Noul Euxin Nr. 1 / 2016

Februarie 9, 2017

MihaiFloarea's Blog

noulelixir

Noul Euxin

Nr. 1 / 2016

Inaugurarea Cenaclului Euxin 2

poza1

          Începînd cu orele 17 în prima duminică a lui prier, a Sfintei Cruci, a treia din postul Paștilor, în care s-au făcut  pomenirile Sf. Cuv. Nichita Mărturisitorul și Ilirie, cu dorința noastră, la inițiativa și prin bunăvoința familiei Eugen și Ileana Toma,  „Cenaclul pluridisciplinar Euxin 2“ și-a început ființarea. Sediul (provizoriu) este situat în Intrarea Odobești, nr. 6, bloc V9, parter, ap. 2 (tel. 0737286948). Tematica discuțiilor și dezbaterilor va aborda domenii diverse: literatura, folclorul, filosofia, istoria, fizica, matematica, astronomia etc., toate în relație cu religia creștin ortodoxă, căci numai „unde se vor aduna doi sau trei în numele Meu voi fi și Eu cu ei“.

          La inițiativă au răspuns cu promptitudine familia dr. Adrian Harghel, dl Radu Jecu și familia Mihai și Liana Floarea.

          Tematica propusă a fost „Învățămîntul astăzi“, discuțiile pornind de la criza…

Vezi articol original 7.973 de cuvinte mai mult


Noul Euxin Nr. 2 / 2016

Februarie 9, 2017

MihaiFloarea's Blog

poza1_2_2016

Noul Euxin

Nr. 2 / 2016

Actualitate

Lansare de carte

 

          Pe 31 florar, la apusul soarelui, la Biserica Mînăstirii Antim, Roxana Cristian, veche membră a Cenaclului Euxin, și-a lansat culegerea de articole Însemnări la apusul soarelui (București, Editura Rosmarin, 2016).

          O parte dintre texte sînt cunoscute cititorilor revistei „Ecclesia euxina“ și ne bucurăm că numele acestei publicații este menționat, alături de prestigioase denumiri, pe pagina a doua a cărții.

          Mulțumind și pe această cale pentru invitația de a lua parte la eveniment, alături de personalități clericale și culturale legate sentimental și intelectual de d-sa, redăm în continuare.

Cuvîntul autoarei

          Este o mare cinste, pentru mine, să fiu astăzi împreună cu dumneavoastră în Biserica tuturor Sfinţilor.

          Cum deviza noastră este „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate”, am adus şi eu o carte care aparţine Antimului, mai exact…

Vezi articol original 4.906 cuvinte mai mult


Noul Euxin Nr. 3 / 2016

Februarie 9, 2017

MihaiFloarea's Blog

poza1_2016

poza2_2016

Noul Euxin

Nr. 3 / 2016

Actualitatea

Scrisoare deschisă ministrului învățămîntului

Domnule ministru,

          În iureșul schimbărilor de la vîrf, desigur de natură politică, din cadrul Ministerului Educației Naționale și Cercetării Științifice, s-a elaborat OMENCS nr. 3.947/3.06.2016 privind desemnarea membrilor Comisiei pentru stabilirea reperelor tehnice minimale privind achiziţionarea manualelor pentru ciclul superior al liceului. De asemenea, am aflat din presă că s-a rectificat bugetul, MENCȘ acordîndu-i-se o sumă importantă. În acest context îmbucurător, vă împărtășesc îngrijorările mele de profesor de literatură și limbă română cu trei decenii de vechime privitor la situația dramatică a manualelor școlare din unitatea unde sînt titular – Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“ din București.

          Dacă la clasele a XI-a și a XII-a se intenționează dotarea elevilor cu manuale gratuite, mă întreb ce se va întîmpla la clasele a IX-a și a X-a?

          De peste un deceniu la disciplina pe care…

Vezi articol original 4.758 de cuvinte mai mult


Noul Euxin Nr. 4 / 2016

Ianuarie 4, 2017

MihaiFloarea's Blog

poza1_3_2016

Noul Euxin

Nr. 4 / 2016

Actualitatea

Comemorarea românilor căzuți la Cotul Donului în 1942

          poza2_3_2016Cu aceeași înțelegere superioară a misiunii lor, au fost și-n acest 19 brumar 2016 slujitori ai altarelor care și-au amintit de jertfa conaționalilor noștri de-acum aproape trei sferturi de veac. Pînă la data la care încredințez paginilor (virtuale) aceste gînduri de mulțumire, cunosc două nume care fac cinste statutului de preot român: pr. Emanuel Florin Ganciu și pr. Sorin Ovidiu Mititean.

          Participînd alături de soția mea și de alți credincioși, ca și-n anii anteriori, la parastasul oficiat de poza3_3_2016pr. paroh Sorin Ovidiu Mititean și pr. diacon Ioan Hlihor dedicat românilor jertfiți la Cotul Donului în 1942 la Biserica „Sfinții Trei Ierarhi“ din cartierul bucureștean Berceni, unde locuiesc, am avut de această dată o surpriză pregătită de prietenul și fratele întru Hristos Marian Neagu: la slujba din biserica noastră a venit și doamna Minodora…

Vezi articol original 3.873 de cuvinte mai mult


Ecclesia euxina nr. 55 / făurar 2015

Decembrie 19, 2015

Un pelerinaj la Sîmbăta de Sus

Referiri la Anul Sfinților Martiri Brâncoveni – 2014

 

Organizat de domnul profesor Gabriel Chelaru, secondat de neobosita doamnă Ștefania, pelerinajul unor enoriași ai Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan la Mînăstirea Brâncovenească din Sîmbăta de Sus tinde să devină tradițional.

Consătean cu arhimandritul Teofil Pîrîian (născut la 3 martie 1929, Topîrcea, jud. Brașov – trecut la Domnul la 29 octombrie 2009, la Spitalul Militar din Cluj-Napoca)[1], coautor al unei monografii închinate localității unde a văzut pentru întîia oară lumina zilei[2], dl prof. Gabriel Chelaru frecventează Cenaclul Euxin și mă onorează cu prietenia. De aceea, am dat curs invitației domniei sale și, pentru prima oară, am luat parte în anul comemorării Sfinților Martiri Brâncoveni la această deplasare, neputîndu-mi reprima amintiri nostalgice: primul pelerinaj cu enoriași de la acest lăcaș bucureștean păstorit cu mare vrednicie de pr. prof. dr. Adrian Niculcea a fost organizat, prin 1997, chiar de subsemnatul…

Așa cum am mai mărturisit public într-o altă împrejurare, de Sfîntul Constantin Brâncoveanu mă leagă nu numai setea de adevăr istoric și religios, ci și o mare și înrămată litografie (cît a treia parte dintr-o ușă obișnuită), pe care am avut-o sub ochi de cînd m-am născut pînă pe la paisprezece ani, cînd am schimbat domiciliul, tabloul rămînînd în grija proprietarilor săi – familia Marghiloman Dumitru și Elena. Sîngeroasa scenă realistă color a martirajului înfiora pe toți aceia care ne vizitau, pe mine și pe mama, în modesta încăpere care ne fusese închiriată, prin 1950-1951, în imobilul din strada Constantin-Dobrogeanu Gherea, numărul 67, vis-à-vis de clădirea care adăpostea Școala generală nr. 6 (precizez că zona aparține actualmente sectorului 1 al capitalei)… Purtînd în amintire acea reprezentare, îmi place să cred că domnitorul-martir, fiii săi și sfetnicul Ianache Văcărescu, înainte de a fi fost canonizați, mi-au vegheat copilăria, călăuzindu-mă spre credință, în pofida educației apăsat ateist-materialiste primite în școală…

Peste ani, mi-a fost dat să văd cum acelei de neuitat litografii a copilăriei mele îi răspunde, hieratic, divin-inspirata Elena Murariu, printr-o suită de icoane de o frumusețe ce implică îngenuncherea și ruga. Îmi permit să reproduc în cuprinsul acestui articol două[3] asemenea icoane, precizînd că am avut privilegiul de a lua parte la vernisajul din 27 iunie 2013, desfășurat în sala „Irina Nicolau“, situată în incinta Muzeului Țăranului Român și că am văzut expozițiile ulterioare ale artistei de la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ (acolo s-a lansat și un excelent documentar realizat de Marilena Rotaru), de la Palatul Mogoșoaia, unde am ajuns grație familiei Toma Eugen și Ileana, cenacliști de-ai noștri și, în fine, de la Muzeul Național al Pompierilor „Foișorul de foc“, unde i-am dus și pe elevii clasei a XII-a C, din Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“, al căror diriginte sînt în prezent[4]. Trebuie să menționez, în acest context, și excelentul album tipărit de C.N.I. „Coresi” S.A. în 2013, dedicat lucrărilor acestei minunate artiste, Elena Murariu.

Revenind la pelerinajul efectuat spre a-l pomeni, la cinci ani de la trecerea sa la Domnul, pe pr. arhim. Teofil Părăian, al cărui mormînt se află la Mînăstirea de la Sîmbăta de Sus, mi-am propus a scrie cîteva fraze despre acest vestit lăcaș pentru a face corelația cu Anul Sfinților Martiri Brâncoveni – 2014.

Printre ctitoriile Sfîntului Domn Martir cea de la Sîmbăta de Sus consider că are o semnificație vizionară. Acest „Ultim Constantin“, după cum îl numește întemeiat scriitoarea Ileana Toma în romanul despre care am scris cu ceva timp în urmă[5], a vrut să indice românilor transilvăneni calea spre mîntuire prin Biserica lui Hristos cea Ortodoxă ridicînd aici, în inima românimii, în județul Brașov, un lăcaș-bastion împotriva primejdiei catolicizării. El, care luptase în Oltenia încă de la urcarea în scaunul Țării Românești împotriva trufașilor austrieci impunîndu-le respectul prin forța armelor, cu fina sa percepție diplomatică a căutat, prin forța credinței strămoșești, dejucarea planurilor de acaparare ale habsburgilor în Transilvania. Localnicii au venit cu entuziasm în întîmpinarea intențiilor domnitorului Țării Românești, găsind în Mînăstirea Brâncoveanu de la Sîmbăta, ridicată în intervalul 1696-1707, sprijinul necesar spre a se opune asaltului occidental, așa-zis evoluat. Cînd generalul de tristă amintire Bukow și-a început, potrivit ordinului imperial primit la Viena, campania demolatoare de biserici ortodoxe românești (soldată, spun cronicile, cu distrugerea a peste o sută cincizeci de lăcașuri), barbarii austrieci au dovedit ceva luare-aminte față de lecția usturătoare pe care le-o dăduse istoria prin brațul destoinic al domnitorului valah, căci nu s-au atins de ctitoria brâncovenească. Abia după moartea martirică a Sfîntului Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii, Sfinții Constantin, Ștefan, Radu și Matei, însoțiți în dobîndirea cununei mucenicești de Sfîntul Ianache Văcărescu, și după moartea ultimului nepot al domnitorului, marele ban Constantin Brâncoveanu (1707-1762), intrigile catolice au prins, încet, încet contur. Astfel, descendenții acelorași nobili „luminați“ și mult lăudați prin tomurile de istorie – ca „purtători de civilizație și progres“, nu-i așa?! – (în realitate fiind vorba despre niște bicisnici barbari ignoranți, intoleranți și preaînfumurați, alcătuind curtea de la Viena!), decid în 1785, prin alt „vrednic“ general demolator de așezăminte creștine românești, Preiss, să facă una cu pămîntul ctitoria brâncovenească de la Sîmbăta de Sus…

Aproape un veac și jumătate, aici, în Țara Făgărașului, au plîns de sub pămîntul pîngărit de tunurile austriece germenii creștinătății ortodoxe prigonite…

Abia în 1926, la opt ani după Marea Unire a românilor, din inițiativa lui Nicolae Bălan (1882-1955), Mitropolit al Ardealului în perioada 1920-1955, s-a reluat reconstruirea mînăstirii, biserica fiind sfințită după terminarea războiului, în 1946, sub regele Mihai I, considerat al doilea ctitor (portretul Majestății Sale din interior a fost văruit după ce comuniștii l-au silit să abdice, dar astăzi se poate admira din nou).

Către acest sfînt lăcaș ne îndreptam acum, în miez de toamnă.

În microbuzul în care am călătorit alături de domnul profesor Gabriel Chelaru am primit de la domnia sa o broșură intitulată In memoriam. 26.09.2009. Teofil Părăian. Am răsfoit-o, i-am cerut apoi cîteva detalii și am aflat că este o emoționantă convorbire, netratată literar, păstrînd căldura atmosferei din ziua celebrării a șapte sute de ani de atestare a localității Topârcea. Părintele arhimadrit era bolnav la acea dată a convorbirii, dar – minune dumenzeiască! – a stat îndelung de vorbă cu enoriașii parohiei Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan, unde – preciza dl prof. Gabriel Chelaru – dv. ați predicat în 2005 (l-a auzit și semnatarul acestor rînduri, invitat la slujbă fiind atunci de părintele paroh). Pentru cititorii acestor rînduri, spicuiesc din expunerea liberă a pr. arhim. Teofil Părăian din 26 septembrie 2009 mai întîi cîte ceva despre satul natal:

Satul [Topârcea] în care am venit eu pe lumea aceasta a fost un sat cu tentă religioasă. Eu m-am pomenit într-o familie despre care n-aș putea spune ceea ce a spus Sfînta Theresa de Lisieux despre familia ei, despre părinții ei… Ea scrie undeva „să știți că am avut părinți sfinți“. Am avut și eu părinți, părinți de omenie, oameni cumsecade, muncitori, oameni silitori spre bine în contextul vieții lor. Ne-au crescut pe noi, patru copii, toți am ajuns la bătrînețe. Am venit în lumea aceasta toți patru în șase ani și jumătate și așa ne-am trăit viața și am ajuns la bătrînețe… Acuma eu sînt pe calea morții. Am împlinit 80 de ani (…) Am plecat cu satul în suflet, cu satul pe care l-am știut eu, cu oamenii aceia binevoitori, cu oamenii aceia muncitori, cu oamenii aceia comunicativi, cu oamenii aceia care erau obligați să-și spună mereu ceva, cu oamenii care se salutau, cu oamenii care se întrebau chiar și lucruri obișnuite, de exemplu la moară „Ați venit la Moară?“, la Șipot „Luați apă?“, cînd se întîlneau oameni care veneau către casă ziceau „Veniți către casă?“ (…) Sînt din satul în care oamenii aveau niște rînduieli, de exemplu era o rînduială „prinderea verilor“, adică te făceai apropiat și îți ziceai unul altuia „vere“ cînd era începutul Postului Paștelui. În sîmbăta Sfîntului Toader în special copiii se prindeau veri și de atunci încolo își ziceau vere. Era o chestiune esențială, adică nimenea nu părăsea relația aceasta pe care și-o forma pînă la bătrînețe. Și mama, Dumnezeu s-o ierte, își zicea „văruță“ în raport de femeile cu care s-a prins văruță (…)

Despre întîia venire la Mînăstirea Sîmbăta de Sus a ținut să precizeze:

(…) În 1942, cu gîndul de a mă face călugăr, am ajuns la mînăstirea aceasta. Aveam 13 ani și jumătate, l-am căutat pe părintele Arsenie Boca. Părintele… a stat de vorbă cu mine ca și cu un om mare și mi-a pus în vedere niște lucruri care mi-au ținut toată viața și care, de fapt, îmi țin și acum. Adică, părintele, știind că eu vreau să mă fac călugăr, mi-a spus ceva ce fac călugării și anume rugăciunea de toată vremea. Ce-i asta (…)? Este rugăciunea, el zicea, (…) cu care se mîntuiesc călugării. Ca și cînd ar fi zis: „Măi, frate, vrei să te faci călugăr, foarte bine! Fă și tu, în afară de mînăstire, ceea ce fac călugării la mînăstire. Roagă-te și zi mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“ Rugăciunea aceasta, părintele a zis că să o zic în minte, nu cu cuvîntul vorbit, ci cu cuvîntul gîndit și să-l însoțesc de respirație. Cum anume? Între respirații să zic „Doamne“; trăgînd aerul în piept, odată cu asta, să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu“ și cînd dau afară aerul din piept să zic odată cu asta „Miluiește-mă pe mine, păcătosul!“ Altceva nu mi-a mai spus despre rugăciunea aceasta. Mi-a mai spus să fac metanii, în fiecare zi cîte o sută (…) Eu i-am zis dacă nu pot rămîne aici să fac școală și părintele mi-a zis: „Școala nu te duce la mîntuire“. Da’ și el a făcut școală, bineînțeles că nu în vederea mîntuirii, și eu am făcut școală, tot nu în vederea mîntuirii (…)

Realativ la studiile sale, în Braille, își amintește: Am urmat la Timișoara o clasă la școala specială și după aceea am făcut gimnaziul și liceul între 1943-1948, în 1948 mi-am luat bacalaureatul, după aceea am fost student la Teologie, vreme de patru ani, între 1948-1952 (…) Eu aicea la mînăstire am învățat foarte multe lucruri (…), am studiat filocalie, am făcut ce am putut face și din 1990 încoace am ținut foarte multe conferințe prin țară (…) Am scos la existență 38 de cărți și în cărțile astea am răspîndit bucuria, am răspîndit seninătatea, am căutat să-i îndemn pe tineri în special, pentru că tinerii m-au chemat, în special studenții, după aceea s-a imprimat și pe CD-uri (…)

Despre harul său de exprimare orală părintele spunea: (…) Să știți că vocația mea adevărată a fost cea de cuvîntător, de propovăduitor, m-am trezit cu vocația aceasta de cînd eram elev de liceu la Timișoara și mergeam la „Oastea Domnului“, o grupare religioasă care era în Biserica Ortodoxă, și acolo puteau să vorbească și laicii (…) Apoi, aicea la mînăstire am fost șapte ani monah simplu, nu aveam dreptul să vorbesc, dar părinții mi-au dat și mie drept la predică, în 1960 (cînd) am fost hirotonisit diacon și ca diacon am vorbit de multe ori, la fel ca preot și s-a ajuns la o carte de predici peste tot anul, o carte cu predici la duminici și o carte cu predici la sărbători, după aceea fel de fel de cărți, de exemplu „Veniți să luați cu bucurie“ (…)

Aleg drept concluzie destinată îndeosebi tinerilor mei cititori mărturisirea: (…) Așa am trăit o viață frumoasă, o viață cu succese, o viață liniștită, o viață binecuvîntată de Dumnezeu, iar la asta m-au ajutat două lucruri în special: credința în Dumnezeu, pe care am primit-o în familie și cultura. Credința și cultura, doi factori de formare religioasă. (…) N-am exclus cultura în favoarea credinței, n-am exclus credința în favoarea culturii, am menținut și credința și cultura la valoarea pe care o au și am folosit… ce am găsit frumos (…)

Tot citind-răsfoind broșura plină de învățăminte dăruită de dl prof. Gabriel Chelaru, ajungem în Făgăraș, unde oprim pentru cumpărăturile specifice unor pelerini cu simțul realităților. Participînd la cumpărat-căratul alimentelor, consemnez o dovadă a pogorămîntului sub care ne aflam: neavînd calculator și nedispunînd nici de cine știe ce experiență în cumpărături en-gros, ne-am trezit la casă cu un coș valorînd cu… 0,90 bani mai puțin decît suma pe care o dețineam prin donațiile făcute de pelerini!

Curînd aveam să ajungem la destinația propusă. Slujba de pomenire, cuvintele de învățătură ale preotului slujitor – ucenic al pr. arhim. Teofil Părăian –, vizitarea fostei clilii devenite muzeu a ilustrului consătean al d-lui prof. Gabriel Chelaru (căruia i se adăugaseră rude și cunoscuți din Topârcea, ceea ce făcuse ca grupul nostru să depășească treizeci de persoane), închinarea la icoanele lăcașurilor de cult, cumpărăturile de la librăria din incinta mînăstirii, apoi masa la trapeză au constituit șnurul evenimentelor unei zile pline.

Nici că-mi putea mijloci mai bine Arhanghelul Mihail, al cărui nume îl port, o nestemată mai prețioasă, în salba de manifestări dedicate Anului Sfinților Martiri Brâncoveni decît această revedere a Mînăstirii de la Sîmbăta de Sus!

În încheiere, amintesc cîteva date despre foarte cunoscutul și frecventatul lăcaș, preluînd și cîteva fotografii ce ilustrează unicitatea stilului brâncovenesc despre care, într-un număr precedent al revistei noastre, a scris istoricul și scriitorul Petru Demetru Popescu, ce frecventează Cenaclul euxin, vorbește, recită publicînd neobosit.

Mînăstirea Sîmbăta de Sus, cunoscută și sub denumirea Mînăstirea Brâncoveanu Sîmbăta de Sus, este un așezămînt monahal de călugări. Inițial, aici s-a ridicat o biserică de lemn avînd dublu hram (Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii), fiind construită în 1657, din inițiativa vornicului Preda Brâncoveanu. Între anii 16961707 s-a construit o biserică de zid, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu, canonizat, cum știm, împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, spre lauda Sinodului Bisercii Ortodoxe Române. Picturile murale interioare au fost executate în 1766, de zugravii Ionașcu și Pană. Mînăstirea a fost dărîmată cu tunul de generalul austriac Preiss în 1785, „demn“ urmaș al generalului Bukow, în timpul răzmerițelor religioase din Ardeal. (À propos: în seria multiplelor atitudini „corecte politic“ din a doua jumătate a secolului al XX-lea și din aceste prime decenii ale secolului al XXI-lea, nu-mi amintesc să fi auzit măcar o propoziție de scuze adresată românilor în numele papalității ori măcar al Austriei și/sau Ungariei, state care au coabitat în Imperiul Habsburgic, pentru aceste distrugeri și fărădelegi ce-au atentat, fără putință de tăgadă, la dreapta credință a înaintașilor noștri români, mereu majoritari în Transilvania!!)

Hramul Bisericii este Adormirea Maicii Domnului. Stareții așezămînului au fost: Protosinghelul Arsenie Boca (1940-1944); Arhimandritul Serafim Popescu (1944-1954); Arhimandritul Ioan Dinu (1955-1971); Arhimandritul Veneamin Tohăneanu (1971-1993); Arhimandritul Irineu Duvlea (1993-2000). În prezent, stareț este Arhimandritul Urs Ioan Ilarion (din 7 dec 2000).[6]

Mihai Floarea

 

Pentru mine, Eminescu

(baladă)

Pentru mine, EMINESCU a fost floarea cea cea dintîi,

Căreia îi simți parfumul ce-l așezi la căpătîi,

A fost visul ce îl prinde pe copil în respirare,

Versul lui a fost puterea care niciodat’ nu moare!

 

Pentru mine Eminescu e grădina veșnic ninsă,

Rimele fără pereche din poema necuprinsă,

De idei și de catarguri, de metafore și stele,

Hora gîndurilor noastre din șirag de rîndunele!

 

Pentru mine Eminescu dătător e de lumină,

De profunde înțelesuri din adîncă rădăcină,

E a neamului poveste, cartea-ntîi a unei nații,

Din care-au sorbit vigoare zeci și zeci de generații!

 

Pentru mine Eminescu e suprema neplecare,

Tot așa precum românul fruntea-și ’nalță cu onoare,

Iară fiii Țării vrednici cresc pe-acest sublim pămînt,

Nu în geamăt de durere, ci în lacrimă de cînt!

 

Pentru mine Eminescu e eterna primăvară,

Primul scîncet rostind „mamă“ peste codrii de aramă,

Să se-audă hăt departe că aici sîntem stăpîni,

De la Nistru pîn-la Tisa pretutindeni sînt români!

 

Pentru mine Eminescu este Fătul din poveste

Ce trăiește, iar cînd moare, încă șapte vieți trăiește

Și nu piere niciodată ci-n Luceafăr prefăcut,

Cu lumina-i orbitoare scoate lumile din lut!

 

Pentru mine Eminescu este suflet și e trup,

Trupul său a fost să piară cu lumină și sub scut,

Inimi reci, hulpave, oarbe l-au răpit din armonie,

Însă n-au putut să-l scoată din a vieții poezie!

 

Fiindcă sufletul nu piere în neant și în uitare,

Ce-a fost viu tot viu se ’nalță în lumina de sub soare,

Și uitarea se mai uită că e lege omenească,

Suflet de poet cînd moare, abia-ncepe să trăiască!

 

Pentru mine Eminescu tot cutreierînd păduri,

Îl simțeai în firul ierbii și în seva din răsuri,

Apoi lin ca o uitare, ocolită de necaz,

Revenea-n potir de floare răspîndind lumii extaz!

 

De treci codrii de aramă ceața fin se risipește,

Pe întinderea naturii holda-n glie ne rodește,

Și auzi cum ciocîrlia cîntă-n trilul ei de foc

Și vezi toată România și românii la un loc!

 

Pentru mine Eminescu visul cel străbun exprimă,

El îl cîntă-n chip măiestru, gînd cu gînd, rimă cu rimă,

În vecia gliei noastre el pe Dromichete vede

Și apoi pe Burebista și în Decebal se-ncrede,

Și-n atîți bărbați de seamă ce-au știut în timp să fie,

Dătători de legi și datini, descălecători de glie!

 

Pentru mine Eminescu nu e chip de rătăcire,

Este goarna deșteptării din a lanțului pieire,

El e simbolul nostalgic întrupat în Floare albastră,

Iar iubirea el o vede ca pe-o pasăre măiastră!

 

Pentru mine Eminescu este cîntecul străbun,

Glasul nepieririi noastre trecînd dacic în român,

Tot ce mișcă, rîu și ramul, vîntul, cîntul și tăria,

E istoria în mersu-i, reprezintă România!

 

Pentru mine Eminescu e întregitor de glie,

Grăind că din Nistru-n Tisa a fost, fi-va Românie

Plopii fără soț de-ar crește, Eminescu-i împlinește,

Trecînd codrii de aramă, versul lui ne ocrotește!

 

Pentru mine Eminescu e și-n noapte tot real,

E o mare fericire să trăiești Sara pe deal,

Toți și toate se preschimbă, nu mai e trupu-i de lut,

Sufletu-i trăiește însă în Luceafăr prefăcut!

 

Nu-i mai mare fericire și mai sfînt ca ideal,

Decît glasul lui poetic vers cu vers, al vieții val,

Ce rostește cu iubire: „Țară, tu de ce nu-mi vii,

Să re’nvii dulcea suflare a eternei Românii“!

 

Pentru mine Eminescu este sfînta poezie,

Preschimbată în lumina care vieții dă tărie,

Este El, e simfonia ce de sus, din Cerul sfînt,

El dorește fericirea pe al țării drag pămînt!

 

Pentru mine Eminescu este Doina cea străbună,

Apele-o rostesc în valuri și poeții pe-a lor strună,

Cinstea și mîndria Țării, a întregului popor,

Eminescu pentru mine, e un Cînt nemuritor!

Petru Demetru Popescu

la Preston, de 1 ianuarie 2015

Notă: Creație citită în ședința de cenaclu din 11 gerar/ianuarie 2015, cu prilejul aniversării nașterii Poetului Național.  (M.F.)

Meditări la trecerea cea mare

 

Cine mai ştie că trecerea e o nuntă la care, alai se adună sfinţii cărora sufletul ia cerul Luminii călăuză în paşii vieţii lui?

Aceste momente sînt prilej de meditare, tăcere spre înălţare şi petrecere a lui…

Mamei mele un gînd: … o bătaie de înger, un suflu de vînt neauzit, pîrguit printre necuvinte, iar sus, în neguri, o rază de soare; aşa a fost ziua în care împărăteasa mea a plecat printre îngeri…, lăsînd un ropot de ploaie puternic să spele faţa asfinţitului iar liniştea serii să coboare peste mădularele ostenite, emoţionate, frînte… Maica Domnului a venit la Sfînta sa Adormire şi a luat-o.

Cîte vor mai fi fiind… neştiute lucruri…

Reflexii pe chipul lumii: „Există un timp pentru toate“ spune Ecleziastul. Şi cîtă dreptate are…

Murim cîte puţin din viaţa aceasta, ca să renaştem dincolo, mai puternici, mai buni. Cîtă vreme nu recunoaştem iubirea sîntem goi, vrednici de milă. Acum e timpul tăcerii pentru a nu răni timpul rămas rugii. …stridenţe zurlii, necuvîntate întru bunăvoinţă, relele guri se sfădesc cu prostia arătînd doar sărăcia neiubirii din sînul făloşeniei acestei lumi buimace. Se trezesc necuvîntatele să se sfătuiască în obida tronului pustiei şi cîte file trebuie întoarse în rugă pentru a repune pe picioarele lui puiul de căprioară al bucuriei acestei vieţi… Nu sîntem aici de capul nostru şi nici nu tragem sforile naşterii sau ale morţii. Oare nu tinde sufletul împovărat de ani spre veşnicia libertăţii iubirii? Dar ne convingem de aceasta abia în veşnicia Luminii…

 

Poeme ale restaurării iubirii în taina Luminii

aşezate în galeria cu icoane pe sticlă

 

Acasă

 

Acasă e acolo unde pietrele au glas de izvor şi natura are pletele fetelor, unde copacii îşi spun ruga pe fruntea norilor şi omul are rădăcini, deşi e un rătăcitor.

Adam e trimis spre bucuria apelor, iar ţărmul, nisip pentru Avraam şi ochii stelelor.

În pîrgă s-a-ncins mierea grînelor, în opaiţul rugilor.

Mielul în ţarc suge sub lîna oii, în asfinţitul arşiţei crestelor.

Omul e om cînd respiră acasă, liniştea tainelor.

Acasă.

Mă întrebaţi de ce omului îi e dor?…

(icoana Iisus în potir)

 

Bucurie albă

 

Văzduhul e alb ca o aripă în zbor, ca un crin luminos, ca un zîmbet; e tainic omătul coborînd dinspre vechi, mană de cuvinte nerostite, în liniştea fulgilor ce se joacă.

Bucuria zăpezii mi-a înnobilat dintr-un sertar vechi simţirea însetată de tandemul Creator-natură. Doar vrînd şi simt braţele Lui ţinîndu-mă… doar vrînd albul în gînd şi neaua  s-a prefirat sub norii moi…

Braţele Lui oglindind, odihnind în Sfînta Mahramă, au pogorît o clipă veşnicia pe pămînt… bucuria albă… iubirea, pacea albă… albul din noi…

 

(icoana Naşterii Domnului)

 

De dor

 

De-aş fi roua dimineţii ţi-aş cuprinde-n braţe ochii şi-aş sorbi din miez de raze apa vieţii.

Chipul tău, desprins din viţe altoite în virtuţi de vînă bună, s-ar deschide spre Lumină.

L-aş ascunde!

Să-mi învie doruri multe. Să-mi deschidă calea către ceruri ‘nalte.

Să-mi şoptească dulcile şoapte în serile calde.

Doruri multe mă cuprind cînd ating din nori un vînt.

Veşti îmi duce vîntul care, el ştie de unde bate.

Şi mi-e dor necontenit de cuminţi îmbrăţişări, de cuvinte tandre.

Nu cutez să te-mpresor. Gîndul mi se zbate. Timpul doare. E mosor.

Aş ascunde amintirea între dalbe coli.

Mi-e dor!…

(icoana Iisus binecuvîntează)

 

Amîndoi

 

Din aripile Tale am împrumutat un zbor peste case cu grădini, peste zări luminate de corăbii. Am zis că sînt un pescăruş care se confundă cu o creastă a unui val înspumat.

E doar un strigăt spre Lumina din inima Ta, unde veghem amîndoi!

 

(icoana Rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani)

 

Peceţi împărăteşti în luna mai

 

Priveghi de adumbrite ploi, lăstari de altoite ierni din slăvi de taină se desfac din ochii tăi, rîuri din cer neostenite, cu licăriri de bolte înstelate.

Adun licoarea mieilor dintre stamine-nrourate pe buzele rostite cu mirări de pace.

Sînt doar înstrăinate de-ntristări, săruturi caste.

Sînt răgazuri ce înfrunzesc pe sub boboci de flori imnuri înmiresmate.

… peceţi împărăteşti sînt toate!

(icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena)

 

 

O rază ruşinată printre nori

 

E unică iubirea, e cernută. Dintre grămezi de amintiri ea se ridică sfîntă.

Pe umărul tău am pus obrazul, e floarea ce petala-şi simte catifelarea în boarea dimineţii cu rugi de foi…

…asemeni vălului bunicii dintre lumini din zori, dintre icoane, mireasma liniştii răzbate dinspre fereastra inundată de livada inimii.

E bucuria moşilor mei.

Tu eşti iubirea şi fără ea sînt ca înstrăinată şi-ntorc privirea către cer şi-ntreb Lumina încă odată: mai este rost să calc pe ţarină?

Aş vrea să simt încă odată mîna ta caldă şi pasul ferm iţit între noi.

Eu sînt doar o petală albă strecurată în palma ta uitată deschisă către cer în rugăciune.

Să nu o risipeşti în vînt… e un răgaz care se dăruieşte, e liniştea-nserării care se face dor, o rază ruşinată printre nori…

(icoana Adam şi Eva)

 

 

O pace sfîntă din zăvoi

 

Am nevoie de Lumina ce şi-a aflat în ochii tăi cuibar, să mă cuprindă.

Acolo şi-a ţesut pînză un caer de străbuni pitiţi în straie ce răzbat din in şi cînepă.

E albul iei cu mireasmă de brad şi ceară de albine din laviţe…

Şedea-vom altoiţi pe-un ram de viţă, îngemănaţi în ochiul sfîntului străluminat dintre ramuri şi braţe din livada cu meri, cireşi, nuci şi peri, înconjurată de ţintirimul satului; …e o bisericuţă din lemn sculptat, cu tindă…

O viaţă se ridică dintre brazdele întoarse de un plug tras de boi, asemeni suflului cornutelor, îngreunat, ce proaspăt miroase a viaţă de la ţară, a ţărnă de gunoi…

E linişte la mine în suflet, cînd simt această Lumină sfîntă între noi.

E bucuria micii lumînări ce-şi mistuie în timp coroana şi încălzeşte iubirea noastră: o pace sfîntă ca dintr-un zăvoi.

(icoana Iisus cu viţa de vie)

Pogorîri

 

În el e pasul Luminii pogorîte-n pisc.

În el e darul crîngului înmugurit în primăveri, mireasmă de proaspăt şi gureşe ivind printre crengi, adumbrind răcoare, mister.

În el e mersul lin al soarelui pe cer, cînd zîmbetul rostogoleşte printre nori un nimb făgăduit din ler.

E omul, braţul ferm al celui liber, din preaînalt mijit, un licăr din potirul sfînt, pe care zorii îl cîntă cu jertfelnic cînt.

E omul meu crescut din Domnul Sfînt.

E omul ce visu-mi cuprinde rodind primăveri, e apa cea lină, ce tainic îngînă Lumină lină, purtînd în ea roua ce stîmpără setea de tainica grădină: iubind ne vom iubi în veşnicii… e murmurul de ciocîrlii.

(icoana Bunei Vestiri)

 

Înlăuntrul

 

E-n suflet un fluier de nor aciuiat sub streaşina serii pe-o prispă,

Un timp ce aşteaptă un gînd ascultat să vină în viaţa mea de flori de pomi ninsă.

E sufletul meu pasul lui lin ce cunoaşte mereu drumul spre casa cu prispă.

E dragostea mea, cînd privirea pironită spre cer, braţul Lui Îl caută, cu lumina în licăr aprinsă.

El e din Domnul vieţii mele, cînd cerul cuprinde-al Său mijloc cu bunătatea-I imensă şi pajiştea verde a inimii Sale liniştea inimii mi-o cuprinde ca pe o floare ce tainic se  primeneşte-n mireasma candorii deschisă…

…sub scutul nobleţei e o pace nestinsă…

 

(icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus)

 

Răgazuri în sărbătoare

 

Plîng filele uitate şi vor să vadă iar aşternere de roade.

Avem din pîrgă de toate: sîntem plămadă din brădet şi din tăceri

ce dor rănite în cetate; sîntem bujori din lăstărei purtaţi pe braţe

şi dorm în vrafuri ca-n găoace amintiri uitate.

Te văd în straie de navigaţie bleumarin şi-n bluza de matelot, uitat la bord,

de strajă, cînd sînt lumini ce dorm de istov toate.

Nu îndrăznesc să spun: sîntem unul al altuia, căci nu ne-atingem, asemeni soarelui ce nu se întîlneşte cu luna, dar ne iubim, parcă, dintotdeauna.

E o statură ce mijeşte luna, tăcerea, umbra şi nădejdea şi o alta ce răsare soare, ce trece din boltă-n boltă surîzînd ca o mirare a zilei trecătoare: credinţa lucrătoare.

Mi-ai căutat nuntirea cu venirea iscoditoare şi am găsit doar zile dogoritoare,

prăşind luări aminte pilduitoare şi am uitat de dorul de bărbat, de lumi

şi-un înger poate, mi-a deschis cuvînt de înălţare.

Vreau să te văd aşa cum poţi, de vrei, să fii sub soare: în dorul Domnului Iisus şi-n sărbătoare, un dor pentru iubirea mea pusă căuş de-atîta timp, ca pe-o comoară mare;

e rostul din fire simplu al strămoşescului nou început din veşnica ‘nălţare pe cărare.

Vreau să trăiesc rostul ascuns în sărbătoare. Încă mai este rost de soare!

 

 (icoana Sfintei Treimi)

 

 

Epilog

În memoria lui Nichita Stănescu

 

Cine sînt eu? Numeşte-ţi cînturile, aripile nădăjduite, frînturi din lumina ce prefiră cînturile.

Cine sînt eu? Aş zice bătaia genelor împînzite de spuza lacrimilor tăcute, asemeni rîurilor de munte şiroind pe poteci nenumite.

Cine sînt eu? Oare dorinţă de izvoade zbătîndu-se ca mieii zburdalnici pe tăpşane cărunte, mulţumind unei dimineţi cu roua pe frunte?

…multe „cine sînt eu?” ar putea răsuna înainte, printre aripi de luntre, bătînd tare din aripi ca zborul spre munte al unui porumbel dintr-o arcă de mai ‘nainte…

Cine sînt colinele, piatra ‘nălţimilor încremenite, podul dintre două aşezăminte sfinte, dangătul clopotelor, crucile de pe morminte, soarele ce răsare ca un talger roşu, luna cuminte, sfioasă în noaptea albastră, straiele bunicilor albi pe la tîmple?…

Numără-ţi anotimpurile, caută-ţi rugile cu lacrimi de durere fierbinte, aşează-ţi marama peste icoanele cu opaiţ şi taci smerit cu mîinile în rugă împletite.

…şi-atunci, poate că taina în şoapta inimii îţi va răspunde adîncind iubirea Mirelui    ce-şi aşteaptă mireasa, sufletul, răbdător, jertfelnic, cu un foc ce-l cuprinde.

E taina rodirii unui Cuvînt ce S-a spus cu mult timp mai ‘nainte…

Cine sînt eu? Cine e Acel?

Doar vîntul răzbate şi caută loc de tihnă pentru tine, pentru mine, pentru el…

 

Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică (Efes.5,32).

 

 

Pușcaș Mihaela

 

Despre curaj, credință și jertfă. Două romane de Sergiu Ciocârlan 

O încercare de (re)definire a mentalului colectiv contemporan

 

Din mila lui Dumnezeu, apar din cînd în cînd creatori precum Sergiu Ciocârlan. Făcînd cinste obștei scriitoricești, ei ridică din demagogic și ridicol cinstea de a fi român[7] continuînd cu hărnicie ceea ce au edificat durabil înaintașii iubitori de Dumnezeu și de Țară.

Cercetînd cu atenție și smerenie trecutul la candela ortodoxiei, prozatorul nu scrie doar pentru creștini. Oricine poate înțelege „prostia“ lui Radu – eroul micului (ca întindere) roman Fără frică. Despre curajul mărturisirii lui Hristos[8] – ori sfîrșitul lui R[izea] – protagonistul cărții Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor, cu aceleași modeste dimensiuni[9]. Dacă însă curiozității intelectuale i se adaugă iubirea de aproapele și trăirea în duhul Bisericii, ambele cărți capătă pentru cititor o neobișnuit de puternică semnificație prin ancorarea din alt unghi decît cel convențional[10] în realitățile României schimonosite ideologic din vrerea marilor puteri. Perspectiva nouă, tulburătoare, propusă de romanele lui Sergiu Ciocârlan e o cale către înțelegerea jertfei colective din Decembrie 1989.

Scriu în cele ce urmează despre aceste bijuterii ale literaturii contemporane convins, ca și Danion Vasile, că prin lucrarea Duhului Sfînt s-a rînduit românilor de a beneficia, tocmai în aceste vremuri de asalt ideologic savant concertat, de verbul cumpănit al unui apostol precum Sergiu Ciocârlan, ale cărui daruri sînt poate și un ecou al rugăciunilor sfinților închisorilor comuniste[11].

În Fără frică…, urmărind viețile unui adaptat și unui neadaptat la ideologia vremii, foști colegi de școală generală dintr-un oraș dunărean, Vasile Danciu și Radu S[tanciu], prozatorul pune dinaintea cititorului două traiectorii antitetice dureros de verosimile: prima, „de succes“, multiplicată monstruos pînă la exasperare și scoasă mereu în față de regimul comunist, ilustrînd „omul nou“, cealaltă – marginalizată, ostracizată, destinată într-o primă etapă „reeducării“ și finalmente eliminării, căci insului i s-a lipit eticheta „reacționar“ / „dușman de clasă“.

Am să-i pun în paralel, pentru o facilă receptare, ca extreme circumscriind existențial datul istoric pentru neamul românesc în perioada de groaznică aducere-aminte 1945-1989. Iată-i, la începutul narațiunii, într-o convorbire fără martori, pe faleza Dunării, la sfîrșitul lui februarie 1955:

– Există trei posibilități: dacă nu știi, te învățăm, dacă nu poți, te ajutăm, dacă nu vrei, te obligăm.

– Dar libertatea?

– Este cuprinsă aici. Acesta este catehismul libertății.

– Și dacă există mai mult decît atît?

– Ce vrei să spui?

– Dacă există libertatea al cărei sens voi nu-l intuiți, ceva care nu suportă definiții, șabloane, ceva care vine din altă parte decît credeți voi?

– Este imposibil. Sau…

– Sau ce?

– Sau libertatea nu există! Dar noi nu ne-nșelăm! Există și e așa cum am spus-o. E regretabil că unii n-o înțeleg așa și nici nu vor s-o înțeleagă. Uite, sînt sincer… Și tu îmi pari suspect! Nu cumva crezi că există o altfel de libertate?

– Și eu sînt sincer și îți spun că așa cred. Există libertate, dar nu este cea de care vorbești tu. Însă cum să te fac să vezi această diferență între libertate și doctrină?

– Ești nebun! Nu-ți dai seama că oricînd poți fi închis pentru aceste cuvinte?

– Ba da. Însă n-aș putea spune altceva decît adevărul. Iar adevărul e atît de limpede în inima mea, încît în el mă cuprind ca într-o oglindă (pp. 18-19).

Să le ascultăm acum argumentele spre finalul confruntării, cînd cei doi, dedicîndu-și existența în conformitate cu alegerile făcute în tinerețe, își asumă roluri opuse: cea de călău (Vasile Danciu devenise între timp colonel în serviciul securității și avea de smuls acordul scris al anchetatului pentru dărîmarea unei biserici) și cea de victimă (Radu S. urmase Teologia și era preot tocmai la biserica în cauză, închinată Cuvioasei Parascheva, opunîndu-se demolării ei):

Spune-mi de Dumnezeul tău (…)

Taina nu poate fi fărîmițată (…) Dumnezeu este taină și petrecerea Lui în inimă este necunoscută celor care luptă împotriva tainei. Existența lui Dumnezeu este un lucru firesc pentru mine, care în fiecare clipă mă întîlnesc cu El. Dacă nu m-aș întîlni, nu ți-aș spune, fiindcă ce rost are să-ți spun cuvinte fără viață? Cuvintele mele își iau viața din El și astfel ajung să lovească în inimile celorlalți pentru a le deschide. Dar nu eu le port, ci taina care este în ele. Iar eu nu fac decît să mă las purtat de taină.

Nu înțeleg!

Poate că dacă ai fi avut de gînd să înțelegi, ai fi înțeles, dar tu cauți să-ți explici cum de te clatini atunci cînd te lupți cu cuvintele acestea. Vrei să găsești o metodă de a le compromite, dar nu știi cum să faci. Îți spun eu: nu vei găsi niciodată. Ceea ce faci tu, și alții ca tine, este deicid. Dar Dumnezeu nu moare și de aceea te miri. Că tu omori mereu și El este viu. Asta îți surpă încrederea și pentru asta mă întrebi de Dumnezeu, dar eu îți spun mai mult decît atît: nu e tîrziu nici măcar acum să alegi de partea cui vrei să lupți. Dumnezeu te așteaptă și te va aștepta pînă la sfîrșit, așa cum așteaptă pe oricine.

Eu aș vrea să nu mă aștepte degeaba, că nu vin. Dar aș vrea să-L întreb pe Dumnezeul ăsta al tău de ce te abandonează în asemenea situație? De ce nu te aude?

El este acum cu mine și privește înspre tine. Îl vezi? (…) (pp. 194-196).

Dialogul nu e de surzi, cum am putea să deducem din aceste fragmente. Bun psiholog, prozatorul își pune personajul să-și manifeste, gradat, trăirile. Astfel, Danciu e la început mirat, apoi neliniștit, umilit și, în fine, înfuriat, reacționînd prin lovituri disperate, căci argumentele preopinentului îl depășesc, vin din altă lume. Ce alte cuvinte decît acelea din Pateric (de care interlocutorul, în îndoctrinarea lui primitivă, habar nu avea, desigur!) ar fi putut intra în rezonanță, de pildă, cu replici gnomice precum: Suferința este un dar. Cine nu suferă nu iubește. Dar e libertate (p. 196)? Sau cum ar fi putut eticheta un ateu altfel decît nebunie mărturisirea credinciosului supus torturilor fizice: (…) sînt fericit[12]. Iar fericirea aceasta e așa de mare, că nu ți-o pot explica și chiar dacă aș face-o, n-ai putea s-o înțelegi. Ar trebui să-ți pui măcar această întrebare: cum, cu toată bătaia pe care am luat-o, eu sînt fericit, iar tu ești atît de lipsit de fericire? (p. 198).

Accentele realiste trezesc din visare cititorul, stilul indirect liber vădindu-se adecvat (Sergiu Ciocârlan îl stăpînește la superlativ; mai puțin convingătoare, pe alocuri frizînd melodramaticul, sînt însă unele dialoguri!): (…) [Danciu] ieși din cameră și imediat în urma lui intrară gardienii. Unii îl luară pe părintele S. și-l duseră în celula lui, iar alții se apucară de curățenie. Găsiră o zdreanță de buză și dinți pe jos. Lovise tare șefu’! (p. 199).

Talentul îl ferește pe romancier de a cădea în schematismul maniheist. Personajele se mișcă firesc, vorbesc liber, au umor. De pildă, motivul literar al nebunului (personajul e, de fapt, „nebun“, deci poartă o mască; sau, și mai exact, Stoenescu este un nebun întru Hristos) pare scos din recuzita vastelor cunoștințe livrești clasice ale autorului fără a-l șoca pe lectorul contemporan, procedeul fiind menit a colora aproape verosimil și lumea orașului de provincie:

Un oarecare Stoenescu strigase într-o zi, ca ieșit din minți, că biserica din Piața Concordiei se va demola. (Nu ne poate scăpa ironia toponimică! – nota mea, M. F.) Iadul se mărise și dracii tot n-aveau loc și ieșeau la plimbare pe stradă. Așa spunea el. Acum toți dracii, și arăta într-acolo, spre biserică, trag de ea s-o dea la pămînt.

Priviți-i! Sînt sus! Sînt peste tot!

Lumea se oprea și era oarecum speriată de acest cetățean care tulbura ordinea publică. (p. 111).

Cu mînă sigură, autorul utilizează stilul indirect liber de această dată îmbinat cu acela direct și cu cel eliptic, efectul fiind aparent umoristic, dar, la o mai atentă receptare, combinația vădindu-și (auto)ironia tristă, subliniind ideologia calpă a epocii caracterizate prin disimulare publică înfricoșată:

Ce naiba! Oamenii sănătoși se duc la serviciu, muncesc în trei schimburi, au treburile lor, nu să se uite după draci. Dar priveau spre biserică și își imaginau, după cuvintele nebunului, ăsta era diliu, nimic mai mult, că unul este acolo la fereastră, altul a întins o frînghie și trage de turlă, unul sapă la temelie, altul murdărește și împrăștie mizerie peste tot. Toată drăcimea încălecase pe biserică și, dacă se putea, ar fi băgat-o cu toul în iad. Auzi, biserică în iad!

Uite, îi zicea unei femei care se oprise, acum fă o cruce mare așa ca mine!

Ești nebun, tovarășe!

Fă cruce, femeie, să vezi cum cade cîte un drac!

Femeia pleca și nu făcea nicio cruce. Alții la fel. Era periculos să faci cruce pe stradă. Lumea era învățată să nu se închine. Semn subversiv. Doar bandiții se închină. Crucea și banditismul misticist merg mînă-n mînă. Iar partidul se săturase de misticisme din astea (…) (pp. 111-112).

În contrast cu acest comportament automat, subminat de frică, al oamenilor simpli, se produce transformarea unor aleși, precum e „tovarășul Costiug“, subordonat al lui Danciu, trimis a-l aresta pe „nebun“. Memorabil, personajul acesta secundar ilustrează convertirea în mod neașteptat și – frisonant pentru eventualul cititor ateu! – oricînd posibilă. Paradoxal, cele mai emoționante momente i le dăruiește naratorul în Biserică, sub epitrahilul preotului, și în… temniță! El, Costiug, lacheul avînd mereu în suflet și pe buze pe „să trăiți, am înțeles!“, poreclit bine Coșciug de colegii mai înzestrați întru crime decît el, mult înfricoșatul subaltern că va fi omorît de șef pentru întîrzierea executării misiunii (mi-e frică de șefu’! Dacă află că am venit aici mă omoară – cf. p. 128) e sustras acestui destin mizerabil și tern de naratorul-frate, e ridicat din efemer deasupra nimicniciei slujbei sale spre uimirea și luarea-aminte a cititorului. Ochilor trupești ai personajului li se suprapun cei duhovnicești, căci Duhul suflă unde vrea El! De aceea, dintre cei avertizați de „nebunul“ Stoenescu (se va dovedi și acesta un mărturisitor, gata să-și dea viața pentru Adevăr, reiterez: conduită specifică nebunului întru Hristos din scrierile patristice), doar lui Costiug îi va fi dat să vadă pe dracul rîzîndu-i, aproape victorios, de pe turla Bisericii amenințate. La început, nici lui nu i-a venit a crede: Părinte – se va confesa el –, nu-nțeleg de ce tocmai mie mi s-a arătat! Toți treceau, se uitau și nu vedeau nimic. Dar eu l-am văzut și m-am cutremurat (idem). De fapt, în acest caz este ingenios prezentată, sub veșmîntul literaturii, puterea rugăciunii; nu a „împricinatului“, de-mi e permis a-l numi astfel, ci a rudei sale apropiate. Știind că taina aceasta e străină celor aflați încă departe de Evanghelii, insistența (savantă și chiar supărător-didactică din perspectivă critică!) prozatorului e binevenită: acasă (…) se așeză în fața unei icoane pentru care o amenințase pe nevastă-sa că o dă afară din casă dacă o mai vede cu ea atîrnată pe pereți (cf. p. 113); doamna Costiug închise telefonul și se așeză în genunchi în fața icoanei și zise încet și apăsat: „Maica Domnului, ajută-i!“ (cf. p. 126). În cele din urmă, Costiug însuși începe a se ruga: am prigonit-o atîta pe săraca Geta, nevastă-mea! Avea o icoană și voiam să o dau afară din casă pentru că o găseam pe perete. Dar cînd m-am întors ieri acasă, tocmai la icoana aia am îngenunchiat și m-am rugat (cf. p. 128).

În închisoare, ca supraveghetor, același Costiug are parte de o trăire copleșitoare, asemănătoare aceleia din Biserică; dar de data aceasta naratorul îi adaugă, îmbucurător, și pe alți „tovarăși“ securiști (spre disperarea și disprețul posedatului Danciu!), creînd o scenă formidabilă dinaintea căreia simțul criticului parcimonios cu laudele trebuie să facă unele concesii. Să lăsăm, dar, citatele să înalțe și din aceste pagini sufletul cititorilor:

Părintele S. se roagă în celulă (…) Gardienii care îl urmăreau prin vizetă erau mirați și mirarea îi ținea minute în șir la vizetă (…) Costiug înțelegea de ce comunismul vrea să distrugă acel model de umanitate: pentru ca să nu se convertească într-un cap de acuzare. Nu poți trăi pe drumul fals pe care l-ai urmat, cu gîndul că drumul adevărat există și este altundeva. Dacă nu sînt oameni pe el, atunci el nu există, este perimat. // Costiug privi pe vizetă și îi veni să plîngă. Plînse. Cît de mult îl bucura această întîlnire. Dumnezeu îl trimisese pe slujitorul Lui aici, la ei, ca să le arate drumul și drumul se înfățișa clar, fără cuvinte. Ce greșeală face partidul vorbind atît de mult! În spatele cuvintelor se ascund adevărate rîpe, prăpăstii, găuri negre. Acum vedea comunismul ca pe o reprezentație ieftină de a duce pe cineva cu zăhărelul (…). Costiug făcea toate aceste asociații. Ce repede se succedau în mintea lui. Te duceai la vizetă și filmul interior rula. Ți se dezvăluia sensul vieții tale, sensul pe care îl aruncaseși la reciclare. Colegii veneau și ei. Fiecare era avid de propria viață. Încotro? Erau două posibilități: omul acela închis și omul nou comunist. Adică a fi sau a nu fi. Tertium non datur (…) // Ce frumoasă era noaptea aceea! Ar fi intrat cu toții în celulă lîngă preot și ar fi stat acolo, așa, ca… proștii. Dacă el era prost, voiau și ei. Partidul îți interzicea să fii prost, dar era o greșeală fundamentală. Acum reieșea transparent. Uitați-vă, tovarăși, nu-i oare cel mai bine să fii prost? Ba da. Dacă și partidul s-ar fi uitat pe vizetă, ar fi văzut că e bine să fii prost. Dar partidul n-o să se uite niciodată pe vizetă, se uită ei, partidul are alte treburi. Ce păcat! Pierde mult! O singură privire pe vizetă și poți cîștiga un sens solid al vieții (pp. 169-171).

Alt personaj episodic, Sile Lascăr, răsare înduioșător-verosimil, ca o replică la tipul proletarului din realismul socialist la mare cinste odinioară: (…) era un om cu frica lui Dumnezeu și a regimului comunist, așa cum erau în general oamenii din Republica Populară. El credea în Dumnezeu, dar nu se ducea la biserică, fiindcă oricum se ducea nevastă-sa pentru toți (…) Venind acasă de la meci, Sile a dat cu ochii de nevastă-sa care stătea în fața icoanei și plîngea. Se fîstîci, o luă spre baie, apoi se întoarse ca și cum a uitat ceva (…) (cf. p. 181). Găsește prilej de amuzament în relatările colegilor, adormindu-și conștiința spre a-și asigura liniștea, supraviețuirea: Sile Lascăr rîdea pe înfundate de unul singur, aducîndu-și aminte de ce le povestea Nelu Ispas. Iată de ce sînt buni colegii, pentru că îți oferă niște clipe de bucurie într-o vreme cînd nu prea ai de ce te bucura (p. 203). Este vorba, ne amintim, de procedeul răspîndit masiv în totalitarism: hazul de necaz. Schița de portret se încheie cu o fîlfîire aproape îngerească, promițătoare (un erou al vreunui viitor roman?…): Nu mai avea mult pînă cînd să ajungă acasă, cînd o umbră se furișă pe lîngă el și-i spuse:

– Domnul știe inimile tuturor și zice să te pocăiești că zile rele sînt. Să nu cumva să-I dărîmi biserica la care El ține.

Și umbra dispăru în noapte. Sile se opri uluit. Ce fusese asta? Ca o nălucire! Se frecă la ochi, apoi rememoră cuvintele și parcă i se păru cunoscut glasul. Nu cumva era… Ba da. El era. Nebunul de Sandu Stoenescu… (p. 204).

Nu voi insista mai mult în acest eseu asupra virtuților cărții lui Sergiu Ciocârlan Fără frică. Despre curajul mărturisirii lui Hristos – o voi face cu alt prilej, sau mai degrabă o vor face, poate, alți analiști și mai motivați decît mine[13]. Doar atît mai trebuie să afirm deocamdată, spre a mă apropia cît mai mult de adevărul pe care am obligația să-l caut: scriitorul acesta uluitor ca anvergură intelectuală[14] mi se pare a avea, dintre confrații săi activi, cele mai clare aptitudini de a egala într-un viitor apropiat paginile marii literaturi creștine (pentru mine aceasta înseamnă, înainte de toate, romanele datorate lui F. M. Dostoievski). Iată, ca argument în acest sens, extrase din Capitolul 10 Meditațiile nocturne ale locotenent-colonelului de securitate Danciu: „Je est un autre!“ – „Cine sînt eu?“: (…) Încercă să vadă cum e să gîndească altfel decît partidul. Își imagină că este un bandit, un dușman al poporului. Întunericul era dens și îi crea o intimitate propice creativității. Un exercițiu creativ, asta făcea. Demonta gîndirea reacționarilor intrînd în mintea lor. În capul lui se desfășură un dialog care, cu fiecare replică, devenea viu, din cuvinte se desfăceau imagini ca niște foi, iar el îi răspundea blînd unui locotenent-colonel de securitate pe care îl cunoștea și nu-l cunoștea. Dubla identitate funcționa perfect. (…) (cf. p. 123). Prin exercițiul mental al personajului său dedublat, prozatorul oglindește, halucinant, hiperrealitatea, iar cititorul, înmărmurit, pierzînd sentimetul ficțiunii, are dreptul să exclame: deci se pare că ei știau! Cunoșteau adevărul, dar se prefăceau că nu-l știu! Portretul psihologic al securistului devine astfel abisal-plauzibil: insul angajat în sistem întruchipa și se străduia să atingă ticăloșia absolută. Am să dau un exemplu de „replică banditească“ a acestui torționar: (…) Partidul minte, înșeală. Mă dezamăgesc habitudinile acestea. Ziarele sînt pline de cifre inexacte, voit inexacte, voit inexistente, datoria către ruși a fost achitată de 10 ori pînă acum, iar noi tot mai trimitem vagoane de cereale și altele, străinii ne-au invadat și trăim o viață anostă, fără sens. Dacă partidul te obligă să nu le vezi pe toate acestea, nu înseamnă oare că îți cere să fii orb? (…) În ritm amețitor, exercițiul atinge curînd apogeul: (…) Care este sensul vieții? / Hristos / Ai un model printre oameni pe care să-l admiri? / Da. Un fost coleg de generală. Radu cel prost. El este om adevărat. Nu-i este teamă și pentru asta îl admir. Un adevărat luptător, deși este considerat prost. (…) (p. 125). Reacția personajului de hîrtie e notată minuțios și pare desprinsă din paginile genialului scriitor rus pomenit: Se ridică instantaneu de pe scaun și își înfipse mîinile în păr făcînd niște mișcări dezordonate ca și cum ar fi vrut să ia capul și să-l stoarcă, iar capul nu voia. Asta era o prostie. Radu S., model! Hm! Cine gîndise treaba asta? El sau celălalt eu? Amîndoi locuiau în el. (…) (idem).

În romanul-pereche Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor unghiul conturării unor personaje este mai apăsat-didactic. Aceasta ar echivala cu o scădere în plan literar (îndepărtîndu-l pe căutătorul numai de valori estetice), dar totodată e o lectură folositoare pentru cititorul avizat, adică bun cunoscător al scrierilor creștine, care caută în lectură, dincolo de simpla delectare, reafirmarea, reformularea Adevărului de credință.

Simetric, personajele sînt disproporționat-antitetice, ca și în narațiunea-soră: apărătorii ideologiei oficiale – numeroși, chiar majoritari și aparent „învingători“, întrucît sînt „din lumea aceasta“ efemeră – opozanții puțini, aparent învinși, căci ascultă de regulile eterne ale Vieții, urmînd Calea călăuziți de Adevărul hristic.

Introspecția informatorului – „om nou“ – ne apare aici mai puțin convingătoare. Astfel, protoiereul Haritonovici e parcă descărnat, o biată fantoșă, deși o frază-două sună promițător: (…) avusese o revelație și în mintea sa un bec orbitor ca la interogatoriul de noapte al securității se aprinsese, făcîndu-l să creadă că se află singur pe o scenă luminată, în timp ce ceilalți sînt în spatele cortinei. El se afla în posesia adevărului, știa, aflase (cf. p. 151). Înainte de aceasta, ca în cazul unui celebru descoperitor pocnit în creștet de un măr, personajul, plasat pe o plajă italiană, în apropiere de Lido di Venezia fu trezit din reverie de o minge care îl lovi drept în cap (cf. p. 150). În alcătuirea acestui portret negativ prozatorul pare a fi încă în căutare de sine, nestăpînind deocamdată acea forță expresivă care-i va construi curînd, cum anticipam în rîndurile anterioare, consacrarea literară.

E momentul să precizez abia acum că această carte a fost scrisă înaintea aceleia comentate anterior, fără a se putea numi totuși un simplu exercițiu de creativitate. Am preferat, de aceea, din rațiuni valorice, inversarea comentariilor mele critice spre a atrage atenția mai întîi asupra unei certe izbînzi literare. Să avem totuși răbdare să urmărim și firul omniscienței pînă la sfîrșitul celui de-al doisprezecelea capitol din Jertfa…, rezumat prin două sintagme Prețul obținerii burselor de studii. Profilul informatorului complexat: (…) Acum înțelegea. Peste tot îl urmărea imaginea părintelui R., chiar și în somn. De cînd venise în oraș, se împlineau cinci ani, preotul acesta devenise o obsesie pentru el. Poate niciodată, cu siguranță, niciodată nu realizase mai clar ca acum că el îi furase pur și simplu perspectiva existențială. Simțise adeseori, dar nu putuse să-și explice așa logic ca acum, cum părintele R. îl urmărea. Îi fugărea cu prezența sa lumea, universul interior. Voia să trăiască cu ale sale, în tihna pe care o dobîndise pe merit, și, iată, prezența părintelui R. în oraș îi supăra odihna, îi zădărnicea planurile. Mai mult decît atît, demnitatea lui, cuvintele lui, privirea aceea senină îi puneau la îndoială pînă și propria existență. Amintindu-și numai de părintele R. i se părea că nu există, că trăsăturile lui dispar încetul cu încetul și devine nimeni, iar asta era cumplit. Nimeni nu-l înțelegea. Nădușea, îl treceau fiori reci și gîndurile i se congelau. În fața lui i se descoperea nimicnicia proprie, avatarurile lipsei de sens și ale trădării jurămîntului făcut în fața altarului. În suflet îi crescu un urlet prelung de deznădejde, pe care nu putea să-l mai stăvilească, atît de năvalnc îl apucase. Singura posibilitate de a exorciza acest urlet o știa (cf. pp.152-153).

E vorba, prin urmare, de un invidios mărginit, de o epavă morală, întinînd tagma preoțească a epocii, răsplătit cu o bursă de studii în străinătate. Prins de narator precum o insectă de către un entomolog preocupat de îmbogățirea muzeului de specialitate, cu o fișă caracterologică dedesubt, el nu impresionează, expediat fiind în pasajul pe care mi-am permis a-l reda in extenso. Sigur că au existat, din păcate, destui ca el și n-are rost să forțăm uși deschise pentru a demonstra de ce. Ce diferență enormă este însă între acest episodic Haritonovici și episodicul Sile Lascăr din Fără frică…, de exemplu, ori între el și Costiug!

Proporțiile ori mai bine scris distanțele valorice se păstrează și în privința perechii maiorul Z. – locotenent-colonelul Danciu. Prozatorului i se pare aici suficientă portretizarea personajului Z. prin ironia împletită cu pastișarea grotescului stil proletcultist: Partidul îl făcuse om, îl educase, îi plătise toate cheltuielile, îi dădea de mîncare, de îmbrăcat, îl luminase ca să priceapă că viața este atît de frumoasă cînd trădătorii sînt prinși și încarcerați, iar poporul trăiește fără frica unor elemente reacționare (cf. pp. 129-130); Pretutindeni în jur se vedeau blocuri ridicate cu elan muncitoresc și printre ele tramvaiele circulau cu o anumită regularitate, pline de elevi care se duceau la școală… (…) De la fereastra biroului său, Z. nu putea vedea toate acestea, fiindcă fereastra dădea într-o curte interioară întunecată din cauza zidurilor înalte care o flancau, însă cu ochii minții putea vedea orice, și faleza plină de soare, și băncuțele pe care bătrînii se opreau dimineața și admirau jocurile valurilor, pescărușii, peștișorii sărind zglobiu din apă, vapoarele trecînd sub diferite pavilioane, macaralele Șantierului Naval care se mișcau continuu, marcînd frumusețea procesului muncii, portul cu toate șalupele, bărcuțele, vaporașele și bacurile sale (…) (cf. pp. 130-131). Nu ne scapă simbolismul „zidurilor înalte“ conturînd perspectiva securității și întunecarea ce izvorăște perpetuu învăluind locul infernal ales drept sediu. Dar stilul enumerativ stropit cu diminutive proprii infantilismului în scopul sugerării gîndirii primitive a personajului e sub așteptările mele… Aluziile la mintea neevoluată a securistului (își dorise să aibă cîteva spovedanii la dosar și trimisese informatori cu stat de plată vechi să se spovedească la el [adică la preotul R.] spre amuzamantul tuturor colegilor ofițeri – cf. p. 64) și la incultura lui (Rică Venturiano. Ce nume! Se putea jura că a mai auzit undeva de el, în alte împrejurări, chiar dacă și alte împrejurări tot serviciu se numesc, dar nu putea să-și dea seama unde, iar asta îl chinuia peste măsură – cf. p. 131) se mai observă, e drept, de-a lungul scrierii, așa încît cititorul își face, în cele din urmă, o idee, se amuză chiar pe seama nenorocitului ateu reprezentînd – nu-i așa? – securitatea, „brațul înarmat“ al partidului ce credea, paranoic, că prin frica generalizată s-ar asigura armonia unei noi societăți. (Permisă fie-mi aici o digresiune: ne amintim, desigur, cum ideologii de serviciu vehiculau senin nonsensuri precum „dictatura proletariatului“, „democrație populară“, „strîns uniți în jurul partidului“ – de ce, oare „uniți“? Și mai ales de ce „strîns“? Ca să-l sufoce, așa cum se va dovedi parțial, la Revoluția din 1989, ori mai degrabă ca să-l protejeze de „reacțiunea“ ce-l pîndea turbată din tenebre nu numai dinăuntru, ci și din afară – vezi „agenturilii“?… Inflația stilistică era trăsătura dominantă a limbajului pe care eu l-am numit mereu „de plasic“, din profundul, inebranlabilul meu respect pentru lemn). Subtila trimitere livrescă la I. L. Caragiale (pe care am degustat-o, după cum se vede!) nu mă convinge, totuși. Pentru mine rămîne de neînțeles de ce, într-un exces de naturalism, printre înjurături și scuipat din abundență, Sergiu Ciocârlan îl pune pe Z. să-și mînjească mîinile cu sîngele preotului atras într-o capcană odioasă și doborît mișelește… (v. Capitolul 23, cu rezumatul antepus: Atragerea părintelui R. în cursă. Asasinarea se petrece în apartamentul conspirativ al securității din blocul E1, scara 5). Scena nu e salvată nici măcar de uimirea subalternilor (a „dulăilor“) și nici de străfulgerarea mentală a lui Iftimescu (cf. p. 240).

Mai izbutit mi se pare conturat, dintre personajele episodice, Bogdan Călin. O anume naivitate, o aripă de speranță întru salvare se zbate din paginile consacrate acestui țăran năzuind să devină orășean (v. Capitolul 16. Istoria lui Călin sau cum în comunism țăranul devine proletar): (…) trebuia să se însoare. Și s-a însurat cu Cristina, care tocmai terminase profesionala și se angajase ca țesătoare la Arta Populară (…) Deocamdată locuiau într-o casă de la IGLAC (?), așteptau al doilea copil (…) La începutul lui martie surprinsese o discuție între un maistru și unul dintre colegii săi de muncă despre un preot care putea fi găsit la bisericuța de pe lîngă Piața Concordiei care spune niște lucruri pe care nimeni nu îndrăznește să le spună. Lucruri pe care nimeni nu îndrăznește să le spună! Asta da. Voia să audă și el astfel de lucruri (…) (cf. pp. 192-193). Din oglindă îi face semne, desigur, Sile Lascăr, și el parcă mai verosimil…

Aproape egal conturați sînt însă preoții luptători Radu Stanciu și Rizea Dobre, mărturisitori ai secolului al XX-lea de aceeași anvergură ca sfinții închisorilor.

Principalul merit al cărții rămîne, fără îndoială, portretul protagonistului. Asupra părintelui R. își revarsă, îndreptățit, admirația Sergiu Ciocârlan. Tot ceea ce părea stîngaci, schematic, didactic-aluziv-ironic în portretele celorlalte personaje secundare ori episodice dispare în pagini avîntate, inspirate, izvorînd parcă mireasmă de moaște sau de mir. Din fericire, prozatorul nu cade în simplismul literaturii biografic-encomiastice. R. pare viu, vorbește și se mișcă natural, convingător, iar cititorul atent găsește destule pasaje memorabile. Ajutat, e drept, de o superbă fotografie alb-negru a tînărului Dobre Rizea, de prin 1971, pe cînd era seminarist, Sergiu Ciocârlan dă tonul în literatura contemporană ridicînd un erou autentic pe piedestalul cuvenit. Astfel, Rizea Dobre și Radu Stanciu, preoți creștin-ortodocși, sînt aduși în lumina conștiinței noastre spre a ne fi drepte călăuze. Să reluăm aici, drept omagiu, o predică închipuită de scriitor și atribuită preotului R. ținută dinaintea tinerilor. Cuvintele personajului sînt de actualitate: Cultura europeană este îmbibată de arianism, copiii mei. De aceea ei, occidentalii, prin Varlaam de Calabria, l-au respins pe Sfîntul Grigore Palama. O cultură care nu înțelege inima și rugăciunea din inimă este o carcasă inutilă pe care noi o purtăm la recomandarea unor profesori și pedagogi pe umerii noștri. E rea în sine cultura? Nu. Cultura este un atu, dacă ea se edifică pe Cuvîntul cel întrupat. Sînt sfinți care au o cultură impresionantă, sfinți cărturari, în fața cărora noi trecem drept epigoni, buchisitori ai alfabetului cultural. Dacă vrem modele în cultură, aceștia sînt cu prisosință (cf. p. 104). Mai convingător decît recursul livresc la prințul Mîșkin, protagonistul dostoievskian (descins, aș zice, din fenomenalul don Quijote), este recursul la basmele românești; e un ecou al vocației pedagogice a autorului: Harap-Alb a pierdut demnitatea de fiu de împărat dintr-o neascultare. Tatăl său îl avertizase că Spînul sau Omul cu păr roș este rău și de el trebuie să se ferească, dar acesta nu a lucrat așa, și întreg drumul său a fost plin de umilințe și de dorul răscumpărării. Credeți că e ușor să fii slugă la Spîn? Spînul este cultura morții cu toate consecințele ce decurg din ea, iar cînd spun cultura morții mă refer la toată acea cultură, la literatura abundentă care nu-L recunoaște pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu (cf. p. 105). Nu pentru a căuta nod în papură aș glosa aici suplimentar asupra profunzimii extraordinare a basmului lui Ion Creangă, ci pentru valoarea de adevăr istoric-premonitoriu a textului: Spînul-pseudoîmpărat (nu vedeți aici, oare, o aluzie peste vremi la evreitatea-impostoare care a contribuit din plin la aducerea pe meleagurile noastre a împărăției bolșevice?) e lăsat vremelnic de Creator să asuprească pe adevăratul moștenitor al tronului. E în aceasta o pedagogie care tinde a depăși înțelegerea noastră. Chiar dacă prețul de sînge plătit prin martirii din temnițe ni se pare prea mare (și este uriaș!), vorba părintelui Arsenie Papacioc, el însuși victimă a comuniștilor fără Dumnezeu, comunismul a umplut cerul de sfinți români. În basm, crăișorul fără identitate, fără nume, căpătînd doar o poreclă – ce-i drept, simbolică – dată de Spîn, prin probele care par a-l copleși (și-i sînt, să recunoaștem, cu o minuție diabolică azvîrlite pe umeri de omul roș!) devine în cele din urmă apt de a urca în scaunul împărăției. Astfel, eroul este, cu o vocabulă hermeneutică, inițiat; deci tocmai prin aceste încercări, tocmai prin contribuția răului (la part du diable – cf. Denis de Rougemont) se ajunge la deplinătatea de caracter necesară unui conducător veritabil. Însă e de reținut că nu izbutește fără credință. Sfînta Duminică, adică în limbajul actual, Sfînta Liturghie, îi este trimisă de Dumnezeu în ajutor în momentele-cheie, iar comunitatea creștină (prieteniile minunate) și armonia în care înțelege tînărul să viețuiască în mijlocul naturii create de Dumnezeu, „bună foarte“ (calul, albinele, furnicile), îi netezesc calea spre izbînda finală.

Despre libertate, Sergiu Ciocârlan pune pe seama protagonistului cîteva considerații cu valoare sempiternă: Creștinul e un om liber. El poate spune în orice clipă ce gîndește. Problema e că noi nu sîntem adevărați creștini. De aceea avem impresia că un alt spațiu, o altă cultură ne oferă mai mult, ne dă libertate. Libertatea e Hristos. Avîndu-L pe El poți trăi oriunde liber (p. 69). În ceea ce mă privește, aș lua ca motto acest pasaj plasîndu-l la loc vizibil și cu litere de-o șchioapă pe la toate tîrgurile de „job-uri“, cum li se spune acum ofertelor de muncă, prin toate holurile ambasadelor și consulatelor și îndeosebi pe la toate avizierele liceelor și facultăților spre a le oferi tuturor, tinerilor în primul rînd, prilejul de a medita de două ori mai mult ca pînă acum la ofertele de muncă aflate peste hotare. România este și a celor pe care – intenționat cred! – guvernanții îi tot marginalizează, a celor cărora le tot trîntesc uși în nas, exasperîndu-i și obligîndu-i să plece, urmînd ca acești autentici români – muncitori și jertfelnici – să înnobileze străinătatea uimind-o cu talentele și abnegația lor. Cea mai bună, recentă și aproape palpabilă dovadă (ea s-a manifestat în plan politic) a înălțimii morale atinse de adevărata diaspora românească[15] o consider a fi momentul 16 brumar 2014. Mai apăsat-didactic (termenul propriu, mai rar folosit în exegezele criticii literare, e catehetic), preotului R. i se pun pe seamă în continuare propozițiile: Libertate nu este aici (i.e. în România) sau acolo (i.e. în Occident). Libertatea din mine, adică din Hristos cel din mine, ne face pe mine și pe tine să trăim undeva. Nu coordonatele ci ființarea (idem). Iată de ce merită din plin, în pofida scăderilor ei[16], și narațiunea Jerfta…, la rîndul ei, nu numai citită, ci și citată.

Frica e, de asemenea, definită, analizată și implicit incriminată memorabil în paginile cărții. Scoaterea în evidență a realității dureroase a închisorilor comuniste a fost pînă mai ieri, cînd cenzura și autocenzura urmaseră răstignirii proletcultiste din deceniul al șaselea al secolului al XX-lea, un subiect tabu pentru literatură[17]: Amnistia generală din 1964 provocase o adevărată frenezie în rîndul lumii îndobitocite și educate în frică și teroare. Libertate! Se întorceau eroii acasă! Poveștile lor au stîrnit mirare, lacrimi, scrîșniri de dinți, curaj, îndrăzneala nebunească de a crede că ceva se schimbase în politica mondială și un vînt nou sufla înspre România. Dar frica iese greu din om, ea e cel mai greu de vindecat și drept dovadă românii ieșeau cu frică pe stradă, mergeau cu frică la serviciu, discutau cu frică, chiar la biserică abia se încumetau și cu greu își învingeau teama pentru a asista la slujbe. Partidul știa asta bine. Totul decurgea conform planului. Instituțiile îi slujeau cu conștiinciozitate, iar sîrgul venea din frică (p. 26).

Altundeva, cititorilor li se reiterează: Viețile sfinților martiri (din temnițele comuniste – nota mea, M. F.) sînt realitate (…) România este un (…) peisaj cu multe morminte necunoscute. Pe aceste morminte trăim noi și fără aceste morminte n-am fi fost (…) Nu Occidentul este modelul, ci aceste morminte, suferințele oamenilor care devin rugăciuni pline de bună mireasmă (…) (cf. p. 23, 24).

Intenționat vreau să-mi închei în notă optimistă aceste pagini dedicate cărților extraordinare ale lui Sergiu Ciocârlan. Adaug, deci, fără intenții anticipative la adresa altor condeie analitice: oricît de multe dojeni sau răutăți se vor adresa de-acum încolo narațiunilor Fără frică… și Jertfa… (căci, vorba personajului R.: Noi nu trebuie să ne așteptăm să fim întîmpinați altfel de cum a fost El întîmpinat de această lume. În pomii cei stricați nu se aruncă cu pietre, ci numai în cei buni – cf. p. 207), adevărul nu mai poate fi ținut sub obroc. Afirm fără ezitare că prozatori ca Sergiu Ciocârlan și nu alții (eventual propuși pe liste menite dobîndirii unor lauri internaționali!) sînt reprezentativi pentru literatura românească, în zilele noastre schingiuită „p(r)ostmodernist“, spre a fi, chipurile, „aliniată trendului“. Din pagini semnate de Sergiu Ciocârlan, unele socotite de intelectuali mai entuziaști decît semnatarul rîndurilor de față ca aparținînd unui „roman total“, cititorul actual, inclusiv cel din Școală, ar dobîndi mult mai mult folos decît dintr-o lectură obligatorie/canonică precum, bunăoară, Ion de Liviu Rebreanu, ori Patul lui Procust de Camil Petrescu…

Mihai Floarea

 

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com      

                                       Mihai FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                    Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail: romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

 

[1] A se consulta și datele autobiografice date publicității la http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-teofil-paraian-trecut-cele-vesnice-70523.html

[2] Arhimandrit Teofil Părăian, Ion Salomiu-Delatopârcea, Gabriel Chelaru, Topârcea – repere monografice. 1309-2009 – 700 de ani de atestare documentară, București, Editura Ex Libris Universalis, 2009.

[3] Am folosit https://www.google.ro/search?q=elena+murariu&hl=

[4] Faptul l-am evocat și în revista liceului „Primul zbor“ nr. 34 / 2014.

[5] V. „Ecclesia euxina“ nr. 47 / 2013 sau „Revista de Lingvistică și Cultură Românescă“ nr. 1/2014, la http://limbaromana.org/blog/2014/08/ultimul-constantin-romanul-brancovenilor/

[6]Cf.http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_S%C3%A2mb%C4%83ta_de_Sus#Stare.C8.9Bii_M.C4.83n.C4.83stirii

[7] Nu cad în ispita celor care, tarați demagogic, utilizează termenul „mîndrie“. Creștinii știu că substantivul acesta aparent banal, ascunde unul dintre cele mai grele păcate.

[8] București, Editura Areopag, 2013.

[9] Adică 16,5 x 10,5 cm. Cf. București, Editura Areopag, 2013.

[10] Numesc astfel scrierile aparținînd neorealismului ori „postmodernismului“, specifice literaturii acceptate oficial (i.e. „corect politic“) în epoca noastră.

[11] Cf. Nota editorului, în Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor, p. 252.

[12] Cuvîntul nu e folosit metaforic! Orice-ar spune psihologii, sociologii, istoricii și politologii atei, fericirea declarată apăsat de intelectuali precum Nicolae Steinhardt, Virgil Maxim, Aspazia Oțel Petrescu, care au fost obligați să îndure atrocitățile din închisorile comuniste, a fost plenară, salvatoare, așa cum au mărturisit-o și martirii creștini ale căror nume umplu calendarul.

[13] Înșir, pedant, cercetîndu-mi fișele de atentă lectură: o predică excepțională (demascarea tragediei ideologice din România (pp. 146-147); „rețetele“ căldiceilor (pp. 139-140, 141, 142, 143-144) și ale așa-numiților indiferenți sau neimplicați social-politic (pp. 152-153); frica (p. 106, 108, 112 113, 115, 148 etc.); securitatea – metode și scopuri (112, 113, 117, 166-167 etc.); „prostul“ vs. omul nou (p. 171), cursuri din epocă (55-59); paralelă livrescă Radu – David Copperfield (pp. 46-47); învățămînt (p. 49, 53, 56); Eminescu, aluziv (p. 84, 105) etc. Cu siguranță, cartea merită o analiză extinsă; aici îmi permit doar vagi sugestii.

[14] În pofida vîrstei (e născut în 1979), Sergiu Ciocârlan a dat la iveală pînă acum, pe lîngă scrierile de care mă ocup aici, și o impresionantă istorie a literaturii din perspectivă creștină: Literatura în lumina Ortodoxiei, însumînd peste 550 de pagini! În format pdf se poate afla la http://sergiuciocarlan.ro/wp-content/uploads/2014/04/Sergiu-Ciocarlan-Literatura-in-lumina-Ortodoxiei.pdf  Îl depășește pînă în prezent în acest domeniu, după știința mea, doar părintele ieșean Emil Alexandrescu, om cu o vastă arie intelectuală, și el profesor de literatură și limbă română, autorul volumului Introducere în limba și literatura daco-română, Chișinău, Editura Princeps, f.a. (Cartea, însumînd 832 pagini format 17 x 24 cm, mi-a fost dăruită cu autograf de autor la Mînăstirea brâncovenească Sîmbăta de Sus în 2010). Un text în același modern format care reproduce lucrarea din 2007, datorată Editurii Didactice și Pedagogice, există la https://www.google.com/url?q=http://forum.portal.edu.ro/index.php%3Fact%3DAttach%26type%3Dpost%26id%3D1952476&sa=U&ei=rKt0VPSyC8bUmAWy44GIAg&ved=0CA4QFjAHOCg&client=internal-uds-cse&usg=AFQjCNF-UoVkdtdfSPMx2c3wRw6IZ6pK3Q

[15] Mă văd obligat să glosez sub această formă, spre a veni în întîmpinarea mirărilor unora: nu cohorta răufăcătorilor, a țiganilor cu cetățenie română, a speculanților și traficanților o consider alcătuind veritabila diaspora. Nu oamenii fără rost, atrași de mirajul Occidentului, alcătuiesc diaspora, ci doar aceia care, bazați pe o pregătire temeinică și pe certe aptitudini de a munci, primesc și sînt chemați la slujbe în străinătate. Nu e, oare, tulburător că tocmai această românitate responsabilă din afara granițelor formată din milioanele de conaționali obligați, din 1990 încoace, a se dezrădăcina în căutarea unor locuri de muncă mai bine remunerate în statele lumii a dovedit, în toamna anului de grație 2014, că nu e ruptă de realitățile patriei-mame?

[16] Nici vorbă, destule altele sînt încă; dar nu e cazul de a insista aici. Simetric, mai produc, la fel de pedant, și pentru acest volumaș, o listă de aspecte nedezvoltate în acest eseu: expresii: p. 24, 25, 49, 50 etc.; tablou: pp. 201-202; un fel de rețetar umanistic-beletristic (stil enumerativ): pp. 35-38 (fără discernămînt critic-creștin!); fericirea pp. 126-127, p. 128; „forme fără fond“: p. 104; preoția: p. 30, 44, pp. 45-48, 194-195 etc.; stil indirect liber: p. 22, 27, 28, 42, 45, pp. 56-57, 74-79 etc.; cultura: p. 104, pp. 105-106; Biserica, facultatea și securitatea pp. 45-46, p. 53 etc.

[17] Din păcate, și în învățămîntul actual de masă astfel de repere istorico-filosofico-sociale le sînt prezentate foarte puțin elevilor; bunăoară, asemenea realități le înfățișez elevilor mei de-a XII-a, din Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“ (le ofer, an de an, prilejul documentării într-un studiu de caz special, intitulat „Literatura arestată“); similar, se preocupă de acest domeniu al istoriei recente cei care iau parte la Simpozionul Național Interdisciplinar „Credință, adevăr, creație în închisorile comuniste“, organizat de profesoara Marilena Istrati, la Grupul Școlar „Dimitrie Gusti“ din București sau tinerii atrași la Academia Civică de magnificul Memorial Sighet…


Ecclesia euxina nr. 54 / brumar 2014

Decembrie 19, 2015

Cuvinte nepotrivite[1]

 

L-am cunoscut pe Florin Mihăescu (n. 19 octombire 1923 – d. 19 octombrie 2014) de peste o jumătate de secol, dar astăzi nu pot folosi cuvinte potrivite pentru a exprima ceva care să-l caracterizeze în mod esențial. Pot spune câte ceva doar despre ceea ce ieşea în evidenţă din personalitatea lui.

Predomina la Florin Mihăescu strădania de constructor sobru. Într-un cadru autoimpus de disciplină severă – ore fixe pentru aproape orice activitate, program respectat cu stricteţe de la exerciţiile fizice de dimineaţă, proiecte profesionale tehnice sau culturale, ore de somn, până la exerciţiile lui Ignaţio de Loyola, zile fixe pentru aproape orice eveniment, atitudine intransigentă, chiar dacă „bine temperată” de gesturi îngăduitoare faţă de mai neştiutorii învăţăcei etc. – şi-a desfăşurat întâi pe propria persoană, dar şi asupra celor care, de-a lungul vremii, au gravitat în preajma lui, vocaţia pedagogică. Cu timpul, a devenit aproape o instituţie didactică, pe care unii dintre prietenii mai vechi o botezaserăm „Academia mihăileană”.

Cărţi din mai toate domeniile, cu precădere de cultură clasică şi de spiritualitate, discuri cu mai toate operele muzicale din mai toate tradiţiile, albume faimoase, dicţionare, concordanţe în mai toate limbile şi nenumărate alte lucruri umpleau nu numai camera-muzeu, ci erau supraetajate cu grijă în memoria fabuloasă a lui Florin Mihăescu.

În anii din urmă se străduia însă, din răsputeri, să mute acumularea memorialistică în zona anamnezei. Nu renunţa niciodată la capacitatea de constructor cu care îşi clădea fiinţa milimetru cu milimetru, zi cu zi. De la aranjamentele exterioare, de exemplu, mica grădină, în care înfipsese trei minusculi stâlpi sculptaţi, pasă-mi-te brâncuşieni şi plantase trei mesteceni lângă cireşul casei, obţinând pentru ochii înnisipaţi ai bucureştenilor un efect de… Fata Morgana, până la puzzle-ul sofisticat al camerei în care erau etalate toate trofeele câştigate în diferite etape ale vieţii, dar şi însemnele alegerii lui în Ordine şi Organizaţii tradiţionale şi până la compunerea  cu acribie a volumelor enciclopedice de comentarii croite pentru (toată) opera lui Shakespeare, pentru (tot) Vechiul Testament, pentru (tot) Noul Testament şi alte multe teme vaste erau plănuite după reguli precise. Totuşi, în ultimii ani, simţea că-l mână un vânt necunoscut, că-l împunge în sensul dantesc („Era gia l´ora che volge il disio / Al navicanti e intenerisce il core / Lo di‑c´han detto ai dolci amici addio; / E che lo novo peregrin d´amore / Punge, se ode squilla di lontano / Che paia il giorno pianger che si more…”) dorinţa de a afla până la ce undă, nivel sau treaptă de universalizare se extinde conştiinţa umană.

Şi-a organizat, putem spune, atât de conştiincios strecurarea prin „urechea acului” încât, după ce vineri, 17 octombrie 2014, a fost împărtăşit de părintele paroh, a suportat încă două zile cu un eroism organic, pentru a-şi încheia rotund tranziţia pământeană în ziua de 19 în care s-a născut. Putem percepe faptul ca pe o îndeplinire personală a unei vieţi conştiente, până la ultima suflare, de responsabilitatea faţă de sine însuşi.

Şi totuşi şi totuşi…

Deşi am vrut să arăt numai statuia ecvestră a acestui cavaler întotdeauna înzăuat şi gata de ripostă, trebuie să mărturisesc că, de-a lungul vieţii, am avut cu Florin Mihăescu multe interferenţe în care mi-am dat seama cu uluire câtă fragilitate dar şi delicateţe poate să ascundă o armură inexpugnabilă. De altfel, susţinea uneori că maxima care-l caracteriza era „par ma delicatesse j´ai perdu ma vie”. Nu-mi vine să cred că a avut vreodată bucuria câştigului prin pierderea vreunei părticele de viaţă… Nici nu ştiu cât a pierdut prin delicateţe, dar sigur a câştigat prin osteneli. Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei silitori.

La înmormântarea lui, unul dintre preoţii care slujeau a mărturisit că îi datorează învestitura sa şi că Florin Mihăescu l-a învăţat Crezul. Apoi, l-a podidit plânsul. M-am gândit atunci că lacrimile acestea topeau armura în care Florin Mihăescu a fost îmbrăcat toată viaţa.

Dumnezeu să-l odihnească!

 

Roxana Cristian

 

 

Mesaj de suflet[2]

 Nici o frică să nu fie mai mare decît frica de Dumnezeu!

La Mislea, a avut loc, pe 8 septembrie 2014, cînd e sărbătorită de toată suflarea ortodoxă Naşterea Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, o comemorare destinată ororilor îndurate de femeile deținute politic în regimul comunist. Organizatori au fost Asociaţia PREZENT! şi Fundația George Manu. Cu acest prilej, am reținut mesajul de suflet adresat românilor de doamna Aspazia Oţel Petrescu, autoarea, între altele, a cărții Doamne, strigat-am!

 

Cinstiți Sfințiți Părinți,

Binecredincioasă asistență,

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Ca în fiecare an, vă primim cu multă împuținare, dar cu tot mai multă dragoste în inimile noastre și să vă spunem: „Bine ați venit să vă alăturați nouă în prăznuirea acestei luminate sărbători!”

Vă iubim nespus că ați binevoit să părăsiți lumea bântuită de urâtul urii, violenței și apostaziei și v-ați alăturat nouă să sărbătorim împreună Nașterea Maicii Domnului, care azi, poate mai mult ca oricând, va fi implorată într-un singur cuget și cu o unică simțire să reînvie SPERANȚA în inimile noastre înfiorate de vuietul vijeliei care pare să amenințe albastrul cer al existenței noastre cu norii vremurilor de restriște care nu o dată ne-au vitregit neamul și țara.

Fraților, surorilor, auspiciile sub care se desfășoară pioasa noastră comemorare sunt născătoare de spaime. Dar să nu ne înfricoșăm. Eroii, mucenicii, mărturisitorii, cei care s-au înrolat în oastea Unicului și Magnificului Mântuitor și L-au urmat pe drumul Crucii, ne-au lăsat o cutremurătoare povață: NICI O FRICĂ SĂ NU FIE MAI MARE DECÂT FRICA DE DUMNEZEU!

Noi suntem încă într-un răstimp de reculegere. Avem încă o vreme să ne revenim din rătăciri și să ne pregătim pentru orice întâmplare nefastă, punând în lucrare cele două săbii imbatabile cum bine se știe: POSTUL și RUGĂCIUNEA.

Să ne fie frică numai ca Domnul să nu ne lase din brațele Sale ocrotitoare. Să strigăm din adâncuri: „Doamne, nu ne lăsa!” Să așternem rugăciuni pentru îndurare și zile de post în calea năpastelor ce stau să vină. Și de vor mai fi chemați ca jertfă, primiți să fie, cu smerită bucurie în numele Celui Care pentru fiecare din noi a jertfit prea scumpul strop de Sânge al Iubirii Sale.

Să ne învăluim sufletele în blândețea luminii de azi care, iată, ne mai revarsă o sfântă binecuvântare peste capetele noastre pe care le plecăm cu evlavie desăvârșită în fața celor doi Mari Strategi în războiul dintre binele absolut și răul nimicitor. Să ne rugăm lor cu focul credinței, cu elixirul dragostei, cu încrederea speranței. Să cerem ajutorul mucenicilor și mucenițelor, celor ce atât de mult au suferit în numele Iubirii Eliberatoare, să ne învețe cum să nu șovăim între mărturisire și lepădare, cum să-L ținem bine ascuns pe Cel Crucificat în inimile noastre, unicul nostru Mântuitor. Să facem din prohodirea pe care le-o închinăm trepte de tărie în fața celui pustiitor de suflete.

Așadar:

„Doamne Iisuse, prin lanțul de gheață al veacurilor simțim suflul fierbinte al Dumnezeirii Tale și dragostea Ta de oameni. Tu ești aproape, sorocul vremurilor se apropie. Vedem Crucea Ta; ai îndurat-o pentru noi; în pulbere ne așternem duhurile noastre înaintea Crucii; aici e praznicul iubirii și al mântuirii, aici nu încetează în veci lauda: 

Slavă Ție, pentru puterea harului Tău cel necuprins și de viață făcător;

Slavă Ție, Celui ce ai înălțat Biserica Ta ca adăpost al lumii ostenite;

Slavă Ție, Celui ce ne-ai născut a doua oară prin apele cele de viață făcătoare ale Botezului;

Slavă Ție, căci Tu întorci celor ce se pocăiesc neprihănirea crinilor;

Slavă Ție, adânc nesecat al iertării;

Slavă Ție, pentru paharul vieții și pentru pâinea bucuriei veșnice;

Slavă Ție, Celui ce ne-ai ridicat spre cer;

Slavă Ție, Dumnezeule, în veci!”

Și acum să ne închinăm cu evlavie Maicii sărbătorită astăzi, zicând:

„Multă îndrăzneală ai la Cel ce S-a născut din Tine și nimeni nu are putere precum Tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poți, Ceea ce ești mai presus de toată zidirea, că din toate câte le voiești nimic nu-Ți este cu neputință.

Deci nu trece cu vederea lacrimile noastre și nu Te întoarce de către suspinul nostru; nu lepăda durerea inimii noastre și nu rușina nădejdea noastră către Tine, ci cu rugăciunile Tale de Maică roagă-Te Fiului Tău pentru iertarea păcatelor noastre.

Călătorind, fii cu noi pe marea vieții acesteia, înotând, ajută-ne;

Când priveghem, întărește-ne;

Când suntem în necaz, mângâie-ne;

Când suntem împuținați în credință, îmbărbătează-ne;

Când suntem bolnavi, dăruiește-ne vindecare;

Când suntem nedreptățiți, izbăvește-ne;

Când suntem în primejdie de moarte, degrabă apucând scoate-ne și vrăjmașilor noștri văzuți și nevăzuți în toată vremea înfricoșați arată-ne, ca să cunoască toți cei care cu nedreptul ne necăjesc că noi suntem robii Tăi.

Această rugăciune aducem Ție, Stăpâna noastră, Născătoare de Dumnezeu, Lumina ochilor noștri celor întunecați, Mângâierea sufletelor noastre, Povățuitoarea și Nădejdea noastră Cea după Dumnezeu, pe care cu blândețe primind-o curățește-ne de toată întinăciunea păcatelor și ne învrednicește în veacul de acum, fără osândă, să ne împărtășim cu preasfântul și preacuratul Trup și Sânge al Fiului și Dumnezeului Tău, iar în veacul ce va să fie cu cina cerească a desfătării raiului ne veselește”.

O, Sfinților Mărturisitori, care în temnițe și prigoane, prin multele voastre pătimiri ați stăvilit întărâtarea vrăjmașului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă, celor ce ați suferit foame, ger, schingiuiri, umilință și chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoșești, vă aducem mulțumirile noastre.

Ca cei ce bine v-ați săvârșit pentru Învierea neamului românesc iar acum cu îngerii și arhanghelii vă veseliți în lumina cea neînserată a împărăției cerești, vă rugăm să nu încetați să mijlociți la puternicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate și să ne păzească pe noi și Sfântă Biserica Sa de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de necredință și de războiul cel dintre noi.

Povățuiți-ne pururea pe calea mântuirii, a răbdării și a dragostei, ca neclintiți și uniți să rămânem până la sfârșitul vieții întru credința cea adevărată.

Așa, Sfinților Mărturisitori, care, în strâmtorările și necazurile din viața noastră pământeană ați cerut ajutorul Puterilor cerești, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, ca să primiți în acest ceas rugăciunile noastre și să ne acoperiți de smintelile veacului acestuia și de răutățile celor potrivnici, ca și noi, pe calea cea strâmtă și cu chinuri, neînfricați să mărturisim Evanghelia lui Hristos spre slava lui Dumnezeu și mântuirea neamului românesc.

AMIN!

Roman, 8 răpciune 2014

Aspazia Oțel Petrescu

 

O vizită de neuitat (1)

 

Ne-a învrednicit Dumnezeu, pe mine și pe soția mea, Liana Floarea, să inițiem și să izbutim în toamna aceasta o deplasare la Roman, la domiciliul doamnei Aspazia Oțel Petrescu.

Cu un zîmbet în care aduna toată pacea lumii, nonagenara, ușor gîrbovită, ne-a întîmpinat ca și cum ne-am fi cunoscut de cînd lumea! Liana a izbucnit în lacrimi și a îngenunchiat în hol. Gazda a luat-o blînd de mînă, a ridicat-o, a sărutat-o și a îmbrățișat-o ca pe o fiică regăsită. Spectacolul feminin de cîteva clipe m-a lăsat fără grai. Am sărutat și eu mîna și apoi obrajii doamnei Aspazia, am aruncat cît colo bagajele și am descoperit consternat că ne aștepta cu masa pusă, după vechile etichete: tacîmuri de alpaca, farfurii de porțelan… Au urmat platourile încărcate: ardei copți, roșii, șuncă presată, cașcaval… Apoi o supă-cremă de roșii, cartofi înăbușiți și chifteluțe sferice, în fine, un desert („ăsta e cumpărat“, cochetează gazda, simplu)… O rugăciune complexă, incluzînd și „Mînca-vor săracii…“, și mulțumirile anticipînd finalul festinului, nemaiauzită de mine vreodată, ne-a copleșit și ea la început. Mă cufundasem în admirarea panopliei dinspre răsărit a camerei: zeci de icoane, crucifixe și fotografii – toate „dăruite de vizitatori“ – după cum aveam să aflăm, la un moment dat – alcătuiau un fel de perete încremenit în rugăciune, tremurător luminat de o candelă. Pe latura din stînga, pe un sfert de perete, se aflau alte icoane și fotografii. Pe măsuțe, în hol, peste tot – coșuri cu imortele: foste ofrande spectaculoase din partea celor care au poposit aici, de-a lungul vremii. Încăperea semăna astfel a chilie mai spațioasă, în care grațioasă, îmbrăcată în negru, cu o bluză din dantele croșetate și un șnur negru cu o cruce la gît, doamna Aspazia lumina cald…

Mă simțeam ca într-o biserică, unde nu cît i se măsoară celui intrat, ci mai ales cum, sau mai bine zis cu ce inimă a venit. Meditez că a fost, în definitiv, o vizită la chilia unei sfinte ce n-are nevoie de nimic altceva ca ofrandă decît de inimă curată și de credință autentică. Simpla atingere de mîna, de obrajii doamnei Aspazia ne-a înnobilat, ne-a alungat orice complexe.

Uimindu-mă cu gesturile încete dar precise, doamna Aspazia protestă la propozițiile mele despre deranj:

– Așa am și eu prilejul să mă răsfăț…

Ne codeam să începem dar ne-a scos din încremenire îndemnul:

– Luați, mîncați… Ce? Nu vă e foame?… Veniți doar de pe drum…

Vocea blîndă, privirea ca o îmbrățișare continuă dar pătrunzătoare ne-au șters, pînă la urmă, complexele…

Cuvintele înlănțuite în fraze simple, curgătoare, foarte îngrijite, pe alocuri erudite, cum îi stă bine oricărui intelectual rasat, ne mergeau la inimă.

Personal, mă stingherea lipsa-mi de aplomb pe care o aveam, de obicei, dinaintea semenilor… Ceva mă reținea și încercam să-mi curm emoțiile dinaintea chipului cu zîmbet blînd și ochi strălucind de șlefuirea deceniilor de rugăciune neîntreruptă.

Gazda îmi pricepuse, pasă-mi-te, stînjeneala.

Rezumînd, un lung monolog, întrerupt de sfielnice mărturisiri, ca la spovedanie, ori de simple încuviințări din parte-ne – aceasta a fost vizita noastră din sîmbăta de neuitat a lui 30 gustar 2014. Ne aflam, pesemne, încă sub proteguirea Proorocului Ioan Botezătorul, comemorat pe 29 gustar!

(va urma)

Mihai Floarea

 

Notă: Am reprodus aici începutul însemnărilor mele jurnaliere în curs de a fi definitivate.

 

Data de 19 noiembrie comemorată de întreaga românime

         

Am publicat în numărul precedent al revistei „Ecclesia euxina“ un articol critic despre cartea coordonată de Vasile Șoimaru Cotul Donului 1942 reluat în Revista de Lingvistică și Cultură Românească, nr. 1/2014 (http://limbaromana.org/). De asemenea, ca exercițiu actual de democrație și de patriotism, am postat o petiție on-line intitulată Data de 19 noiembrie comemorată de întreaga românime (http://www.petitieonline.com/data_de_19_noiembrie_comemorat_de_intreaga_romanime).

Reiau aici textul și rog pe toți cititorii noștri care încă n-au știut de acest demers să-și adauge semnătura, după procedurile bineștiute, popularizînd, eventual, petiția mea:

 

Aflu într-o carte concepută de patriotul Vasile Șoimaru intitulată Cotul Donului 1942 un articol datorat părintelui Viorel Cojocaru. Redau în continuare fraze memorabile care ar trebui să facă degrabă înconjurul României și al lumii întregi spre a-i trezi din adormire nu numai pe istorici și pe intelectuali, în genere, ci și pe deținătorii vremelnici ai puterii actuale, preocupați de trocuri meschine și de manipulări ale opiniei publice spre menținerea statutului lor.

Fac totodată apel la Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a analiza includerea în sinaxare a celor 150 000 de români căzuți pe front, la datorie, la 19 noiembrie 1942, în războiul de reîntregire teritorială a țării.

Iată frazele datorate preotului Viorel Cojocaru pe care le supun atenției concetățenilor mei rugîndu-i să subscrie la demersul meu:

Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali    s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile aparțin autorului petiției, Mihai Floarea).

În concluzie, ca români ce vrem să ne constituim din nou ca neam demn de strămoșii ce-au știut a se ridica ori de cîte ori a fost nevoie spre apărarea vetrei lor și a vieții în libertate, vă rog a semna această petiție și să contribuiți personal, în parohiile de care aparțineți, la pomenirea celor 150 000 de români căzuți la datorie, la Cotul Donului în 19 noiembrie 1942. Se pot face în Biserici, pînă la oficializarea la nivel național a datei fatidice de 19 noiembrie, așa cum îndemna părintele Viorel Cojocaru, parastase conform datinei noastre creștine. Ca dascăl, îndemn, de asemenea, pe toți cei aflați la catedră să le amintească elevilor jertfa militarilor români de la Cotul Donului din 19 noiembrie 1942.

 

***

 

Vrînd a pune în practică îndemnurile părintelui Viorel Cojocaru, cărora m-am alăturat, am vorbit anul acesta de la catedră elevilor mei despre contextul istoric și politic în care s-a produs dezastrul militar din 1942.

De asemenea, am făcut apel la înțelegerea preoților pe care îi cunosc personal pentru a face slujbe de pomenire celor dispăruți atunci. Mulțumesc pe această cale P.S. pr. prof. dr. Adrian Niculcea, P.S. pr. Sorin-Ovidiu Mititean, P.S. pr. Emanuel Florin Ganciu pentru sfaturile, receptivitatea pilduitoare și sprijinul dat în materializarea acestei idei.

Îmi exprim speranța că anul viitor pomenirea celor 150 000 de soldați căzuți la Cotul Donului în 19 noimebrie 1942 se va săvîrși în și mai multe parohii, spre slava lui Dumnezeu.

 

Mihai Floarea

 

Stilul brâncovenesc

 

 

La 1688, pe tronul Ţării Româneşti se înălţa una dintre ma­rile figuri domnitoare ale istoriei noastre: Constantin-Vodă Brâncoveanu-Basarab. Personalitatea sa l-a situat – şi l-ar fi situat şi fără genealogie – în ilustra galerie de domni Basarabi. El a avut însă o rădăcină – cea a Brâncovenilor. Aşa cum „aga Matei din Brâncoveni“ s-a afirmat ca Basarab, tot astfel și Brâncoveanu. Ramificaţiile acestei rădăcini ve­neau de la Radu Şerban Basarab. Pos­telnicul Constantin Cantacuzino a fost ginerele lui Radu Şerban. Una dintre fiicele Postelnicului se va căsători cu Papa Brâncoveanu, tatăl lui Constantin-Vodă Brâncoveanu.

Dacă fiecare dintre Basarabi, la vremea şi epoca sa, a repre­zentat o individualitate venind cu amprenta propriei perso­nalităţi, Brâncoveanu are o structură care-1 singularizează şi îl deosebeşte de toţi ceilalţi. El creează un stil al vremii – stilul brâncovenesc. Forma adjectivală „brâncovenesc“ ajunge să dea măsura unei opere gigantice şi durabile. Este vorba despre un stil complex, verificat în toate sectoarele de acti­vitate. Ni se pare că prin „stil brâncovenesc“ s-a în­ţeles numai maniera pe care a imprimat-o în artă. Brâncoveanu a creat un stil de concepţie în modul cum a văzut dezvoltarea economică a ţării, prin felul cum a acţionat asu­pra oamenilor care compuneau societatea; a conceput, de asemenea, factorul politic şi diplomatic într-o strînsă legătură potrivit căreia nu se putea realiza politica Ţării Româneşti fără arta diplomaţiei, după cum diplomaţia pornea de la realităţile politice ale vremii. A fost şi ultimul efort al menţi­nerii armatei Ţării Româneşti, înainte de înscăunarea fana­rioţilor. Dacă a existat un stil brâncovenesc în cultură, el este tocmai rezultatul acestei complexităţi de realizări în structură în primul rînd, care imprimă stilului un caracter unitar şi îl face să strălucească şi suprastructural.

Stilul brâncovenesc apare în toată splendoarea sa în arta desăvîrşită a domnitorului de a conduce destinele Țării Ro­mâneşti. Fiind o realitate faptul că ţările române erau în­conjurate de trei imperii puternice, otoman, habsburgic şi rus, Brâncoveanu a studiat poziţia pe care o reprezenta fie­care dintre ele. În funcţie de aceasta şi-a stabilit o tactică elas­tică. A înţeles că în urma înfrîngerii de la Viena pentru Im­periul otoman începea degringolada, iar pentru Imperiul hab­sburgic – expansiunea şi mărirea. Imperiul otoman era însă destul de puternic şi, strategic vorbind, cel mai apropiat pe­ricol pentru ţările române. Nu putea fi neglijat de o poli­tică realistă. Brâncoveanu, pentru a ajunge domn, a plătit sultanului un tribut de cinci ori mai mare ca înainte, ştiind că ceea ce precumpănea în Imperiul otoman era interesul bănesc. Cu această metodă de stimulare a interesului sulta­nului şi al demnitarilor din jurul lui, Brâncoveanu a izbutit să se menţină în scaun 26 de ani – o adevărată performanţă la acea epocă de fluctuaţii domneşti. Politica de echilibru pro­movată de Şerban Cantacuzino cu mijloace mai modeste, la Brâncoveanu atinge apogeul şi se transformă în artă. El a avut în permanenţă în vedere stabilirea unui echilibru în jocul diplomatic faţă de marile puteri ale timpului.

Cât priveşte Imperiul habsburgic, în expansiunea acestuia Brâncoveanu vede o mare primejdie pentru ţară în per­spectivă apropiată şi în forme mai aspre decât cea turcească. Şi de vreme ce plătise bani grei la Poartă, la început rupe re­laţiile cu imperialii, rechemînd solia română de la Viena, tri­misă de Şerban Cantacuzino. Atitudinea aceasta a stîrnit mînia împăratului Leopold, care trimite o armată în Ţara Ro­mânească, unde se dedă la rechiziţii forţate, mult păgubi­toare pentru populaţie. Cu ajutorul unor forţe tătărăşti, Brâncoveanu determină retragerea armatelor imperiale în Transilvania, le urmăreşte şi înscrie o frumoasă victorie la Zărneşti – Tohani (1690), pe care o adaugă ca o contribuţie la tradiţiile luptei pentru apărarea independenţei. Relaţiile cu imperialii trebuiau însă repede îmbunătăţite. Angajarea unor lupte împotriva unei puteri aflate în ofensivă însemna a condamna ţara la mari sacrificii economice, la jertfe umane şi ruină generală. Era momentul unei retrageri strategice şi al unei apropieri de Habsburgi, care să nu ştirbească din in­teresele ţării, dar şi să-şi tempereze zelul faţă de turci.

Două evenimente demonstrează că politica de echilibru izbutea să se impună. Fiecare dintre cei doi suverani aveau ne­voie de domnul român împotriva adversarului său. În 1695, împăratul Leopold îl numeşte pe Brâncoveanu „principe al Sfîntului Imperiu”. Patru ani mai tîrziu, şi în funcţie de evoluţia raportului de forţe austro-turc, în 1699, sultanul îi recunoaşte lui Brâncoveanu „domnia pe viaţă” – caz singular în istoria numirii domnilor români de la Poartă. Dar Brân­coveanu n-a crezut în „bunele intenţii” ale Habsburgilor, nici în cele ale sultanului. Pe acest domn român nu-l interesa nici titlul de „Principe al Sfîntului Imperiu”, după cum nu l-a atras nici mirajul sintagmei „pe viaţă”. Temeiurile sale s-au dovedit reale. La patru ani de cînd i se spusese „legal” că este domn al românilor pe viaţă, sultanul cel nou, Ahmed, îl cheamă la Poartă (1703). A scăpat de mînia sultanului vărsînd din nou galbeni în vistieria acestuia.

Faţă de Imperiul rus, Brîncoveanu adoptă o altă politică, legată în măsură hotărîtoare de situaţia Ţării Româneşti faţă de celelalte două imperii. O apropiere de Rusia ar fi consti­tuit o măsură de siguranţă împotriva tendinţelor expansio­niste ale habsburgilor şi turcilor, dar şi un risc ce ar fi pu­tut genera intervenţia Turciei în primul rînd. Rusia sub Pe­tru I ajunsese în măsură să ţină piept Turciei şi chiar hab­sburgilor. Dar în cunoscuta bătălie de la Stănileşti (1711), ca­re a urmat alianţei dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, coaliţia moldo-rusă este înfrîntă de armatele otomane. Brîncoveanu n-a luat atunci o atitudine concretă faţă de confruntarea ce se desfăşura. În schimb a acţionat pe cale diplomatică pe linia apropierii de Rusia. El a folosit soli pricepuţi ca Gheorghe Castriotul, Panaiot din Rhodos şi mai ales pe cel mai strălucit dintre trimişii săi, David Corbea Ceauşul.

În epoca lui Brâncoveanu, cultura românească a evului mediu a atins apogeul ei. S-a realizat sinteza cuceririlor de pînă atunci, originală, în cadrul căreia complexitatea forme­lor de exprimare şi bunul gust se îmbină armonios. Este o epocă de Renaştere culturală şi artistică.

În domeniul învăţămîntului, în epoca lui Brâncoveanu stră­luceşte Academia Domnească. Istoricul Ion Ionaşcu a supus unei analize amănunţite părerile cu privire la înfiin­ţarea Academiei Domneşti și apreciază că Academia Domnească de la Sf. Sava a fost înfiinţată de Constantin Brîncoveanu la îndemnul cărturarului Constantin Cantacuzino Stolnicul, la 1694. Luîndu-se în considerare actele emise pentru înfiin­ţarea şi funcţionarea Academiei Domneşti, reiese ideea enunţată mai înainte, potrivit căreia Brâncoveanu n-a înfiinţat Academia Domnească ce exista încă din vremea înaintaşului său, Şerban Cantacuzino. Înţelegînd necesitatea continuării şi dezvoltării acestei opere, Brâncoveanu a reorganizat Aca­demia Domnească, dar se pare că nu la 1694, ci în 1707.

Academia Domnească şi-a dovedit tăria, caracterul ei no­vator, prin introducera unor cunoştinţe umaniste şi ştiinţifice la nivelul epocii sale. „Academia” aprindea în mintea cursan­ţilor flacăra setei de carte, întronînd în procesul de instruire şi educare spiritul renascentist în a aborda, a înţelege, a cu­prinde şi a selecta fenomenele, întîmplările şi lucrurile. Academia era şcoala cea mai însemnată pentru românii de pretutindeni. Aici veneau să se instruiască tinerii din toate provinciile româneşti. În contextul complicatelor resorturi di­plomatice ale epocii, Academia trebuia să servească şi unor direcţii şi scopuri politico-diplomatice. În cadrul ei vor fi primiţi să înveţe şi tineri veniţi din alte ţări. Se poate afirma astfel că Brâncoveanu este ctitor de şcoală. El introduce un curent al vremii: acela al chemării spre învăţătură, al setei de a căpăta cît mai multe cunoştinţe. Conştient de rolul şcolii în emaniciparea politică şi culturală a unei ţări, Brâncoveanu dezvoltă ştiinţa de carte. Şi în această direcţie este vorba despre un stil complex. Asistăm la ajutorul pe care Brînco­veanu îl dă învăţămîntului din alte ţări. „Printre cele 46 de şcoli din străinătate (Europa de sud-est, Asia Mică, Siria, Iordania, Palestina, Egipt) care au beneficiat, începînd din secolul al XVII-lea, de binefacerile unui larg şi îndelungat sprijin material, au fost şcolile din Constantinopol”. Dacă dezvoltarea învăţămîntului din Ţara Românească însemna grija pentru emanciparea poporului român, ajutorul dat în­văţămîntului din străinătate dovedeşte un larg spirit umanist care, în lupta împotriva obscurantismului şi ignoranţei de oriunde s-ar manifesta ea în lume, depăşeşte graniţele ţării, aparţine umanităţii.

Într-o asemenea epocă de Renaştere şi umanism, activi­tatea de tipărituri şi de creaţie nu putea să lipsească. Brâncoveanu a ştiut ca un adevărat Mecena să cultive pe oamenii de cultură şi de talent. Deasupra tuturor străluceşte perso­nalitatea lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, unchiul lui Brâncoveanu, care poate fi asemuit cu piscul culturii mol­dovene, Dimitrie Cantemir. Stolnicul era de o cultură năs­cută din aplecare spre acumulare inteligentă şi selectivă, de o rar întîlnită calitate, un generator de idei de cea mai pro­fundă şi umanistă exprimare. Studiind la Şcoala de la Padova, el trece prin filiera gîndului atent şi profund întreaga comoară renascentistă. Cunoscător al mai multor limbi, întreţinînd strînse legături cu personalităţile esenţiale ale vre­mii, după ce a acumulat destul, devine un creator, dă o lu­crare de substanţă – Istoria Ţării Româneşti. Aici tratează problemele de interes general, adică pentru toţi românii: con­tinuitatea elementului dacic după cucerirea romană, conti­nuitatea românească de-a lungul grelei perioade a migraţiunilor şi ideea de unitate a românilor. Tot Stolnicului i se datorează şi o hartă a Ţării Româneşti în limba greacă şi latină. Mergînd pe linia fratelui său, Mihai Cantacuzino do­vedeşte şi el spirit de învăţat: scrie, încurajează activitatea tipografică, este om de şcoală.

O personalitate complexă a epocii lui Brâncoveanu, strîns legată de activitatea tiparului şi a cărţilor, a fost Antim Ivireanul. Prin activitatea lui fecundă închinată Ţării Româ­neşti, Antim Ivireanul s-a integrat organic în aspiraţiile şi năzuinţele românilor. Acest om cult şi rafinat, care va ajunge mitropolit, a învăţat cu pasiune limba română, s-a simţit român, a scris cărţi în limba română şi a făcut traduceri în româneşte ca unul ce cunoştea cîteva limbi străine. A stă­ruit astfel pentru răspîndirea cărţilor din alte ţări la noi, contribuind la lărgirea cunoştinţelor românilor ştiutori de carte.

Antim Ivireanul a fost multilateral. Activitatea de tipo­graf îl defineşte în primul rînd. Ea scoate în evidenţă una dintre cele mai de seamă laturi de manifestare: reactualizarea introducerii în slujba bisericească şi în cancelarie a limbii române. În epoca lui Matei Basarab se realizase primul pas, al doilea s-a înregistrat în timpul lui Şerban Cantacuzino, iar cel hotărîtor acum, cînd toate fibrele culturii erau repuse în valoare.

Epoca lui Brâncoveanu nu este totuşi sem­nificată prin definitivarea pătrunderii limbii române în aceste domenii ale spiritualităţii şi administraţiei de stat, ci doar o fază de tranziţie. Slavona era prea împămîntenită pentru a se putea renunţa dintr-o dată la ea, devenise aproape tra­diţională. Româna ne era prea scumpă pentru a nu se în­cerca toate eforturile de folosire a ei. De aceea asistăm la fenomenul introducerii cărţilor bilingve slavo-române. Acest proces facilitează însă pătrunderea în biserică a celei de-a treia limbi, cea greacă, de tradiţie bizantină. Activitatea lui Antim Ivireanul ne apare astfel grandioasă, avînd direcţii esenţiale, ca aceea politică, culturală şi educativă.

Mai cităm pe Iordache Cantacuzino, un alt reprezentant strălucit al Cantacuzinilor, un om de aleasă cultură clasică, pe fraţii Radu şi Şerban Greceanu, umanişti valoroşi, cărturari de seamă. Radu Greceanu a fost chiar cronicarul oficial al lui Constantin Brâncoveanu. Un om de aleasă cultură este şi Sevastos Kimenitul, „profesor de sciinţă al şcoalei domneşti din Bucurescii Ungro-Vlahiei”. El este legat şi de activitatea de tipărituri, dar şi de scrierea propriu-zisă. Teodor Corbea, fratele lui David Corbea, a tipărit cu sprijinul episcopului Mitrofan al Buzăului un vocabular latin-român. O persona­litate proeminentă la curtea lui Brâncoveanu a fost şi Anton Maria Del Chiaro, secretarul florentin de limbi occidentale al voievodului.

Constantin Brâncoveanu apărînd şi în calitatea de susţi­nător al ortodoxiei, vin în Ţara Românească numeroşi pa­triarhi şi mitropoliţi aparţinînd răsăritului ortodox, la rîndul lor însemnaţi oameni de cultură. Dintre aceştia cităm pe patriarhii Ierusalimului, Dositei şi pe nepotul său, Hrisant Nottara.

Adept al Renaşterii italiene în tot ceea ce a avut ea mai înălţător, Brâncoveanu s-a integrat spiritului apusean. Largile dimensiuni în care-şi va desfăşura activitatea îl vor asemăna cu marile capete încoronate ale Apusului, însă îndeosebi şi pe plan egal cu acelea care au fost oamenii unor epoci de cultură. Influenţa Apusului este vădită în întreaga viaţă cul­turală, inclusiv în anturajul prestigios, aşa cum se obişnuia la marile curţi imperiale. Fastul aulic este împrumutat însă din Bizanţ. Prin aceasta Brâncoveanu demonstra un spirit selectiv şi acumulativ, de asimilare a tot ceea ce era frumos şi valoros.

De aceea, virtutea stilului brâncovenesc a strălucit în do­meniul atît de complex al artei. Fireşte, nu numai în domeniul arhitectonic. Ni se prezintă o varietate de genuri artistice, de comori autentice ale genului şi specific româneşti în toate cazurile, de atitudine faţă de frumos, de receptare a influen­ţelor şi de integrare originală a lor. Minunată apare arta au­rarilor şi argintarilor care îmbrăcau cărţile în coperți stră­lucitoare. Opera fusese începută de Şerban Cantacuzino. Brâncoveanu i-a dat maxima strălucire. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu arta gravorilor care ilustrau magistral tipă­riturile brîncoveneşti.

Demnă de remarcat este preocuparea lui Brâncoveanu de a întreţine relaţii cu transilvănenii şi în domeniul artei, întrucît şi aici exista o tradiţie, ca meşterii argintari din ora­şele transilvănene şi în special braşovenii şi sibienii să vîndă în Ţara Românească minunatele lor argintării. Brâncoveanu a intensificat cumpărarea de podoabe de la transilvăneni, obiecte lucrate în argint, ca: talere, potire, pahare. Acestea erau împodobite în genul argintăriei europene a Renaşterii şi barocului, prezentînd motive florale şi vegetale, ori sce­nele obişnuite ale acestui stil – mitologice sau de vînătoare. În afară de acestea, anaforniţele, obiecte de cult, re­liefate în acelaşi stil al Renaşterii şi barocului, aparţinînd unor maeştri argintari ca Georg May II, J. Henning, Thomas Klosch s-au bucurat de o mare căutare în Ţara Româ­nească.

Broderia, alt gen de tradiţie românească, întîlnit ca ocu­paţie populară în întreg ev-mediul românesc, găseşte în epoca lui Brâncoveanu noi resurse de afirmare. Gustul po­porului însuşi a evoluat şi, altoindu-se la el motive din Re­naşterea europeană, îl conduc spre strălucirea artistică. Pic­tura apare strîns legată de arhitectură. Deşi în Renaşterea artistică una dintre trăsăturile esenţiale ale artelor plastice este detaşarea picturii şi sculpturii de arhitectură, acestea deve­nind genuri de sine stătătoare, în condiţiile stilului brâncovenesc în construcţii pictura trebuie privită în locul ei ar­hitectural. Brâncoveanu s-a înconjurat de maeştri de seamă pe care i-a stimulat în activitatea lor. Iată cîteva nume: Preda, Nicolae, Efrem, Constantin Zugravul, Lambru, Tudor, Radu. Cu deosebire a strălucit însă personalitatea artistică a lui Pîrvu Mutul, „zugravul zugravilor” epocii brâncoveneşti. Mîna lui a lucrat frescele multor ctitorii ale domnului mun­tean. El a creat şi şcoală de zugravi români. Cei crescuţi de el, mergînd pe drumul manierei sale de a lucra, în jurul anului 1700 vor reuşi să realizeze ansamblurile de la mănăs­tirea domnească din Hurez. Aici se pot observa tendinţele noi în pictură, care vor caracteriza tot veacul al XVIII-lea şi începutul celui următor.

Ajungem în sfîrşit la stilul brâncovenesc în construcţii. Ctitoriile lui Brâncoveanu se împart în două mari categorii: religioase şi civile. Dintre cele mai de seamă biserici şi mănăstiri cităm: biserica mănăstirii Hurez, biserica mănăstirii Rîmnicu-Sărat, biserica de la Doiceşti de lîngă Tîrgovişte, biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti (unde va fi înmor- mîntat). Construcţii laice: palatul de la Potlogi, cel de la Mogoşoaia, care – deşi asemănător celui de la Potlogi con­struit înainte – îl întrece pe acesta în frumuseţe, devenind podoaba clasică a stilului brâncovenesc, casele de la Doiceşti, palatul de la Obîleşti, refacerea caselor domneşti de la Curtea Veche, cumpărarea şi construirea de case în Transilvania, la Braşov şi Sîmbăta de Sus (unde a făcut şi o mănăstire).

Fireşte că „stilul brâncovenesc” în construcţii este un nou stil arhitectonic. El nu putea să apară însă dintr-odată în mediul românesc. A existat o tradiţie a construcţiilor. Rădă­cinile nu trebuie căutate la începuturile arhitecturii me­dievale româneşti din secolul al XIV-lea. Mai degrabă în epoca lui Neagoe Basarab şi continuînd cu cea din prima jumătate a secolului al XVlI-lea şi în special cea din timpul lui Matei Basarab, pe care creaţia brâncovenească o continua direct. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea „arhitectura Ţă­rii Româneşti evoluează, din punct de vedere constructiv, în continuarea fidelă a epocii anterioare, fără inovaţii”. Ce element intervine atunci, care să ne dea dreptul a afirma că s-a născut un nou stil? Se observă o schimbare de prin­cipii în decoraţia monumentelor; se generalizează mai întîi maniera de a tencui în întregime faţadele şi – ceea ce este mai important – ia fiinţă o nouă concepţie decorativă. „O bogată sculptură în piatră se iveşte în jurul ferestrelor, ornează brîul faţadelor şi se revarsă din belşug asupra pridvorului, împodobindu-i uşa de intrare în biserică, balustradele, ba­zele, capitelurile şi, uneori, şi fusele coloanelor elegante, care între timp înlocuiseră stîlpii groşi de zidărie”. Iar faţă de vechea sculptură geometrică de la Argeş „aceasta este o sculptură florală şi vegetală totodată, într-o tehnică mai adîncă, de puternic relief şi substanţial contaminată de arta Renaşterii şi a barocului, cu repertoriul lor de capiteluri corintice şi neocorintice, de frunze de acant şi ferigă, de motive antropomorfe şi zoomorfe”.

Brâncoveanu orientează, aşadar, creaţia artistică spre me­diul Renaşterii italiene. Întrucît la data aceea în apus Re­naşterea îşi consumase marile făclii şi dăduse naştere conti­nuatorului ei – barocul, stilul brâncovenesc va folosi o îmbinare a Renaşterii cu concepţia barocă. Brâncoveanu va cunoaşte însă şi lumea Orientului. Nici motivele orientale nu sînt neglijate, ci asimilate stilului brâncovenesc. Totuşi, stilul brâncovenesc nu este numai de influenţă. El demonstrează un gen de exprimare artistică original şi specific românesc.

Epoca de multilaterală activitate şi strălucire a lui Brân­coveanu a fost însă curmată de zguduitoarea tragedie din anul 1714. Ziua de 15 august 1714 este ziua „scurtării lui de via­ţă”. Invidiat de sultanul Ahmed pentru comorile sale, dus la Stanbul, chinuit în felurite chipuri, îndureratul tată vede cum cad pe rînd capetele celor patru coconi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Apoi capul îi cade şi lui, demn, ca şi al Viteazului de pe Cîmpia Turzii. O viaţă care rodise multi­lateral spre binele şi propăşirea Ţării Româneşti.

 

Petru Demetru Popescu

 

Crux de cruce

   

            Totul a pornit de la niște fotografii primite pe Internet. În ele figura statuia Mântuitorului de pe Corcovado (Rio de Janerio) care, în urma deteriorărilor timpului, era supusă unor reparații. Pe statuia Mântuitorului, la diferite nivele, apar siluetele minuscule ale unor alpiniști utilitari angajați în lucrare. Statuia are o înălțime de 30 metri, împreună cu soclul 38 de metri, iar lățimea la nivelul brațelor, este de 28 metri. Nimeni n-ar putea urca la asemenea înălțime  fără  corzi care, deși invizibile, îi ridică, le  asigură viața și le îngăduie lucrătorilor un asemenea  demers.

Alpinistul este creștinul al cărui scop e să ajungă la „Domnul Dumnezeul nostru, Care sălășluiește în Sion, în muntele cel sfânt al Lui” (Cf. Ioil 4, 17).

Îi vedem pe acești cățărători care, după ce au urcat muntele de 700 metri pe munte și ulterior treptele de la piciorul statuii, începând adevărata escaladă la poalele Mântuitorului, adică acolo unde scalaritatea încetează și călătoria e continuă cu ajutorul corzilor de asigurare.

Fiind vorba de statuia Mântuitorului care, nu întâmplător, e situată în vârful muntelui, ca și Crucea de pe Caraiman, putem compara ascensiunea lucrătorilor cu un itinerar spiritual într-un teritoriu subtil, duhovnicesc marcat de uriașa statuie a Mântuitorului.

Trecerea în alt registru schimbă semnificația corzilor în cea a credinței, nădejdii și dragostei care, asemenea unor „brațe ale duhului”, ancorate prin cuie în crucea-statuie, evocă pironirea pe Cruce a Mântuitorului. Prezența oamenilor la diversele nivele ale uriașei statui a lui Hristos, ne oferă  chipul ascensiunii duhovnicești pe calea desăvârșirii prin care noi, creștinii, sperăm că „vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea și statura bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13).

Răstignirea ne arată două Cruci: Cea de lemn, a cărei formă rectangulară este paradigma Puterii Preasfintei Treimi și cea umană, a Omului răstignit ale Cărui brațe urcă spre brațele rectangulare ale Crucii propriu-zise. „Conform tradiției nefondate, dar larg răspândite, prin anul 1140, Sfântul Malachia ar fi profetizat succesiunea pontifilor romani potrivit căreia la nr. 101, apare motto-ul papei Pius al IX-lea (1846-1878) Crux de cruce. În timpul pontificatului liberalului Giovanni Maria Mastai Ferretti, Roma a devenit capitala Italiei. Cu această ocazie papa Pius al IX-lea a fost nevoit să suprapună crucea pontificală crucii sabaude (cea a casei de Savoia)” (Wikipedia). Dincolo de explicațiile oferite, evenimentul confirmă existența celor două cruci.

Revenind la statuia Mântuitorului – identificat, prin poziția rectangulară a brațelor, cu propria-I Cruce – corzile fixate în cuie ilustrează chipul în care credința, nădejdea și dragostea se inseră pe Crucea Puterii lui Dumnezeu prin răstignirea în Duh a duhului. Puterea lui Dumnezeu acoperă lipsa de putere a omului prin strângerea de mână jerfelnică între credința, speranța și dragostea omului și Puterea Dragostei, Credincioșiei și a Făgăduințelor Adevărului absolute, de care se inseră, prin răstignirea lor, cele trei virtuți teologice.  Crucea omului se unește cu Cealaltă Cruce divină, devenind consanguine, așa cum s-a văzut la Răstignire.

Mai trebuie menționată și  icoana așezată pe tetrapod în „Biserica Sfintei Treimi” (Delea Veche) din București de către Părintele Florin Boitan, de Ziua Sfintei Cruci (14 septembrie 2013) în care apar două cruci: În stânga, cum privim, e o cruce micuță, de înălțimea unui om susținută de Sfinții Împărați Constantin și Elena iar în mijloc o Cruce mare cât icoana, alături de Mitropolitul Macarie. Prima cruce, de înălțimea oamenilor este cea a Răstignitului-Om și a tuturor oamenilor, în timp ce Crucea uriașă din centrul icoanei, „Crucea înălțată” unește Cerul cu pământul, depășind întreaga Zidire, precum Slava Slavei. E Crucea Preasfintei Treimi, a Puterii lui Dumnezeu, după al Cărei Chip suntem făcuți (Fac. 1, 26). Crucea divină, necuprinsă și nevăzută, se micșorează pînă la statura omului , descoperindu-se în lemn. Icoana este și o ilustrare  a dinamicii duhovnicești prin care viața scurtă și trecătoare a omului tinde către Viața Veșnică, dinamică descoperită prin pogorârea Vieții Veșnice la crucea de lemn a vieții umane.

Confirmarea, în acest chip, a existenței celor două cruci vorbește despre angajarea lor în Unire  prin iconomia mântuirii.

Adrian Harghel

 

30 oct. 2014,

Ziua Sfinților Mucenici Zenovie și Zenovia, sora sa și a Sf. Ap. Cleopa

 

Stăpânul inelelor

 

Primul inel pus pe degetul inelar, care, potrivit rugăciunii isihaste, semnifică acțiunea (ultima parte a cuvântului) este coroana dăruită de Dumnezeu prin Taina Nunții, unirii trupești a două persoane, într-o singură ființă completă numită om. Este răsplătirea prin recunoașterea și validarea de către Sfântul Duh a ascultării Cuvântului.

„Așa Împăratul tuturor răsplătește biruințele. Așa mâna proniei cea nevăzută întărește neamul omenesc, îmbrățișând cu credință cele de dânsa dăruite spre mântuire” (Ac. Sf. Parascheva, condacul al 2-lea).

În 25 de ani de stabilitate, continuitate, consecvență și perseverență apar și fructele Pomului vieții conjugale – copiii, familia se mărește iar „când Împăratul cel ceresc va împrăștia pe regi în țara Sa, ei vor fi albi ca zăpada pe Selmon” (Ps. 67.15). Împăratul ceresc reîncoronează inelarul  pentru „biruința trudelor acestui trup de pământ asupra deznădăjduirii” (fragment din testamentul Starețului Gheorghe de la Cernica) cu coroana de Argint – al doilea inel, cel al Nunții de Argint „că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămurește argintul” (Ps. 65.9).

Al treilea inel, cel al Nunții de Aur, e răsplata Mântuitorului pentru 50 de ani de împreună lucrare și încoronare a secerișului. După Sf. Ioan Gură de Aur, aurul e simbolul Adevărului, dar și al Soarelui Dreptății, al Luminii cunoașterii și al Vieții veșnice, pentru care Adrian și Valeria îi mulțumesc lui Hristos-Stăpânul inelelor, căruia I se cuvine toată cinstea și închinăciunea împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de Viață făcătorul Lui Duh, Amin!

Adrian Harghel

29 Oct. 2014,

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana, Sf. Cuv. Avramie

 

 

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com      

                                       Mihai FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com

                                      Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                     Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail: romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

[1] Text apărut și în „Caiete Silvane“ pe noiembrie 2014.

[2] Articol preluat cu acordul verbal al doamnei Aspazia Oțel Petrescu, obținut în cadrul convorbirii telefonice din 11 răpciune 2014, orele 16:30. Sursa: MĂRTURISITORII. Titlul articolului este Cuvânt de foc al doamnei Aspazia Oţel Petrescu la comemorarea anuală de la Mislea, iar fotografia e datorată Cristinei Nichituș Roncea.

 


Ecclesia euxina nr. 53 / 2014

Decembrie 19, 2015

O avampremieră

Preambul:

 

Vă invit la avanpremiera filmului documentar „PUTEREA VIZIUNII”, realizat de Marilena Rotaru, în care sunt prezentate lucrările mele, închinate Sfinților Martiri Brâncoveni.

Avanpremiera va avea loc joi 17 iulie 2014, orele 17, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“, sala „Gheorghe Focșa“, în cadrul expoziției „MĂRGĂRITARE BRÂNCOVENEȘTI“.

Vă aștept cu bucurie,

Elena Murariu

 

***

Realizatoarea documentarului, Marilena Rotaru, și-a exprimat recunoștința față de Ion Cristodulo și Mariana Ioniță – colaboratorii săi – pentru profesionalismul dovedit la transpunerea pe peliculă a emoțiilor protagoniștilor, felicitînd-o pe artista Elena Murariu, creatoarea unei opere contribuind la consolidarea conștiinței românești, operă care – aprecia vorbitoarea – prin talent, har, credință și iubire face țăndări toată ticăloșia lumii care ne înconjoară și intră în patrimoniul nostru spiritual.

Entuziasmul unor asemenea intelectuali e, înainte de toate, stenic.

Există, desigur, și-o oarecare doză de risc în circumstanțe ca acestea, frizînd festivismul; dar, dincolo de inerența subiectivismului legitim vernisajelor, lansărilor de carte, avampremierelor ș.a., trebuie afirmat, din postura amatorului care a admirat atît expozițiile autoarei cît și albumul editat în bune condiții grafice de C.N.I. „Coresi“ S.A. în 2013, că icoanele, restul picturii și al desenelor destinate Brâncovenilor pînă în prezent de Elena Murariu reprezintă, cu certitudine, lucrarea minunată pe pămînt a Sfinților Martiri comemorați anul acesta! Cum altfel s-ar putea explica insistența tematică, amploarea uimitoare și coerența stilistică a plasticienei?… Dar ajutorul neprecupețit al familiei sale, în lipsa unor instituții românești (specifice doar statelor evoluate)?…

În film atelierul Elenei Murariu mi-a apărut surprinzător de ordonat. Multe dintre imagini sînt sugestive, învelite într-o lumină mierie, specifică lăcașurilor de cult. Spectatorului i se sugerează că munca migăloasă a artistei, acompaniată adeseori de lupă, se suprapune rugăciunii.

Spre deosebire de opinia Elenei Murariu, exprimată în finalul manifestării, că ar fi vorbit excesiv, stimulată măiestrit de realizatoarea peliculei, Marilena Rotaru, consider că niciun cuvînt al domniei sale n-a fost de prisos; frazele au curs firesc, îmbrăcînd imaginile, completîndu-le și justificîndu-le cumva. Căldura expunerii artistei, gestica ei reținută, privirile și chiar micile ezitări m-au impresionat mult mai mult decît – iertată-mi fie sinceritatea! – explicațiile criticilor de artă convocați și ei la minunatul festin cultural gîndit de Marilena Rotaru și de coechipierii ei. Din cuvîntul final rostit la invitația gazdei manifestării, Mariana Iuliana Grumăzescu, mi-am înțeles preferința: din ceața timpului răzbătea către spectator acea puritate a „Ilenei a lui Gheorghe“ din Zvoriștea natală, străină „VIP“-urilor media.

Din partea colaboratorilor realizatoarei, oameni avizați precum academicianul Răzvan Theodorescu – nicio exagerare, niciun cuvînt nepotrivit, niciun pleonasm, anacolut ori vreo altă eroare atît de frecvente, vai, în rostirea celor care umplu micile ecrane de dimineața pînă la miezul nopții. Profesionalism e vocabula potrivită pentru această producție și mai fac o mărturisire, spre finalul acestor modeste însemnări, transpuse sub impresia vie a evenimentului: vizionînd acest film, mi-am regretat zîmbetul de neîncredere apărut cînd Marilena Rotaru, în prezentarea sa inițială, a folosit referitor la sine adjectivul „perfecționistă“.

Nu pot încheia aceste rînduri prea sărace spre a reda bucuria imensă a revederii exponatelor Elenei Murariu fără a cita pe Ileana Toma – marea absentă, zic eu, a acestei manifestări din sala „Gheorghe Focșa“ a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti“, din seara de 17 cuptor 2014 – autoarea celui mai consistent și reușit demers artistic recuperator al personalității Brîncovenilor: romanul Ultimul Constantin. Scriitoarea pune în replica personajului central înțeleptele fraze: Una este ctitorirea de lăcașuri sfinte, dăruirea bisericilor și alta e jertfa de pocăință. Țapul Azazel era dus și lăsat să rătăcească în pustie, la fel și arginții lui Iuda s-au folosit pentru îngropăciunea străinilor și nu au fost puși la temelia templului (în cap. Adrianopol, 1703). Or, jertfa de acum trei sute de ani a Brâncovenilor actualizată magistral de Elena Murariu prin propriile renunțări, prin abnegație și har trebuie cinstită permanent. Nu sponsori, sau instituții protectoare trebuie căutați, ci popularizare, chiar și prin media sufocate de reclame, a acestei opere fără egal în plastica românească actuală.

18 cuptor 2014

Mihai FLOAREA

Conferința doamnei Ileana Toma[1]

Constantin Brâncoveanu în contextul european al vremii

Sub acest titlu, vă propun o altfel de poveste decît aceea din manualele de istorie despre Măria Sa Vodă Constantin Brâncoveanu. Se vorbește despre epoca Brâncoveanu, cuprinzînd douăzeci și șase de ani de domnie ce-au urmat aceleia a lui Șerban Vodă, o epocă frămîntată, în care, de pildă, nouă patriarhi ai Ierusalimului au fost schimbați, cu tot cu taxele de investitură necesare…

La sfîrșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea toată Europa trece, de fapt, printr-o perioadă de instabilitate. Deși, în Franța Ludovic al XIV-lea – „Regele Soare“ – domnește în jur de cincizeci de ani, iar țarul Petru cel Mare al Rusiei – cam tot pe-atît, totuși aceste lungi domnii nu reușesc să aducă echilibru în Europa. Se făcuseră progrese științifice foarte mari și atunci poate vă veți întreba care este cauza?

Sînt necesare cîteva precizări din perspectivă astronomic-climatologică. Pămîntul făcînd parte din sistemul solar, un factor cu efecte grave intră în joc timp de un secol, anume constanta solară (care, de fapt, e impropriu denumită astfel) a prezentat valori mai mici, iar clima a trecut printr-o stare de minim. Curentul Golfului și Curentul Labrador au creat un turbion rece care a măturat țărmurile Europei. Plantele iubitoare de soare precum măslinii, al căror ulei făcea obiectul unui comerț înfloritor, deoarece el era necesar nu numai în alimentație, ci și la iluminatul cu opaițe, au înghețat. Voltaire, în calitate de cronicar al regelui Franței scria: Iarna cumplită a anului 1709 a adus la disperare populația. Măslinii, marea bogăție a sudului Franței, au pierit. Aproape toți pomii fructiferi au degerat. Speranța într-o recoltă s-a spulberat… Chiar și la Versailles s-au hrănit cu pîine de ovăz… S-a considerat că foametea ce pustia satele justifică un război; cei cărora le lipsa pîinea au devenit soldați și multe ogoare au rămas nelucrate. Astfel, cu tot mai mulți țărani deveniți soldați, războaiele au fost „soluția“, căci în fiecare țară se ridicau conducători care propuneau cuceriri de noi teritorii cultivabile pe seama vecinilor spre a se pune capăt foametei. În acest context, marea cometă din 1682 a fost considerată un semn, știut fiind faptul că în epocă existau mulți astrologi. Și Țara Românească își avea astrologii săi, bunăoară Stolnicul Cantacuzino avea un observator pe moșia lui și era abonat la publicațiile astrologice italiene. Fiindcă în 1683 Viena fusese asediată de turci, iar asediatorii fuseseră respinși, trecerea cometei fusese interpretată benefic, anume că turcii aveau să intre în declin. Turcii însă nu dădeau în realitate semne de prăbușire. Grîul Egiptului stăpînit de turci dobîndise în acel context economic un preț foarte mare, iar moneda turcească devenise foarte stabilă, situație ce va dura aproximativ două sute de ani. În realitate, marile crize sînt prevestite nu de comete, ci de inflații.

Constantin Brâncoveanu este ales de Pronie să domnească tocmai în această epocă frămîntată. Avea la acea dată cele mai întinse moșii din Țara Românească și găsește o soluție deosebită pentru creșterea producției agricole și anume prin introducerea cultivării pe scară largă a porumbului, de curînd adus în țară. Cum grîul și porumbul au perioade anuale diferite de coacere, un singur țăran putea să le cultive pe ogoare diferite și, folosind mai mult porumbul pentru nevoile familiei sale, să dispună de posibilitatea de a vinde mai mult grîu. Domnitorul vindea grîul fără a lăsa din preț, ceea ce atrăgea supărarea Franței, după cum arată insistențele regelui francez, prin ambasadorul ei la Istanbul, Ferriol. Un motiv în plus de indignare era pentru francezi faptul că domnitorul valah vindea grîu Austriei nestingherit de turci. Or, cu Austria Franța era în război. Franța nu beneficia, am spune astăzi, de clauza națiunii celei mai favorizate în comerțul cu Țara Românească; de aici presiunile diplomatice pentru schimbarea din domnie a lui Brâncoveanu. Răspunsul Porții otomane la aceste insistențe era că domnitorul avea permisiunea de a cîștiga bani pentru a-și susține țara. Desigur, este subînțeles că turcii își luau partea leului din acești bani. Se pune întrebarea de ce tratatele ori manualele de istorie tac în privința acestor realități economice și diplomatice? Similar, de ce nu spun nimic despre umilința regelui Franței de a-și fi vîndut vesela de argint pe 400 000 de galbeni pentru a-și salva curtea în acea vreme de foamete? Răspunsul e simplu: istoricii noștri au fost formați în Franța și perspectiva căpătată era mai mult decît îngăduitoare cu istoria acestei mari puteri…

Austria avea probleme economice la fel de mari ca și rivala ei, Franța. Pentru a-și acoperi nevoile de hrană ale armatei, Austria încercase să ocupe Muntenia jefuind-o, dar înfrîngerea de la Zărnești a armatei imperiale de către tătari, turci și munteni îndepărtase pericolul. Împreună cu aga Constantin Bălăceanu, aflat acum în fruntea oștilor imperiale, Constantin Brâncoveanu devenit domn în 1688 nutrise idealuri de eliberare a ortodoxiei de sub otomani, dar de această dată era nevoit să conceapă o politică a realității. De aceea se aliase cu tătarii și cu turcii, eliberînd Muntenia de jaful austriecilor. Își baza această politică întărind gospodăria țărănească spre a putea susține comerțul cu grîu și a putea plăti tributul turcilor. În mintea unor oameni se fac legături formale, fără căutarea unor explicații. Se pot emite astfel afirmații privind alierea lui Brâncoveanu, la două sute cincizeci de ani de la Căderea Constantinopolului, cu turcii și tătarii împotriva austriecilor creștini… Dar realismul politicii sale se vădește prin bunăstarea adusă oamenilor, feriți de invazii distrugătoare – e drept, prin cumpărarea păcii de la turci cu sume imense. Strategia de menținere a unui echilibru cu puterile europene aduce siguranța timp de douăzeci și șase de ani în Țara Românească, în timp ce în Moldova turcii schimbă în această vreme opt domnitori perindați la tron în paisprezece domnii. Astfel, Constantin Brâncoveanu apare ca om al realităților imediate, nu al convingerilor teoretice și al ambițiilor de mărire. A dobîndit grație politicii sale economice o avere mare, invidiată de contemporani, dar ce a făcut cu această avuție? Și-a asumat rolul de a ajuta religios poporul său și chiar pe creștinii ortodocși din lumea subjugată de otomani, a tipărit cărți de cult, a sprijinit chiar cultura laică, impunînd stilul brâncovenesc. Istoricul A. D. Xenopol, care l-a iubit pe domnitor, scria: Totdeauna a fost ca un soldat cu arma în mînă, pus de strajă în fața dușmanului și această neobosită activitate, această pîndire necontenită a tuturor intrigilor spre a le putea sfărîma în fașă, explică cum a fost în stare să mențină pacea timp atît de îndelungat.

Întorcîndu-ne la contextul european al domniei lui Constantin Brâncoveanu, în timp ce Franța și Austria își măcinau forțele iluzionîndu-se că Imperiul Otoman e în declin, așa cum, la cererea și după voia Academiei din Berlin scrisese și marele erudit Dimitrie Cantemir, Rusia era în plină expansiune. Învinsese Suedia și drumul către Imperiul Otoman, trecînd prin Țările Române, i se deschidea ademenitor; mai ales că Dimitrie Cantemir, contemporanul lui Constantin Brâncoveanu pe care-l ura inexplicabil, domnind opt luni în Moldova, încheiase cu Petru I un tratat înrobitor, așa numit de „alianță“[2]. Întorși învingători de la Poltava, rușii ocupă Iașiul cu trupele (potrivit unei enciclopedii apărute în Occident care chiar așa scrie „Petru I a ocupat Iașiul“) și sărbătoresc cu vin de Cotnari. Urmează lupta de la Stănilești, unde rușii lui Petru I uniți cu moldovenii lui Dimitrie Cantemir aveau de înfruntat o oaste de patru ori mai numeroasă. Bătălia din 1711 de pe Prut a fost un dezastru. În 5 iulie era o căldură mare, iar rușii, neaprovizionați și neantrenați ca oștenii sultanului să lupte pe orice vreme, sînt înfrînți. Încercuit, Petru I primește un mesager de la Constantin Brâncoveanu, care rămăsese în espectativă la Albești: „dă cît îți cere vizirul și scapă din încercuire!“ Cantemir a fost salvat ascuns în poalele rochiei țarinei… Marele spătar Toma Cantacuzino, văr primar cu Brâncoveanu, plecase cu patru sute de călăreți și cucerise Brăila fără știrea domnului. Fapta îi va fi reproșată de turci mai tîrziu lui Constantin Brâncoveanu.

Încă înainte de 1703 cei doi sfătuitori ai săi, Toma Cantacuzino, ministrul armatei, și stolnicul Cantacuzino, amăgiți de ideea decăderii Imperiului Otoman, duceau o politică duplicitară, alături de Alexandru Mavrocordat și Petru I. David Corbea, socotit geniu al diplomației rusești, preconiza atacarea otomanilor de către puterile creștine europene urmată de victoria acestora din urmă. În 1703, chemat la Adrianopol, Constantin Brâncoveanu știa că unchii săi îl trădaseră. Nu putea să-i condamne. Crescuse în familia Cantacuzinilor. Să urmărim puțin „dosarul“ lui. Rămas la nici un an împlinit fără tatăl răpus într-o răscoală a seimenilor în 1655, copilul e dus la Brâncoveni, la bunicul său, vornicul Preda Brâncoveanu. Cînd vin la putere Bălenii, în 1658, bunicul moare. Mama lui, Stanca, îl ia și-l duce tatălui ei, adică bunicului copilului, postelnicul Constantin Cantacuzino, care este strangulat de Băleni și moare în 1663. Pînă la urmă, vrînd să-i dea o creștere aleasă, mama sa îl încredințează unchiului, învățatul stolnic Constantin Cantacuzino. Între timp, fratele său cel mare, Barbu, este omorît la Constantinopol… Cum se putea dezvolta în mijlocul atîtor morți premature și violente decît prudent copilul și apoi tînărul Constantin? E de mirare, oare, că, așa cum se menționează în tratatele istoricilor, Constantin Brâncoveanu a dus o politică ambiguă și prudentă? În jurul lui, toți îi erau dușmani! Cantacuzinii s-au plîns că-i marginalizase, justificîndu-și trădarea! Dar era oare marginalizat Toma Cantacuzino, care-l înlocuise pe unchiul său, devenind mare spătar, deci ministru al armatei, iar în ceea ce-l privește pe Constantin Stolnicul, acesta fusese înlocuit de fiul său, Ștefan Cantacuzino, ca mare logofăt, ceea ce ar însemna astăzi prim ministru! E limpede că plîngerile erau nedrepte!

Personalitatea lui Vodă Brâncoveanu își atinge abia astăzi adevărata recunoaștere, ca Sfînt al Ortodoxiei. Dar zeci de ani, începînd din secolul al XIX-lea manualele de istorie nu   l-au scos în evidență. Pe vremea cînd eu învățam după manualul făcut după tratatul lui Roller, o pagină îi consemna împreună pe Dimitrie Cantemir și pe Constantin Brâncoveanu. Dar în timp ce eruditul ce a scris ceea ce a vrut Academia din Berlin a domnit nouă luni în Moldova, a fost pus de turci să-l vîndă pe Brâncoveanu și a jurat credință țarului Petru I, Constantin Brâncoveanu a ținut Țara Românească în echilibru mai bine de un sfert de veac și a fost martirizat! În manualele de astăzi domnitorul muntean lipsește. E de cercetat dacă această trecere sub tăcere este o emanație a unor fixații ideologice, pe care am putea să le considerăm prejudecăți[3]. Aleg un singur exemplu: Sorin Alexandrescu în cartea Paradoxul român:

Stilul brâncovenesc, da, este un stil care ne-a adus multe dezastre. Brâncoveanu a avut multe oferte, și de la austrieci, și de la turci, cum puțini români au avut. Să i se recunoască domnia ereditară și să fie Muntenia lăsată neatinsă. I-a refuzat pe austrieci ca să nu se supere turcii și i-a refuzat pe turci ca să nu se supere austriecii. Dacă primea oferta austriacă, România ar fi avut altă istorie. Nu știu dacă era mai bună, dar ar fi putut s-o primească. Asta numesc eu stilul brâncovenesc. Nu este stilul pe care l-aș iubi cel mai mult.

Amatorism bazat pe necunoașterea faptelor sau regretul că Țările Române nu au intrat în zona catolică? Cînd a luat domnia Brâncoveanu, trupele austriece intraseră în Oltenia și au plecat numai după ce domnitorul i-a plătit cu banii lui. Un tratat din 1689 cu Habsburgii nu   s-a concretizat, iar în 1690 austriecii au intrat în Transilvania cu gîndul să ocupe Muntenia, dar au pierdut bătălia de la Zărnești, fiind învinși de turci și de tătari. Dar în 1695 Constantin Brâncoveanu este confirmat prinț al Sfîntului Imperiu Romano-German. În 1697, la Zenta, turcii suferă o grea înfrîngere, iar în 1699 lui Brâncoveanu i se asigură domnia pe viață din partea Porții Otomane. În 1703, ca urmare a intrigilor cantacuzine, domnitorul este chemat la Adrianopol pentru a fi înlocuit la tron, dar cu peșcheșuri reușește să scape. În acest hățiș de evenimente, este greu să dăm astăzi sfaturi și să ne substituim domnitorului prin acel simplist „ce-ar fi fost dacă…“ Puterile se luptau pentru hegemonia lor și Brâncoveanu știa care putere tăiase capul lui Mihai Viteazul. Iar istoricii noștri mai știu cum a fost împărțită Polonia de diverse puteri cu o sută de ani după Brâncoveanu.

Dar istoria se poate povesti și după ureche. La trei ani după martiriul familiei Brâncoveanu, un francez, La Mottraye, scrie în cartea lui Voyage en Europe et Asie (1717, II, p. 212) că Brîncoveanu a fost ucis împreună cu doi fii. Mai mult, în secolul al XX-lea, un autor american, Robert Massie, care a luat și premiul Pulitzer pentru biografia lui Petru I (Peter the Great, New York, 1980), scrie în cartea lui că țarul a pierdut bătălia de la Stănilești de pe Prut în 1711 din cauza „trădării“ domnitorului valah iar nu pentru că turcii erau de patru ori mai numeroși decît rușii și Petru a condus prost operațiile militare. Acest autor, care a scris cartea pe baza surselor rusești, nu se jenează să afirme că domnitorul „și-a meritat pedeapsa și a fost decapitat împreună cu cei doi fii ai săi…“ Iată fragmentul care m-a făcut să ripostez printr-un roman întreg, Ultimul Constantin – romanul Brâncovenilor:

Soarta lui Brancovo, domnitorul Valahiei, care întîi l-a trădat pe sultan și apoi pe țar, a avut un deznodămînt pe măsură: turcii nu s-au mai încrezut în el. Deși a fost avertizat că la Constantinopol domnește un curent în contra persoanei lui și deși începuse să trimită sume mari de bani în Europa apuseană pentru a-și pregăti un exil confortabil, Brancovo și-a amînat plecarea. În primăvara lui 1714, a fost arestat și dus la Constantinopol. Acolo, în ziua aniversării vîstei de șaizeci de ani, împreună cu cei doi fii ai lui, a fost decapitat. (Op. cit., p. 583).

Intersecții

Pornind de la ciudata definiție a punctului ca intersecție, suntem nevoiți a recunoaște că toată viața ne-o petrecem într-o succesiune interminabilă de intersecții. Nici în deplasările gândului nu scăpăm de ele hotărând încotro mergem sau ce avem de făcut. Suntem captivii unei rețele de care ne detașăm doar aparent în timpul acțiunilor. În intersecțiile neconștientizate ale duhului, tendințele noastre se transformă în decizii, timpul este intersectat de veșnicie, spațiul de nemărginire, omul interior de Cuvântul divin, toate acestea ilustrând misterioasa complementaritate transcendent/imanent.

Schimbările produse la nivelul intersecțiilor, îngăduie observația potrivit căreia punctele rezultate sunt active – actanți punctiformi care demonstrează că la temelia oricărei  acțiuni e  o intersecție.

Liniile ei constituive sunt vectorii necurmatelor mișcări din ale căror ciocniri energia se preface în materie, solidificându-se în sechelele subtilelor joncțiuni energetice. Apariția unei intersecții este semnul desfășurării unei acțiuni. Rezultatele confruntărilor energetice aflate la temelia  acțiunii, prin  apariția unor  calități inferioare actanților, sunt dezamăgitoare.

Aceste căderi ale rezultatului unei acțiuni în raport cu natura  agenților implicați, sunt o dovadă a regresului, iar concluzia poate genera semne de întrebare în legătură cu necesitatea actului.

Acțiunea își face apariția ca sancțiune divină, după izgonirea din Rai: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta…” (Facere 3,19), ceea ce pune asupra actului pecetea unui imperativ divin ontologic-compensator. În pofida acestei finalități, cicatricile actelor unei lumi prăbușite în păcat generalizează scleroza ei și instalează un nou haos, de această dată solidificat.

Definiția punctului este următoarea: „Figura geometrică plană, fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc” (DEX, pag. 761).  Fără dimensiuni, nu poate aparține materiei deși, în chip paradoxal, e o figură geometrică esențială. Își datorează existența intersectării unor forțe subtile, materiale sau mixte. Și percepția Adevărului e rezultatul  intersectării în conștiință a celor patru Evanghelii.

Intersectându-se cu Adevărul întrupat, la nivel simțual, și chiar rațional, cu totul în afara conștiinței, Pilat întreabă: „Ce este Adevărul?” Mântuitorul nu răspunde acestei întrebări absurde, dar traiectoria ei străbate veacurile devenind paradigma neînțelegerii în formă continuată. Ce nu a funcționat atunci, ce nu funcționează, din păcate, nici azi?

La întâlnirea cu Adevărul întrupat, procuratorul nu e în casa sufletului său, ci prin întortocheatele intersecții politico-militare iscate de agitația cărturarilor și fariseilor. Vederea ochiului înțelegător al conștiinței sale este blocată de frica provocată de contextul politico-militar. De aceea el nu recunoaște nici Adevărul din fața sa, nu aude nici glasul lui Dumnezeu din inimă.

Orice decizie trebuie să fie o lucrare a conștiinței în care răsună acest glas. Conștientizată la nivelul minții, decizia este transmisă organelor acțiunii. Conștiința procuratorului rămâne neintersectată de „sfatul cel negrăit”, zidurile inimii sale rămîn nestrăpunse de Voia Tatălui și, orb în intersecțiile concretului, el nu se detașează de propriile-i deprinderi. Reacția sa este strict psihologică, adecvată regulamentelor militar-administrative. Atitudinea lui este „corectă politic”. Prin eludarea conștinței nu discerne ce înseamnă a da Cezarului ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Cf. Mat., 22, 21). Se subliniază rolul crucial al conștiinței în abordarea lor, pentru că indiferent de importanța mai mică sau mai mare care li se atribuie, textura intersecțiilor poartă răspunderea  propriei existențe. 

Locul geometric al întâlnirii materiei cu transcendentul în unitatea realității este intersecția a cărei stranietate e sporită și de chipul în care punctul sesizează prin imanența sa, transcendența. Din această perspectivă, materia nu e suportul ci, scriitura sacrului, cuvântul acestuia. Citind în Crucea de lemn a Calvarului cutremurătorul Ei mesaj, abordăm înțelegerea dincolo de înțelegere: dacă moartea Cuvântului i-a lăsat și continuă să-i lase pe unii indiferenți, aceasta e cauzată și de neînțelegerea adevărului potrivit căruia moartea Lui e moartea noastră, a cuvintelor întrupate după chipul și asemănarea Lui  spre învierea noului lor sens dătător de viață veșnică.

Lepădarea de El e moartea sufletului pentru care nu există înviere. Stropit cu sânge divino-uman, lemnul Crucii arată că sacrificiul Mântuitorului e singura cale de eliberare a omului din robia stricăciunii și a morții.

Mântuitorul împlinește toate condițiile sacrificiului. Din marea Sa iubire de oameni, ni le reduce la „jertfa laudei”. Or, lemnul Crucii poartă aceste semnificații ca scriptură scrisă cu sângele Sacrificiului Suprem.

Crucea e singura intersecție prin care omul poate ieși din labirintul intersecțiilor profane în care omul își irosește viața exercitându-și libertatea și impunându-și voința.  Întreaga experiență umană (cenoscopia) privită de Seboek drept o rețea semiotică necesară menținerii în viață, e comparată de semantician cu o pânză de păianjen care în cele din urmă se dovedește a fi fatală, păianjenul ajungând să moară prins în propria sa plasă. (John Deley, Bazele semioticii, Ed. All, 1997, pag. 2,13).

Evadarea din textura intersecțiilor profane nu poate avea loc decât prin desprinderea de un plan și accesarea unor planuri superioare, oferită de Calea verticală a Crucii.

„Dați-mi  un punct de sprijin și voi urni pământul din loc” spunea Arhimede. Vor trece trei secole până când „punctul de sprijin” va fi revelat de intersectarea celor două brațe ale Crucii.

Depășind cea mai speculativă gândire, revelația supranaturală îl identifică cu o Persoană divină Care Își dezvăluie Numele.

Logosul e „punctul de sprijin” al lui „a fi”, Centrul Ființei, Supraintersecția Preasfintei Treimi și revelația Perihorezei, pentru că Dumnezeu este singurul iubitor de oameni („Că milostiv și iubitor de oameni, Dumnezeu ești și Ție mărire Îți înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”), El coboară la înțelegerea noastră, punându-ne înainte Taina cea din veac ascunsă – Chipul Puterii Sale dar și al asemănării. Lemnul Crucii poartă semnificațiile Intersecției perihoretice, ale intersectării Iubirii de Dumnezeu cu cea de aproapele, precum și pe cele ale asemănării chipului cu Chipul.

Pentru că Dumnezeu este Iubire” (Ioan 4,16), El ridică pe umerii Săi orizontala iubirii dintre noi așezând-o în inima Sa, așa cum arată poziția mai apropiată de polul superior a orizontalei pe verticala Crucii de lemn.

Înțelegerea teleologică a Iubirii în ființare îngăduie a identifica Ființa cu Iubirea. Dumnezeu este Iubire care, mai înainte de toți vecii, e Ființa unică a Preasfintei Treimi. În chip asemănător, viața omului este iubire. Orice îndoială pleacă de la  necunoașterea iubirii de Dumnezeu și netrăirea iubirii aproapelui.

„Îndoindu-se Petru se afunda” fiind  pe cale să-și piardă viața (Cf. Mat. 25-33). Același efect îl are îndoiala în plin act. În artele marțiale, luptătorii respectă cu strictețe  principiul nonintervenției în timpul aplicării unui procedeu de către adversar. Ce deducem de aici? Că neîncrederea, răzgândirea și cu atât mai mult reacția în timpul acțiunii sunt periculoase și deci contraindicate. E ca și cum un șofer s-ar opri sau s-ar răzgândi într-o intersecție.

Intersecția e locul și clipa întâlnirii forțelor în plină desfșurare ale acțiunii. Ea nu poate fi totodată nici locul, nici timpul suprapunerii unei alte acțiuni, decât în scop distructiv, deconstructiv. Ce-ar fi însemnat ca Mântuitorul, cedând sugestiilor unora, să coboare de pe Cruce?

Intersecția care poartă Revelația  Creatorului, a Împărăției Cerurilor și a Creației, nu în chipul unui simbol, ci al Adevărului absolut este suprasimbolică, pentru că este  supranaturală, divină, identică  Persoanei.

Suprafuncțional, supratemporal, având și neavând dimensiuni, sau nici având, nici neavându-le, origine a totului, Cauză a cauzelor și susținător al întregii creații, „punctul metafizic” revelat simțurilor, minții și mai ales duhului nostru este intersecție viePersoană, Fiul lui Dumnezeu.

În căutarea unei definiții a intersectării timpului cu Veșnicia, Petre Țuțea afirmă: „Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”.

Sfinții „cu smerenie dobândind dreapta cea preaînaltă la scaunul măririi” urmează calea împărătească a Crucii, nelăsându-se înșelați de „spânul” din basmele românilor care, profitând de nepăsarea cu care sunt abordate intersecțiile e mereu prezent la răscruce. Ne rugăm Maicii Domnului să „nu înceteze să se roage pentru noi, nevrednicii Ei robi, ca să ne mântuim de tot sfatul celui înșelător și de toată primejdia și fără de vătămare  să fim păziți de toată lovirea cea înveninată a diavolului” (Paraclisul Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Rugăciunea de sfârșit, pag. 31, ASA București), neabandonând în același timp rugăciunea neîncetată. Dacă e chemată, Maica Domnului ne întâmpină pretutindeni (cf. idem, Cântarea a 4-a și a 5-a, pag. 14), îndrumându-ne pe căile pocăinței.

Intersecția Dumnezeu-om ne-a fost dăruită la Cincizecime în Chipul Bisericii luptătoare. Este și „locul de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului” (Pr. prof. dr. Mihai Valica, Biserica, națiunea și politica, în „Atitudini”, 1, din 9 ian. 2010, pag. 31), care, confirmând rolul divino-uman al acestei Intersecții, vine în completarea descrierii binecunoscutelor lucrări ale Crucii locuite. Este singura ieșire din praful intersecțiilor profane de care, nedetașându-se, oamenii riscă să rămână cicatricile unei existențe irosite.

Louis de Broglie emite ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. În mişcarea sa o microparticulă (electronul), se comportă atât ca particulă cât şi ca undă.

Fiecărei particule i se asociază o undă cu λ invers proporţională cu masa (m) şi viteza particulei (v).

λ= h/mv  în care h- constanta lui Plank

Principiul de incertitudine al lui Heisenberg elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule arătând că este imposibil să se cunoască simultan atât poziţia cât şi viteza de deplasare a unei particule.

Schrödinger, având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor, tratează atomul ca pe un sistem de unde staţionare elaborând, pentru unda tridimensională asociată electronului, ecuaţia de undă a lui Schrödinger – ecuaţie fundamentală a mecanicii cuantice ce corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E, m, v) cu cele ondulatorii (amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x, y, z).

Rezumând, în mecanica cuantică noţiunea de traiectorie a electronului este înlocuită cu noţiunea de probabilitate de existenţă a electronului.

Electronul este imaginat ca o particulă care se mişcă cu viteză foarte mare în spaţiul din jurul nucleului. Atomul este imaginat ca fiind format dintr-un nucleu înconjurat de un nor electronic (orbital) care nu are graniţe precise. (Marian Naiman, „Teoria mecanic-cuantică a suprastructurii atomuluihttp://astroclubul.ro/wp-content/uploads/2014/01/Prezentare-generala-spectroscopie-Jan-2014…)

Teoria Microparticulelor reflectă principiul filosofic al dualității, întâlnit la toate  nivelele  intersecțiilor, incertituinile și probabilitatea care domină lumea materială.

Din Raiul Unu-lui omul cade în lumea stricăciunii și a morții în care trebuie să facă față dezlănțuirii energiilor de rang inferior, fragmentării și atomizării materiei, și labirintului de intersecții-capcană aflate în stăpânirea duhurilor văzduhului. Sunt intersecțiile porivnicului, crucile pervertite ale Satanei, ale marelui imitator, folosite de sataniști. Crucile din filmele horror poartă sensul pervertirii, prin plasarea lor în cadrul unor contexte manipulatorii, menite să inspire groază și confuzie.

Același efect profanator îl are folosirea crucii în scopuri meschine: divinatorii, magice, financiare sau criminale. În ce-i privește pe bieții oameni (printre care chiar cunoscuți folcloriști) care, deși botezați, din ignoranță, văd în cruce un simbol al morții, nici ei nu sunt departe de categoriile amintite.

La polul opus  se situează acele bătrâne care sărută pereții Sfintei Biserici cum sărută Sf. Cruce din mâinile Preotului, iar dacă gestul lor e calificat ca pietism, el este preferabil  atitudinilor profanatoare, pentru că știind sau nu, ele sărută Crucea locuită.

Se pune întrebarea: există totuși ieșire din ubicuitatea intersecțiilor?

Din fericire  există dar „(…) îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei, 7,14). Mulți o evită, preferând deliciile turismului prin intersecțiile fără Dumnezeu, asemenea lui Prometeu rău înlănțuit  a lui A. Gide sau „domnului K” personaj principal al romanelor lui Kafka. Alții se prăbușesc de pe treptele scării „pe înălțime rezemată” (Ac. Sf. Cruci, icos 2), recăzând în plasa intersecțiilor profanului.

Încheiem rugându-ne: „Bucură-te prin care toată lumea s-a mântuit, Bucură-te cinstită Cruce păzitoare a creștinilor!”

29 mai 2014, Înălțarea Domnului

Adrian Harghel

Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie!

 

Volumul reeditat la Chișinău de „Balacron“ SRL în 2013 îi are ca autori pe Vasile Șoimaru, Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur însă adună și texte semnate de Mircea Vulcănescu, Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ion Iachim, Vasile S. Popa, Iancu A. Constantin, Gheorghe Nicolescu, Andrei Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Viorel Cojocaru. Prefațată de Vlad Pohilă, cartea are cincisprezece capitole, ultimul înfățișînd cititorului nouăzeci și șase de imagini, spre a demonstra, încă o dată – dacă mai era nevoie! – că ne aflăm sub dominația vizualului. Într-adevăr, măcar prin fotografia reluată și pe coperta întîi

(pe care mi-am permis a o reproduce și în cuprinsul recenziei de față), multe dintre aceste instantanee, destule vădind harul artistic al neobositului Vasile Șoimaru, coordonatorul curajosului proiect pe care l-aș numi reîntregirea spirituală a neamului românesc, rămîn îndelung pe retină, lucrînd obsesiv în subconștientul cititorului patriot. Din această obsesie și totodată ca un fel de ispășire au fost generate paginile mele – mărturie întîrziată, căci prea puțină mi-a fost rugăciunea pentru drama fraților basarabeni și bucovineni pînă a-l fi auzit pe dîrzul român originar din Cornova[4] vorbind la clubul Muzeului Țăranului Român în seara de vineri 13 cireșar 2014, la o dublă lansare: a noii ediții a cărții Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare și a albumului-monografie Românii din jurul României în imagini.

Vasile Șoimaru

Așa cum ne lămurea Roxana Iorgulescu-Bandrabur pe cei care auzeam pentru întîia oară despre Vasile Șoimaru, d-sa a dovedit o rară abnegație prin călătoriile sale în jurul României spre identificarea enclavelor românismului; această strădanie constituie și o căutare a sinelui. Or, adaug, dobîndirea conștiinței sinelui lărgit pînă la identificarea lui cu acela al neamului, implicit demersurile inițiatic-recuperatoare ca ale acestui cornovean tenace mi-au fost înstrăinate pînă în prezent de idiosincraziile stîrnite mie, apoliticului, de inși care au încercat, încă din 1990, monopolizarea în beneficiu politic propriu a complexei problematici a reîntregirii Patriei. Exemplar, Vasile Șoimaru și-a sacrificat cariera universitară și politică, a renunțat la viața tihnită de pensionar dedicat cultivării relațiilor prietenești și de familie, pornind într-o aventură spirituală admirabilă. Convingerea mea este însă că – parafrazîndu-l pe monahul-scriitor Nicolae (Steinhardt) de la Rohia – cel ce e însuflețit de asemenea intenții generînd la fapte înalt-semnificative pentru semeni dăruind va dobîndi. Dar mai bine să-i dau cuvîntul autorului: În ultimii cinci ani (textul Trei pelerinaje la Cotul Donului e datat semnificativ 1 Decembrie 2013 – cf. op. cit., pp. 15-28 – nota mea, M. F.) am întreprins trei drumuri, trei expediții dificile, la Cotul Donului, minunate pelerinaje, pline de descoperiri neașteptate și de dezvăluiri ale unor adevăruri durute.

O cale de restituire, similară aceleia pe care eu însumi o întreprind (este vorba despre un dublu demers deopotrivă pedagogic – predînd „literatura arestată“ elevilor de liceu –, și teoretic – specific istoriei literaturii contemporane), de această dată istoric-religioasă, se relevă cititorului ca un emoționant „drum al crucii“ – sintagma îi aparține lui Aurel State, un alt mărturisitor-

E de reținut că pe aceleași coordonate spirituale s-a înscris și răscolitorul DVD de 53 de minute Eroism și jertfă pe Frontul de Est, realizat și lansat de Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca în 2010, cu concursul medicului nonagenar și veteran de război Iosif Niculescu[6]. Am luat parte, ca membru al acestei fundații, la vremea cuvenită, la memorabilul eveniment organizat la sediul din strada B. Șt. Delavrancea, nr. 2, în prezența intervievatului. Prin vrerea Proniei Cerești, Vasile Șoimaru a ajuns în 2012 în posesia acestui DVD care i-a schimbat percepția asupra evenimentelor, cum ține să precizeze: (…) în primăvara (lui 2012) a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea și sentimentele (…)

Lecția de viață primită cu acel prilej avea să-i fie neobositului peregrin decisivă. Constată, ajuns la Cotul Donului în anul comemorării a 70 de ani de la dezastrul din noiembrie 1942, cînd 150 000 de români au pierit, că străbătuse pînă acolo, conform kilometrajului de la bordul automobilului său, exact 1942 kilometri de la Chișinău, via Poltava și Harcov! În mod simbolic, după încetarea unei ploi torențiale de trei sferturi de oră (nu plouase întreaga vară în zonă!), ca-ntr-un ritual, urcă pe cel mai înalt deal al localității Kletskaia și se lasă purtat de inspirația divină. Iată ce mărturisește: (…) am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legînd-o cu scotch, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independeței (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al R. Moldova, [din care a făcut parte însuși Vasile Șoimaru – nota mea, M. F.], care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență față de Rusia). Am prins poza tot cu scotch, de cruce, pe care am înfipt-o cît mai adînc posibil în pămîntul alb ca varul răzmuiat de ploaie și am fotografiat-o, am destupat o sticluță-suvenir de coniac „Ștefan Vodă“ (Călărași), am turnat în dopul sticluței cîteva picături de coniac și le-am sorbit de sufletul și în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, în Stepa Calmucă și la Stalingrad, am pornit muzica din automobil cu excelenta trupă K 1 Band și superbul său șlagăr „Toți ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!“, precum și excelentul cor al elevilor de la Liceul „Prometeu“ din Chișinău, cu emoționantul lor „Îndemn la Unire“ [dirijează Veaceslav Adam; cîntecul l-am auzit prima oară în cadrul pomenitei  lansări memorabile din 13 iunie 2014. Aflu că se poate asculta la https://www.youtube.com/watch?v=2LTeE7alo5o – nota mea, M. F.] și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că, în sfîrșit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului… (Cf. p. 34). Cît m-ar bucura să-i urmeze exemplul măcar unul dintre politicienii dîmbovițeni care-și atribuie, mai ales în campanii, vajnice sentimente patriotice!…

În interviul consemnat la 27 septembrie 2012 de Roxana Iorgulescu-Bandrabur și de Vasile Șoimaru medicul veteran Iosif Niculescu își exprima tulburător opinia: Eu cred, domnule Șiomaru, că această rîvnă a Dvs., încununată de succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morți acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfînt în acel pămînt și Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfînt român, care zace în Stepa Donului… Îmi pare rău că eu sînt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români… (Cf. op. cit., pp. 57-58).

Ignorată ori denigrată de istoria oficială a regimului comunist, campania românească din 1941-1942 mi se relevă foarte clar prin cartea lui Vasile Șoimaru nu doar ca firesc- reîntregitoare a teritoriului patriei, ci și ca o veritabilă cruciadă modernă. Mărturiile preoților militari sînt întru totul edificatoare. Astfel, protopopul corpului 3 armată, maiorul Gh. Ureche, folosește în darea sa de seamă acoperind perioada 1 octombrie – 1 noiembrie 1942 sintagma războiul cruciadei (v. p. 95), iar preotul căpitan S. Coman, pentru august 1942 – luptele date pentru Cruce și Neam ori misiunea noastră de luptători ai Crucii. Cel din urmă menționează chiar că Mi-au adus și acolo (la slujba oficiată într-o localitate la sud de Rostov – nota mea, M. F.) douăzeci de copii pentru botezat și că la Anapscaia, lîngă Anapa, am botezat petruzeci și unu de copii și am făcut trei înmormîntări dintre (sic) localnici, iar după o slujbă precizează cum a venit la el un bătrîn care a sărutat Crucea și a izbucnit în hohote de plîns zicînd: „De douăzeci de ani n-am auzit o Sfîntă Slujbă“ (cf. pp. 96-97). Pe unde au trecut, ostașii români, sfătuiți de preoții militari, au ridicat ba cîte o cruce – precum aceea înălțată, simbolic, pe soclul de pe care fusese dărîmată statuia din beton a lui Lenin, în parcul unui fost cinematograf, pe lemnul ei încrustîndu-se inscripția „Recunoștință eroilor români căzuți pentru neam și pentru cruce. Ambulanța 46 Cavalerie“ –, ba cîte o capelă, ba cîte o troiță… Porniți către Răsărit cu preoții în frunte sub ocrotirea icoanei Sfîntului Ioan Botezătorul[7] încredințată personal de generalul Ion Antonescu, militarii erau conștienți de misiunea lor creștină. Altfel nu poate fi explicat entuziasmul cu care, între două bătălii, renunțînd la odihnă, au reparat unele lăcașuri de cult ori cimitire lăsate de regimul ateu în paragină. Localnicii din Anapscaia, Anapa, Valea Sucho, Insula Utrich, Vasiliewka, Varvarowka, Rujewscaia, Gromky, Verhni-Salamanowsky ș.a. au păstrat, desigur, cîtă vreme au trăit, recunoștință acelora care, aducîndu-le Evanghelia, precum odinioară apostolii, le-au botezat copiii, le-au reamintit frumusețea slujbelor ortodoxe, le-au reorientat inimile și mințile către cer…

(Aici formatul scris al revistei conține icoana Sfîntului Ioan Botezătorul cu care a plecat la luptă Armata Română pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941).

„Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

drumul viitorului” (Ion Antonescu, 10 mai 1941).

În fiecare duminică și sărbătoare facem rugăciuni și sfeștanii pentru ostași – mai notează preotul S. Coman în adresa trimisă Inspectoratului Clerului Militar – Alba-Iulia. Vin la aceste rugăciuni și foarte mulți localnici. În fiecare zi, apoi, sîntem solicitați de către localnici să le facem diferite servicii religioase: botezuri, parastasuri, înmormîntări, împărtășiri etc. (Cf. op. cit., p. 97). Așadar, pe lîngă eforturile fizice presărate în calea lor ca dovezi ale dragostei de Hristos și de semeni, preoții militari români au desfășurat o neîntreruptă activitate pastorală și misionară. Să mai reținem dintr-o dare de seamă semnată de șeful de Stat Major colonel A. Runceanu: S-a oficiat în fiecare duminică serviciul religios prin diferitele comune prin care au trecut sau se găsesc în prezent cantonate unitățile. S-au botezat de către preotul Spitalului de Campanie Nr. 2, în decurs de 2 luni, în regiunea Timoschevkaja, circa 500 copii, iar de către preoții Diviziei a 11-a, circa 90 copii. S-au oficiat parastase pentru morții locuitorilor din diferite comune prin care au trecut. La sfîrșitul fiecărei slijbe religioase, preoții țin populației civile predici de educație creștinească, arătîndu-le rolul bisericii și al credinței în viața unui popor. (Cf. op. cit., pp. 92-93).

Revin la neuitatul, înțeleptul Iosif Niculescu, erou și mărturisitor despre această campanie: Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau [să prididească – nota mea, M. F.] cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu și de preoți, aceștia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost. (Cf. op. cit., p. 69. Sublinierea îmi aparține).

Episodul relatat de Iosif Niculescu – rememorat și de Ion Coja la evenimentul bucureștean din 13 iunie 2014, postat pe blogul personal și publicat în cartea de care mă ocup aici, anume  în capitolul VI – ilustrează statura uriașă a unor români formați la sînul Bisericii, realitate ținînd de miracol, care le-a dat și continuă să le dea fiori ateilor&sataniștilor aflați la cîrma destinelor omenirii: [la Gromki], unde era biserica, în dreapta, erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormînt mai mare decît blocul ăsta, în care locuiesc, un mormînt de 30 de metri lungime și 20 metri în lățime. Acolo au fost îngropați morții de la Divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile. Și i-am spus: „Hai, părinte, că se văd rușii!“ Și el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile“. Era un om conștiincios și l-au luat rușii prizonier. A murit acum doi-trei ani. (Cf. op. cit., p. 54).

Pregătind acest material spre publicare, am găsit undeva un îndemn al acestui om ce era mic de statură, dar măreț în fapte, îndemn pe care-l consider un crez de viață nimerit a fi notat nu numai de semenii aflați în situațiile-limită pe care Dumnezeu i le-a pus dinainte medicului Iosif Niculescu, ci și de oricare ființă inteligentă de pe pămînt. Contaminat de spiritul eclectic al cărții pe care o recenzez, îl includ aici: Am fost întotdeauna în prima linie, pe front, și la spital unde era primejdia mai mare. M-am închinat mereu, chiar de zece mii de ori pe zi, nu m-au atins nici gloanțele și nici cele mai mișelnice nelegiuiri. // De aceea vă spun: închinați-vă neîncetat și Sfînta Cruce o să vă salveze. Pe ea este lumina cea Sfîntă – cine o poate birui? În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. Amin. (26.09.2012).[8]

Transformat în reporter la rugămintea lui Vasile Șoimaru, Gheorghe Pârlea consemnează (în cap. V. Ei au supraviețuit măcelului de la Cotul Donului) convorbirile cu alți veterani: Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani și Mihai Dascălu, de 91 de ani (din satul Soci, comuna Miroslăvești, județul Iași) și cu verii Eugen și Vasile Isachi, de 91 și 92 de ani (din satul Mitești). Sentimentele copleșitoare încercate în urma acestei experiențe de viață prilejuite de către Vasile Șoimaru care i-a descoperit pe cei patru „bătrîni matusalemici“ sînt punctate autoironic: Și moș Ion Paiu, firav cît un pai dar cu sufletul semeț ca o stîncă, iradia de bucuria vieții. Întîlnirea cu el ne-a făcut să ne rușinăm că noi, generațiile de după război, scutiți de obolul nostru jertfelnic adus Patriei, trăim pe seama demnității celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să reîntregească Țara, în speranța aducerii înapoi a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu le scade meritele. În război, eroi sînt și de partea învingătorilor, și de partea învinșilor. Iar noi, urmașii lor, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generației lui Ion Paiu din Soci, adăugată Istoriei Neamului Românesc. (Cf. op. cit., pp. 77-78).

O dimensiune specială a cărții-evocare a faptelor de arme eroice românești din al doilea război mondial, înadins ignorate și cu grijă evitate în mediul școlar și chiar universitar din rațiunile „corect politice“ ale experților de ieri și de astăzi în oportune temenele politice, este republicarea unor texte mai puțin cunoscute. Am citat deja din capitolul VI. Preoți ai Armatei Române în tranșeele de la Cotul Donului și Stepa Calmucă, incluzînd extrase edificatoare din cartea scoasă de Fundația general Ștefan Gusă în 1998, intitulată Preoți în tanșee. 1941-1944 și avîndu-i ca autori pe Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Andrei Nicolescu. Mai notez cîteva tituri de capitole: VII. „…Pînă se termina această operațiune, înghețam și degeram…“, datorat lui Iancu A. Constantin, autorul unor Amintiri din lagărul sovietic (cf. revista „Cugetul“, nr. 2, 2006); VIII. „Tancurile… Au luat-o de-a lungul șanțurilor strivindu-i pe ostașii români“, fragment dintr-un viitor roman al lui Ion Iachim; IX. „O țară fără statui și fără eroi nu are viitor!“, cu fragmente din romanul lui Vasile S. Popa, Ultima noapte la Tanais; X. Al treilea drum cotit la Cotul Donului, reproducînd un fragment din articolul Un pelerinaj cu sacrificii al preotului Viorel Cojocaru, publicat în revista „Literatura și arta“ din 21 noiembrie 2013…

Întrerup enumerarea spre a cita din ultimele două capitole două pasaje ce mi se par foarte importante. Iată mai întîi decupate cîteva fraze dintr-o scrisoare de răspuns a mareșalului Ion Antonescu, datată 29 octombrie 1942, trimisă lui I. C. Brătianu: (…) A mă fi oprit la Nistru și a „retrage azi forțele din Rusia“ înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acțiune în contra căreia nu v-ați pronunțat public, însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea țării, în cazul victoriei germane, condiții dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici granițele care vor voi să ni le mai lase rușii, nici libertățile noastre și nici măcar viața familiilor și copiilor noștri; în sfîrșit, însemnează, din cauza nestabilității și feloniei pe care mă sfătuiți să o practic – și aceasta este cea mai mare crimă – a asigura țării în viitoarea comunitate europeană o poziție morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale și ar putea să-i fie chiar fatală (…) (Cf. op. cit., p. 130). Este un limbaj al onoarei, al deontologiei militare străin, desigur, politicienilor de joasă condiție și mai ales bolșevicilor dimpreună cu uneltele lor dinăuntru, trădătoare ale interesului național. În logica vicioasă a acestora, eroismul luptătorilor români, jertfa lor pentru reîntregire teritorială constituiau „acțiuni dușmănoase îndreptate împotriva marii țări prietene dela Răsărit“! Atrag atenția și asupra articolului complementar fragmentului de scrisoare a mareșalului Ion Antonescu, articol datorat părintelui Viorel Cojocaru, din care frazele următoare sînt memorabile și ar trebui să facă degrabă înconjurul României spre a-i trezi din adormire nu numai pe istorici și pe intelectuali, în genere, ci și pe deținătorii vremelnici ai puterii actuale: Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna[9] vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea[10] nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile îmi aparțin).

O surpriză emoționantă pentru mine, vechi membru al Cenaclului euxin[11], frecventat, între alte personalități, și de către Măriuca Vulcănescu, fiica marelui filosof și om de cultură, decedat la Aiud, Mircea Vulcănescu, l-a constituit capitolul XI. Scrisoarea lui Ștefan Vodă, reprodus din vol. Litanii pentru trei stări. Poezii, teatru, traduceri, adaptări, Chișinău, Editura Prometeu, 2004. Versurile în stil popular datorate lui Mircea Vulcănescu răsună eminescian, în prelungirea Doinei: Sufletul rău m-a durut / Pe păgîn să-l văd la Prut, / Gonind fără omenie / Moldovenii în robie; / Să simt mirosul de leș / Pînă-n scaunul de Ieși; / Să văd cum ți se sfîșie / Trupul falnic, Românie; / Ori s-aud de la Orhei / Blestem jalnic de femei, / Acoperind ropotele, / Și să n-aud clopotele… (Cf. op. cit., p 140).

Autorii volumului dedicat însîngeratului Cot al Donului încheie seria textelor cu trei poezii mai puțin cunoscute: Nu-l uitați, de Nichita Stănescu, Crucea din stepă, de Radu Gyr și  Nu plînge, Maică Românie, versuri găsite în ranița unui soldat mort în 1918, pe muntele Sorica, din Carpați.

Se cuvin citate măcar cîteva strofe din aceste creații inspirate:

Nu-l uitați pe cel căzut în război,

strigați-l din cînd în cînd pe nume,

ca și cum ar fi viu printre noi

… și atunci el va surîde în lume.

                       (Nichita Stănescu, Nu-l uitați, cf. op. cit., p. 156);

***

Spune șoapte moi ca o mătase

pentru camaradul din țărînă.

Mîngîie cu grele mîini sfioase,

scîndura beteagă într-o rînă,

 

lung, sărută casca de pe cruce,

se ridică, șterge-o lacrimă din geană,

și, cu liniște de sfînt și de icoană,

către zări care ucid se duce…

(Radu Gyr, Crucea din stepă, cf. op. cit., p. 158);

***

Nu plînge, Maică Românie!

Pentru dreptate noi pierim;

Copiii noștri, peste veacuri,

Onoare ne vor da, o știm!

 

Nu plînge, Maică Românie!

Adună tot ce-i bun sub soare;

Ne cheamă și pe noi la praznic,

Cînd România va fi Mare!

                                    (Soldatul anonim, cf. op. cit., p. 159).

Ca profesor de literatură și limbă românească, înlăcrimat le aduc mulțumiri lui Vasile Șoimaru și colegilor săi pentru aceste versuri, îndrăznind, foarte întîrziat, să mă rog de iertare îngenunchind dinaintea acestor Poeți. Le sugerez colegilor mei, autori de auxiliare didactice și manuale, care au uitat să le propună pînă acum spre studiu elevilor extraordinare strofe precum cele reproduse în cartea Cotul Donului 1942 să se grăbească măcar multiplicîndu-le, analizîndu-le și comentîndu-le, ca noul an școlar ce va să înceapă să nu-i mai afle nepregătiți! Eroii noștri de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă așteaptă de prea mult timp; cît n-am cunoscut aceste adevăruri sfîșietoare, am fi putut invoca scuza stupidă a ignoranților; dar de-acum înainte, cunoscîndu-ne păcatul, să ne spovedim și să trecem deîndată să-i pomenim deopotrivă în Biserici și în Școli.

București, 28 iunie 2014

Mihai FLOAREA

Apusul de soare brâncovenesc – Răsăritul continuu al Creștinătății

               

Apusul de soare se însoțește cu melancolia prohodului cosmic în timpul căruia clopotele Vecerniei bat în ritmul stins al înserării. Și totuși, în adâncul sufletului pâlpâie o inexplicabilă bucurie. Soarele se împământează, lumina se întrupează în țarina alcătuirii noastre. Apusul e Răsărit și început așa cum, în chip minunat, aflăm la Facere: „Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi” (Facere 1,5).

Veșnica Pomenire a apușilor noștri: părinți, strămoși și frați întru Hristos poartă veșmântul însângerat Apusului de Soare însângerat al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, Sfinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum și al Sfântului Ianache sfetnicul.

Apusul lor mucenicesc este modelul creștin care, acum trei secole, a însămânțat Pământul cu un necurmat Răsărit, pentru că „unul este semănătorul și altul secerătorul” (Ioan 4,37), de trei sute de ani  ne bucurăm de „holde… albe pentru  seceriș” (Ioan 4,35) adunând „roade spre viața veșnică” (Ioan 4,36). Secerăm mai cu seamă în 2014 – Anul comemorării Sfinților Martiri Brâncoveni, recolta  „albită” de Soarele Dreptății care este Hristos.

4 iunie2014. Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip.

Dr. Adrian Harghel

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

                                       Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                      Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

[1]Suita de manifestări a fost mai amplă, întinsă pe trei zile, în cadrul tricentenarului martiriului Sfînților Brâncoveni, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești. Organizatorii au propus celor interesați un program exclusivist, acoperind, adică, o arie geografică specifică zilelor noastre ce ignoră pe cei care nu posedă automobilie. Pendulînd între Muzeul Județean de Științe ale Naturii Prahova (expoziția Miniaturi de arhitectură brâncovenească propusă pentru vineri, 15 august), Palatul Domnesc de la Mogoșoaia (Galeria Cuhnia, conferința Icoana martirilor Brâncoveni semnată Sorin Dumitrescu, prezentată de autor, sîmbătă, 16 august, ora 13; Sala Scoarțelor, din Palatul Brâncoveanu, conferința Constantin Brâncoveanu în contextul european al vremii, susținută de scriitoarea Ileana Toma, ora 16; Galeria Parter, Puterea viziunii – expoziție de icoane închinate Sfinților Martiri Brâncoveni de pictorița Elena Murariu, prezentată de Răzvan Theodorescu, ora 17; intermezzo: Ion Crețeanu, rapsod din Oltenia, Balada lui Constantin Brâncoveanu, ora 17,30; Sala Scoarțelor, recital de pian susținut de Cristian Mihai Dirnea, ora 18,30), Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, București (duminică, 17 august, Sfînta Liturghie oficiată de Patriarhul Daniel și resfințirea în urma lucrărilor de restaurare, orele 8,30 – 13) și din nou Palatul Domnesc de la Mogoșoaia (micro-expoziția Stair away semnată de Jungwoon Kim, prezentată de criticul de artă Erwin Kessler, ora 17; Galeria Cuhbia, lansarea „Ghidului Palatului Mogoșoaia“ pentru copii, ora 17,30; Galeria Cuhnia, piesa de teatru Plecare fără întoarcere, dramatizare a romanului Ultimul Constantin, de Ileana Toma interpretată de compania de teatru Civic Art). Dintre acestea, grație ofertei familiei Eugen și Ileana Toma  de a ne transporta din capitală în Mogoșoaia sîmbătă, 16 august, am putut revedea expoziția Elenei Murariu și am audiat conferința Constantin Brâncoveanu în contextul european al vremii. Am reprodus aici notițele mele comparîndu-le cu textul pus la dispoziție de familia Toma, căreia îi adresăm mulțumirile noastre și pe această cale! (Mihai FLOAREA).

[2] Într-o anexă la textul orientativ al conferinței, se citează din „Magazin istoric“ nr. 10, octombrie 1973, p. 15: Art. 17. Această diplomă și articolele vor avea urmare și putere atunci cînd, după ce vor fi înfățișate prea strălucitului Domn D. Cantemir, ne va depune jurămînt de credință în fața Preasfintei Treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre și ne va sluji cu slujbă credincioasă și cinstită…, iar după intrarea oștirilor noastre va aduce pe toți boierii mari și mici, oștirea și tot poporul moldovean ca să ne jure credință și se va uni cu oștile noastre. Luțc, aprilie 13, 1711, PETRU, Contele Golovkin.

[3] Următoarele două paragrafe fac parte dintr-o altă anexă, intitulată Gîndirea istoricilor cu prejudecăți. Aleg un singur exemplu

[4] Am folosit cîteva date biobibliografice ce mi s-au părut necesare acestui text cercetînd http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/dr-vasile-soimaru/:

Economist, conferențiar universitar, publicist, maestru fotograf, născut la 30 aprilie 1949, în comuna Cornova, fostul ținut al Orheiului (azi, raionul Ungheni), în familia de gospodari Șoimaru Alexei și Nina (născută Roșca), Vasile Șoimaru este licențiat al Facultății de Economie a Institutului Politehnic (ulterior – Universitatea Tehnică) din Chișinău (1971). Are studii de doctorat (1973-1977) la Institutul de Finanțe și Economie din Leningrad (Sankt Petersburg), și a susținut, în 1978, teza de doctorat în economie Prognozarea productivității muncii în industria RSSM. (…) În 2004 editează albumul Poeme în imagini, iar în 2008 – albumul-monografie Românii din jurul României în imagini, cu un studiu introductiv și circa 850 de imagini, selectate din mii de lucrări efectuate, timp de cinci ani, în zece țări, pe trasee ce însumează peste 100.000 km. Este o carte pentru veșnicie, pentru că niciodată nu vor mai putea fi surprinse mărturiile așa cum V. Șoimaru  le-a înregistrat și pe care le lasă tuturor românilor. Unicitatea acestei lucrări este o realitate științifică (prof. univ. dr. Zamfira Mihail).

[5] Cf. vol. Drumul crucii. Amintiri de pe front și din Gulaguri, București-Pitești, Editura Rost și Fundația Sfinții Închisorilor, 2013.

[6] Iosif Niculescu (Dumitrescu i-a fost numele inițial) s-a născut la 27 septembrie 1914 și a decedat în 2 ianuarie 2013. Clasele primare le-a făcut la Şcoala „Dora D’Istria” (Şcoala Silvestru), între 1921-1924, prima şcoală primară înfiinţată în Bucureşti, în 1860, de către prinţesa Elena Ghica (cu pseudonimul literar Dora D’Istria). La aceeaşi şcoală au învăţat tatăl şi bunicul său. Între 1925 şi 1932 a urmat cursurile Liceului „Cantemir Vodă“, avîndu-l ca director pe Vasile Şuteu, profesor de limba germană şi latină. Între anii 1932-1938 este student la Facultatea de Medicină din Bucureşti. În paralel, începînd cu anul III, a fost extern şi intern la mai multe spitale din Bucureşti. Este mobilizat în 1941 şi trimis pe front, iniţial în Basarabia, apoi mutat la spitalul 4 de campanie din Odessa şi ulterior trimis la Regimentul 22 de Infanterie din Târgovişte ca medic de batalion. Alături de acest regiment parcurge pe jos drumul de la Tighina până la Cotul Donului între lunile mai şi septembrie 1942. Participă la toate luptele duse de Armata Română pe Frontul de Est, până la ruperea frontului din 19 noiembrie 1942, după care se întoarce în ţară. Dă concurs de secundariat în Bucureşti şi lucrează la Spitalul Brâncovenesc până în iulie 1943. (Biografie completă la http://foaienationala.ro/biografii-dr-iosif-niculescu-supravietuitor-din-lupta-de-la-cotul-donului.html ).

[7] La întrebarea legitimă de ce a fost ales tocmai Înainte mergătorul Domnului nostru Iisus Hristos ca ocrotitor al armatei române, răspunsul nu mai poate fi astăzi ocolit. Reproduc în acest sens următorul document istoric:

Într-o condică, cu cîteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu nr. 1:

„Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli.

Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici“.

Corneliu Z. Codreanu

(Din luptele tineretului român, 1919–1939. Culegere de texte, Bucureşti, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993)

[8] Cf. http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/262/cultul-sfintei-cruci-mărturii

[9] În acest sens, e cunoscută și vehiculată sintagma „generalul iarnă“.

[10] În filmul din 2010 al cărui protagonist este Iosif Niculescu este vorba și despre alte trădări. Cartea prezentată în rîndurile de față, pe care o recomandăm călduros tuturor iubitorilor de adevăr, cuprinde extrase din textul DVD-ului în cauză (v. pp. 40-48).

[11] Înființat inițial la Schitul Darvari, după 1990 și continuat sub conducerea părintelui prof. dr. Adrian Niculcea la Biserica Pogorîrea Sfîntului Duh-Titan, București. Expresia scrisă a acestei inițiative culturale o constituie periodicul „Ecclesia euxina“, inițial denumit „Euxin“ (v. http://www.euxin.wordpress.com ori euxin.wordpress.com/2008/07/20/ecclesia-euxina-25/ ; https://euxin.wordpress.com/2013/07/12/ecclesia-euxina-nr-45-2012/ etc.).