţară, dar la o şedinţă cu politruci la care am auzit lucruri neadevărate, despre Basarabia noastră, m-am sculat şi am spus adevărul – îmi trebuie mult timp ca să vă spun toate, cum au fost!… Bucovina şi Basarabia au fost româneşti dintotdeauna! „Daţi-ne înapoi ce ne-aţi furat! Avem pe aceste pămînturi mînăstiri, biserici, morminte. Hotarul a fost mereu pe Nistru şi nu pe Prut“… Nu le-a convenit deloc, am fost arestat şi trimis la Craiova, pe strada Lahovari. Adevărul l-am spus şi acolo, dar am evadat în aceeaşi zi de cum am ajuns de la comenduirea garnizoanei şi am plecat spre Bucovina…
Cinstea ţine prietenia lungă – e o vorbă. Nu puteam fi decît cinstit cu istoria poporului. Se făceau arestări masive, ofiţerimea îndeosebi… Peste 1000000 de oameni au fost aruncaţi în închisori. Groaznic tratament a fost acolo, de nedescris! Sute de mii au murit…
Pe 25 noiembrie, cînd sînt eu născut, cu ajutorul fratelui meu, Ion, în 1952, am făcut un grup de partizani. Şapte ani am lucrat cu ei… Of! E tare mult de povestit şi nu ştiu dacă avem timp… Noaptea întreagă aş sta să vă povestesc! Credeţi-mă, stimaţi prezenţi!… La 18 ianuarie 1955 am fost trădaţi. Nu se putea sta într-un loc. Erau cîini, securitate şi miliţie… Dar să nu credeţi că eram doar noi, cei din Moldova, într-o asemenea situaţie! Nu! Peste tot în ţară erau grupuri de partizani. În Făgăraş, în Vrancea, în Apuseni, în Dobrogea, chiar şi-n Deltă, fraţii Croitoru… De ce? Să scăpăm de dictatura sălbatică, să ne putem vorbi limba liber… Eram şi eu unul dintre dacii liberi – dintre cei scăpaţi, odinioară, de sub romani – şi aşa voiam să rămîn!… Dacă fac un ocol, am să vă spun că Ardealul a fost ocupat de daci… Atila a venit tîrziu în pusta ungară şi a avut doi feciori şi o fată, care, după moartea lui, s-au certat pe moştenire. S-au aciuit în Ardeal, de unde au rămas secuii de azi… Nu intrăm în amănunte, dar eu întreb: Sarmizegetusa e a ungurilor sau a dacilor?…
Revin la 18 ianuarie. Santinela dă alarma. Fuseseră ploi. Eram uzi, mălaiul ud se stricase, nu mai era bun de nimic… Vara mai aveam zmeură, fragi, mure, bureţi… Acum nimic… Surpriza noastră a fost mare… [emoţia din nou îl copleşeşte, regresul în timp e vizibil. Dacă-l priveşti atent pe vorbitor, nu mai ai nevoie de cuvinte; înţelegi mai bine decît dacă ai fi citit zeci de definiţii ori chiar tratate despre trădare ce înseamnă acest act pentru un om, mai ales cînd acesta este eminamente cinstit şi credincios]. Puneţi-vă nădejdea în Dumnezeu, din inimă vă rog!… Aşa şi atunci. Bordeiul era făcut în locuri unde nu putea ajunge cineva din întîmplare. Noi dormeam îmbrăcaţi şi încălţaţi. La cîteva luni o dată ne mai puteam permite să ne mai descălţăm… Nu vă spun cum ne erau picioarele… Of!… Căci nu ştiam cînd vin trădătorii… Au murit trei securişti şi-un cîine… Noi am scăpat… Mai tîrziu, în iunie, am suferit alt atac. Doi au murit dintre noi… Au fost ani cu multe evenimente grele…
Am o sondă în vezică, gleznele tumefiate de la lanţuri… Dar dau slavă lui Dumnezeu!… În El ne e nădejdea!… Să vă dau încă un exemplu despre cît de mare este puterea dumnezeiască.
În martie 1944 intraseră ruşii la noi în sat, la Suceviţa. S-au oprit în faţa Obcinei Mari – o culme ca o spinare de cal – căci au văzut că nu se putea avansa cu tancurile. Am petrecut Paştile şi apoi ne-au dat evacuarea pentru trei zile: „Nu luaţi nimic; lăsaţi uşile deschise, că vă întoarceţi peste trei zile…“. Cei mai bătrîni ştiau cum fusese în 1916: învingeau cînd austriecii, cînd muscalii şi luni întregi au fost alungaţi de pe la casele lor… Acum – ce să facă? – au înghesuit avutul a cîte două-trei familii la un loc, cum au putut, în ce căruţe le mai rămăseseră, înhămînd ce cai ori ce boi mai aveau – căci le rechiziţionaseră ruşii – şi au pornit. Ce trei zile? Pînă la 23 august au rămas departe, pe la Botoşani, Dorohoi… Evacuarea i-a lăsat goi, le-a luat tot… Groaznic a fost… Au venit înapoi cu traista-n băţ. Ţărani necăjiţi din Straja, Putna, Suceviţa, Solcaş… Casele dărîmate… Nimic nu se făcuse, pămîntul – nelucrat… Porumbul pe care apucaseră să-l pună era răsărit cît degetul, ici-colo… O jale! Venea septembrie – toamna şi iarna erau aproape! „Făceţi-vă bordeie că o să muriţi!“ – se îndemnau unii pe alţii… Dar a dat Dumnezeu ploaie caldă în septembrie de s-a făcut porumbul şi l-au cules în octombrie şi-au scăpat cu zile cu toţii! Vedeţi ce mare-i puterea lui Dumnezeu?… În El să ne punem nădejdea! Pe El să-L proslăvim!… Gîndiţi-vă adînc, iubiţi prezenţi! Citiţi Biblia! Eu o am mereu deschisă! E acolo o pildă cu un om care a bătut la uşa vecinului şi a cerut trei pîini că-i venise un musafir şi n-avea ce-i da să mănînce. „N-am“ – i-a zis vecinul, dar omul a insistat şi pînă la urmă i-a dat… Insistă, aşadar, cere cu stăruinţă şi Dumnezeu îţi va da pîinea vieţii dacă ai credinţă…
Fiindcă preotul George Remete şi colindătorii săi trebuiau să plece, fiind veniţi din Sebeş, judeţul Alba, s-a cerut îngăduinţa unui intermezzo muzical. Deşi presaţi de timp, părintele a ţinut să rostească un cuvînt de învăţătură: Colinda se merge – tu, colindătorul, să mergi să transmiţi vestea cea bună. Deci a colinda înseamnă a-ţi folosi înainte de toate picioarele, apoi vocea – dacă o ai şi cît o ai… Nu se colindă stil Vanica… E greu să te ţii de cele din bătrîni. Ni se spune că dacă păstrăm tradiţia sîntem primitivi, înapoiaţi, rămaşi în coada Europei… Nu trebuie să ne fie ruşine cu părinţii. Ni se spune că e o prostie… Dimpotrivă: să te împlineşti în părinţii tăi!… Colinda e sublimul spiritualităţii româneşti. Omul devine om cînd se pune în genunchi; îngenuncherea e poziţia autentic umană. De aceea, proasta de ea, oiţa din colinda pe care o veţi auzi stă, singură, în genunchi, în timp ce ălelalte pasc fericite! Să te ancorezi în puterea existenţei lui Dumnezeu e echivalent cu a trece din iarna istoriei către primăvară – dacă te ajută şi Maica Precista. Se pune întrebarea: ce trebuie să-I dea omul lui Dumnezeu, Care le are pe toate? Ce trebuie să le dea copilul părinţilor săi care nu duc lipsă de nimic? Iubirea e răspunsul. Omul iubitor e mîncarea lui Dumnezeu… Aici e adîncime filosofică absolută. Păcurarii ferice cu iarba pîn’ la genuche – iată ceea ce aduce mărturie o altă colindă… În timp ce toate oile, ca proastele, sînt prinse în jocul morţii şi al devenirii, numai oaia din colinda românească stă în genunchi şi se roagă…
Răspunsurile domnului Gavril Vatamaniuc la numeroasele întrebări din partea asistenţei – a „prezenţilor“ cum ne-a numit el (pentru mine şi pentru doamna Marilena Istrati, care ne-am implicat şi didactic în literatura închisorilor, a răsunat încurajator acest apelativ!) –, un alt intermezzo muzical, datorat talentatei Gabriela Tuţă şi vernisajul expoziţiei Silviei Radu (între altele, erau expuse un bust al Sfîntului închisorilor, Valeriu Gafencu şi un cap al principesei Margareta) au completat evenimentul de excepţie pe care frazele de faţă şi-au propus să-l evoce.
Mihai Floarea
PERSPECTIVE CRITICE
CARTEA DE LA „POALELE CERULUI“
Cartea – zicea Sfîntul Ioan Gură de Aur – este plină de învăţături ca o grădină împodobită cu fel de fel de flori, care odată culese nu se veştejesc, ci se aşază în tainiţele minţii pentru a ne desfăta mereu de mireasma lor (Omilii la Facere).
O astfel de desfătare, a minţii şi a sufletului, ne propune volumul, atît de sugestiv şi de inspirat intitulat, CUVÎNT deSPRE CER (antologie întocmită de Maria Monalisa Pleşea şi Paul Iulius Negoiţă, cu o copertă semnată de Valeriu Şuşnea şi o postfaţă a lui Valeriu Rîpeanu), ce a văzut lumina tiparului recent, la editura Omega din Buzău.
Antologia celor doi tineri entuziaşti, ambii avînd legătură atît cu Şcoala, cît şi cu Biserica, adună poezie religioasă scrisă de profesionişti ai condeiului şi nu numai – buzoieni fie prin naştere (precum Cîrlova, Vasile Voiculescu, Ion Caraion, Radu Cîrneci), fie prin adopţie (precum Mitrofan Episcopul, cel cu care se deschide lucrarea, stihurile lui reprezentînd primele producţii lirice culte înregistrate în judeţul Buzău, Gheorghe Mincă, Aurel Anghel ş.a.).
Sunt cuprinse în paginile acestui emoţionant florilegiu creaţii ale unor nume consacrate, dar şi poezii risipite prin periodicele buzoiene între anii 1922 şi 2005 ori rămase în manuscrise mai vechi sau mai noi ale unor stihuitori de meserie sau de ocazie. Pentru ultimele două secţiuni, criteriul ce a stat la baza selecţiei a fost, în primul rînd, „entuziasmul poetic religios”, antologatorii lăsînd timpului, istoriei şi judecăţii critice menirea de a le confirma sau nu opţiunea.
O secţiune a antologiei cuprinde cîntări bisericeşti şi populare de pe meleagurile buzoiene, selectate din volumul alcătuit de preotul Antofie Radu şi publicat în anul 1987 de Editura Episcopiei Buzăului, autorii subscriind opiniei exprimate de P. S. Epifanie în prefaţa amintitei culegeri, şi anume că aceste producţii nu sunt numai ale poporului, ci şi ale Bisericii care le-a păstrat şi cultivat.
Pornind de la ideea că raportarea şi comuniunea omului cu Dumnezeu se realizează prin poezia imnică pe o cale mult mai sensibilă şi mai accesibilă, scopul declarat al întreprinderii celor doi antologatori a fost, pe de o parte, acela de a pune la îndemînă cititorilor un vehicul literar de înălţare sufletească, pe de altă parte, de a le oferi un exemplu. Poetul, susţin autorii în prefaţă, paradigmă a credinciosului ortodox, reface în versuri parcursul sufletesc al oricăruia dintre noi. […] Prin poezie, Dumnezeu este mai aproape de noi, liniştindu-ne incertitudinile şi dăruindu-ne, în orice moment, nădejdea bunătăţii Sale.
Sau, cum stihuieşte Popa Lăudatu Depecîlnău, în Psalmistul:
Ca poet al sufletului, –
Nu caută pe Dumnezeu;
Cere milă şi iertare
Şi adăpost sub braţul Său!…
În fond, tot ceea ce afirmă autorii în prefaţă este subtil sugerat încă din titlul volumului: cuvînt ce ne vorbeşte DESPRE Cer, dar şi cuvînt ce ne conduce SPRE Cer, cuvînt care desăvîrşeşte Creaţia, dar şi cuvînt care purifică.
Sub semnul căutării Lui, a Cuvîntului lui Dumnezeu, stau, de fapt, toate textele ce compun antologia pe care ne-o propun alcătuitorii:
îngere alb, îngere
ca un bulgăr de ceaţă,
intră prin ochii mei
înoată prin sîngele meu
bîntuit de fulgere
şi du-te înapoi
spre naşterea mea –
într-o dimineaţă
ca o vale de plîngere.
şi întreabă îngere, îngere,
acele de miere fulgere,
unde este Cuvîntul
lui Dumnezeu
care ninge pămîntul
din sufletul meu.
(Ion Stanciu, Îngere alb, îngere)
Volumul este completat de un index al autorilor absolvenţi ai Seminarului „Chesarie Episcopul” din Buzău, precum şi de un fişier bibliografic, întocmit de Alex. Oproescu, al revistelor „Îngerul” – „revistă bisericească a clerului din Eparhia Buzăului“ şi „Muguri“ – „revistă literară-culturală a Seminarului din Buzău“, iar pentru unii dintre stihuitorii prezenţi în culegere sunt oferite, în note de subsol, date biobibliografice.
Maria Monalisa Pleşea şi Paul Iulius Negoiţă, prin demersul lor, au ridicat un mic edificiu cultural, mărturie a puterii creatoare a limbii romîne, dar şi a ortodoxiei noastre, ce face cinste nu doar zonei geografice buzoiene (care, iată, se defineşte – pentru a cîta oară? – şi ca o zonă spirituală deosebită), ci întregului spaţiu românesc – care, prin Sfîntul Apostol Andrei, întîiul chemat, a primit lumina lui Hristos încă din zorii creştinismului.
Ca să preiau din prefaţa volumului, referindu-mă însă la alcătuitorii lui, cînd o astfel de generaţie se naşte, certitudinea continuităţii este asigurată.
Rodica Lăzărescu
ESEURI
Teme posibile de cercetare teologică
necesare laicatului ortodox
1. Ne putem închina în faţa Bisericii armene şi dacă s-au pus în comuniune (oarecum) cu celelalte biserici ortodoxe tradiţionale? Ce biserici ortodoxe sînt considerate eretice: stiliste, rascolnice?
2. Cum răspundem unor oameni de cultură care consideră că au citit Biblia – despre Duhul în care se face şi intenţia acestei acţiuni?
3. Cum s-ar potrivi în spaţiul românesc nişte metode misionare folosite de unii clerici din Rusia (de exemplu diaconul Andrei Kuraev)? Comparaţii şi soluţii de adaptare la viaţa tinerilor moderni.
4. Cum se poate face o analiză a cazurilor de oameni decedaţi în prigoana comunistă contra Bisericii? Despre decelarea duhului martiric întru Hristos cel mărturisit de credinţa ortodoxă.
Ing. Anca Gheorghe
Nişte mărgăritare…
Iată, am primit nişte mărgăritare. Şi acum citez: „Căci le mărturisesc că au rîvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă. Deoarece necunoscînd dreptatea lui Dumnezeu şi căutînd să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci oricine va chema numele Domnului, se va mîntui. Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care încă n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitori? Prin urmare, credinţa vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude vine prin cuvîntul lui Hristos“ (Romani, 10:14; 2,3,13,14).
Şi în continuare: „Binecuvîntat eşti Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale. Deschide ochii mei şi voi cunoaşte Legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea. Povăţuieşte-Mă pe calea poruncilor Tale, că aceasta am voit“ (Psalm 118).
La ce-mi folosesc aceste mărgăritare? „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezînd, să aveţi viaţă în numele Lui“ (Ioan 20:31). „Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru. Şi Hristos să se sălăşluiască prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire“ (Efeseni 3: 16-17).
Dar cum mă găsesc eu acum în faţa lui Dumnezeu? Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt răpitor, nu sînt nedrept, nu sînt adulter, postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele, merg duminica la liturghie, mai merg la biserică şi de Crăciun şi de Paşti. Astfel sînt liniştit că am făcut tot ce trebuie.
Dar mă întreb: oare ce vor să-mi spună mărgăritarele pe care le-am primit? Oare ce înseamnă Dreptatea lui Dumnezeu, sau mîntuirea, sau cuvîntul lui Hristos, sau Legea Ta, sau poruncile Tale? Şi cum să se sălăşluiască Hristos în inimile noastre? Şi cum să primesc viaţă în numele lui Hristos?
Acum nu mai sînt liniştit. Am înţeles că nu cunosc ce spun mărgăritarele de la Dumnezeu, adică nu cunosc Voia Sa. Atunci cum o să fac Voia lui Dumnezeu?
O Voce caldă, iubitoare mă îndeamnă către învăţătorii de Lege, care au cheia cunoştinţei. Să-i rog să o folosească. Aşa am făcut şi am început să aflu despre Biblie, despre Vechiul şi Noul Testament, care au fost insuflate de Duhul Sfînt ca să cunoaştem că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi S-a întrupat pentru a ne aduce Cuvîntul Tatălui şi S-a răstignit pentru iertarea păcatelor noastre. Slavă Ţie, Doamne! Cad în genunchi şi strig: Doamne, Iisuse Hristoas, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii! Amin!
Bine zice Î.P.S. Iustinian, arhiepiscopul Maramureşului: „Ceea ce vă spune împăratul să ţineţi secret; tot ce vă spune Dumnezeu să spuneţi tuturor! Astfel, şi voi veţi intra, iar pe cei ce vor să intre nu-i veţi împiedica“. Ştim că: „Dumnezeu, trecînd cu vederea vremile neştiinţei, le vesteşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască, pentru că a hotărît o zi cînd, întru dreptate, va să judece lumea prin bărbatul pe care El L-a rînduit, tuturor dîndu-le încredere prin aceea că L-a înviat din morţi“ (Faptele Apostolilor 17:30-31). Zic vouă: „Că, aşa, şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decît pentru 99 de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă“ (Luca 15:7).
Numai aşa vom primi minunata invitaţie: „Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii!“ (Matei 25: 34). Amin!
Nicolae Corhan
Restabilirea continuităţii în cercetarea teologică
Trăim vremuri tulburi şi se apropie timpuri şi mai grele. Este nevoie de modele în toate domeniile. Revenirea la perioada interbelică, atunci cînd „domnii“ se interesau de viaţa satului, cînd preotul era un model şi un conducător nu doar spiritual este o necesitate.
Cercetătorii de azi ar putea s-o ia pe urmele sociologului Dimitrie Gusti, însoţit de străluciţii săi studenţi Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, de Dimitrie Bejan şi atîţia alţii din echipele sale, să preia ce se poate din metodele sociologice şi să scoată în evidenţă rolul pe care îl aveau biserica, preotul, comunitatea parohială.
Latura spirituală a omului de la sat, ca şi a celorlalţi, a fost afectată de comunism, care s-a silit să distrugă vetrele satelor, „să redea agriculturii“ locuri care erau mărturii ale trecutului, să radă sate de pe faţa pămîntului cu tunurile, în epoca stalinistă, să disloce ţăranii la oraş pentru a întări proletariatul, să aresteze preoţi, monahi şi monahii, credincioşi.
Sînt multe pagini lipsă din istoria bisericii şi din istoria parohiilor. Istorie interzisă, literatură interzisă, tradiţie arestată. Cercetarea plecînd de la oameni învăţaţi (studenţi, masteranzi, doctoranzi) spre zona rurală ar fi o reîntoarcere a „domnilor“ în sat, o preţuire a ceea ce a ajuns acum să se dispreţuiască.
În plus, această atenţie dată parohiilor ar da încredere comunităţii în puterea ei de a se reconstrui, adunîndu-se din Italii şi Spanii efemere spre valorile adevărate, ancestrale.
Satul interbelic trăia în biserică, sătenii erau sub autoritatea preotului şi a învăţătorului. La Nucşoara, unde aproape un sat întreg a susţinut gruparea de rezistenţă Arsenescu-Arnăuţoiu, preotul Nicolae Andreescu şi soţia sa, Maria, preotul Nicolae Mănescu, preotul Ilie Dragomirescu i-au ajutat pe „Partizanii libertăţii“ şi au fost arestaţi, condamnaţi, li s-au confiscat averile. Toma Arnăuţoiu declara la interogatoriul din 30 iunie 1958: „Am mers împreună cu fratele meu şi m-am întîlnit cu Andreescu Nicolae (…). Am stabilit cu Andreescu să luăm armamentul în acea seară. A venit împreună cu preotul Ion Constantinescu. Am mers la biserică şi am luat armamentul şi muniţia“ (Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi, Toma Arnăuţoiu, grupul de la Nucşoara, pp. 448-449).
„În anul 1952 l-am trimis (pe Petre, fratele său – n.n.) la preotul Mănescu Nicolae cu un bilet în care îl rugam să-mi dea un sfat în legătură cu situaţia în care sînt… Preotul Nicolae ne-a alimentat cu mălai, pîine, brînză, îmbrăcăminte, bani, oale de pămînt“ (p. 455).
Soţia preotului Ion Constantinescu, Iuliana, care i-a ajutat pe cei din Rezistenţă, a fost arestată în 1958 şi a născut în închisoare o fetiţă pe care a botezat-o Libertatea-Justiţia. În 1959 a fost condamnată la 12 ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii.
Pentru a fi scos preotul Andreescu din zonă, prin Departamentul Cultelor din Bucureşti s-a solicitat împuternicitului de culte regional şi episcopului de Argeş să dea 5-6 preoţi să meargă în Nordul Moldovei 1-2 luni pentru misionarism, pentru combaterea stilismului. Securitatea propune să fie trimis şi preotul Andreescu, dar de la Iaşi acesta este arestat şi dus la Bucureşti unde este anchetat.
În urma procesului, sînt condamnaţi la moarte, alături de cei din mişcarea de rezistenţă şi preoţii Andreescu Nicolae şi Constantinescu Ion şi sînt executaţi în noaptea de 18 spre 19 iulie, la interval de 15 minute.
Mulţi preoţi de parohie au ajuns în temniţele comuniste şi au mărturisit credinţa în Hristos ajutîndu-i pe cei închişi. În temniţe s-au slujit Sfînta Liturghie, Slujba Învierii, au fost spovediţi şi împărtăşiţi deţinuţii. În noaptea Învierii din anul 1951, în mina de la Baia Sprie, în mijlocul oamenilor erau preoţii: Valeriu Antal din Topliţa, Nicolae Grebenea din Răşinari, Ion Ilinescu din Iaşi, Nicolae Pîslaru din Bacău, Teodor Bej din Arad şi Aurel Lazarov din Hîrşova. Unii dintre cei închişi au ieşit din prima închisoare, s-au călugărit sau au devenit preoţi şi au fost iarăşi arestaţi. Aşa s-a întîmplat cu părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Arsenie Papacioc, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.
După ce a trecut prin reeducarea de la Piteşti, studentul la Medicină Gheorghe Calciu a urmat Teologia cu sprijinul Patriarhului Iustinian. În Postul Mare din anul 1978 a rostit şapte predici către tineri în capela Seminarului Teologic şi a fost alungat din şcoală şi din biserică, arestat de securitate şi condamnat la 10 ani de închisoare. Eliberat în 1984, la presiunea Occidentului şi a SUA, şi-a continuat slujirea preoţească în America.
Părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, părintele Iustin Pîrvu, părintele Arsenie Papacioc, preotul Dimitrie Bejan, părintele Nicolae Steindhard (botezat în închisoare), părintele Daniil (Sandu Tudor), părintele Gherasim Iscu, părintele Marcu de la Sihăstria, părintele Arsenie Boca, părintele Roman Braga, părintele Atanasie Ştefănescu, preoţii Constantin Sîrbu, Ilarion Felea, Constantin Voicescu, Ştefan Marcu, Gheorghe Tarcea, Liviu Brînzaş, Ion Berghianu, Boris Răduleanu, Ilie Imbrescu, Mihai Lungeanu, Ilie Lăcătuşu, Ioan Negruţiu, Coriolan Buracu, Constantin Galeriu, profesorii de teologie Teodor M. Popescu, Nichifor Crainic, părintele profesor Dumitru Stăniloae, maica Mihaela Iordache, maica Teodosia Laţcu, maica Tatiana Răduleţ, maica Nicodema Vasilache, maica Patricia Codău şi mulţi alţii au mărturisit credinţa în Hristos în închisorile comuniste.
Preoţi şi călugări au stat ascunşi în acele vremuri grele devenind apoi o bază a rezistenţei spirituale: părintele Cleopa de la Sihăstria, preotul Ilarion Argatu.
Modele spirituale, iată de ce are nevoie creştinul ortodox al parohiilor noastre, astăzi cînd este asaltat din toate părţile. Dacă scoatem din întuneric istoria parohiilor descoperim rezistenţa bisericii, faptul că a fost în închisoare, aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc: „slujitorii şi mii şi mii de credincioşi au fost sub lacăte şi cătuşe grele, sub sîrmă ghimpată şi sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără semne de ieşire sau vreo mică uşurare“.
Marilena Istrati
EVOCĂRI
POPA IONEL
Ioan Popescu, „popa Ionel“ cum era cunoscut şi cum a rămas în memoria locuitorilor de pe valea Cîrcinovului, s-a născut la 29 septembrie 1896 în satul Cîndeşti-Deal, ca fiu al lui Nicolae Stan Popescu şi al Paraschivei, născută Cercel, din comuna Dobreşti.
A rămas, pînă la mutarea la cele veşnice, preot în Dobreşti, profund implicat însă în viaţa socială şi artistică a colectivităţii: a înfiinţat Căminul Cultural, a cărui impunătoare clădire domină şi astăzi centrul satului, s-a aflat printre cei care au înfiinţat băncile populare „Dorinţa“ şi „Înfrăţirea“, a condus cooperativele de producţie şi consum „Biruinţa“ (1909) şi „Treimea“ (1923), a căror fuziune a realizat-o în 1929, aorganizat corul „Vraja“ (laureat, printre altele, al unui concurs organizat la Arenele Romaneîn anul 1939) şi fanfara, a iniţiat o şcoală ţărănească în care tehnicieni agricoli predau lecţii sătenilor, a scris versuri pe teme politice, pe unele dintre ele publicîndu-le, sub semnătura Ionel de la Muscel, în ziarele „Ţărănismul“ şi „Aurora“. Cele mai multe dintre poeziile sale au rămas însă nepublicate, aşa cum au rămas şi amintirile sale (din care doar însemnările referitoare la personalitatea lui Ion Mihalache, cu care se înrudea şi al cărui colaborator apropiat a fost, au apărut, recent, în revista „Historia“).
După ce ultimii ani de viaţă i-a petrecut în întunericul nevederii, s-a mutat la cele cereşti la 27 noiembrie 1987, iar trupul i-a fost înmormîntat sub piatra funerară pe care stă scris:
Am făcut de tînăr muncă voluntară,
Edificii mîndre astfel se înălţară:
Biserica nouă, local de cămin
Sînt o mărturie c-am trăit din plin.
Am sădit la tineri gustul pentru artă
Şi către Hristos le-am deschis o poartă.
Asta pentru semeni – Cerescule Tată,
Ţie Ţi-am păstrat inimă curată.
În caietele sale se păstrează însă şi un alt fel de epitaf, o epigramă plină de autoironie dedicată sieşi:
De părinţi şi socri bine înzestrat,
N-a cunoscut lipsuri şi-a trăit pe plac,
Zeci de milioane a administrat –
Pentru instituţii… Şi-a murit sărac!
Prin anii 1976-77, se apucă să întocmească Legendele satului Dobreşti, o culegere de legende în versuri care explică o serie de toponime locale, pentru a căror întocmire valorifică vechi documente, amintirile transmise din generaţie în generaţie, volumul (ce încă îşi aşteaptă editorul) avînd, după cum susţine autorul lui, „o importantă valoare didactică şi etică“.
Iată-am adunat aicea
Tot ce-am socotit că-i bine
Să afle şi să-nţeleagă
Generaţia ce vine.
Că în zilele acestea
Tineretul studios
La o muncă, pentru ţară,
S-a încolonat, voios,
Nu mai vrea să piardă vremea
Cu legende şi poveşti,
Nici, cumva, învăţătură,
Prin acestea să găseşti…
Sînt convins că, mai pe urmă
Viitoare generaţii
Vor căta, la vremi trecute
Să găsească explicaţii…
Vor căta în aste versuri
Elemente de folclor,
Cu migală adunate
Din popor pentru popor.
O altă culegere păstrată în manuscrisele rămase de la Popa Ionelo constituie Adevărul proverbelor, un alt fel de Povestea vorbei antonpannescă.
Convins că prin mama sa, Paraschiva Cercel, se trage din domnitorul Petru Cercel, popa Ionel îşi susţine teoria cu argumente de bun-simţ, dar şi cu documente (O problemă de arheologie locală. Legăturile lui Petru Cercel cu satul Dobreşti).
Un alt subiect în privinţa căruia dorea să restabilească adevărul l-a constituit Radu lui Anghel, rămas în memoria colectivă drept haiduc, în fond hoţ la drumul mare (Haiducia lui Radu lui Anghel).
În fine, se găsesc în însemnările părintelui Ioan Popescu amintiri despre viaţa şi activitatea lui Ion Mihalache.
NOTĂ: Mare parte a textelor rămase de la părintele Ioan Popescu au fost scrise după dictare de rude şi apropiaţi care îi mai treceau pragul în ultimii ani de viaţă. Transcrierea manuscrisului s-a făcut în funcţie de normele limbii literare actuale, greşelile fiind îndreptate în mod tacit.
Valea Rea
În toamna ce s-a ivit
Spre Lixandrie-au pornit
Stan al Popii din Cîndeşti,
Dumitrache din Boţeşti
Şi cu alţi meşteşugari
Bine-cunoscuţi rotari,
Cîte douăzeci de roate
De căruţe agăţate,
Cîte două înşirate,
Toate doar din lemn lucrate
Şi cu fiare nelegate!
La tîrg dacă ajungeau
Numaidecît le vindeau
Pe porumb adeseori
Şi pe galbeni sunători…
Înapoi dacă veneau
Peste pacoste dădeau:
Că, din Dobreşti dacă treci,
Radul lui Anghel din Greci
Aşteaptă să-i întîlnească,
De galbeni să-i jefuiască.
La Hălăciuga pîndea
Drumul în jos cît vedea
Şi cînd carele-apărea
Într-o fugă cobora,
Cu pistolu-ameninţa
Şi galbenii jefuia!
„Ce faci, Radule, furi iar
Munca noastră de o vară?“
Dar Radu a replicat:
„Porumbul vi l-am lăsat
De foame să nu muriţi,
Alte roate să gătiţi…
Voi cu meseria voastră,
Noi cu meseria noastră!“
Ş-a plecat Radu la coasă
Galbenii să-i socotească…
Locul unde-a jefuit
„La Valea Rea“ s-a numit!
Piscul Turcului
Ali vindea acadele, la Găeşti, în vremi trecute,
La negustorul Colfescu lua pe credit marfa, iute
O vindea şi-aducea banii, altă marfă luînd, din nou,
Pînă într-o zi, cînd, iată, îl ajunse ceasul rău:
Pierdu banii şi Colfescu pe credit nu i-a mai dat
Acadele şi ciubuce, nici halviţă, nici rahat!…
S-a rugat Ali, săracul, ba chiar l-a ameninţat
Că-l spune la turci, dar dînsul a rămas ne-nduplecat…
Tocmai izbucni „zavera“ şi vin turci s-o potolească.
La Găeşti, un pîlc de turci s-a-ntîmplat să găzduiască.
Ali, ca să se răzbune, îl pîrî pe negustor,
C-are saci de bani şi mărfuri şi le cere ajutor!…
Prevenit, Colfescu fuge, cu toţi banii spre apus,
Însă Ali, pe un prieten turc pe urma lui l-a pus…
Negustorul apucă drumul Cîrcinovului, la deal,
Însă turcul nu-l slăbeşte, alergînd pe un bun cal…
Prin Dobreşti ei trec ca vîntul, şi-ajung la gura Păscarei,
Dar fugarul pierde calul şi, în culmea disperării,
Intră-n codru, se piteşte, – fără prea multă izbîndă –
Că turcul îl şi găseşte şi e gata de osîndă:
Taie capul, îi ia banii şi se duce-n calea lui,
Însă locul acestei crime s-a zis „Piscul Turcului“.
Adevărul proverbelor
Era-n douăzeci şi nouă, în vremuri de burghezie,
Niculina Mihalache* întîlneşte pe Ilie –
Un copil firav şi galben şi cu trup încovrigat –
Şi făcîndu-i-se milă, la doctor l-a prezentat:
„Tuberculoză osoasă“ – diagnosticul i-a dat,
Şi „dacă nu se tratează, copilul e condamnat“…
La părinţi Doamna le spune, fără de nici un ocol:
A luat copilul cu sine şi l-a dus la Techirghiol.
În trei ani l-a dus acolo, urmînd cure balneare,
Pînă copilul revine-mbujorat la-nfăţişare.
Copilul se-ndreaptă, creşte, e ghizdav şi bun de gură,
C-a cunoscut lume mare şi-a prins multă-nvăţătură…
După douăzeci de ani, cînd regimul s-a schimbat,
Pe isteţul Iliuţă l-au numit primar în sat!…
***
S-a întîmplat evenimentul ce surprinde lumea toată:
Mihalache condamnat şi averea confiscată!…
Deşi Niculina nu e cu nimica vinovată,
Deşi casa şi averea erau zestrea ei de fată,
Iliuţă o dete-afară, fără multă tevatură,
C-o băsmăluţă pe mînă, doar c-un rînd de albitură!…
Şi iată, prin fapta asta, el te face să gîndeşti:
„Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti!“…
___________
*Soţia lui Ion Mihalache.
Chemare**
Veniţi, ţărani, c-a sosit timpul să judecaţi cu bărbăţie
De-i ţara ce-aţi visat-o să fie Marea Românie
Ce foloseşte munca voastră de robi ai brazdei, robi ai gliei,
Cînd „domn“ e bunul plac şi jaful pe tot pămîntul României!
Cu birurile voastre stoarse se-mbogăţesc iar cămătarii…
Şi ce rămîne-mpart frăţeşte mişeii, trîntori şi tîlharii…
În loc de şcoale-avem revizori, în loc de spitale sînt chete,
În loc de mărfuri, bursa neagră şi-n loc de carne-avem anchete.
Bugetele-s deficitare, valuta… oscilînd pe toane…
Banca Naţională svîrlă cu sutele de milioane!…
Ciocoii ce ne guvernează ridică sute de palate,
Din vlaga şi sudoarea ţării… din nepăsarea noastră, toate…
Puteţi să mai răbdaţi desfrîul pe-acest pămînt sfînt, românesc,
Şi nu găsiţi în sînul vostru un alt Tudor Vladimiresc?
Voi nu simţiţi în voi îndemnul, ce-l fac din cripta lor strămoşii
Şi jertfa lui Dobrescu-Argeş nu v-au lăsat obrajii roşii?
Daţi regelui oamenii voştri, prin cari şi regii se cinstesc
Şi faceţi altă Românie, c-un nou stat, tînăr, ţărănesc!…***
_____________
** Publicată în ziarul „Ţărănismul“ din 15 septembrie 1935.
***Referire la Programul Partiduluielaborat de Ion Mihalache şi intitulat Statul Ţărănesc.
Rodica Lăzărescu
LITERATURĂ ŞI RELIGIE
Trup şi suflet
Nu-mi mai amintesc,
Probabil alergam şi
am căzut…
Probabil
îmi alunecau privirile
spre celălalt,
tot cădeam
ca o încremenire
între mine şi mine.
Nu mai ştiu,
încremeniseră apele, probabil,
deasupra
ca un cer în care
se vedeau limanurile
chipului meu,
din care ploua cu
privirile mele
cai năvălind în nori de
cai năvălind
pe coame de creste
de cai năvălind în
ploi de priviri.
Încremenisem
între apele de sus şi apele de jos,
între curgere încremenisem,
între ploaie şi rugăciuni
de sfinţi rătăciţi;
şi tot cădeam
încremenind văzduhul
cu ape de priviri
înduioşate de mări
curgînde,
lumi rupînde
şi nu-mi mai amintesc.
Probabil cădea cerul
în mine,
creştea pămîntul în vine.
Pe aripa stîngă-mi
Crescuseră licheni,
Pe aripa lipsă – alge.
Privirile-mi căutau ochii,
Undele-mi frămîntau
Faţa lucie a cerului meu.
Dar eu
nu-mi amintesc…
nimic.
Statornicie
Semenilor mei
Iată stau şi te aştept
La jumătatea drumului.
Atît de rar ai ajuns pînă aici,
Dar nu am încetat să te aştept.
Statuia mea aşteaptă graţioasă
O venire, o revenire…
La fel ţi-am zîmbit şi acum şi atunci,
Dar acum rîzi, acum te miri…
La jumătatea drumului
Statuia mea zîmbind
Aşteaptă să vii; să învii;
Se aşteaptă să pleci.
Poate-ai să vii,
Dar sigur ai să pleci.
Mai presus de veniri, reveniri,
Statuia mea graţioasă, zîmbind –
Aşteptînd…
(Ea,
Statuia mea,
Cîteodată,
Mă aşteaptă şi pe mine.)
Marius Stan
[1] Din cuvîntările participanţilor reproduc aici, prin cursive, ideile pe care le-am reţinut în scris, în iutea curgere a clipelor. În aceste condiţii inerente fiind stilizările şi rezumările, îmi cer scuze dinaintea protagoniştilor şi a eventualilor participanţi care au alte variante – de bună seamă corecte şi ele, din perspectivele subiective corespunzătoare.
[2] Extrag din acest articol: Pe lîngă numeroasele daruri pe care Dumnezeu le-a dat părintelui Galeriu a fost şi acela al dulcei glăsuiri. Avea o voce frumoasă, caldă şi îmbietoare la rugăciune, dar totodată impunătoare: „cu vocea sa frumoasă, bine timbrată şi caldă, cu modulaţii baritonale greu de imitat“, scrie athenian-legacy.com.
Părintele a lucrat acest dar fiind cîntăreţ, la biserica Zlătari din Bucureşti, după cum el însuşi mărturiseşte: „Cînd am sosit la Bucureşti, eram deja, din ’41 cîntăreţ la biserica Zlătari, ştiam că nu mi-au ocupat postul alţii.“ Tot aici la biserica Zlătari ocupa şi postul de secretar de redacţie al săptămînalului „Ortodoxia“, condus de părintele Toma Chiricuţă. (V. Începutul şi activitatea pastorală a părintelui Galeriu, cf. http://www.historia.ro/…/inceputul-activitatea-pastorala-parintelui-galeriu).
Ecclesia euxina 