Ecclesia euxina 33

ACTUALITATEA

Despre avorturile din România

 

În şedinţa Camerei Deputaţilor din 22 septembrie, Marius Cristinel Dugulescu a depus la secretariatului un material conceput de Sebastian Moldoveanu, profesor activînd în Provita, pe tema avortului. Considerăm necesară informarea cititorilor noştri cu privire la acest demers politic în speranţa unui ecou mai larg:

Problematica avortului în România

De două decenii, România continuă să se situeze printre ţările cu cea mai înaltă rată a avorturilor din lume. Din datele statistice oficiale se poate aprecia că, deşi a depăşit faza acută din anii 1990-1996, avortul a devenit un fenomen cronic, stabilizîndu-se între o sută şi două sute de mii de avorturi chirurgicale la cerere, declarate, pe an (datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii nu cuprind şi numărul de avorturi din clinicile şi cabinetele particulare, nici avorturile induse medicamentos). Mai semnificativ decît numărul total al avorturilor, de un deceniu, aproape jumătate dintre sarcini sînt întrerupte prin avort, ceea ce arată că avortul a intrat în practica obişnuită de viaţă a românilor. Unul dintre cele mai îngrijorătoare aspecte ale fenomenului avorţionist din ţara noastră îl reprezintă creşterea numărului de avorturi la adolescente. În anul 2008 au fost înregistrate oficial 535 de întreruperi de sarcină la tinere de pînă la 15 ani.

Progresele mari ale fetologiei şi embriologiei umane din ultimii 30 de ani au transformat existenţa umană în perioada prenatală dintr-o taină cunoscută doar Creatorului (Ps. 138,13-15) într-un capitol tot mai important al medicinii preventive şi terapeutice. Copilul nenăscut este considerat „al doilea pacient“, alături de mamă, în orice sarcină, iar embrionului şi fătului i se acordă importanţă sporită în deontologia cercetării pe subiecţi umani şi în textele convenţiilor internaţionale privind drepturile omului, precum Convenţia ONU asupra Drepturilor Copilului sau Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Există reglementări actuale, cum sînt cele ale Consiliului Europei şi ale Asociaţiei Medicale Mondiale, care cer drepturi pentru embrion şi făt ca şi pentru mamă.

De asemenea, faptul că embrionul sau fătul nu e o parte a mamei, ci o fiinţă autonomă, o persoană căreia trebuie să-i fie respectate drepturile, pornind de la cel mai important – dreptul inviolabil la viaţă – este un punct de vedere împărtăşit tot mai mult de comunitatea ştiinţifică din întreaga lume, ai cărei reprezentanţi afirmă că momentul începerii vieţii este momentul fertilizării şi nu cel al naşterii.

Cu toate acestea, legislaţia din România recunoaşte total insuficient caracterul personal şi ca atare inviolabil al vieţii umane înainte de naştere. Noul Cod penal continuă să protejeze viaţa copilului nenăscut doar începînd cu 14 săptămîni, iar reglementările specifice ale Ministerului Sănătăţii privind întreruperea de sarcină lasă şi ele nenumărate porţi deschise abuzului dincolo de această limită.

Ministerul Sănătăţii se face vinovat şi pentru faptul că nu a instituţionalizat, cu eficienţă reală, consilierea femeilor înainte şi după avort. Tot prin actuala legislaţie, medicul este pus în situaţia nu de a apăra viaţa, ci de a o distruge, încălcîndu-şi astfel statutul profesional. El este pus în situaţia de a trata sarcina ca pe o boală a cărei vindecare cere uciderea unui copil şi, în ansamblu, să nu poată aplica principiul medical de bază, conform căruia „în primul rînd, nu trebuie să faci rău“.

La nivelul percepţiei publice, remarcăm de asemenea o stare de fapt îngrijorătoare şi care discriminează, voit sau nu, nenăscutul. Situaţiei din perioada 1966-1989, cînd copilul nenăscut era considerat „proprietate a statului“, expresie a unei politici de creştere demografică forţată şi adesea lipsită de umanitate, i-a succedat actualul model proavortist al „societăţii democratice“, materialistă şi egoistă, în care copilul nenăscut este „proprietatea mamei“, fiind complet la discreţia acesteia. Ambele modele, la fel de eronate, ignoră complet statutul de persoană al nenăscutului, primul considerîndu-l pe copil doar un instrument în construcţia unei societăţi utopice, celălalt, un adevărat duşman, care trebuie eliminat ca o condiţie a atingerii fericirii şi împlinirii personale.

La două decenii de la Revoluţia din 1989, situaţia avortului continuă să fie deosebit de grea, iar consecinţele acestei obişnuinţe nefaste se regăsesc din plin în starea de sănătate, economică şi demografică tot mai dificile ale României.

Mentalitatea proavortistă instalată în România constituie şi unul din principalele motive pentru degradarea climatului moral şi social care afectează tot mai virulent viaţa de familie şi care pune în pericol însăşi fiinţa neamului românesc.

Aceste realităţi triste ne obligă pe noi, ca legiuitori, cetăţeni şi părinţi, să ieşim din starea de indiferenţă şi să propunem soluţii urgente pentru reducerea reală a numărului de avorturi, pentru încurajarea natalităţii şi a familiei în general.

*

*   *

 

Spre cinstea lui, acelaşi deputat a depus la secretariatul de şedinţă din 29 septembrie 2009 următoarea declaraţie politică:

 

Avortul – una din cauzele principale ale scăderii demografice

 

Consecinţele legislaţiei deficitare şi ale mentalităţii favorizate de aceasta se resimt în mod dramatic. Avortul a devenit unul dintre fenomenele care macină cel mai mult sănătatea femeilor, afecţiunile provocate de acesta fiind unii din factorii cei mai însemnaţi ai degradării stării de sănătate a populaţiei din România.

Printre cele mai grave efecte pe termen lung ale avortului se numără creşterea riscului de cancer de col şi mamar, creşterea riscului de naştere prematură sau de pierdere de sarcină; depresii, afecţiuni psihice, tulburări de fertilitate şi chiar infertilitate.

Conform datelor oficiale, cancerul de sîn prezintă o tendinţă de creştere continuă în România. De asemenea, România are cea mai mare rată a mortalităţii cauzate de cancerul de col uterin din Europa, constituind la ora actuală principala cauză de deces prin cancer la populaţia feminină din ţara noastră.

„Sindromul postavort“, a cărui existenţă este total ignorată în România, face ca numărul femeilor care suferă din punct de vedere psihic să crească alarmant.

Climatul de relaxare a moralităţii şi promovarea masivă în cultură şi mass-media a mentalităţii unei sexualităţi „sigure“ şi „neinhibate“ sînt principalii responsabili, atît pentru numărul foarte mare de avorturi, cît şi pentru recrudescenţa bolilor venerice. În ţara noastră situaţia este ilustrată nefast de faptul că în România incidenţa sifilisului este cea mai mare din Europa!

Din nefericire, ca reacţie la realitatea teribilă expusă mai sus, autorităţile de stat promovează, în numele dreptului la „sănătatea reproducerii“ , o politică în care avortul, respectiv contracepţia şi „educaţia sexuală“ nu sînt decît aparent incompatibile, în realitate ambele producînd acelaşi rezultat.

Începînd cu 1990 sîntem martorii instalării unei fertilităţi foarte scăzute, mult sub limita de înlocuire a populaţiei (1,3 faţă de 2,1 naşteri/femeie) .

Deşi consider că avortul în sine este un act nefast, indiferent de conjunctură, trebuie să subliniez că „epidemia avorturilor“ este una din componentele principale ale actualei scăderi demografice care a condus România la o situaţie demografică aproape catastrofală, semnalată de cei mai reputaţi specialişti români.

Nu putem, aşadar, ignora perspectivele sumbre ale următoarelor decenii, în care populaţia României nu doar că va scădea numeric foarte mult, ci va şi îmbătrîni, lipsind societatea de forţă de muncă şi spulberînd sistemele de asigurări sociale şi pensii de stat.

Ca prim exemplu, consider că în România se impune cu necesitate o lege care să dea femeii dreptul de a fi informată – dar să-i şi creeze obligaţia de a se informa – în mod real cu privire la efectele nefaste ale avortului pentru ea şi copil, dar şi asupra alternativelor pozitive la acesta. „Legea consimţămîntului informat“, cum este ea numită popular, există în numeroase ţări ale Uniunii Europene şi în state din SUA, principiile sale fiind în perfect acord cu obligaţiile internaţionale pe care România şi le-a asumat.

De asemenea, consider de datoria Ministerului Sănătăţii să conceapă strategii pentru informarea populaţiei despre consecinţele fizice, emoţionale şi psihice ale avortului asupra femeii, şi nu să promoveze agresiv o iluzorie „educaţie sexuală“ care nu face decît să încurajeze activitatea sexuală precoce, cu toate consecinţele acesteia – avortul ca urmare a eşecului contraceptivelor, bolile venerice ş.a.m.d.

Discutînd despre alternative la avort, nu putem trece cu vederea numeroasele asociaţii de tip „pentru viaţă“ (provita), dedicate promovării valorilor creştine tradiţionale cu privire la viaţa de familie în noul context posttotalitar. Îmbunătăţirea situaţiei copilului nenăscut şi a familiei şi societăţii în general nu poate şi nu trebuie să se oprească la modificarea cadrului legislativ, ci trebuie să ţină cont de munca şi experienţa acestor organizaţii confruntate zilnic, de 20 de ani, cu nevoile educaţionale, economice şi sociale ale tinerilor şi adulţilor implicaţi în viaţa intimă sau de familie. Ele oferă sprijin material, consiliere psihologică şi spirituală femeilor şi familiilor aflate în situaţia de a apela la avort. Cooperarea între instituţiile statului şi aceste organizaţii, culte, etc. reprezintă un imperativ.

Legislaţia actuală privind avortul, după cum se arăta chiar într-un comunicat al Colegiului Medicilor din România, este una dintre cele mai liberale din Europa şi este expresia ignoranţei generale cu privire la consecinţele grave ale avortului. Pentru această stare de fapt se fac vinovate, în primul rînd, instituţiile statului, printre care, din punctul meu de vedere, cea dintîi este Parlamentul României.

Doamnelor şi domnilor parlamentari, proiectarea populaţiei României în ipoteza menţinerii fertilităţii actuale (1,3 copii la o femeie) prefigurează un inevitabil derapaj demografic instalat după anii 2025-2030, odată cu atingerea vîrstelor de 20-40 de ani de generaţiile mici, născute după 1989. Raportul dintre populaţia adultă şi cea vîrstnică ar urma să aibă valori dramatice. O a doua proiectare, cea a populaţiei active economic, aduce argumente suplimentare pentru dimensiunea derapajului demografic şi consecinţele sale economice.

Este imperativ ca actualul legislativ să găsească soluţii urgente pentru împiedicarea depopulării masive a ţării, prin reducerea numărului de avorturi şi încurajarea susţinută a familiei!

„Fiecare fiinţă umană are dreptul inerent la viaţă. Acest drept va fi protejat prin lege. Nimeni nu va fi privat arbitrar de viaţă.“ (Articolul 6.1 al Convenţiei Internaţionale asupra Drepturilor Civile şi Politice, 1966).

*

*     *

Cunoscînd faptul că asupra neamului românesc apasă aceste păcate grele atrăgînd mereu alte şi alte pedepse divine, avem o întrebare pentru preşedintele actual: ce veţi face în mandatul de cinci ani pentru a restabili armonia statului cu legile lui Dumnezeu?

 (M. F.)

Din nou despre Revoluţie, după douăzeci de ani

Cu interesul participantului la Revoluţia din decembrie 1989, am citit deunăzi şi analiza semnată de H.-R. Patapiavici în numărul pe decembrie 2009 al revistei „Idei în dialog“, al cărei director este, şi încep acest remember prin a reproduce pasajele care mi-au atras atenţia, urmate de succinte comentarii. Voi continua cu detalii din perspectiva trăitorului acelor zile şi cu referiri edificatoare la cartea de importanţă excepţională a lui Florin Mătrescu Holocaustul roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre, ediţia a III-a revizuită (Bucureşti, Editura IRESCON, 2008).

Revolta populară a constituit pretextul declanşării unei acţiuni de preluare a puterii de către o grupare marginală din interiorul Partidului Comunist Român (…), grupare uzurpatoare [care] a reuşit să se legitimeze în ochii populaţiei care nu a participat la revoluţie decît stînd la televizor drept „emanaţie a Revoluţiei“. Just. De aici reproşurile ulterioare ale celor din Piaţa Universităţii (supranumiţi „golani“ de unul dintre profitorii acestui moment istoric!): „Aţi minţit poporul cu televizorul!“

O originalitate sinistră a revoluţiei române este că înlăturarea lui Ceauşescu de la putere a făcut de şapte ori mai puţini morţi decît aducerea la putere a noii echipe de nomenclaturişti. Nimeni n-a fost încă judecat pentru aceste atrocităţi, deşi justiţia aflată sub oblăduirea tuturor regimurilor perindate pe la putere pînă acum este declarată liberă!

În analiza revoluţiei române, trebuie să distingem între partea care ţine de revolta străzii şi partea care ţine de complotul nomenclaturist. (…) La început, firul revoluţiei populare şi firul complotului nomenclaturist nu s-au aflat în conflict. Am putea spune că, dacă revolta a declanşat revoluţia, atunci complotul a cîştigat-o. Apoi complotul s-a legitimat în faţa populaţiei ca fiind toată revoluţia, ceea ce l-a împins spre o logică a restauraţiei, ceea ce l-a obligat să se ridice împotriva revolte. Şi cum, după mascarada teroriştilor, complotul nomenclaturist a reuşit să acapareze toată puterea în stat, ocupînd tot spaţiul public, revolta a rămas, un timp, fără voce. Din primele momente ale lui 22 decembrie, oamenii care au format un scut ce făcea de neparcurs drumul spre trecutul comunist au fost abandonaţi, trimişi acasă, ori atraşi diversionist în diferite locuri ale capitalei „ameninţate de terorişti“, pentru a se facilita „emanaţilor“ să profite de „vidul de putere“ instaurat. Aceşti oameni aflaţi în stradă, la vedere, expuşi oricînd şi oricui, printre care m-am numărat, apărau de fapt prin numărul şi prezenţa lor naivă zidurile dindărătul cărora neocomunismul renăştea „cu faţă umană“. Aşadar, conflictul s-a ivit de la început, dar a ars mocnit.

Este aici un paradox (…), care ţine de misterul celor fără de putere. Tot ce putem sociologic constata este că, în ansamblu, mişcarea socială cu cel mai mare succes politic din România a fost mişcarea politică legată de aceste grupări intelectuale, care nu au funcţionat niciodată nici disciplinat (ca un partid, de pildă), nici după criterii manageriale, nici în regim de activism social (cu eficienţa unui ONG profesionist, de pildă) şi al căror succes, din aceste motive, era nu doar improbabil, ci părea de-a dreptul imposibil, în condiţiile în care acestea erau complet lipsite de mijloace, nu aveau acces la resurse materiale publice, fiind supuse unui total blocaj mediatic la televiziune şi fiind, în plus‚ mereu batjocorite de puterea constituită. Cum au reuşit să-şi impună agenda? Mister. Or, cum spunea Apostolul, Dumnezeu a chemat lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de rîs pe cele puternice. Într-un sens, aceasta ar putea fi o cheie explicativă a revoluţiei române, deoarece, fără nici un fel de bigotism ori de referinţă explicită la religie, sloganul-tip aflat spontan pe buzele demonstranţilor seceraţi de gloanţe, a fost „Vom muri şi vom fi liberi“. Slogan care este o parafrază transparentă şi graţios nonşalantă a cuvintelor lui Hristos din Evanghelie: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. Ceea ce consideră autorul paradox este perceptibil doar de inima creştină. Am să revin pe larg asupra acestui punct de vedere.   

Originalitatea anului 1989 reprezintă exact contrariul originalităţii anului 1789. (…) Spre deosebire de Revoluţia Franceză, care a avut nevoie de Teroare pentru a scăpa de cel mai blînd şi mai politicos regim din istorie, revoluţiile anticomuniste din 1989 au scăpat de cel mai odios şi mai brutal regim din istorie fără violenţă, fără victime, fără represalii, fără lagăre, fără persecuţii, fără reeducare (…) Victimele au fost din rîndul revoluţionarilor, nu din rîndul învinşilor (…). Trecînd peste ambiguitatea opiniei privitoare la victimele revoluţiei, e memorabilă paralela 1789-1989 cu o precizare esenţială: în Franţa revoluţia a fost prosatanică, în România, peste două sute de ani, revoluţia a fost antisatanică.

Cum materialului sec din care am spicuit pasajele redate cursiv pînă aici îi lipseşte fiorul autenticităţii, autorul nepropunîndu-şi a surprinde trăiri, fapte, sentimente umane, necum elementul de forţă al mişcării revoluţionare unicat în secolul al XX-lea european, anume componenta extramundană, inspiraţia divină ce-a mobilizat mulţimile, voi accentua tocmai aceste aspecte subiective.  Deşi contextul era la îndemîna unuia care vorbeşte ca un cunoscător al Scripturii, se pare că tocmai evidenţa i-a scăpat. De aici şi mirările domnului H.-R. Patapievici.

Ei bine, trebuie reiterat că ne aflam în postul Crăciunului, la doar patru zile de celebrarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Într-o proporţie covîrşitoare tînără, populaţia citadină conştientă – hrănită politic, ce-i drept, cu analizele difuzate la postul de radio „Europa liberă“ – rezonase însă lăuntric, prin vrere divină, ca o singură fiinţă, la chemarea Istoriei. O frăţietate neobişnuită, euforică am trăit în acele zile, descoperind noi laturi umane în semenii pînă-n acele împrejurări şterşi, plictisiţi, îmbrăcaţi ponosit, apăsaţi de nevoi, cu speranţele ca şi inexistente. În metrou, în tramvaie, pe străzi, lucrurile se schimbaseră radical. Relaţii pînă atunci îngheţate, refulate, ieşeau acum năvalnic la iveală: frica dispăruse! Comunicam liber, fără reţineri, fără introduceri, ca între vechi camarazi, împrumutîndu-ne impresii şi tipărituri! Paşnică, aşa cum pe drept cuvînt au constatat, dimpreună cu H.-R. Patapievici, toţi cercetătorii istoriei recente, Revoluţia română s-a întemeiat pe exemplul Mîntuitorului: „Pacea Mea o dau vouă“. De aici neteama de securişti, de regimul comunist şi mai ales de moarte, ilustrată, în seara de 21 decembrie 1989 în Piaţa Universităţii, de acea strigare „Vom muri şi vom fi liberi“ nu spontană, domnule Patapiavici, aşa cum afirmaţi, în necunoştinţă de cauză, ci ivită din mintea aprinsă a poetului creştin Ioan Alexandru, în preajma căruia, ca recunoscător şi umil învăţăcel, am avut cinstea să mă aflu în acele clipe extraordinare (am evocat momentele şi cu alt prilej, într-un articol din „România literară“). Acolo, pe asfaltul pieţei, proaspăt udat de apa zvîrlită de tunurile de apă ale armatei, ce voia să ne intimideze, ori pe treptele dinspre Teatrul Naţional, comunismul agoniza sub genunchii noştri plecaţi: Tatăl nostru carele eşti în ceruri… Şi Tatăl ne auzise şi ne trimitea, în continuare, semnele Sale: o lumină trandafirie, ca de apus prelungit – deşi era trecut de ora 20 – colora mirific cerul (pe-atunci, mă simt obligat să scriu pentru eventualii cititori tineri de astăzi, oraşul ce se apropia de Sărbători plutea în beznă, sub pretextul economiilor, aşa că o sursă de lumină artificială pe seama căreia să poată fi pus efectul luminiscent, aproape boreal, pe care nu-l pot uita, era exclusă!); o temperatură mediteraneană, fără nicio boare; şi, mai presus de toate, acea linişte interioară imposibil de transpus în cuvinte, acea neteamă de nimic din lumea aceasta, acel zîmbet frate cu cel pe care-l ghicim însoţind spusele Răstignitului: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!“ În acea stare de spirit, nu s-ar fi putut auzi strigăte belicoase precum: „moarte comuniştilor“, ori „moarte Ceauşeştilor“ etc. Cei ce ne aflam acolo, în Piaţa Universităţii, venisem nu să cerem moartea cuiva, ci să ne cerem dreptul la viaţă. De la această inexplicabilă raţional convingere unanimă pînă la jertfă pentru cauza libertăţii era doar un pas! La un moment dat, cei care, veniţi parcă la o slujbă, nicidecum la o confruntare, trecuseră pe la Biserica Enei ori pe la Colţea să cumpere lumînări, le aprinseră şi, cu ele-n mîini, pe treptele dinspre Naţional, în nemişcarea aerului aceluia primăvăratic, alcătuiau o privelişte de catedrală! „Vom muri şi vom fi liberi!“, „Fără comunism!“, Tatăl nostru carele eşti în ceruri… ţineau loc de psalmi. Mai tîrziu, după ce, în disperarea neputinţei lor, autorităţile aflate sub consemn trimiseseră nişte bezmetici care, din cuştile lor metalice ermetic închise, prinseseră curajul de a năvăli în viteză peste mulţime şi striviseră în buimăceala creată, sub şenilele transportoarelor amfibii blindate, pe cineva (a murit, oare Acela? Mai trăieşte? – cine poate şti?… L-au ridicat prietenii cît s-a putut de repede şi l-au dus cu un automobil către spital), s-a strigat: „Ieri în Timişoara, azi în capitală, mîine-n toată ţara!“, „Comunismul pică, nu vă fie frică!“, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!“, „Jos comunismul!“, „Jos Ceauşescu!“, „Jos dictatorul!“…

Spiritul acesta jertfelnic al celor tineri adunaţi în faţa Intercontinentalului, „la baricadă“, cum s-a numit locul, în seara de 21 decembrie 1989, spirit observat de cei atenţi la astfel de subtilităţi, dar afirmat, dacă nu cu o maliţiozitate sceptic-ateistă, măcar cu o timiditate explicabilă, poate, psihologic – smerenia autentică nu e compatibilă cu literaturizarea, cu popularizarea –, neauzită în vacarmul mediatic al acelor zile, însă impardonabil de a fi trecută sub tăcere memorialistic, a fost indubitabil inspirat din Pacea şi Iubirea infinite  pogorîte de Sus, de unde vegheau, desigur, şi cei ucişi în închisori, la canal… Spiritul acesta hristic a fost, de bună seamă, cel care a topit îndîrjirea comandanţilor ce îi tot bruftuluiau pe soldaţii purtînd scuturi, care, înarmaţi pînă-n dinţi, întîrziau să ne împrăştie luîndu-ne cu asalt ori secerîndu-ne cu gloanţe. În aşteptarea aceea densă, dar mirată, ca de copil încrezător, în aşteptarea darurilor de Crăciun, pe care mi-e dat s-o retrăiesc an de an, în decembrie, gestul îngeresc al unei studente ce, la un moment dat, luînd pe toţi prin surprindere, se avîntase către zidul încremenit al scutierilor şi oferise o floare albă unui soldat, la întîmplare,  scoţîndu-l din masa impersonală a servitorilor unei cauze pierdute, umanizîndu-l instantaneu, l-am socotit, de asemenea, o minune. Într-adevăr, peste cîteva minute, semnele agresivităţii soldaţilor dispărînd, îi determinaseră pe revoluţionarii din apropiere să exclame, privindu-i în ochi pe adversarii lor potenţiali: „Fraţilor! Armata e cu noi!“ A fost momentul psihologic ce-a întors soarta confruntării! Am preluat cu toţii strigătul care curînd s-a amplificat dintr-un entuziasm explicabil, desigur, din perspectiva psihologiei mulţimilor, după acea tensiune teribilă ce fracturase românii din piaţă timp de-atîtea ceasuri istovitoare. „Armata e cu noooi!“, „Armata e cu nooooi!“ – s-a auzit izbucnind din miile de piepturi. Această fraternizare istorică nu fusese prevăzută pe hîrtiile celor care plănuiseră reîmpărţirea sferelor de influenţă prin căderea regimurilor comuniste europene (eu nu mă îndoiesc astăzi a fi existat asemenea planuri, din moment ce Silviu Brucan, ca unul dintre maşinistii-şefi în amplul spectacol organizat, într-o intervenţie publică prea timpurie, devoalase accidental o cifră înspăimîntătoare: 60.000 de morţi!! Atîţia fuseseră estimaţi pentru România de către… „iluminaţi“!!! Dar Dumnezeu avusese, de bună seamă, alte planuri!

Momentul 21-22 decembrie 1989 ne aparţine nouă, românilor – scrie Florin Mătrescu în volumul I al cărţii sale, la pagina 193 –, mai bine zis acelor români, preponderent tineri, care, preluînd flamura Timişoarei, au umplut pieţele şi străzile Bucureştiului, fără a avea alte arme decît curajul disperării, entuziasmul şi speranţa. Nu ştim cine a avut extraordinara idee de a extrage, ca pe o tumoare malignă, stema comunismului din mijlocul tricolorului românesc, dar un lucru este sigur: extirparea tumorii cu însemnele Răului a dezvăluit, mai limpede decît orice altceva, structurile arhetipale ale acelui „inconştient colectiv“ (Carl Gustav Jung) existente, nu numai în spiritualitatea românească, ci şi în cea a tuturor oamenilor. Dovadă că, de atunci încoace, la toate mişcările anticomuniste din diferite părţi ale lumii au început să fluture steaguri „pure“; în locul însemnelor damnării, tăiate cu foarfeca, rămînînd o gaură: hidoasă şi găunoasă, ca orbita unei ţeste descărnate.

În zilele următoare, un alt simbol care urma, şi el, să facă înconjurul planetei, a venit să probeze fenomenul arzătoarei dorinţe de eliberare de sub dictatură: un „V“ indicat de arătătorul şi mijlociul mîinii semnificînd „victorie“. Lui i se va alătura în zilele şi nopţile următoare melodiosul „Oleee, ole, ole, oleee! Ceauşescu nu mai eee!“ – demonstraţie elocventă a valenţelor poetice ale limbii cu rădăcini multimilenare în Carpaţi şi ale majorităţii actorilor: tinerii, care transferaseră cu naturaleţe melodia de pe stadioane, adaptînd-o noilor împrejurări… Televiziunea, obligată, începînd cu 22 decembrie, de presiunea străzii, să ţină pasul evoluţiei evenimentelor, se va dovedi însă malefică, măsluind realităţile în folosul „emanaţilor“ (reiterez anticipînd acum acel reproş al revoluţionarilor din aceeaşi Piaţă a Universităţii: „Aţi minţit poporul cu televizorul!“ Lui i se va adăuga, tot atunci, un fel de bocet scandat: „Pă-cat, pă-cat, pă-cat, de sîn-ge-le văr-sat!“).

Revin la opinia întemeiată pe lecturi numeroase şi pe mărturii demne de crezare a lui Florin Mătrescu: aprinderea scînteii revoluţiei – devenite ulterior o adevărată revoluţie naţională – este rezultatul activităţii îndelungate a unui complot a cel puţin patru servicii secrete, în care rolul KGB-ului a fost decisiv. La această mizerabilă înscenare s-a adăugat explozia teribilă anticomunistă a timişorenilor, urmată de aceea a bucureştenilor şi a locuitorilor altor oraşe din ţară. (Op. cit., p. 216). Autorul continuă cu amănunte semnificative, marcînd trecerea la o nouă eră: dărîmarea statuilor şi a simbolurilor comunismului internaţional (la noi asta s-a întîmplat cu statuia din fosta Piaţă a Scînteii şi cu săgeata de pe oribila Casă a Poporului, arderea carnetelor de partid şi a volumelor omagiale dedicate „conducătorului iubit“), interzicerea partidelor comuniste etc.

Din nefericire, cum am văzut cu toţii, ceea ce s-a obţinut prin rezistenţa celor ce ne-am aflat pe 21-22 decembrie în Piaţa Universităţii a fost nu debarcarea vechilor structuri comuniste, ci doar a cîtorva inşi compromişi, care au fost înlocuiţi cu eşaloanele doi şi trei ale aceleiaşi orientări malefice, după modelul clasic al epurărilor staliniste… Cu alte cuvinte, comunismul a fost înlocuit de neocomunism.

Analistul Florin Mătrescu menţionează în cartea sa şi trei „momente astrale“ pe care democraţia românească le-a ratat, autocondamnîndu-se de a rămîne „originală“. Ca participant (din ce în ce mai dezamăgit) la două dintre ele, le voi enumera doar. Primul, reluat după Barbu Nicol, martor ocular, ca şi mine, la mitingul anticomunist din 29 ianuarie 1990, îl are ca protagonist pe Corneliu Coposu. Al doilea îl are în prim plan pe Ion Raţiu, într-un episod din cea de-a patra mineriadă din 24-28 septembrie 1991 (la acesta n-am mai luat parte). În fine, cel de-al treilea „moment astral“ îl constiuie vizita regelui Mihai, din 1993 (m-am numărat şi eu printre cei 1.000.000 bucureşteni – alături de provinciali, desigur –, care l-au întîmpinat pe regele României, ilegal detronat  în 1947). Dintre explicaţiile analistului reţin pe cea resimţită ca fiind cea mai dureroasă pentru mine, cel înscris, la un moment dat, în Partidul Alianţei Civice condus de profesorul Nicolae Manolescu: obedienţa elitei româneşti faţă de masoneria franceză (de orientare socialistă), care a agreat crearea unei artificiale societăţi civile popperiene (în loc de a se baza pe tradiţia creştin-ortodoxă, care ar fi activat o alianţă creştin-democrată, intelectualitatea noastră a preferat ateismul „luminat“!). Ce-a rezultat, am putut cîntări cu toţii: la scurt timp, după ce eu însumi m-am dumirit, la congresul de la Timişoara, unde s-a votat statutul, întemeiat, atenţie: „pe morală“ (întrebasem atunci, exasperat: „Care morală, domnilor? A proletariatului? A furnicilor? Cui i-e teamă de morala creştină într-o ţară predominant creştină?“ Răspunsul neconvingător al lui N. Manolescu: „Vrem ca în P.A.C. să poată intra – dacă vor – şi evreii, şi ateii, şi musulmanii“ m-a făcut să demisionez din partid imediat ce-am ajuns în Bucureşti, convins că o experienţă eclectică de tip New Age nu răspundea convingerilor mele. Abia peste ani am aflat că intuiţia mea a funcţionat corect: „România liberă“ din octombrie 1997 publica un articol-necrolog dedicat pictorului Sever Frenţiu, de origine evreiască, fost preşedinte al filialei Bucureşti a P.A.C. Desprind din articol doar o propoziţie: în ultimii ani a îndeplinit funcţia de Mare Maestru al marii Loji Naţionale române a Masoneriei. La nici doi ani după Congresul de la Timişoara, însuşi P.A.C. s-a autodesfiinţat, neavînd suflu popular. Din fericire, ţelul principal pe care-l avusesem ca membru al acelui partid fusese atins: pe agenda priorităţilor filialei sectorului 3 fusese înscrisă construirea bisericii din Titan şi atragerea în proiect, alături de părintele Adrian Niculcea, a cît mai multor cetăţeni din rîndul membrilor P.A.C. (Nu m-am limitat, însă, la acele structuri politice neoliberale, deoarece frecventam în acea vreme şi cenaclul pluridisciplinar „Gîndirea românească“ al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Pe lîngă poetul Ioan Alexandru, mă atrăsese acolo şi fostul partizan Vasile Valuşescu, prieten al meu din anii ’80 şi, deopotrivă, al profesorului meu Enache Nedela, ce-mi fusese diriginte la liceu. Îndrumător al cenaclului era filosoful şi scriitorul Victor Isac, pe care l-am cunoscut bine, colaborînd la redactarea unor volume precum Napoleon şi problemele istoriei– apărut la Editura Romfel, Bucureşti, 1994 şi avîndu-l ca autor pe însuşi Victor Isac – ori Naţionalism luminist de Victor Ungur Zlăşteanul – apărut la Editura P.N.Ţ.C.D., Cenaclul ,,Gîndirea românească“, Bucureşti, 1994 – şi vizitîndu-l chiar la domiciliul din Bucureşti, din bulevardul Tineretului. Făcînd cunoscută şi popularizînd nobila noastră intenţie şi printre ţărăniştii cenaclişti, dar şi printre cei de la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, din strada Mîtuleasa, cea amintind de Mircea Eliade, s-a putut lua legătura cu arhitectul Nicolae Goga, ce va deveni autorul proiectului Bisericii maramureşene Pogorîrea Sfîntului Duh. Aceluiaşi arhitect, fost deţinut politic, i se datorează şi biserica-monument de la Aiud).

Închei reproducînd – fără comentarii – un alt pasaj din care rezultă, probabil, eşecurile democraţiei din România, potrivit lui Florin Mătrescu: Noi credem însă că în cazul celor trei momente astrale prezentate (…), ca şi în actele de legitimare a noii puteri comuniste ce le-au urmat (…), rolul Masoneriei de stînga („roşie“) sau al reprezentanţilor „Ritului scoţian“ (Masoneria neagră, în cadrul jocului „armoniei“ dintre cele două aripi) au jucat un rol determinant. Astfel, devine de înţeles conduita lui Ion Raţiu (mason de Rit scoţian), a lui Radu Câmpeanu (mason încorporat din anii de exil parizian la „Marele Orient“), a lui Nicolae Manolescu (care, destul de timpuriu, în interviuri date presei germane, afirma că „democraţia creştină nu-i un model politic potrivit României actuale“, conduita sa ulterioară nefăcînd decît să-i confirme afinităţile socialiste) şi a d-lui Coposu (răsplătit în 1995, în incinta ambasadei Franţei, cu distincţia „Legiunii de onoare“, rezervată exclusiv masonilor). (Op. cit., p. 242).

Viitorimea va judeca mai bine toate acestea… 

Mihai Floarea

ESEU

Codul Bibliei

Cu gîndul la destulele dezbateri din cadrul cenaclului nostru pe tema dialogului dintre ştiinţă şi religie, am recitit zilele trecute articolul anonim pe care-l prezint cititorilor noştri cu mici modificări de punctuaţie, ortografie şi stilistico-morfologice. Nu-l găsesc depăşit, deşi l-am primit de pe internet în urmă cu doi ani. Îmi place să cred că nu i-am descoperit nimic subversiv, ori – ferească Dumnezeu! – anticreştin, spre a-l face incompatibil unei publicaţii de factura revistei de faţă.

Comentarii nu se pot face înainte de parcurgerea atentă a acestor pagini: 

 

Motto: „Iar tu Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea pînă la sfîrşitul lumii.“ (Daniel, 12:4).

Cercetările unor oameni de ştiinţă au confirmat, în ultimii ani, o ipoteză (de altfel mai veche, dar nedemonstrată) care susţinea că în Biblie există inclus, alături de informaţiile spirituale evidente şi un anumit cod secret care poate dezvălui evenimente care au avut loc cu mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Codul biblic a fost descoperit în versiunea originală a Bibliei, în limba ebraică, în Vechiul Testament. Cel care a descoperit codul biblic este Dr. Eliyahu Rips, care este la ora actuală unul din cei mai mari experţi din lume în teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care stă la baza fizicii cuantice.

Eliyahu Rips este un om modest. El are, mai mereu, tendinţa de a acorda altora meritul pentru propriile sale realizări, astfel încît la prima vedere nimeni nu ar bănui că de fapt el este un matematician de renume mondial. Majoritatea ziariştilor care l-au văzut au fost tentaţi să susţină că descoperirile sale nu au nimic de luat în seamă. Descoperirea lui Rips a fost însă confirmată de matematicieni de renume de la Harvard, Yale şi Universitatea Ebraică. Acest cod a fost verificat, de asemenea, şi de un specialist în cifruri şi coduri de la Ministerul Apărării al SUA şi a mai trecut cu succes trei expertize efectuate de specialişti la care a făcut apel o importantă revistă de matematică din SUA.

Teoria legată de codul biblic a devenit mai cunoscută în mass-media şi a fost luată mai în serios, abia după un  tragic eveniment prezis cu ajutorul codului şi care, datorită faptului că nu a fost luat în seamă de persoana direct vizată, s-a adeverit mai apoi, din păcate. Iată derularea evenimentelor: la 1 septembrie 1994, ziaristul american Michael Drosnin a plecat la Ierusalim pentru a-i înmîna lui Ytzhak Rabin următoarea scrisoare:

„Un matematician israelian a descoperit în Biblie un cod secret care pare să dezvăluie amănunte ale unor evenimente care au avut şi au loc la sute şi mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Motivul pentru care vă aduc la cunoştinţă acest fapt este acela că singura dată cînd numele dumneavoastră complet, Ytzhak Rabin, apare în Biblie, el este intersectat de expresia «criminal va asasina». Faptul n-ar trebui tratat cu indiferenţă, deoarece atît asasinarea lui Anwar el-Sadat, cît şi atentatele cărora le-au căzut victime John şi Robert Kennedy sînt, de asemenea, codificate în Biblie

Cred că sînteţi într-un real pericol, dar acest pericol poate fi evitat.“

La 4 noiembrie 1995, a venit cumplita adeverire: un glonţ în spate, tras lui Yitzak Rabin, de către un om care se credea învestit cu o misiune divină. Aceasta era o crimă codificată în Biblie acum peste 2000 de ani.  

Acelaşi ziarist – Michael Drosnin – a mai urmărit să-l avertizeze pe şeful Cartierului General al Serviciului de Contrainformaţii al Israelului despre războiul din Golf şi de  intenţia Irak-ului de a lansa rachete asupra Tel-Aviv-ului. Rips îi arătase ziaristului o secvenţă din codul biblic unde cuvintele „Hussein“, „Scud“ şi „rachetă rusească“ apăreau codificate împreună. De asemenea „Hussein a ales o zi“ era o expresie  ce apărea în acea secvenţă. Aprofundînd căutările în acest sens, Rips a găsit în cod „foc în 3 Şevat“ – dată din calendarul ebraic ce corespundea zilei de 18 ianuarie 1991. Aceasta a şi fost ziua în care Irak-ul a lansat prima rachetă Scud împotriva Israelului confirmînd datele oferite de cod. La întrebarea lui Drosnin „Cine poate şti cu 3000 de ani înainte că va fi un război în Golf, ca să nu mai vorbim de lansarea unei rachete împotriva Israelului pe 18 ianuarie?“, Rips a răspuns foarte tranşant: „Dumnezeu!“

După aceste evenimente prezise de cod şi mai apoi adeverite, Michael Drosnin declara următoarele: „În mod cît se poate de limpede, codul nu este la fel ca profeţiile lui Nostradamus, nu este ceva de genul «o stea se va arăta pe cer de la Răsărit şi un mare rege va cădea» cuvinte ce pot fi interpretate ulterior, astfel încît să corespundă oricărui eveniment care se petrece în realitate. Nu, aici este vorba de detalii la fel de precise ca acelea din ştirile transmise de CNN, toate acestea fiind descoperite înainte ca evenimentul să se producă.“

Teoria lui Rips despre codul biblic consideră Biblia ca o gigantică grilă de cuvinte încrucişate. Pentru a găsi codul, Rips a eliminat toate spaţiile dintre cuvinte şi a transformat întrega Biblie originală într-un şir continuu de litere, cuprinzînd 304.805 caractere. Informaţiile sînt obţinute prin selectarea a fiecărei a N-a literă, unde N are o valoare precisă şi corespunzător aleasă – de exemplu: 4,5,12,18 etc. Un exemplu foarte simplu ar fi următorul: avem propoziţia „Cum să obţii date…“, pe care o compactăm şi ea devine „cumsăobţiidate“ din care vom selecta, începînd cu prima, fiecare a cincea literă: „cumsăobţiidate“ şi rezultă astfel cuvîntul „cod“.

Cu ajutorul unui calculator, sînt căutate în această matrice formată de textul biblic adus în forma descrisă mai sus, cuvinte şi fraze ascunse de codurile de intervale. Se începe de la prima literă a Bibliei şi se caută pentru fiecare secvenţă de intervale posibilă cuvintele pe care noi le solicităm, care sînt descifrate cu intervale de una, două, trei litere, ş.a.m.d. pînă la cîteva mii. Apoi se repetă aceeaşi operaţie de căutare începînd de la cea de-a doua literă şi continuînd astfel pînă la ultima literă a Bibliei. După ce găseşte cuvîntul-cheie, calculatorul începe să caute informaţii asociate aflate cît mai aproape de acesta. Astfel, de exemplu, unde a fost găsit numele Rabin, se aflau alături şi alte date: Amir (care s-a dovedit ulterior a fi chiar numele asasinului), Tel Aviv, anul ebraic 5756 care începea în septembrie 1995, toate aceste  informaţii reale fiind codificate în acelaşi pasaj.

Primul indiciu modern al codificării Bibliei a fost găsit, cu peste cincizeci de ani în urmă, de către H. M. D. Weissmandel, un rabin din Praga. Acesta observase că, dacă sărea cincizeci de litere, şi apoi alte cincizeci şi apoi alte cincizeci, găsea cuvîntul „Tora“, înscris la începutul Genezei. De asemenea , observase că aceeaşi secvenţă de intervale ortografia din nou cuvîntul „Tora“ în Ieşirea, Numerii şi Deuteronom. Weissmandel nu a dat niciodată această descoperire publicităţii. Discipolii săi au publicat însă, ulterior, o carte cu tiraj limitat Torat Hemed, în 1958, în care se făcea pe scurt referire la cercetările rabinului Weissmandel în legătură cu codul, pe care acesta le efectuase în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial. Unul dintre aceşti discipoli, rabinul Azriel Tauber, a relatat că în acei ani, dinaintea apariţiei calculatoarelor, Weissmandel transcrisese întregul text al Torei pe fişe cuprinzînd cîte 100 de litere, dispuse pe 10 rînduri de cîte 10 litere, şi apoi căutase cuvinte  ortografiate cu litere aflate la intervale echidistante.

Primul savant modern, omul care a înţeles mecanica sistemului nostru solar şi a descoperit forţa gravitaţiei, Sir Isaac Newton, era şi el încredinţat de faptul că în Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul. Newton a învăţat ebraica şi a urmărit aproape jumătate din viaţă să descopere acest cod. Isaac Newton considera acest cod mult mai important decît legea atracţiei universale.

J. M. Keynes, biograful lui Newton, susţine că acest cod biblic a fost o obsesie pentru marele savant. Cînd Keynes a văzut documentele lui Newton a avut un şoc: cea mai mare parte a lucrărilor lui Newton nu se refereau aşa cum se aştepta el, la matematică sau la astronomie ci la teologie esoterică. Acele scrieri dezvăluiau faptul că marele fizician era încredinţat că în Biblie era ascunsă o profeţie a istoriei omenirii. Newton avea certitudinea că Biblia, de fapt chiar întregul univers, era o criptogramă alcătuită de Dumnezeu, pe care el voia să o descifreze.

Newton nu a reuşit însă să descopere acest cod. Munca sa nu a dat nici un rezultat, oricare au fost formulele matematice aplicate. Descoperirea care i-a scăpat lui Newton a fost făcută de Eliyahu Rips, pentru că matematicianul israelian dispunea de un instrument esenţial pe care Newton nu-l avea: un calculator.  Se pare că textul ascuns al Bibliei a fost  codificat cu un fel de „zăvor“ temporizat, care nu a putut fi deschis pînă la descoperirea calculatorului.

Cu tot scepticismul unor matematicieni, nimeni nu a putut găsi vreo eroare în demonstraţia matematică. Nimeni nu a putut să infirme cu argumente solide faptul uluitor că Biblia era codificată şi că dezvăluia evenimente care ulterior s-au petrecut după descrierea ei.

Unii oameni de ştiinţă, mai convenţionalişti, nu au acceptat codul. Un astfel de exemplu a fost cel al lui Avraham Hasofer, care a atacat codul biblic înainte ca Rips să fi publicat demonstraţia matematică. Hasofer a argumentat că este posibil ca anumite tipuri de configuraţii să existe în orice ansambluri mari de date.

La atacul lui Hasofer, Rips a replicat că este posibil ca, de exemplu, să găseşti într-un ansamblu de date suficient de mare numele lui Saddam Hussein. Dar este aproape imposibil să găseşti termenii „Scud“, „rachetă rusească“ precum şi data declanşării războiului, în acelaşi loc, dezvăluite într-un mod anticipat.

Nimeni nu poate înţelege încă modul în care a fost creat codul. Toţi oamenii de ştiinţă care au constatat realitatea codului biblic sînt de acord cu faptul că nici cele mai rapide calculatoare de care dispunem astăzi şi nici toate computerele de pe pămînt lucrînd împreună n-ar fi putut să codifice Biblia, aşa cum a fost ea codificată cu trei mii de ani în urmă. Rips declara că: „Este vorba de o minte care depăşeşte cu mult orice imaginaţie a noastră. Informaţia inclusă în cod este probabil infinită.“

Nimeni nu ştie dacă, nu cumva, fiecare dintre noi, cu tot trecutul şi viitorul său, figurează în vreun cod de nivel superior şi încă necunoscut al Bibliei şi dacă aceasta nu este într-adevăr o „Carte a Vieţii“. Toţi marii conducători ai lumii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial – Roosvelt, Churchill, Stalin, Hitler – sînt menţionaţi în cod. America, „revoluţie“ şi anul 1776 apar la un loc. Napoleon este codificat alături de Franţa dar şi de Waterloo şi Elba.

„Cînd am folosit un calculator, am dat lovitura“, relatează Rips. El a povestit că a găsit mult mai multe cuvinte codificate decît prevedea domeniul statisticii în virtutea „legilor hazardului“, iar atunci a fost cel mai fericit moment din viaţa sa. Rips a elaborat un model matematic complex care, atunci cînd a fost implementat pe un program de calculator, a confirmat faptul că Vechiul Testament este,   într-adevăr, codificat. Rips s-a împotmolit însă în drumul spre „victoria finală“, care trebuia să fie o metodă simplă şi elegantă de a dovedi realitatea codificării Bibliei. Pentru a reuşi, a fost ajutat de fizicianul israelian Doron Witzum, care a completat modelul matematic.           

În rezumatul de pe pagina de deschidere a referatului asupra experimentului lor iniţial, intitulat Secvenţe de litere echidistante în „Geneză“ se menţiona: „Analiza indică faptul că în textul Genezei sînt intercalate informaţii ascunse sub forma unor secvenţe de litere echidistante. Rezultatul este semnificativ în proporţie de 99,998“. Rips şi colegii lui căutaseră numele a 32 de mari învăţaţi, înţelepţi, din epoca biblică pînă în vremurile moderne, pentru a determina dacă numele şi datele calendaristice ale naşterii şi morţii lor erau codificate în prima carte a Bibliei. De asemenea, căutaseră aceleaşi nume şi date şi în traducerea ebraică a romanului Război şi pace, al lui Tolstoi, precum şi în alte două texte originale ebraice. În Biblie, numele şi datele erau codate laolaltă, pe cînd în Război şi pace şi în celelalte două cărţi, nu. Probabilitatea ca informaţiile codificate să apară datorită unor coincidenţe accidentale s-a dovedit, în cele din urmă, a fi de 1 la 10 milioane. În cadrul experimentului său final, Rips a luat cele 32 de nume şi 64 de date şi   le-a amestecat în 10 milioane de combinaţii diferite, astfel încît 9 999 999 dintre ele să nu corespundă şi doar o singură combinaţie să fie corectă. Apoi a efectuat o verificare pe calculator, pentru a vedea care dintre cele 10 milioane de combinaţii dădea cel mai bun rezultat şi a constatat că numai în Biblie numele şi datele corecte apăreau împreună. „Niciuna dintre combinaţiile aleatorii nu era corectă. Rezultatele erau 0 contra 9 999 999 sau, altfel spus, 1 la 10 milioane.“

Astfel de experimente, cum este cel descris anterior au mai fost realizate folosind şi alte opere literare cum ar fi Crimă şi pedeapsă, de Dostoievski, un text ce cuprinde 304.805 litere, fiind deci comparabil cu şirul de litere din Biblie. Aici numele Yitzac Rabin nu apărea deloc, în nicio secvenţă de intervale. Alte nume codificate în Biblie, cum ar fi Shakespeare sau Kennedy apăreau şi aici. Cu toate acestea, în timp ce în Biblie cuvintele ce apăreau după numele lui Kennedy erau „va muri“, iar oraşul Dallas era codificat în acelaşi pasaj, în Crimă şi pedeapsă nu apărea nici un fel de asociaţie logică. La fel, „Shakespeare“ apărea o singură dată în romanul lui Dostoievski, dar nicidecum asociat cu numele unor opere ale sale cum apare acesta în Biblie.             

***

„Distincţia dintre prezent, trecut şi viitor este doar o iluzie, oricît ar fi de persistentă.“

                  (Albert Einstein, 1955).

Experimente de căutare a unui cod, asemănător celui biblic, au fost realizate şi  pentru alte lucrări literare a căror text a fost introdus pe computer, cum ar fi, de exemplu Crimă şi pedeapsă, un alt roman al lui Dostoievski, avînd un text ce cuprinde 304.805 litere, fiind deci comparabil cu şirul de litere din Biblie. În acest caz, numele lui  Yitzac Rabin nu apărea deloc, în nici o secvenţă de intervale. Alte nume codificate în Biblie, cum ar fi Shakespeare sau Kennedy apăreau şi aici. Cu toate acestea, în timp ce în Biblie cuvintele ce apăreau după numele lui Kennedy erau „va muri“, iar oraşul Dallas era codificat în acelaşi pasaj, în Crimă şi pedeapsă nu apărea niciun fel de asociaţie logică. La fel, „Shakespeare“ apărea o singură dată în romanul lui Dostoievski, dar nicidecum în asociere cu numele unor opere literare care i-au aparţinut. Testele realizate pentru a verifica dacă există diverse codificări şi în alte scrieri l-au ajutat pe Rips să-şi susţină teoria şi să tragă concluzia:

„Fireşte că dacă s-ar căuta suficiente exemple într-o altă carte, s-ar găsi pînă la urmă unele cuvinte asociate logic sau apărînd la un loc. Dar numai în Biblie apar informaţii asociate în mod constant şi coerent. Nimeni nu a descoperit nimic asemănător în nici o altă carte, în nici o traducere şi în nici un alt text ebraic original, cu excepţia Bibliei.“

Un criptograf veteran de la strict secreta National Security Agency din SUA, Harold Gans era sigur că putea dovedi falsitatea demonstraţiei realizată de Rips pentru codul biblic. Gans a realizat propriul său program de calculator şi a refăcut căutările făcute de Rips în codul biblic, în legătură cu datele despre cele 32 de personalităţi care apăreau codificate în Biblie. Spre marea uimire a lui Gans, informaţiile existau: datele la care se născuseră şi muriseră acele personalităţi, erau codificate în Biblie împreună cu numele lor. Lui Gans nu i-a venit să creadă, dar tot mai era convins că nu există nici un cod în Biblie. Astfel, el a hotărît să caute şi alte informaţii în legătură cu cele 32 de personalităţi care apăreau codificate în Biblie, în speranţa că va găsi ceva cu care  să dea la iveală falsul din experimentul lui Rips, eventual chiar şarlatania matematicianului israelian. Gans a pornit de la ipoteza că, dacă există un cod adevărat, atunci el ar trebui să conţină şi informaţii exacte despre localităţile unde s-au născut cele 32 de persoane codificate. După aproximativ 400 de ore de căutări, Gans a verificat concordanţa celor 32 de nume cu localităţile lor natale. În plus, Gans a mai realizat o căutare asemănătoare  pentru alte 34 de personalităţi cunoscute, pentru care a verificat concordanţa nume-loc de naştere, iar rezultatul a fost exact. Concluzia lui Gans a fost că în Biblie sînt codificate informaţii despre trecut şi viitor într-un mod care exclude din punct de vedere matematic, orice coincidenţă, iar acest gen de informaţii nu se găsesc în nici un alt text. După spusele lui Gans, experimentele pe care le-a realizat în legătură cu codul Bibliei l-au transformat  dintr-un ateu convins într-o persoană profund religioasă.

Rips şi Wiztum au prezentat articolul lor uneia dintre cele mai importante reviste americane de matematică, „Statistical Science“. Mai mulţi matematicieni care lucrau pentru acea revistă au verificat demonstraţia matematică ce susţine existenţa codului. Teoria codului Bibliei a trecut cu succes şi toate aceste teste, fiind astfel acceptată de „Statistical Science“.

Iată unele exemple de personalităţi marcante ce apar codificate în Biblie, precum şi menţiunile despre acestea pe care le oferă codul. Homer apare codificat ca fiind „poet grec“; Shakespeare apare codificat ca „reprezentant pe scenă“, alături fiind codificate şi unele opere a lui: Hamlet şi Macbeth. Şi Beethoven şi Bach apar codificaţi în Biblie, pentru fiecare apărînd menţiunea „compozitor german“. Mozart apare şi el în cod alături de cuvintele „compozitor“ şi „muzică“, iar Rembrant este codificat „pictor olandez“.

Fiecare progres al tehnologiei moderne a fost înregistrat în codul biblic. Astfel, fraţii Wright apar codificaţi alături de cuvîntul „avion“, Edison este codificat cu „electricitate“ şi „bec electric“, iar Marconi este codificat cu „radio“. Newton apare codificat cu „gravitaţie“. După cum am menţionat anterior, Newton intuia existenţa unui cod ascuns în Biblie, pe care însă nu l-a aflat; codul, însă, „ştia“ de Newton, deoarece, în codul biblic, alături de expresia „codul Bibliei“ apare şi numele lui Newton.

Einstein apare codificat în Biblie doar o singură dată. Enunţul „s-a prezis o persoană cu mintea ageră“ apare în acelaşi loc. Cuvîntul „ştiinţă“, căruia i se suprapune expresia „o nouă şi excelentă înţelegere“ intersectează numele savantului. Şi chiar deasupra lui „Einstein“, textul ascuns menţionează „el a răsturnat realitatea prezentă“. Teoria relativităţii, principala descoperire a lui Einstein, este, de asemenea, codificată. Este posibil ca şi teoria „cîmpului unificat“ să fie codificată în Biblie. Împreună cu numele lui Einstein, în matricea în care figurează unica  lui menţiune, împreună cu teoria relativităţii, codul oferă şi indiciul „adăugaţi o a cincea parte“, lucru pe care l-a urmărit şi Einstein în studiile sale despre „a cincea forţă“.

În iulie 1994, lumea a asistat la cea mai mare explozie observată în sistemul nostru solar. O cometă a supus planeta Jupiter unui bombardament echivalent cu forţa a peste un miliard de megatone, generînd globuri incandescente de mărimea Pămîntului. Coliziunea cometei cu Jupiter este codificată de două ori în Biblie, o dată în Geneza şi o dată în Isaia. Cometa Shoemaker – Levy, apare de ambele dăţi cu numele complet – numele astronomilor care au descoperit-o în 1993, iar impactul cu Jupiter este codificat aproape ca o reprezentare grafică. În codul Bibliei, numele cometei şi numele planetei Jupiter se intersectează de două ori, iar data impactului era menţionată anticipat: 16 iulie. Astfel, evenimentul pe care astronomii fuseseră în măsură să-l prevadă doar cu cîteva luni înainte de a se produce, a fost prezis în codul Bibliei cu 3000 de ani înainte de a avea loc.

Despre ocuparea Tibetului de către chinezi, în codul biblic apare textul: „Şi i-a pus sub pază în temniţă“, propoziţie care intersectează cuvîntul „Tibet“.

Marea criză economică prin care a trecut SUA, în 1929, este codificată împreună cu prăbuşirea pieţei bursiere. „Colaps economic“ şi „criză“ apar laolaltă în Biblie, alături de cuvîntul „acţiuni“. Anul în care s-a declanşat criza, 1929 – adică 5690 în calendarul ebraic – este codat în acelaşi pasaj. Un alt eveniment bulversant petrecut pe scena politică a Statelor Unite, căderea lui Richard Nixon în urma afacerii Watergate, este, de asemenea, codificat în Biblie. „Watergate“ apare împreună cu „Nixon“ şi cu anul în care acesta a fost silit să demisioneze – 1974. În pasajul în care a fost codat „Watergate“, textul codat al Bibliei formează o întrebare: „Cine este el? Preşedinte, dar a fost alungat“.

De asemenea, cu şase luni înaintea alegerilor pentru preşedinţia SUA din 1992, codul a dezvăluit alegerea lui Clinton. Alături de „Clinton“ apărea viitorul său titlu: „preşedinte“.

Aselenizarea primei nave pămîntene pe Lună este codificată şi ea în Biblie. „Om pe lună“ apare în cod împreună cu „navă spaţială“ şi „Apollo 11“. Pînă şi data la care Neil Amstrong a făcut primul pas pe Lună – la 20 iulie 1969 – se regăseşte în Biblie. Cuvintele lui Amstrong: „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire“ îşi găsesc şi ele ecoul în codul biblic: în pasajul unde apare data aselenizării, „Luna“ este intersectată de expresia „Realizat de omenire, realizat de om“.

Cu acest gen de exemple am mai putea continua, însă cele oferite pînă acum sînt suficiente pentru a demonstra realitatea codului. Ar mai fi totuşi interesant de aflat rezultatele unor căutări în codul Bibliei ce au avut drept scop obţinerea mai multor informaţii despre România. Astfel, au fost găsite informaţii impresionante despre ţara noastră, chiar dacă nu s-a folosit un program foarte performant de căutare în codul biblic. Textele biblice pe care noi le-am avut la dispoziţie pentru căutare au fost următoarele:

 –  textul original în ebraică al Genezei, aşa cum apare el în cea mai cunoscută ediţie a Bibliei –  Biblia de la Ierusalim;

– o traducere în greceşte a Noului Testament, recunoscută ca fiind foarte valoroasă;

– cea mai veche şi mai importantă traducere în engleză a textului Noului Testament, ce aparţine versiunii cunoscute sub numele King James Version, publicată în 1611.

Chiar dacă cele mai numeroase şi autentice informaţii pot fi găsite apelînd în special la textul original al Bibliei, cel în ebraică, datorită încărcăturii spirituale excepţionale pe care o are, anumite date se pot afla chiar în cazul în care apelăm la unele traduceri inspirate ale Bibliei. Cu toate că în cele trei surse conţinute în programul de căutare în codul biblic nu am avut la dispoziţie traducerea integrală a Bibliei, chiar şi o bază de date limitată a fost de natură să ofere unele informaţii profunde. Pentru traducerea în română a pasajelor din Biblie a fost folosit textul în limba română. 

În textul ebraic original al Genezei, numele României apare codificat de 17 ori. Cele mai relevante informaţii le-am considerat a fi prezente în următoarele trei exemple:

– în secvenţa de mai jos, alături de „România“ (ortografierea ebraică a numelui ţării noastre este încadrată în text) apar următoarele citate: „Iată Eu (Dumnezeu) sînt cu tine şi te voi păzi pe orice cale vei merge… “ şi „nu te voi lăsa pînă nu voi împlini toate cîte ţi-am spus.“ (Geneză, cap. 28, versetul 15);

– într-o altă secvenţă din originalul Genezei în care apare codificat numele „România“, textul care intersectează numele ţării este următorul: „Şi cutremurîndu-se Iacov a zis: «Cît de  misterios este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!»“ (Geneza, cap. 28, versetul 17);

– în cea de-a treia situaţie, numele codificat „România“ este intersectat de citatul următor: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.“ (Geneza, cap 2, versetul 15).

În textul Noului Testament tradus în greceşte, numele „România“ apare de două ori. Informaţii mai importante au fost găsite în secvenţa: „Zis-a lui Stăpînul: «Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău.»“ (Matei, cap 25, versetul 21).

În cazul Noului Testament tradus în engleză, numele „România“ apare, de asemenea, de două ori. O secvenţă concludentă şi pentru această căutare în codul Bibliei ar fi cea în care apare expresia „His own house Jesus“, care se traduce prin „însăşi casa lui Iisus“ şi care intersectează numele României. Toate aceste informaţii din codul biblic vin să confirme profeţiile despre ţara noastră, şi anume că România a fost aleasă de Dumnezeu să fie centrul spiritual al planetei în epoca ce va urma. 

Majoritatea oamenilor consideră că Biblia este o simplă carte, eventual literară.  Avînd în vedere informaţiile despre codul biblic, putem spune că mijeşte un nou mod de explorare a Bibliei. Toţi cei care au avut posibilitatea să se convingă de existenţa codului Bibliei consideră acum că, ceea ce numim noi Biblie – cartea propriu-zisă – este doar primul său stadiu (nivel). Biblia s-a dovedit a fi şi un program de calculator, nu doar o carte pe care Rips a introdus-o într-un computer, ci un program pe care Autorul său l-a conceput ca interactiv şi mereu adaptabil! Codul Bibliei se prezintă, aşadar, ca o serie de revelaţii temporizate, fiecare dintre ele fiind programată pentru a corespunde nivelului epocii din care se face interpretarea. Eliyahu Rips spunea referitor la cod: „Cantitatea de informaţii din codul biblic este incalculabilă şi probabil infinită. Iar acesta nu este decît începutul, primul nivel şi cel mai simplu al codului biblic. Codul este mai puţin asemenea unui joc de cuvinte încrucişate, cît mai degrabă asemeni unei holograme. Noi observăm doar matrice, adică tablouri bidimensionale, cînd probabil ar trebui să privim în cel puţin trei dimensiuni, dar nu ştim cum.“

*

*   *

Tulburătoare mi se par aceste cuvinte ale unui om de ştiinţă citate de anonimul autor al acestui articol! Conchid că ar fi vremea unui pact religie-ştiinţă în care să fie reaşezate, „ştiinţific“, relaţiile dintre cele două domenii. Aflaţi de atîta vreme în dispută, ba chiar în conflict (începînd cu Renaşterea, continuînd cu iluminismul şi sfîrşind cu materialismul dialectic şi istoric), oamenii dedicaţi religiei – teologi, slujitori ai altarului, pedagogi şi moralişti creştini etc. – şi aceia preocupaţi de diversele ramuri ştiinţifice – de la filosofie, astronomie şi matematică pînă la biologie, chimie şi fizică nucleară – au de profitat conlucrînd, armonizîndu-şi opiniile întru progres.

În speranţa că am stîrnit curiozitatea şi chiar am incitat spiritele cititorilor, aşteptăm, ca şi în alte rînduri, reacţii la cele de faţă.

(Material prelucrat de

Mihai Floarea)

PERSPECTIVE CRITICE

O nouă carte: Voievodul de Dan Lucinescu

Cu o prietenie mişcătoare, dl Dan Lucinescu şi-a întîmpinat în seara de joi, 24 septembrie a.c., cu zîmbetul pe buze, cuvinte calde, strîngeri de mînă şi cîte o îmbrăţişare, pe fiecare dintre invitaţii la evenimentul organizat în clasica sală a Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei de către Fundaţia Creştină „Părintele Arsenie Boca“. N-a fost unica abatere de la secile lansări de carte cu care laicitatea ne-a obişnuit. Spre plăcuta mea surprindere, nici reporterii criticaţi în ultima recenzie din paginile publicaţiei noastre, dedicată lansării cărţii Ştefan cel Mare şi Sfînt, n-au mai tulburat manifestarea cu aceeaşi cutezanţă. Însă cea mai importantă pricină pentru care scriem aceste rînduri despre cele petrecute la data menţionată o constituie perspectiva literar-creştină din care e privită viaţa lui Mihai Viteazul.

Rareori patriotismul, tăria de caracter, munca perseverentă, optimismul vizînd reaşezarea justă a valorilor în România s-au împletit atît de pilduitor-convingător în persoana cuiva în deceniile de după Revoluţia din 1989. Trecut prin închisorile comuniste – inclusiv prin teribila „reeducare“ de la Piteşti – dl Dan Lucinescu, specialist în fizica nucleară şi deţinător al mai multor brevete în domeniul ultrasunetelor, cadru didactic universitar şi totodată membru al Uniunii Scriitorilor, este una dintre acele personalităţi ce-ar fi trebuit demult să măture de pe micile ecrane pseudovalorile aservite unor interese meschine şi stricătoare de suflete. Punerea în lumină a scrierilor acestui intelectual creştin este unul dintre meritele pomenitei fundaţii avînd printre obiectivele declarate „cunoaşterea şi promovarea elitelor naţionale şi a cultului eroilor“. 

Voievodul, ediţia a II-a (Bucureşti, Siaj, 2009, 300 pagini) e compusă din opt capitole cu titluri sugestive: Iani epirotul, Mihai în Ţara Banilor, Domn al Ţării Româneşti, Drumul spre culmi, Unirea cu Transilvania, Apogeu şi declin, Steaua care cade şi Se aşterne timpul. Cui s-ar aştepta la o compunere istorică uscată, eventual actualizată, despre uluitorul traseu biografic încheiat tragic al domnitorului unanim venerat, de la paşoptiştii în frunte cu Nicolae Bălcescu la naţional-comuniştii secolului al XX-lea, le-am oferi dintru început cîteva mostre de autentică literatură:

[Doamna Stanca] primi camera cea mai frumoasă, din dreptul terasei mari, în faţa căreia se etala splendoarea naturii montane. Pe fundal sclipea în reflexe diamantine zăpada de pe colţii Bolaceni, proiectată pe cerul de un colorit ce-ţi inunda sufletul de bucurie şi emoţie nestăvilită. Nu se putea spune că era vorba de un anumit colorit, ci de un miracol al luminii, interferată cu straturile ionizate ale aerului înălţimilor şi refractată de zonele marilor altitudini, cu umiditate stratificată, creînd imaginea unui val diafan, ce rcă spre căile infinitului. Apa Sîmbetei susura la mică distanţă de conac, flancînd una din laturile marelui spaţiu îngrădit, cu iarbă crudă, de un verde intens, în care se mişcau nestingheriţi, zeci de cai din vestita rasă lipiţană. (pp. 256-257) – primul gînd al meu, de cititor situat pe rîndul inferior al receptării, a fost că autoul a avut prilejul admirării nemijlocite a colţului de natură descris, el consemnîndu-şi, probabil, observaţiile de scriitor-fizician chiar la faţa locului! De aici prospeţimea şi acurateţea detaliilor care conving.

În acea perioadă, sălciile de pe maluri erau înflorite, creînd un farmec unic văii bătrînului Danubiu. […] Domnitorul [Pătraşcu cel Bun] era blînd şi sensibil, dotat cu multă intuiţie şi inteligenţă. El era fascinat de atmosfera dată de năvala apelor ce coborau din mijlocul continentului. Numai cine nu a ascultat acea voce, ascunsă pentru oamenii de rînd, a miilor de metri cubi de fluid enigmatic, cumul de istorie şi de energii nebănuite, nu era copleşit de măreţia spectacolului. (p. 10) – subtilă descriere de natură-portret moral, analogia literară fluviu-domnitor fiind originală, după ştiinţa mea.

În fine, iată un peisaj hiperbolic de cîmpie, anticipînd supranumele „grînarul Europei“ pentru binecuvîntatul ţinut, combinat cu o realistă viziune despre ceea ce pare un miracol pentru unii istorici – supravieţuirea mult încercaţilor locuitori:

Alaiul domnesc se îndreptă spre apus, urmînd cursul Ialomiţei, în plină cîmpie deschisă, acolo unde, în perioadele de pace, grînele aveau întinderea marilor ape, iar turmele de dropii erau în împărăţia lor. Caii şi călăreţii se făceau nevăzuţi în acele culturi luxuriante. Aşezările omeneşti erau atît de rare, încît niciun călător nu îndrăznea să aleagă alt drum decît cel al negustorilor şi al poştalioanelor. Populaţia era supusă permanentelor atacuri care includeau, în afara hoardelor, pe cele ale lotrilor, ale haiducilor şi ale aventurierilor vremii, a căror singură pricepere era lupta armată, crima şi jaful. Ea se adăpostea în zona bălţilor, a codrilor seculari cu ascunzişuri tăinuite şi în zona montană. Pe drumurile comerciale, numite şleauri, erau instalate, la distanţe de 60-80 km, aşa numitele poşte, puncte de pază şi adăpost, unde curierii domneşti îşi schimbau caii. (pp. 13-14).

Aşadar, pe urmele cronicarilor moldoveni (Oh, oh, vai di ţară!), dar asimilînd lecţia lui P. B. Hasdeu (istoricul este un uvrier şi un artist totodată), a lui A. D. Xenopol (istoria presupune un stil plin de imagine) sau a lui N. Iorga (Într-o operă istorică sînt patru elemente: material, critică, organizare, stil. Cele dintîi două determină soliditatea şi adevărul, celelalte frumuseţea), Dan Lucinescu a folosit atît imaginaţia şi sentimentul  necesare romancierului, cît şi acribia omului de ştiinţă (după cum ne mărturisea la evenimentul lansării acestei a doua ediţii a cărţii, a răscolit ani îndelungaţi prin arhive şi biblioteci  – inclusiv în cele din străinătate – în căutarea acelor detalii recomandate de Braudel şi Veyne în stare de a crea scînteietoare viaţă (…), oameni vii.  

Într-adevăr, eroul paginilor cărţii capătă viaţă sub ochii noştri graţie aceluiaşi condei îndemînatic şi-n ale naraţiunii. Bunăoară, prima luptă, pe mare, a viitorului ban al Craiovei e demnă de a figura sub orice semnătură din galeria prozatorilor realişti: Velierul ieşi din marea de Marmara, traversă Marea Egee, strecurîndu-se printre multitudinea de insuliţe cunoscute sub numele de Kykladera, după care intră în plină mare Mediterană. Cea mai dificilă porţiune ce o aveau de străbătut era cuprinsă între sudul Siciliei şi nordul Africii, unde era baza piraţilor, Bizerta. Nu era un secret pentru nimeni că vasele care nu ştiau să se apere erau o pradă uşoară pentru aceştia. Ei se apropiau cu bărci rapide, fiind nişte aşi ai velelor, aşteptînd reacţia celor de la bordul vasului ce-l întîlneau. Dacă nu sesizau o forţă demnă de considerat la bordul respectiv, abordau vasul, ucideau şi prădau, după care dispăreau fără urme. Ajunşi în zonă, cei zece luptători ai lui Iani intrară în alertă văzînd o ambarcaţiune apropiindu-se de ei cu o viteză mult mai mare decît cea obişnuită. Atacul se dezlănţui fulgerător, trezindu-se cu doisprezece bărbaţi cu eşarfa neagră, pe puntea de la proră. Ei nu se aşteptau să întîlnească nişte apărători special pregătiţi în acel scop, avînd însă de partea lor avantajul surprizei. Din primele secunde, trei apărători fură aruncaţi peste bord, iar alţii doi înjunghiaţi cu cuţite aruncate de la distanţă. Situaţia fu considerată pierdută de cei de la bord cu excepţia lui Mihai care, conform mărturiilor echipajului, se transformă brusc în ceva ce te înnora. Din ochii săi negri ţîşnea un gen de foc al groazei, iar faţa îi deveni întunecată şi săpată parcă în piatră, într-o concentrare rar întîlnită. În momentul cînd s-a dezlănţuit, el părea o sabie de arhanghel. În mai puţin de un minut, două capete de piraţi zăceau pe punte, alături – trei muribunzi, în timp ce restul atacatorilor săriră în mare. Atît de crunt era tînărul în acele momente, încît nimeni nu îndrăzni să se mişte pînă nu-l văzură că-şi şterge spada şi o pune în teacă. (pp. 30-31).

La fel se reţin celelalte acte vitejeşti ce i-au adus binemeritatul supranume: (…) voievodul conducea direct atacul, fiind transfigurat, cînd, înălţat pe imensul său cal, cu barda deasupra capului, intra în plin în masa de ostaşi duşmani, făcîndu-şi pîrtie în jur, ca la defrişările de pomi. Atît de năvalnic era domnitorul, încît panica se forma aproape imediat, oştenii lui fugărindu-i şi nimicindu-i pe turci fără milă. (despre lupta de la Nicopole – p. 135) ori: În acel moment, reeditînd reacţia din lupta de la Călugăreni el sări cu gigantul său cal, ca o nălucă, în mijlocul armatei lui Bathory, lovind năprasnic cu securea în tot ce era în jur, în timp ce armăsarul său, ridicat pe picioarele din spate, înspăimînta la fel ca o apariţie din alte lumi. (…) Nunţiul papal Germanico Malaspina, care asistase la luptă, relata ulterior că nu văzuse în viaţa lui ceva mai fantastic (sic) decît atacul voievodului care parcă se multiplicase de mii de ori, apărînd gigantesc şi invincibil, impunînd supunere oricui i-ar fi stat în cale. (p. 146) sau: Aripa dreaptă a frontului era condusă direct de Mihai care, văzînd apropierea dezastrului, se înălţă pe imensul său cal, căpătînd brusc dimensiuni supranaturale. El se lansă cu un ţipăt de atac ce făcu să răsune văile din apropiere, intrînd în armata duşmană cu marea lui secure ce reteza totul în jur. Oştenii din spatele său îl urmară ca hipnotizaţi, fără să se mai uite că la un moment dat ajunseseră în mijlocul trupelor lui Bathory. Atît de crunt şi supraomenesc fu acel atac, încît primul care o luă la fugă fu Bathory. Martorii oculari menţionează că nimeni şi nimic nu-i mai putea rezista acelui voievod înaripat care în mijlocul armatei duşmane nimicea de la înălţime totul în jurul său. Din marea armată a lui Bathory nu mai rămăseseră pe cîmpul de bătălie decît morţii şi răniţii şi un imens material de război. Supravieţuitorii goneau cu disperarea morţii unde vedeau cu ochii. Prada cea mai importantă rămasă pe locul luptei fu artileria lui Bathory, formată din 45 de tunuri, care zăceau abandonate printre cadavre. (pp. 227-228).

Voievodul de Dan Lucinescu nu îndeplineşte însă toate caracteristicile unui roman: conţine prea multe referinţe biografice, acestea apropiind cartea de monografie (însă una diferită de cea datorată, să zicem, paşoptistului Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai Voievod Viteazul). Deşi multe, datele riguros preluate din surse demne de încredere nu conferă scrierii nici statutul unui tratat istoric în genul acelora scrise de Nicolae Iorga, bunăoară. În fine, graţie referirilor subiective la timpul prezent, scrierea capătă şi accente eseistice, fără a fi totuşi un eseu.

Incert, aşadar, ca specie, demersul de faţă oferă însă cititorilor simpli, de toate vîrstele, suficiente elemente biografice dramatice spre a le face lectura atractivă: de la naşterea fiului natural al voievodului Pătraşcu cel Bun, pînă la eliberarea familiei lui Mihai Viteazul, celui trădat de invidiosul Basta şi asasinat. 

În primul capitol, avînd valenţele unui bildungsroman, adolescenţii pot afla că fiului natural al voievodului Pătraşcu, pe lîngă dobîndirea artei mînuirii sabiei, i se asigurase o educaţie solidă: şapte ani de şcoală germană la Constantinopol, lecţii zilnice de italiană şi spaniolă, contabilitate practică în birourile comerciale patronate de prestigiosul exportator şi dregător Iani Epirotul, unchiul său, cîteva ore pe săptămînă de practică de secretar pe lîngă diplomaţii Porţii etc.

Un model de cavalerism medieval, cu nimic mai prejos de literatura occidentală de capă şi spadă, ni se oferă în finalul scrierii. Eroul este Stroe Buzescu. Incognito (cu o barbă tipică luptătorilor germani din acel timp, adoptînd o îmbrăcăminte adecvată, la care se adăugară actele bine ticluite la Braşov, de ofiţer lefegiu în corpul halebardierilor – p. 280), el se interesează despre asasinarea voievodului direct de la doi dintre autori, lefegii valoni, apoi îi răpune în luptă dreaptă, pe rînd, pe patru dintre ei, deşi Stroe ştia că nu-şi poate învia voievodul şi prietenul, dar umilinţa la care acesta fusese supus în timpul asasinării trebuia plătită – p. 287. Generalului Basta îi cruţă viaţa, însă după ce-l umileşte: Stroe îi crestă faţa de cîteva ori, în final apărîndu-i pe fruntea însîngerată litera M. Cînd transpiraţia începu să-i curgă şiroaie iar picioarele şi mîinile să-i tremure de oboseală, generalul îşi dădu seama că sfîrşitul îi era iminent. La un moment dat, îl rugă pe Stroe să-l ucidă, încetînd acel chin pe care nu-l mai putea suporta. În loc de răspuns, veni întrebarea dură dacă şi lui Basta îi fusese milă, atunci cînd trimisese un detaşament de 300 de oameni să ucidă un om în timpul somnului şi dacă îi plăcea să vadă corpuri decapitate, aruncate fiarelor din jur (…) În cele din urmă, Basta auzi vocea lui Stroe, spunîndu-i că, pentru iertarea păcatelor marelui voievod, îl lasă în viaţă, dar cu semnele care-i vor aminti tot timpul vieţii de odioasa asasinare a marelui voievod (pp. 189-290) etc.

Nu ne-am propus aici o analiză stilistică prin care să evidenţiem, pe lîngă calităţi, şi stîngăciile prozei lui Dan Lucinescu (de pildă adjectivările şi adverbierile stereotipice din ultimele pasaje citate, ţinînd cel mult de stilul publicistic), dar, în încheiere, un cuvînt de reproş tot am avea de rostit: foarte supărătoare ni s-au părut erorile de tehnoredactare ale „DOCUPRINT“, Bacău (numele alcătuitorilor echipei tehnice rămîn pentru noi un mister! Le facem cuvenita trimitere măcar la un sfert dintre ele: v. p. 135, 194, 196, 199, 201, 205, 209, 213, 215,  217, 221, 222, 223 etc.).

Cît depre greşelile de limbă ale acestui text, ele sunt, vai, şi mai numeroase spre a mai stărui (indicăm, în treacăt, p. 51, 84, 86, 93, 96-97, 121, 127, 135, 160, 161 etc.).

În pofida scăderilor pe care, repetăm, nu e cazul aici să le discutăm, volumul Voievodul scris de Dan Lucinescu îl apreciem ca scriere înainte de toate necesară în contextul socio-cultural actual, cu tendinţele deplorabile ale unora ce văd în denigrarea sistematică a valorilor naţionale o ocupaţie hazoasă (în realitate, această atitudine e determinată, după opinia noastră, de varii complexe de inferioritate individuale, ce-ar putea fi tratate psihoterapeutic, beneficiind de compasiune şi discreţie, nicidecum manifestate public!).

Indubitabil, scriitorul patriot Dan Lucinescu, autor, între altele, şi al volumelor Spre război, Jertfa, Lupta, Întoarcerea din Neguri, Sfîrşit de lumi etc. merită întreaga noastră admiraţie. 

Mihai Floarea

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

                                   COLINDE ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE

            Bucuria Naşterii Domnului a fost trăită de cei închişi în temniţele comuniste la un înalt nivel spiritual. Chiar dacă trăiau vremuri grele, pline de suferinţă, departe de familiile şi casele lor, în preajma marilor sărbători creştine, condamnaţii din temniţe reînviau un timp sacru.

            Spaţiul întunecat, izolat de lume prin obloane, gratii, porţi păzite de soldaţi înarmaţi  şi rînduri de sîrmă ghimpată, devenea un topos divin în care colindele realizau o legătură tainică a deţinuţilor cu strămoşii, cu cei dragi care erau departe. Prin cunoaşterea acestor colinde de către noi, cei de azi, se împlinineşte şi legătura lor cu viitorul pe care o nădăjduiau. Ar fi traducerea cuvintelor memorabile ale lui Mircea Vulcănescu: Să nu ne răzbunaţi!” în SĂ NU NE UITAŢI!

În temniţe, s-au cîntat în şoaptă şi s-au compus colinde, cu toate că se încălcau interdicţii şi urmau zile de carceră, izolare, neagra. Fiorul sfînt al „veştii minunate“ că „s-a născut prunc“ trecea dintr-o celulă în alta prin pereţii mucezi, prin alfabetul morse, bătut sau tuşit.

Colindele create în condiţii grele de poeţii temniţelor comuniste, alături de tema Naşterii Domnului şi motive comune cu creaţiile populare, conţin motive specifice universului concentraţionar: singurătatea, lanţul, cătuşele, gratiile, lacrima, frigul, foamea.

Descoperind universul compensatoriu al creaţiei, deţinutul politic descoperă o libertate, un mod de a celebra omenescul, divinul din el, pe care sistemul de represiune se sileşte să-l ucidă. Eul întemniţatului are o relaţie salvatoare cu Dumnezeu, o comunicare ce se transpune în colinde şi-n creaţiile ce mărturisesc lupta interioară. Relaţia personală instituită prin Harul divin între cel închis şi Hristos, are ca urmare crearea unei poezii-rugăciune, o arcă de salvare atît pentru creator, dar mai ales pentru ceilalţi deţinuţi.

De cîte ori cîteva versuri încrustate pe uşa carcerei, zgîriate pe zidul celulei sau ascunse pe o coajă de săpun n-au adus în suflete nădejdea, credinţa, puterea de a rezista?

 

Valeriu Gafencu                               

Colind                                                          

 

Pe malul Trotuşului                  

Cîntă robii Domnului,              

Înjugaţi la jugul Lui.                 

Dar cîntarea lor e mută,                      

Că-i din suferinţă multă

Şi-i cu lacrimi împletită.                       

                                              

În inima robului,                      

Domnu-Şi face ieslea Lui,       

În noaptea Crăciunului.           

                                              

Flori de crin din ceruri plouă    

Peste ieslea Lui cea nouă        

Şi din flori picură rouă.            

 

Stă un copilaş în zare              

Şi priveşte cu mirare               

La fereastra de-nchisoare.

Lîngă micul copilaş                  

S-a oprit un îngeraş,

Ce-i şopteşte drăgălaş:              

„Azi Crăciunul s-a mutat           

Din palat la închisoare,                        

Unde-i Domnu-ntemniţat“.      

                                              

Şi copilul cel din zare                                      

A venit la închisoare                                       

Să trăiască praznic mare.                                

 

            Redăm comentariul lui Ioan Ianolide, publicat în volumul Sfîntul închisorilor: În prima strofă Valeriu face referire la închisoarea din Tîrgu-Ocna, pe malul Trotuşului, care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă“, muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului, unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce însoţesc naşterea în Hristos a omului.

Copilul care priveşte uimit spre fereastra temniţei – căci şi temniţa are modul ei de a comunica cu lumea – este o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. Un înger – fiinţă nepămînteană, dar perceptibilă celor curaţi cu inima – îi vorbeşte, dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai săvîrşeşte în forma strălucirii publice, ci în prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus Însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos prin suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare.

Această poezie Valeriu a închinat-o arhimandritului Gherasim Iscu, spunînd că la el   s-a gîndit cînd a ales simbolul copilului venit să participe la Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste transformări lăuntrice şi poezia „Colind“ ar putea fi socotită o mărturisire personală. (pp.304-305)

Radu Gyr

Colind

 

A venit şi-aici Crăciunul

luminîndu-ne surghiunul.

Cade alba nea

peste viaţa mea,

peste suflet ninge.

Cade albă nea

peste viaţa mea,

care-aici se stinge.

Lumea-n cîntec se deşteaptă

pe Mesia îl aşteaptă.

Zîmbete cereşti

intră pe fereşti

vin în orice casă.

Şi în orice gînd

arde tremurînd

cîte-o stea sfioasă.

Tremură albastre stele,

peste lacrimile mele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

numai lacrimi grele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

pîlpîiri de stele…

Numai temniţa posacă

a-mpietrit sub promoroacă.

Stăm în bezna grea,

pentru noi nu-i stea,

cerul nu s-aprinde.

Pentru osîndiţi,

îngerii grăbiţi

nu aduc colinde.

O, Iisuse Împărate,

iartă lacrimi şi păcate.

Vin’ să-nchizi uşor

rănile ce dor,

visul ni-l descuie.

Noi te-om aştepta,

căci pe Crucea ta

stăm bătuţi în cuie.

Maica Domnului Curată,

ad’ o veste minunată.

Înfloreşte-n prag

zîmbetul tău drag

ca o zi cu soare.

Zîmbetul tău drag

îl aşteaptă-n prag,

cei din închisoare.

Peste fericiri apuse,

tinde mila Ta, Iisuse.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori,

pieptul lor suspină.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori,

să le-aduci lumină.

Steaua prinde să lucească

peste ieslea-mpărătească

şi din nou trei magi,

varsă din desagi

aur şi tămîie.

Îngerii de sus

magilor le-au pus

Cerul sub călcîie.

 

 Ion Popescu

În loc de colindă

 

Lerui-Ler peste păduri,

cîntă parcă munţii suri!

Nu ştiu, stele-albastre ard?

Poate lacrimile cad,

plînge cetina de brad…

Lerui-Ler, a fost odată

Ţara asta minunată

că nici basmul n-o cuprinde.

Din adîncuri care pier,

veneau îngerii din cer

peste ţară să colinde.

Auzeai lîngă bordei

cîntece de clopoţei;

cîntau clopote de-argint

la palat de mărgărint,

şi lăsau atîta pace,

pe bătrînele conace…

Cobora şi Domnul Sfînt

cu Sîn-Petru pe pămînt,

doi moşnegi cu mîini de ceară,

îi vedeai umblînd prin ţară.

Nu ştiai că prin nămeţi

trece sfînt Izvor de vieţi,

nici ştiai că ai la cină

Sfînt, izvorul de lumină!…

Lerui, basmul ar tot creşte,

de-l începi, nu se sfîrşeşte!

Lerui-Doamne, dalbe flori!

În ţara colindelor,

numai vîntul mai colindă;

spartă-i uşa de la tindă

de prigoana răilor.

Casa nu e luminată,

copilaşii s-au culcat

necîntînd ca altădată!

Mama plînge-ncet la vatră,

tata-i dus întemniţat.

Lerui-Doamne, dalbe flori!

Pentru cei din închisori

nu sînt clopote să sune

astăzi pentru rugăciune.

Eu aştept colindători

croncănind, un stol de ciori…

N-am nici nuci,

nici mere dulci,

nici colaci, nici pîine, mamă!

Le-oi da pieptul de aramă

ca să-i smulgă inima;

s-o sfîşie – pradă grea

hrană pentru Ţara mea!

Le-oi da ochii mei de cer

licărind – albastre stele –

peste anii grei de ger

ca să-i ducă ţării mele,

pentru dorurile-i grele,

pentru tot amarul ei!…

 

 

Ştefan Tumurug

Colindul prizonierilor români din U.R.S.S.

 

Sub fereastra amintirii ne-adunăm

cîntecul de altădată-l colindăm,

Şi-a cernut un înger florile tiptil

peste fruntea mea senină de copil.

Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,

flori de măr într-o cunună, velerim!

Brazii ard în vatra vechiului cătun

noi cîntăm colindul unui nou Crăciun.

Doamne, arde-n focul inimii zăpezi

fruntea noastră, mamă, iarăşi s-o dezmierzi.

Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,

flori de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!

Răbufneşte-n vaier stepa către cer

brazi îşi leagănă în vîrfuri Lerui Ler!

Trec în caravană magii dorului

peste fruntea rece-a luptătorului.

Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim

fără nume, fără ţară, velerim!

 

Maica Teodosia – Zorica Laţcu

Lerui, Doamne, Ler                                     

Lerui, Doamne, Ler,                                       

Din înaltul Cer,                                               

Cerne Maica, cerne,                                      

Fulgi moi îi aşterne,                                         

Nimeni să nu-i vadă                            

Urma prin zăpadă,                  

Să nu se cunoască                  

Ce fiu va să nască 

 

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,                        

Coboară, coboară,                 

Preasfînta Fecioară;                

Dar pe unde merge,                

Urma i se şterge,                     

Taina din vecie,                                  

Nimeni să n-o ştie.                  

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,

Intră-n staul, iată,

Maica Preacurată,

În staul de vite,                                   

Pe paie strunjte,                                             

Să nu se cunoască,

Ce fiu va să nască.                              

Lerui, Doamne, Ler,                           

Din înaltul Cer,                                   

Cerne luna, cerne,                              

Raze albe-aşterne,                              

Lumina cerească                                 

Din iesle să crească,                           

Razele-n zăpadă                                 

Îngeri să le vadă,                                

Din înaltul Cer.                                   

Lerui, Doamne, Ler!…

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,                        

Coboară, coboară,                 

Preasfînta Fecioară;                

Dar pe unde merge,                

Urma i se şterge,                     

Taina din vecie,                                  

Nimeni să n-o ştie.                  

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,

Intră-n staul, iată,

Maica Preacurată,

În staul de vite,                                   

Pe paie strunjte,                                             

Să nu se cunoască,

Ce fiu va să nască.                              

Lerui, Doamne, Ler,                           

Din înaltul Cer,                                   

Cerne luna, cerne,                              

Raze albe-aşterne,                              

Lumina cerească                                 

Din iesle să crească,                           

Razele-n zăpadă                                 

Îngeri să le vadă,                                

Din înaltul Cer.                                   

Lerui, Doamne, Ler!…

Andrei Ciurunga

Crăciun penitent

 

Cuvine-se-n genunchi a ne supune

acestei nopţi de-ntoarcere la noi,

cînd mîinile-nfloresc în rugăciune

şi curge-n matcă timpul înapoi.

Visăm podoabe-n pomii ce ne-mbie,

întindem, goale, degetele-n zbor,

dar brazii noştri s-au făcut sicrie,

uitarea ninge-n cetinile lor.

Purtînd pe buze spuza ce mai arde

al unui încă neucis mister,

învinşii cîntă-n lanţuri pe brancarde,

învingătorii fumegă spre cer…

Victor Stoica

Sfîntul Nicolae

 

Să-ţi lăsăm bocancii-n uşi,

Darnic Sfinte Nicolae,

Ca în vremea cu păpuşi

Şi cu buclele bălaie?

De cîţi ani îi tot pitim

Pe la zăbrelite uşi

Ca în zori să-i regăsim

Cu-o pereche de cătuşi.

Poate-i prea de dimineaţă

Cînd ne scot în jug la roabe

Şi pulpana ţi se-agaţă

Ca s-ajungi la noi cu boabe.

Şi vergele de zaharuri

Sau la porţi te-au fost prădat

Paznicii şi-n loc de daruri

Ţi-au pus fiare cu lăcat.

În alt an cînd fu să treci

Dealul Galeş – smîrc de ploaie –

Te-au legat cu traista-n beci,

Darnic Sfinte Nicolae;

Dar acum nu ţi-au găsit

Într-un colţ un vîrf de vargă

Şi cu el ai risipit

Norii grei în lumea largă.

Poate-am fost mai buni acum

Şi-ai deschis spre noi iar cerul

Scoţînd soarele în drum

Şi gonind din ţară gerul.

Că pe trepte de-nălţare

S-au smintit atîţi vînduţi

Şi zadarnic pungi cu soare

Le arunci, cercînd să-i cruţi.

Şi nici mintea noastră-ntreagă

N-a găsit un aşternut

Ca să vii cu o desagă

Fără lanţuri, fără cnut.

Iartă-ne de erezie

Şi din temniţe desparte

Cărămida în făclie,

Lut şi apă-n cîte-o parte.

Şi, văzînd pe toate-ntr-una,

Împlinite ca-ntr-un rod,

Să stîrpim din nou minciuna,

Înfruntîndu-l pe Irod.

Ca în vremea cu păpuşi

Şi cu buclele bălaie,

Cînd umpleai ghetuţa-n uşi,

Darnic Sfinte Nicolae.

                                               Valea Neagră, 6 decembrie 1953

Ionel Zeană

Noapte de Crăciun

 

Ieşim ca nişte cîrtiţe din hruba

În care picuri grei de apă cad.

În faţa porţii ne aşteaptă duba

Să ne transporte undeva-n alt iad.

Îngrămădiţi pe coridor de-a valma,

Păşim în gînd cu semnul sfintei cruci.

Ne-mproaşcă cu ocara şi sudalma,

Cordoanele de cerberi politruci.

Şi, înfăşcîndu-ne cu lăcomie,

Ne-nghite duba ca un căpcăun.

În tot oraşu-i linişte pustie,

În noaptea asta tristă de Crăciun.

Sub streaşina cu ţurţuri şi cu vată,

Nu mai vibrează glasuri argintii.

Dintr-o copilărie-ndepărtată,

Răsună-n noi colindele tîrzii.

Nu-şi mai vesteşte nimeni bucuria

Că s-a născut în noaptea asta Crist.

Doar îngerii îi cîntă-n cer solia

Crăciun amar, însîngerat şi trist.

Copiii azi se roagă sub icoane

Să le aducă Moş Crăciun în zori

Mălai în locul pungii cu bomboane

Şi taţii îngropaţi în închisori.

Grigore Zamfiroiu

Anul Nou

 

Anul Nou…şi stă să cearnă

            aspru şi mărunt

peste cîte rele sînt

            cerul ploi de iarnă…

Iar pe-a zilei rece moină

            pune seara vînt,

lacrimile pun cuvînt

            şi alean în doină…

La fereastră eu ascult

            picurii cum cad,

inima cum lasă vad

            vremii de demult…

Cîtă rană lîngă răni

            anii care-au fost

i-au adus în loc de rost

            şi amar în căni!…

Şi în anii care vin,

            noapte sfîntă, zi-mi:

ce bătrîni Ierusalimi

            voru-mă vecin?…

Ori e cerul care-apleacă-n

            umbra ta cu bură

zare lină…şi se-ndură:

            lună pe-un mesteacăn?…

Ion Constantinescu Mărăcineanu

Scrisoare către Moş Crăciun

 

Prădat de cerurile-albastre

din an în an această zi petreci

sub bîntuirea viscolelor reci

întroienit de visele sihastre.

O, brad frumos, o falnic vis

cu cetini nevăzute

pe ramurile verzi ţi-am scris

colind din freamătele mute.

De-un pîlc de ani tînjesc mereu

spre dîra albă de lumină

să-mi vindece aleanul greu

ce zace-n neguri fără vină.

De cîte ori cu chipul blînd

şi ochii plînşi îndurerata mamă

pe prispa serii depănînd

odorul prigonit îl cheamă.

Că îngeraşul bucălat

cu-obrajii moi scăldaţi în floare

de cîte ori n-a întrebat

„ne mai aduci tăticul oare?“

Noi nu trăim să ne alinte

colindele cu flori de iarnă

numai aducerile-aminte

încearcă-n vise să le cearnă

Sperînd că nopţile de hulă

şi viforniţe avane

pentru vecii se vor topi

în cubiloul zorilor umane.

Închisoarea Botoşani, 25 decembrie 1963

Constantin Aurel Dragodan

Colind

 

Colindăm flămînzi şi goi

În pridvor de gînd,

Anii cern zăpezi pe noi,

Vise aprinzînd.

Zac la uşă drugii grei,

Rănile ne dor,

Lanţurile-s clopoţei,

Ruga noastră-i cor.

Magii merg, tustrei, acum        

Către Vicleim.

Numai steaua noastră-i scrum,

Drumul nu-l mai ştim.

Doamne, mîna să-ţi întinzi

Peste robii tăi,

În adîncuri să ne-aprinzi

Stea de vîlvătăi.

Vom porni din închisori,

Fulguiţi de nea,

Ca s-ajungem pînă-n zori

Lîngă ieslea ta.

Drept tămîie-am pregătit

Lacrimi grele-n căni,

Aur – lanţul ruginit,

Smirnă – sînge-n răni.

Suferinţa vom uita

Sub cereşti lumini,

Serafimii vor cînta

Încărcaţi de crini.

Inimile, în cununi,

Vom aduce-n dar,

Peste jertfa lor s-aduni

Nimburi mari de har. *

                                               *N.A. Acest colind de închisoare are un refren:

                                                         Linu-i lin cîntă la geam/Noi colinde pentru neam.

Petru C. Baciu

Noapte de Crăciun

 

Ferecat în lanţuri, sfîşiat de ger,

Mă veghează-n noapte crîncen temnicer,

Mi-au luat fereastra, hainele-mi luară,

Mă rotesc de una, frigul mă doboară.

Temnicerii toarnă apă pe podea;

Iisuse, mă doare, crucea mi-e prea grea.

Noapte de Crăciun, nu mai cînt Domn, Domn,

Iisuse, mi-e foame, Iisuse, mi-e somn…

Haig Acterian

Colind de strigoi

 

Mamă,

cineva îmi cere vamă.

Am tot coborît

de mi s-a urît.

În grabă nu mi-am dat samă,

n-am luat un ban de-aramă.

Iute, steaua stă să-mi cadă;

sînt afară prin zăpadă.

Of, mamă,

cine a lăsat

afară din sat

o scară?

Aseară,

cine m-a luat

ca pe-un aluat,

m-a închinat,

m-a luminat?

Cine m-a întins?

Cine iar m-a stins?

O treaptă din scară

m-a făcut din ceară.

Mă încurc,

mă descurc

şi printre plopi şi stafii urc.

Şi treptele din ce în ce mai roase

pier…şi prin aer calc pe chiparoase.

Cu cît mă-ndrept în soare,

mă topesc…Şi cocoare

multe şi mari cocoare,

cînd oboseala doare,

se aşază

 – bună piază –

de-a curmezişul drumului drept,

să-mi odihnesc privirea şi s-aştept

spînzurat de stolul lor

stînd în văzduh ca un nor…

Îmi dai

ori nu-mi dai, mamă?

Gheorghe Popescu-Vîlcea

Colind din robie

 

A venit şi sfînta noapte de Crăciun,

Să ne-aducă Leru-i Doamne în surghiun.

Picură printre zăbrele-un colţ de stea

Miruind cu raza-i blîndă viaţa mea.

La fereastra amintirii stau şi-ascult

Velerim şi Veler Doamne de demult.

Lîngă temniţa de plumb şi mucegai,

Poposit-au un moşneag şi cu trei crai;

Au cătat să vază feţe omeneşti

Şi-au văzut doar oblonitele fereşti.

Maica sfîntă toată noaptea a umblat,

Ca să afle un sălaş pentru-noptat.

Cad tăcerile de nea şi-apasă greu,

Peste ieslea unde-i pruncul Dumnezeu.

Sufl-amarnic, suflă crivăţul hain,

Peste ţară numai jale şi suspin.

Plînge mama-n vatră, plîng copii-n blid,

Tot mai cruzi, irozii stepei ne ucid.

Zăvorîte uşile tac în ţîţîni,

Nu mai vin colindători ca-n anii buni,

Moş Crăciun nu mai aprinde-n pom făclii,

Iar coliba şi sălaşul sînt pustii.

Numai sfintele colinde îngereşti,

Se revarsă, undelemn, din slăvi cereşti,

Vin heruvi şi vin serafi cu mîini de crin,

Să ne mîngîie pe frunţile de chin.

Şi-n cătuşele robiei ce ne strîng,

Velerim din amintire-ngîn şi plîng

Şi spre maica, din sătucul troienit,

Cu arhanghelii în noapte am pornit.

Selecţie şi texte de Marilena Istrati

Atunci m-am despărţit de Moş Crăciun

Eu am crezut în Moş Crăciun mereu,

Bătrînul cel cu barbă şi alune,

Creştea în mine, parcă era zeu

Sau un altar curat de rugăciune.

Cînd naşterea lui Hrist se-apropia,

Copil fiind, îl aşteptam să vină,

Şi-ntotdeauna Moş Crăciun venea,

Să-mpodobească pomul de lumină.

Nu îl vedeam, doar îl simţeam intrînd

În casa noastră cu un sac în spate,

Credeam în el şi-n sufletul lui blînd,

În marea şi cereasca-i bunătate.

Dar într-o noapte, noaptea de Ajun,

Zăpada se-aşternuse în troiene,

Şi hotărît să-l văd pe Moş Crăciun,

Luptam cu pleoapa grea a lui Moş Ene.

Şi-am izbutit să stau aşa, pierdut,

La sfat cu ceasul ticăind în noapte,

Şi-am auzit aievea, cum să spun,

Că Moş Crăciun vorbea parcă în şoapte.

Şi tatăl meu, cu barba ca de nea,

În catifeaua roşie ca focul,

Un brad înalt cu dînsul aducea

Şi-mpodobindu-l  îşi făcea tot jocul.

Înfiorat, tot sufletu-mi plîngea,

Că-n Moş Crăciun îmi distrugea iubirea,

Dar el sfîrşi de-mpodobit curînd

Şi singur m-a lăsat cu-nchipuirea.

A doua zi în zori cînd m-am sculat

Şi bradul l-am văzut ca pe-o minune,

Uitînd de ce văzusem sau visat,

Lui Moş Crăciun i-am zis o rugăciune!

Apoi, cînd tatăl meu a apărut,

Colindătorii cînd rosteau cîntarea,

I-am spus cu glasul stins şi abătut

Că taina îşi aflase dezlegarea:

„Ştii, tată dragă, astă noapte-n vis,

Tot aşteptînd pe Moşul care vine,

M-am deşteptat şi parcă mi-a părut,

Că Moş Crăciunul semăna cu tine!“

A tresărit şi-ntreaga-i bucurie

S-a risipit la vorba ce-o spuneam,

Mi s-a părut că parcă o făclie,

Nesocotit, din suflet i-o stingeam.

A spus încet: „Băiete, nu-i de glumă,

Că Moş Crăciun trăieşte-adevărat,

Dar prea grăbit fiind, pînă la urmă,

Să-mpodobesc eu pomul, m-a lăsat!“

Ştiam acum că nu făcusem bine,

Că raza lui eu o prefac în scrum,

Dar sufletul prindea să se aline,

Că Moş Crăciun e tatăl meu de-acum!

Şi anii alergînd pe nesimţite,

Legenda a trecut în nimb curat

Şi continuînd să îl iubesc pe tata,

Pe Moş Crăciun în suflet l-am păstrat.

Cînd a sosit în viaţa mea furtuna

Şi a apus tăicuţul meu cel bun,

S-au tot închis cărările ca una.

Atunci m-am despărţit de Moş Crăciun!

Petru Demetru Popescu

(din Cîntece la Naşterea Domnului Iisus. Poezii, Bucureşti, Editura Coresi, [1998]).

Redacţia:

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: