Ecclesia euxina nr. 55 / făurar 2015

decembrie 19, 2015

Un pelerinaj la Sîmbăta de Sus

Referiri la Anul Sfinților Martiri Brâncoveni – 2014

 

Organizat de domnul profesor Gabriel Chelaru, secondat de neobosita doamnă Ștefania, pelerinajul unor enoriași ai Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan la Mînăstirea Brâncovenească din Sîmbăta de Sus tinde să devină tradițional.

Consătean cu arhimandritul Teofil Pîrîian (născut la 3 martie 1929, Topîrcea, jud. Brașov – trecut la Domnul la 29 octombrie 2009, la Spitalul Militar din Cluj-Napoca)[1], coautor al unei monografii închinate localității unde a văzut pentru întîia oară lumina zilei[2], dl prof. Gabriel Chelaru frecventează Cenaclul Euxin și mă onorează cu prietenia. De aceea, am dat curs invitației domniei sale și, pentru prima oară, am luat parte în anul comemorării Sfinților Martiri Brâncoveni la această deplasare, neputîndu-mi reprima amintiri nostalgice: primul pelerinaj cu enoriași de la acest lăcaș bucureștean păstorit cu mare vrednicie de pr. prof. dr. Adrian Niculcea a fost organizat, prin 1997, chiar de subsemnatul…

Așa cum am mai mărturisit public într-o altă împrejurare, de Sfîntul Constantin Brâncoveanu mă leagă nu numai setea de adevăr istoric și religios, ci și o mare și înrămată litografie (cît a treia parte dintr-o ușă obișnuită), pe care am avut-o sub ochi de cînd m-am născut pînă pe la paisprezece ani, cînd am schimbat domiciliul, tabloul rămînînd în grija proprietarilor săi – familia Marghiloman Dumitru și Elena. Sîngeroasa scenă realistă color a martirajului înfiora pe toți aceia care ne vizitau, pe mine și pe mama, în modesta încăpere care ne fusese închiriată, prin 1950-1951, în imobilul din strada Constantin-Dobrogeanu Gherea, numărul 67, vis-à-vis de clădirea care adăpostea Școala generală nr. 6 (precizez că zona aparține actualmente sectorului 1 al capitalei)… Purtînd în amintire acea reprezentare, îmi place să cred că domnitorul-martir, fiii săi și sfetnicul Ianache Văcărescu, înainte de a fi fost canonizați, mi-au vegheat copilăria, călăuzindu-mă spre credință, în pofida educației apăsat ateist-materialiste primite în școală…

Peste ani, mi-a fost dat să văd cum acelei de neuitat litografii a copilăriei mele îi răspunde, hieratic, divin-inspirata Elena Murariu, printr-o suită de icoane de o frumusețe ce implică îngenuncherea și ruga. Îmi permit să reproduc în cuprinsul acestui articol două[3] asemenea icoane, precizînd că am avut privilegiul de a lua parte la vernisajul din 27 iunie 2013, desfășurat în sala „Irina Nicolau“, situată în incinta Muzeului Țăranului Român și că am văzut expozițiile ulterioare ale artistei de la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ (acolo s-a lansat și un excelent documentar realizat de Marilena Rotaru), de la Palatul Mogoșoaia, unde am ajuns grație familiei Toma Eugen și Ileana, cenacliști de-ai noștri și, în fine, de la Muzeul Național al Pompierilor „Foișorul de foc“, unde i-am dus și pe elevii clasei a XII-a C, din Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“, al căror diriginte sînt în prezent[4]. Trebuie să menționez, în acest context, și excelentul album tipărit de C.N.I. „Coresi” S.A. în 2013, dedicat lucrărilor acestei minunate artiste, Elena Murariu.

Revenind la pelerinajul efectuat spre a-l pomeni, la cinci ani de la trecerea sa la Domnul, pe pr. arhim. Teofil Părăian, al cărui mormînt se află la Mînăstirea de la Sîmbăta de Sus, mi-am propus a scrie cîteva fraze despre acest vestit lăcaș pentru a face corelația cu Anul Sfinților Martiri Brâncoveni – 2014.

Printre ctitoriile Sfîntului Domn Martir cea de la Sîmbăta de Sus consider că are o semnificație vizionară. Acest „Ultim Constantin“, după cum îl numește întemeiat scriitoarea Ileana Toma în romanul despre care am scris cu ceva timp în urmă[5], a vrut să indice românilor transilvăneni calea spre mîntuire prin Biserica lui Hristos cea Ortodoxă ridicînd aici, în inima românimii, în județul Brașov, un lăcaș-bastion împotriva primejdiei catolicizării. El, care luptase în Oltenia încă de la urcarea în scaunul Țării Românești împotriva trufașilor austrieci impunîndu-le respectul prin forța armelor, cu fina sa percepție diplomatică a căutat, prin forța credinței strămoșești, dejucarea planurilor de acaparare ale habsburgilor în Transilvania. Localnicii au venit cu entuziasm în întîmpinarea intențiilor domnitorului Țării Românești, găsind în Mînăstirea Brâncoveanu de la Sîmbăta, ridicată în intervalul 1696-1707, sprijinul necesar spre a se opune asaltului occidental, așa-zis evoluat. Cînd generalul de tristă amintire Bukow și-a început, potrivit ordinului imperial primit la Viena, campania demolatoare de biserici ortodoxe românești (soldată, spun cronicile, cu distrugerea a peste o sută cincizeci de lăcașuri), barbarii austrieci au dovedit ceva luare-aminte față de lecția usturătoare pe care le-o dăduse istoria prin brațul destoinic al domnitorului valah, căci nu s-au atins de ctitoria brâncovenească. Abia după moartea martirică a Sfîntului Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii, Sfinții Constantin, Ștefan, Radu și Matei, însoțiți în dobîndirea cununei mucenicești de Sfîntul Ianache Văcărescu, și după moartea ultimului nepot al domnitorului, marele ban Constantin Brâncoveanu (1707-1762), intrigile catolice au prins, încet, încet contur. Astfel, descendenții acelorași nobili „luminați“ și mult lăudați prin tomurile de istorie – ca „purtători de civilizație și progres“, nu-i așa?! – (în realitate fiind vorba despre niște bicisnici barbari ignoranți, intoleranți și preaînfumurați, alcătuind curtea de la Viena!), decid în 1785, prin alt „vrednic“ general demolator de așezăminte creștine românești, Preiss, să facă una cu pămîntul ctitoria brâncovenească de la Sîmbăta de Sus…

Aproape un veac și jumătate, aici, în Țara Făgărașului, au plîns de sub pămîntul pîngărit de tunurile austriece germenii creștinătății ortodoxe prigonite…

Abia în 1926, la opt ani după Marea Unire a românilor, din inițiativa lui Nicolae Bălan (1882-1955), Mitropolit al Ardealului în perioada 1920-1955, s-a reluat reconstruirea mînăstirii, biserica fiind sfințită după terminarea războiului, în 1946, sub regele Mihai I, considerat al doilea ctitor (portretul Majestății Sale din interior a fost văruit după ce comuniștii l-au silit să abdice, dar astăzi se poate admira din nou).

Către acest sfînt lăcaș ne îndreptam acum, în miez de toamnă.

În microbuzul în care am călătorit alături de domnul profesor Gabriel Chelaru am primit de la domnia sa o broșură intitulată In memoriam. 26.09.2009. Teofil Părăian. Am răsfoit-o, i-am cerut apoi cîteva detalii și am aflat că este o emoționantă convorbire, netratată literar, păstrînd căldura atmosferei din ziua celebrării a șapte sute de ani de atestare a localității Topârcea. Părintele arhimadrit era bolnav la acea dată a convorbirii, dar – minune dumenzeiască! – a stat îndelung de vorbă cu enoriașii parohiei Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan, unde – preciza dl prof. Gabriel Chelaru – dv. ați predicat în 2005 (l-a auzit și semnatarul acestor rînduri, invitat la slujbă fiind atunci de părintele paroh). Pentru cititorii acestor rînduri, spicuiesc din expunerea liberă a pr. arhim. Teofil Părăian din 26 septembrie 2009 mai întîi cîte ceva despre satul natal:

Satul [Topârcea] în care am venit eu pe lumea aceasta a fost un sat cu tentă religioasă. Eu m-am pomenit într-o familie despre care n-aș putea spune ceea ce a spus Sfînta Theresa de Lisieux despre familia ei, despre părinții ei… Ea scrie undeva „să știți că am avut părinți sfinți“. Am avut și eu părinți, părinți de omenie, oameni cumsecade, muncitori, oameni silitori spre bine în contextul vieții lor. Ne-au crescut pe noi, patru copii, toți am ajuns la bătrînețe. Am venit în lumea aceasta toți patru în șase ani și jumătate și așa ne-am trăit viața și am ajuns la bătrînețe… Acuma eu sînt pe calea morții. Am împlinit 80 de ani (…) Am plecat cu satul în suflet, cu satul pe care l-am știut eu, cu oamenii aceia binevoitori, cu oamenii aceia muncitori, cu oamenii aceia comunicativi, cu oamenii aceia care erau obligați să-și spună mereu ceva, cu oamenii care se salutau, cu oamenii care se întrebau chiar și lucruri obișnuite, de exemplu la moară „Ați venit la Moară?“, la Șipot „Luați apă?“, cînd se întîlneau oameni care veneau către casă ziceau „Veniți către casă?“ (…) Sînt din satul în care oamenii aveau niște rînduieli, de exemplu era o rînduială „prinderea verilor“, adică te făceai apropiat și îți ziceai unul altuia „vere“ cînd era începutul Postului Paștelui. În sîmbăta Sfîntului Toader în special copiii se prindeau veri și de atunci încolo își ziceau vere. Era o chestiune esențială, adică nimenea nu părăsea relația aceasta pe care și-o forma pînă la bătrînețe. Și mama, Dumnezeu s-o ierte, își zicea „văruță“ în raport de femeile cu care s-a prins văruță (…)

Despre întîia venire la Mînăstirea Sîmbăta de Sus a ținut să precizeze:

(…) În 1942, cu gîndul de a mă face călugăr, am ajuns la mînăstirea aceasta. Aveam 13 ani și jumătate, l-am căutat pe părintele Arsenie Boca. Părintele… a stat de vorbă cu mine ca și cu un om mare și mi-a pus în vedere niște lucruri care mi-au ținut toată viața și care, de fapt, îmi țin și acum. Adică, părintele, știind că eu vreau să mă fac călugăr, mi-a spus ceva ce fac călugării și anume rugăciunea de toată vremea. Ce-i asta (…)? Este rugăciunea, el zicea, (…) cu care se mîntuiesc călugării. Ca și cînd ar fi zis: „Măi, frate, vrei să te faci călugăr, foarte bine! Fă și tu, în afară de mînăstire, ceea ce fac călugării la mînăstire. Roagă-te și zi mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“ Rugăciunea aceasta, părintele a zis că să o zic în minte, nu cu cuvîntul vorbit, ci cu cuvîntul gîndit și să-l însoțesc de respirație. Cum anume? Între respirații să zic „Doamne“; trăgînd aerul în piept, odată cu asta, să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu“ și cînd dau afară aerul din piept să zic odată cu asta „Miluiește-mă pe mine, păcătosul!“ Altceva nu mi-a mai spus despre rugăciunea aceasta. Mi-a mai spus să fac metanii, în fiecare zi cîte o sută (…) Eu i-am zis dacă nu pot rămîne aici să fac școală și părintele mi-a zis: „Școala nu te duce la mîntuire“. Da’ și el a făcut școală, bineînțeles că nu în vederea mîntuirii, și eu am făcut școală, tot nu în vederea mîntuirii (…)

Realativ la studiile sale, în Braille, își amintește: Am urmat la Timișoara o clasă la școala specială și după aceea am făcut gimnaziul și liceul între 1943-1948, în 1948 mi-am luat bacalaureatul, după aceea am fost student la Teologie, vreme de patru ani, între 1948-1952 (…) Eu aicea la mînăstire am învățat foarte multe lucruri (…), am studiat filocalie, am făcut ce am putut face și din 1990 încoace am ținut foarte multe conferințe prin țară (…) Am scos la existență 38 de cărți și în cărțile astea am răspîndit bucuria, am răspîndit seninătatea, am căutat să-i îndemn pe tineri în special, pentru că tinerii m-au chemat, în special studenții, după aceea s-a imprimat și pe CD-uri (…)

Despre harul său de exprimare orală părintele spunea: (…) Să știți că vocația mea adevărată a fost cea de cuvîntător, de propovăduitor, m-am trezit cu vocația aceasta de cînd eram elev de liceu la Timișoara și mergeam la „Oastea Domnului“, o grupare religioasă care era în Biserica Ortodoxă, și acolo puteau să vorbească și laicii (…) Apoi, aicea la mînăstire am fost șapte ani monah simplu, nu aveam dreptul să vorbesc, dar părinții mi-au dat și mie drept la predică, în 1960 (cînd) am fost hirotonisit diacon și ca diacon am vorbit de multe ori, la fel ca preot și s-a ajuns la o carte de predici peste tot anul, o carte cu predici la duminici și o carte cu predici la sărbători, după aceea fel de fel de cărți, de exemplu „Veniți să luați cu bucurie“ (…)

Aleg drept concluzie destinată îndeosebi tinerilor mei cititori mărturisirea: (…) Așa am trăit o viață frumoasă, o viață cu succese, o viață liniștită, o viață binecuvîntată de Dumnezeu, iar la asta m-au ajutat două lucruri în special: credința în Dumnezeu, pe care am primit-o în familie și cultura. Credința și cultura, doi factori de formare religioasă. (…) N-am exclus cultura în favoarea credinței, n-am exclus credința în favoarea culturii, am menținut și credința și cultura la valoarea pe care o au și am folosit… ce am găsit frumos (…)

Tot citind-răsfoind broșura plină de învățăminte dăruită de dl prof. Gabriel Chelaru, ajungem în Făgăraș, unde oprim pentru cumpărăturile specifice unor pelerini cu simțul realităților. Participînd la cumpărat-căratul alimentelor, consemnez o dovadă a pogorămîntului sub care ne aflam: neavînd calculator și nedispunînd nici de cine știe ce experiență în cumpărături en-gros, ne-am trezit la casă cu un coș valorînd cu… 0,90 bani mai puțin decît suma pe care o dețineam prin donațiile făcute de pelerini!

Curînd aveam să ajungem la destinația propusă. Slujba de pomenire, cuvintele de învățătură ale preotului slujitor – ucenic al pr. arhim. Teofil Părăian –, vizitarea fostei clilii devenite muzeu a ilustrului consătean al d-lui prof. Gabriel Chelaru (căruia i se adăugaseră rude și cunoscuți din Topârcea, ceea ce făcuse ca grupul nostru să depășească treizeci de persoane), închinarea la icoanele lăcașurilor de cult, cumpărăturile de la librăria din incinta mînăstirii, apoi masa la trapeză au constituit șnurul evenimentelor unei zile pline.

Nici că-mi putea mijloci mai bine Arhanghelul Mihail, al cărui nume îl port, o nestemată mai prețioasă, în salba de manifestări dedicate Anului Sfinților Martiri Brâncoveni decît această revedere a Mînăstirii de la Sîmbăta de Sus!

În încheiere, amintesc cîteva date despre foarte cunoscutul și frecventatul lăcaș, preluînd și cîteva fotografii ce ilustrează unicitatea stilului brâncovenesc despre care, într-un număr precedent al revistei noastre, a scris istoricul și scriitorul Petru Demetru Popescu, ce frecventează Cenaclul euxin, vorbește, recită publicînd neobosit.

Mînăstirea Sîmbăta de Sus, cunoscută și sub denumirea Mînăstirea Brâncoveanu Sîmbăta de Sus, este un așezămînt monahal de călugări. Inițial, aici s-a ridicat o biserică de lemn avînd dublu hram (Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii), fiind construită în 1657, din inițiativa vornicului Preda Brâncoveanu. Între anii 16961707 s-a construit o biserică de zid, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu, canonizat, cum știm, împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, spre lauda Sinodului Bisercii Ortodoxe Române. Picturile murale interioare au fost executate în 1766, de zugravii Ionașcu și Pană. Mînăstirea a fost dărîmată cu tunul de generalul austriac Preiss în 1785, „demn“ urmaș al generalului Bukow, în timpul răzmerițelor religioase din Ardeal. (À propos: în seria multiplelor atitudini „corecte politic“ din a doua jumătate a secolului al XX-lea și din aceste prime decenii ale secolului al XXI-lea, nu-mi amintesc să fi auzit măcar o propoziție de scuze adresată românilor în numele papalității ori măcar al Austriei și/sau Ungariei, state care au coabitat în Imperiul Habsburgic, pentru aceste distrugeri și fărădelegi ce-au atentat, fără putință de tăgadă, la dreapta credință a înaintașilor noștri români, mereu majoritari în Transilvania!!)

Hramul Bisericii este Adormirea Maicii Domnului. Stareții așezămînului au fost: Protosinghelul Arsenie Boca (1940-1944); Arhimandritul Serafim Popescu (1944-1954); Arhimandritul Ioan Dinu (1955-1971); Arhimandritul Veneamin Tohăneanu (1971-1993); Arhimandritul Irineu Duvlea (1993-2000). În prezent, stareț este Arhimandritul Urs Ioan Ilarion (din 7 dec 2000).[6]

Mihai Floarea

 

Pentru mine, Eminescu

(baladă)

Pentru mine, EMINESCU a fost floarea cea cea dintîi,

Căreia îi simți parfumul ce-l așezi la căpătîi,

A fost visul ce îl prinde pe copil în respirare,

Versul lui a fost puterea care niciodat’ nu moare!

 

Pentru mine Eminescu e grădina veșnic ninsă,

Rimele fără pereche din poema necuprinsă,

De idei și de catarguri, de metafore și stele,

Hora gîndurilor noastre din șirag de rîndunele!

 

Pentru mine Eminescu dătător e de lumină,

De profunde înțelesuri din adîncă rădăcină,

E a neamului poveste, cartea-ntîi a unei nații,

Din care-au sorbit vigoare zeci și zeci de generații!

 

Pentru mine Eminescu e suprema neplecare,

Tot așa precum românul fruntea-și ’nalță cu onoare,

Iară fiii Țării vrednici cresc pe-acest sublim pămînt,

Nu în geamăt de durere, ci în lacrimă de cînt!

 

Pentru mine Eminescu e eterna primăvară,

Primul scîncet rostind „mamă“ peste codrii de aramă,

Să se-audă hăt departe că aici sîntem stăpîni,

De la Nistru pîn-la Tisa pretutindeni sînt români!

 

Pentru mine Eminescu este Fătul din poveste

Ce trăiește, iar cînd moare, încă șapte vieți trăiește

Și nu piere niciodată ci-n Luceafăr prefăcut,

Cu lumina-i orbitoare scoate lumile din lut!

 

Pentru mine Eminescu este suflet și e trup,

Trupul său a fost să piară cu lumină și sub scut,

Inimi reci, hulpave, oarbe l-au răpit din armonie,

Însă n-au putut să-l scoată din a vieții poezie!

 

Fiindcă sufletul nu piere în neant și în uitare,

Ce-a fost viu tot viu se ’nalță în lumina de sub soare,

Și uitarea se mai uită că e lege omenească,

Suflet de poet cînd moare, abia-ncepe să trăiască!

 

Pentru mine Eminescu tot cutreierînd păduri,

Îl simțeai în firul ierbii și în seva din răsuri,

Apoi lin ca o uitare, ocolită de necaz,

Revenea-n potir de floare răspîndind lumii extaz!

 

De treci codrii de aramă ceața fin se risipește,

Pe întinderea naturii holda-n glie ne rodește,

Și auzi cum ciocîrlia cîntă-n trilul ei de foc

Și vezi toată România și românii la un loc!

 

Pentru mine Eminescu visul cel străbun exprimă,

El îl cîntă-n chip măiestru, gînd cu gînd, rimă cu rimă,

În vecia gliei noastre el pe Dromichete vede

Și apoi pe Burebista și în Decebal se-ncrede,

Și-n atîți bărbați de seamă ce-au știut în timp să fie,

Dătători de legi și datini, descălecători de glie!

 

Pentru mine Eminescu nu e chip de rătăcire,

Este goarna deșteptării din a lanțului pieire,

El e simbolul nostalgic întrupat în Floare albastră,

Iar iubirea el o vede ca pe-o pasăre măiastră!

 

Pentru mine Eminescu este cîntecul străbun,

Glasul nepieririi noastre trecînd dacic în român,

Tot ce mișcă, rîu și ramul, vîntul, cîntul și tăria,

E istoria în mersu-i, reprezintă România!

 

Pentru mine Eminescu e întregitor de glie,

Grăind că din Nistru-n Tisa a fost, fi-va Românie

Plopii fără soț de-ar crește, Eminescu-i împlinește,

Trecînd codrii de aramă, versul lui ne ocrotește!

 

Pentru mine Eminescu e și-n noapte tot real,

E o mare fericire să trăiești Sara pe deal,

Toți și toate se preschimbă, nu mai e trupu-i de lut,

Sufletu-i trăiește însă în Luceafăr prefăcut!

 

Nu-i mai mare fericire și mai sfînt ca ideal,

Decît glasul lui poetic vers cu vers, al vieții val,

Ce rostește cu iubire: „Țară, tu de ce nu-mi vii,

Să re’nvii dulcea suflare a eternei Românii“!

 

Pentru mine Eminescu este sfînta poezie,

Preschimbată în lumina care vieții dă tărie,

Este El, e simfonia ce de sus, din Cerul sfînt,

El dorește fericirea pe al țării drag pămînt!

 

Pentru mine Eminescu este Doina cea străbună,

Apele-o rostesc în valuri și poeții pe-a lor strună,

Cinstea și mîndria Țării, a întregului popor,

Eminescu pentru mine, e un Cînt nemuritor!

Petru Demetru Popescu

la Preston, de 1 ianuarie 2015

Notă: Creație citită în ședința de cenaclu din 11 gerar/ianuarie 2015, cu prilejul aniversării nașterii Poetului Național.  (M.F.)

Meditări la trecerea cea mare

 

Cine mai ştie că trecerea e o nuntă la care, alai se adună sfinţii cărora sufletul ia cerul Luminii călăuză în paşii vieţii lui?

Aceste momente sînt prilej de meditare, tăcere spre înălţare şi petrecere a lui…

Mamei mele un gînd: … o bătaie de înger, un suflu de vînt neauzit, pîrguit printre necuvinte, iar sus, în neguri, o rază de soare; aşa a fost ziua în care împărăteasa mea a plecat printre îngeri…, lăsînd un ropot de ploaie puternic să spele faţa asfinţitului iar liniştea serii să coboare peste mădularele ostenite, emoţionate, frînte… Maica Domnului a venit la Sfînta sa Adormire şi a luat-o.

Cîte vor mai fi fiind… neştiute lucruri…

Reflexii pe chipul lumii: „Există un timp pentru toate“ spune Ecleziastul. Şi cîtă dreptate are…

Murim cîte puţin din viaţa aceasta, ca să renaştem dincolo, mai puternici, mai buni. Cîtă vreme nu recunoaştem iubirea sîntem goi, vrednici de milă. Acum e timpul tăcerii pentru a nu răni timpul rămas rugii. …stridenţe zurlii, necuvîntate întru bunăvoinţă, relele guri se sfădesc cu prostia arătînd doar sărăcia neiubirii din sînul făloşeniei acestei lumi buimace. Se trezesc necuvîntatele să se sfătuiască în obida tronului pustiei şi cîte file trebuie întoarse în rugă pentru a repune pe picioarele lui puiul de căprioară al bucuriei acestei vieţi… Nu sîntem aici de capul nostru şi nici nu tragem sforile naşterii sau ale morţii. Oare nu tinde sufletul împovărat de ani spre veşnicia libertăţii iubirii? Dar ne convingem de aceasta abia în veşnicia Luminii…

 

Poeme ale restaurării iubirii în taina Luminii

aşezate în galeria cu icoane pe sticlă

 

Acasă

 

Acasă e acolo unde pietrele au glas de izvor şi natura are pletele fetelor, unde copacii îşi spun ruga pe fruntea norilor şi omul are rădăcini, deşi e un rătăcitor.

Adam e trimis spre bucuria apelor, iar ţărmul, nisip pentru Avraam şi ochii stelelor.

În pîrgă s-a-ncins mierea grînelor, în opaiţul rugilor.

Mielul în ţarc suge sub lîna oii, în asfinţitul arşiţei crestelor.

Omul e om cînd respiră acasă, liniştea tainelor.

Acasă.

Mă întrebaţi de ce omului îi e dor?…

(icoana Iisus în potir)

 

Bucurie albă

 

Văzduhul e alb ca o aripă în zbor, ca un crin luminos, ca un zîmbet; e tainic omătul coborînd dinspre vechi, mană de cuvinte nerostite, în liniştea fulgilor ce se joacă.

Bucuria zăpezii mi-a înnobilat dintr-un sertar vechi simţirea însetată de tandemul Creator-natură. Doar vrînd şi simt braţele Lui ţinîndu-mă… doar vrînd albul în gînd şi neaua  s-a prefirat sub norii moi…

Braţele Lui oglindind, odihnind în Sfînta Mahramă, au pogorît o clipă veşnicia pe pămînt… bucuria albă… iubirea, pacea albă… albul din noi…

 

(icoana Naşterii Domnului)

 

De dor

 

De-aş fi roua dimineţii ţi-aş cuprinde-n braţe ochii şi-aş sorbi din miez de raze apa vieţii.

Chipul tău, desprins din viţe altoite în virtuţi de vînă bună, s-ar deschide spre Lumină.

L-aş ascunde!

Să-mi învie doruri multe. Să-mi deschidă calea către ceruri ‘nalte.

Să-mi şoptească dulcile şoapte în serile calde.

Doruri multe mă cuprind cînd ating din nori un vînt.

Veşti îmi duce vîntul care, el ştie de unde bate.

Şi mi-e dor necontenit de cuminţi îmbrăţişări, de cuvinte tandre.

Nu cutez să te-mpresor. Gîndul mi se zbate. Timpul doare. E mosor.

Aş ascunde amintirea între dalbe coli.

Mi-e dor!…

(icoana Iisus binecuvîntează)

 

Amîndoi

 

Din aripile Tale am împrumutat un zbor peste case cu grădini, peste zări luminate de corăbii. Am zis că sînt un pescăruş care se confundă cu o creastă a unui val înspumat.

E doar un strigăt spre Lumina din inima Ta, unde veghem amîndoi!

 

(icoana Rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani)

 

Peceţi împărăteşti în luna mai

 

Priveghi de adumbrite ploi, lăstari de altoite ierni din slăvi de taină se desfac din ochii tăi, rîuri din cer neostenite, cu licăriri de bolte înstelate.

Adun licoarea mieilor dintre stamine-nrourate pe buzele rostite cu mirări de pace.

Sînt doar înstrăinate de-ntristări, săruturi caste.

Sînt răgazuri ce înfrunzesc pe sub boboci de flori imnuri înmiresmate.

… peceţi împărăteşti sînt toate!

(icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena)

 

 

O rază ruşinată printre nori

 

E unică iubirea, e cernută. Dintre grămezi de amintiri ea se ridică sfîntă.

Pe umărul tău am pus obrazul, e floarea ce petala-şi simte catifelarea în boarea dimineţii cu rugi de foi…

…asemeni vălului bunicii dintre lumini din zori, dintre icoane, mireasma liniştii răzbate dinspre fereastra inundată de livada inimii.

E bucuria moşilor mei.

Tu eşti iubirea şi fără ea sînt ca înstrăinată şi-ntorc privirea către cer şi-ntreb Lumina încă odată: mai este rost să calc pe ţarină?

Aş vrea să simt încă odată mîna ta caldă şi pasul ferm iţit între noi.

Eu sînt doar o petală albă strecurată în palma ta uitată deschisă către cer în rugăciune.

Să nu o risipeşti în vînt… e un răgaz care se dăruieşte, e liniştea-nserării care se face dor, o rază ruşinată printre nori…

(icoana Adam şi Eva)

 

 

O pace sfîntă din zăvoi

 

Am nevoie de Lumina ce şi-a aflat în ochii tăi cuibar, să mă cuprindă.

Acolo şi-a ţesut pînză un caer de străbuni pitiţi în straie ce răzbat din in şi cînepă.

E albul iei cu mireasmă de brad şi ceară de albine din laviţe…

Şedea-vom altoiţi pe-un ram de viţă, îngemănaţi în ochiul sfîntului străluminat dintre ramuri şi braţe din livada cu meri, cireşi, nuci şi peri, înconjurată de ţintirimul satului; …e o bisericuţă din lemn sculptat, cu tindă…

O viaţă se ridică dintre brazdele întoarse de un plug tras de boi, asemeni suflului cornutelor, îngreunat, ce proaspăt miroase a viaţă de la ţară, a ţărnă de gunoi…

E linişte la mine în suflet, cînd simt această Lumină sfîntă între noi.

E bucuria micii lumînări ce-şi mistuie în timp coroana şi încălzeşte iubirea noastră: o pace sfîntă ca dintr-un zăvoi.

(icoana Iisus cu viţa de vie)

Pogorîri

 

În el e pasul Luminii pogorîte-n pisc.

În el e darul crîngului înmugurit în primăveri, mireasmă de proaspăt şi gureşe ivind printre crengi, adumbrind răcoare, mister.

În el e mersul lin al soarelui pe cer, cînd zîmbetul rostogoleşte printre nori un nimb făgăduit din ler.

E omul, braţul ferm al celui liber, din preaînalt mijit, un licăr din potirul sfînt, pe care zorii îl cîntă cu jertfelnic cînt.

E omul meu crescut din Domnul Sfînt.

E omul ce visu-mi cuprinde rodind primăveri, e apa cea lină, ce tainic îngînă Lumină lină, purtînd în ea roua ce stîmpără setea de tainica grădină: iubind ne vom iubi în veşnicii… e murmurul de ciocîrlii.

(icoana Bunei Vestiri)

 

Înlăuntrul

 

E-n suflet un fluier de nor aciuiat sub streaşina serii pe-o prispă,

Un timp ce aşteaptă un gînd ascultat să vină în viaţa mea de flori de pomi ninsă.

E sufletul meu pasul lui lin ce cunoaşte mereu drumul spre casa cu prispă.

E dragostea mea, cînd privirea pironită spre cer, braţul Lui Îl caută, cu lumina în licăr aprinsă.

El e din Domnul vieţii mele, cînd cerul cuprinde-al Său mijloc cu bunătatea-I imensă şi pajiştea verde a inimii Sale liniştea inimii mi-o cuprinde ca pe o floare ce tainic se  primeneşte-n mireasma candorii deschisă…

…sub scutul nobleţei e o pace nestinsă…

 

(icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus)

 

Răgazuri în sărbătoare

 

Plîng filele uitate şi vor să vadă iar aşternere de roade.

Avem din pîrgă de toate: sîntem plămadă din brădet şi din tăceri

ce dor rănite în cetate; sîntem bujori din lăstărei purtaţi pe braţe

şi dorm în vrafuri ca-n găoace amintiri uitate.

Te văd în straie de navigaţie bleumarin şi-n bluza de matelot, uitat la bord,

de strajă, cînd sînt lumini ce dorm de istov toate.

Nu îndrăznesc să spun: sîntem unul al altuia, căci nu ne-atingem, asemeni soarelui ce nu se întîlneşte cu luna, dar ne iubim, parcă, dintotdeauna.

E o statură ce mijeşte luna, tăcerea, umbra şi nădejdea şi o alta ce răsare soare, ce trece din boltă-n boltă surîzînd ca o mirare a zilei trecătoare: credinţa lucrătoare.

Mi-ai căutat nuntirea cu venirea iscoditoare şi am găsit doar zile dogoritoare,

prăşind luări aminte pilduitoare şi am uitat de dorul de bărbat, de lumi

şi-un înger poate, mi-a deschis cuvînt de înălţare.

Vreau să te văd aşa cum poţi, de vrei, să fii sub soare: în dorul Domnului Iisus şi-n sărbătoare, un dor pentru iubirea mea pusă căuş de-atîta timp, ca pe-o comoară mare;

e rostul din fire simplu al strămoşescului nou început din veşnica ‘nălţare pe cărare.

Vreau să trăiesc rostul ascuns în sărbătoare. Încă mai este rost de soare!

 

 (icoana Sfintei Treimi)

 

 

Epilog

În memoria lui Nichita Stănescu

 

Cine sînt eu? Numeşte-ţi cînturile, aripile nădăjduite, frînturi din lumina ce prefiră cînturile.

Cine sînt eu? Aş zice bătaia genelor împînzite de spuza lacrimilor tăcute, asemeni rîurilor de munte şiroind pe poteci nenumite.

Cine sînt eu? Oare dorinţă de izvoade zbătîndu-se ca mieii zburdalnici pe tăpşane cărunte, mulţumind unei dimineţi cu roua pe frunte?

…multe „cine sînt eu?” ar putea răsuna înainte, printre aripi de luntre, bătînd tare din aripi ca zborul spre munte al unui porumbel dintr-o arcă de mai ‘nainte…

Cine sînt colinele, piatra ‘nălţimilor încremenite, podul dintre două aşezăminte sfinte, dangătul clopotelor, crucile de pe morminte, soarele ce răsare ca un talger roşu, luna cuminte, sfioasă în noaptea albastră, straiele bunicilor albi pe la tîmple?…

Numără-ţi anotimpurile, caută-ţi rugile cu lacrimi de durere fierbinte, aşează-ţi marama peste icoanele cu opaiţ şi taci smerit cu mîinile în rugă împletite.

…şi-atunci, poate că taina în şoapta inimii îţi va răspunde adîncind iubirea Mirelui    ce-şi aşteaptă mireasa, sufletul, răbdător, jertfelnic, cu un foc ce-l cuprinde.

E taina rodirii unui Cuvînt ce S-a spus cu mult timp mai ‘nainte…

Cine sînt eu? Cine e Acel?

Doar vîntul răzbate şi caută loc de tihnă pentru tine, pentru mine, pentru el…

 

Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică (Efes.5,32).

 

 

Pușcaș Mihaela

 

Despre curaj, credință și jertfă. Două romane de Sergiu Ciocârlan 

O încercare de (re)definire a mentalului colectiv contemporan

 

Din mila lui Dumnezeu, apar din cînd în cînd creatori precum Sergiu Ciocârlan. Făcînd cinste obștei scriitoricești, ei ridică din demagogic și ridicol cinstea de a fi român[7] continuînd cu hărnicie ceea ce au edificat durabil înaintașii iubitori de Dumnezeu și de Țară.

Cercetînd cu atenție și smerenie trecutul la candela ortodoxiei, prozatorul nu scrie doar pentru creștini. Oricine poate înțelege „prostia“ lui Radu – eroul micului (ca întindere) roman Fără frică. Despre curajul mărturisirii lui Hristos[8] – ori sfîrșitul lui R[izea] – protagonistul cărții Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor, cu aceleași modeste dimensiuni[9]. Dacă însă curiozității intelectuale i se adaugă iubirea de aproapele și trăirea în duhul Bisericii, ambele cărți capătă pentru cititor o neobișnuit de puternică semnificație prin ancorarea din alt unghi decît cel convențional[10] în realitățile României schimonosite ideologic din vrerea marilor puteri. Perspectiva nouă, tulburătoare, propusă de romanele lui Sergiu Ciocârlan e o cale către înțelegerea jertfei colective din Decembrie 1989.

Scriu în cele ce urmează despre aceste bijuterii ale literaturii contemporane convins, ca și Danion Vasile, că prin lucrarea Duhului Sfînt s-a rînduit românilor de a beneficia, tocmai în aceste vremuri de asalt ideologic savant concertat, de verbul cumpănit al unui apostol precum Sergiu Ciocârlan, ale cărui daruri sînt poate și un ecou al rugăciunilor sfinților închisorilor comuniste[11].

În Fără frică…, urmărind viețile unui adaptat și unui neadaptat la ideologia vremii, foști colegi de școală generală dintr-un oraș dunărean, Vasile Danciu și Radu S[tanciu], prozatorul pune dinaintea cititorului două traiectorii antitetice dureros de verosimile: prima, „de succes“, multiplicată monstruos pînă la exasperare și scoasă mereu în față de regimul comunist, ilustrînd „omul nou“, cealaltă – marginalizată, ostracizată, destinată într-o primă etapă „reeducării“ și finalmente eliminării, căci insului i s-a lipit eticheta „reacționar“ / „dușman de clasă“.

Am să-i pun în paralel, pentru o facilă receptare, ca extreme circumscriind existențial datul istoric pentru neamul românesc în perioada de groaznică aducere-aminte 1945-1989. Iată-i, la începutul narațiunii, într-o convorbire fără martori, pe faleza Dunării, la sfîrșitul lui februarie 1955:

– Există trei posibilități: dacă nu știi, te învățăm, dacă nu poți, te ajutăm, dacă nu vrei, te obligăm.

– Dar libertatea?

– Este cuprinsă aici. Acesta este catehismul libertății.

– Și dacă există mai mult decît atît?

– Ce vrei să spui?

– Dacă există libertatea al cărei sens voi nu-l intuiți, ceva care nu suportă definiții, șabloane, ceva care vine din altă parte decît credeți voi?

– Este imposibil. Sau…

– Sau ce?

– Sau libertatea nu există! Dar noi nu ne-nșelăm! Există și e așa cum am spus-o. E regretabil că unii n-o înțeleg așa și nici nu vor s-o înțeleagă. Uite, sînt sincer… Și tu îmi pari suspect! Nu cumva crezi că există o altfel de libertate?

– Și eu sînt sincer și îți spun că așa cred. Există libertate, dar nu este cea de care vorbești tu. Însă cum să te fac să vezi această diferență între libertate și doctrină?

– Ești nebun! Nu-ți dai seama că oricînd poți fi închis pentru aceste cuvinte?

– Ba da. Însă n-aș putea spune altceva decît adevărul. Iar adevărul e atît de limpede în inima mea, încît în el mă cuprind ca într-o oglindă (pp. 18-19).

Să le ascultăm acum argumentele spre finalul confruntării, cînd cei doi, dedicîndu-și existența în conformitate cu alegerile făcute în tinerețe, își asumă roluri opuse: cea de călău (Vasile Danciu devenise între timp colonel în serviciul securității și avea de smuls acordul scris al anchetatului pentru dărîmarea unei biserici) și cea de victimă (Radu S. urmase Teologia și era preot tocmai la biserica în cauză, închinată Cuvioasei Parascheva, opunîndu-se demolării ei):

Spune-mi de Dumnezeul tău (…)

Taina nu poate fi fărîmițată (…) Dumnezeu este taină și petrecerea Lui în inimă este necunoscută celor care luptă împotriva tainei. Existența lui Dumnezeu este un lucru firesc pentru mine, care în fiecare clipă mă întîlnesc cu El. Dacă nu m-aș întîlni, nu ți-aș spune, fiindcă ce rost are să-ți spun cuvinte fără viață? Cuvintele mele își iau viața din El și astfel ajung să lovească în inimile celorlalți pentru a le deschide. Dar nu eu le port, ci taina care este în ele. Iar eu nu fac decît să mă las purtat de taină.

Nu înțeleg!

Poate că dacă ai fi avut de gînd să înțelegi, ai fi înțeles, dar tu cauți să-ți explici cum de te clatini atunci cînd te lupți cu cuvintele acestea. Vrei să găsești o metodă de a le compromite, dar nu știi cum să faci. Îți spun eu: nu vei găsi niciodată. Ceea ce faci tu, și alții ca tine, este deicid. Dar Dumnezeu nu moare și de aceea te miri. Că tu omori mereu și El este viu. Asta îți surpă încrederea și pentru asta mă întrebi de Dumnezeu, dar eu îți spun mai mult decît atît: nu e tîrziu nici măcar acum să alegi de partea cui vrei să lupți. Dumnezeu te așteaptă și te va aștepta pînă la sfîrșit, așa cum așteaptă pe oricine.

Eu aș vrea să nu mă aștepte degeaba, că nu vin. Dar aș vrea să-L întreb pe Dumnezeul ăsta al tău de ce te abandonează în asemenea situație? De ce nu te aude?

El este acum cu mine și privește înspre tine. Îl vezi? (…) (pp. 194-196).

Dialogul nu e de surzi, cum am putea să deducem din aceste fragmente. Bun psiholog, prozatorul își pune personajul să-și manifeste, gradat, trăirile. Astfel, Danciu e la început mirat, apoi neliniștit, umilit și, în fine, înfuriat, reacționînd prin lovituri disperate, căci argumentele preopinentului îl depășesc, vin din altă lume. Ce alte cuvinte decît acelea din Pateric (de care interlocutorul, în îndoctrinarea lui primitivă, habar nu avea, desigur!) ar fi putut intra în rezonanță, de pildă, cu replici gnomice precum: Suferința este un dar. Cine nu suferă nu iubește. Dar e libertate (p. 196)? Sau cum ar fi putut eticheta un ateu altfel decît nebunie mărturisirea credinciosului supus torturilor fizice: (…) sînt fericit[12]. Iar fericirea aceasta e așa de mare, că nu ți-o pot explica și chiar dacă aș face-o, n-ai putea s-o înțelegi. Ar trebui să-ți pui măcar această întrebare: cum, cu toată bătaia pe care am luat-o, eu sînt fericit, iar tu ești atît de lipsit de fericire? (p. 198).

Accentele realiste trezesc din visare cititorul, stilul indirect liber vădindu-se adecvat (Sergiu Ciocârlan îl stăpînește la superlativ; mai puțin convingătoare, pe alocuri frizînd melodramaticul, sînt însă unele dialoguri!): (…) [Danciu] ieși din cameră și imediat în urma lui intrară gardienii. Unii îl luară pe părintele S. și-l duseră în celula lui, iar alții se apucară de curățenie. Găsiră o zdreanță de buză și dinți pe jos. Lovise tare șefu’! (p. 199).

Talentul îl ferește pe romancier de a cădea în schematismul maniheist. Personajele se mișcă firesc, vorbesc liber, au umor. De pildă, motivul literar al nebunului (personajul e, de fapt, „nebun“, deci poartă o mască; sau, și mai exact, Stoenescu este un nebun întru Hristos) pare scos din recuzita vastelor cunoștințe livrești clasice ale autorului fără a-l șoca pe lectorul contemporan, procedeul fiind menit a colora aproape verosimil și lumea orașului de provincie:

Un oarecare Stoenescu strigase într-o zi, ca ieșit din minți, că biserica din Piața Concordiei se va demola. (Nu ne poate scăpa ironia toponimică! – nota mea, M. F.) Iadul se mărise și dracii tot n-aveau loc și ieșeau la plimbare pe stradă. Așa spunea el. Acum toți dracii, și arăta într-acolo, spre biserică, trag de ea s-o dea la pămînt.

Priviți-i! Sînt sus! Sînt peste tot!

Lumea se oprea și era oarecum speriată de acest cetățean care tulbura ordinea publică. (p. 111).

Cu mînă sigură, autorul utilizează stilul indirect liber de această dată îmbinat cu acela direct și cu cel eliptic, efectul fiind aparent umoristic, dar, la o mai atentă receptare, combinația vădindu-și (auto)ironia tristă, subliniind ideologia calpă a epocii caracterizate prin disimulare publică înfricoșată:

Ce naiba! Oamenii sănătoși se duc la serviciu, muncesc în trei schimburi, au treburile lor, nu să se uite după draci. Dar priveau spre biserică și își imaginau, după cuvintele nebunului, ăsta era diliu, nimic mai mult, că unul este acolo la fereastră, altul a întins o frînghie și trage de turlă, unul sapă la temelie, altul murdărește și împrăștie mizerie peste tot. Toată drăcimea încălecase pe biserică și, dacă se putea, ar fi băgat-o cu toul în iad. Auzi, biserică în iad!

Uite, îi zicea unei femei care se oprise, acum fă o cruce mare așa ca mine!

Ești nebun, tovarășe!

Fă cruce, femeie, să vezi cum cade cîte un drac!

Femeia pleca și nu făcea nicio cruce. Alții la fel. Era periculos să faci cruce pe stradă. Lumea era învățată să nu se închine. Semn subversiv. Doar bandiții se închină. Crucea și banditismul misticist merg mînă-n mînă. Iar partidul se săturase de misticisme din astea (…) (pp. 111-112).

În contrast cu acest comportament automat, subminat de frică, al oamenilor simpli, se produce transformarea unor aleși, precum e „tovarășul Costiug“, subordonat al lui Danciu, trimis a-l aresta pe „nebun“. Memorabil, personajul acesta secundar ilustrează convertirea în mod neașteptat și – frisonant pentru eventualul cititor ateu! – oricînd posibilă. Paradoxal, cele mai emoționante momente i le dăruiește naratorul în Biserică, sub epitrahilul preotului, și în… temniță! El, Costiug, lacheul avînd mereu în suflet și pe buze pe „să trăiți, am înțeles!“, poreclit bine Coșciug de colegii mai înzestrați întru crime decît el, mult înfricoșatul subaltern că va fi omorît de șef pentru întîrzierea executării misiunii (mi-e frică de șefu’! Dacă află că am venit aici mă omoară – cf. p. 128) e sustras acestui destin mizerabil și tern de naratorul-frate, e ridicat din efemer deasupra nimicniciei slujbei sale spre uimirea și luarea-aminte a cititorului. Ochilor trupești ai personajului li se suprapun cei duhovnicești, căci Duhul suflă unde vrea El! De aceea, dintre cei avertizați de „nebunul“ Stoenescu (se va dovedi și acesta un mărturisitor, gata să-și dea viața pentru Adevăr, reiterez: conduită specifică nebunului întru Hristos din scrierile patristice), doar lui Costiug îi va fi dat să vadă pe dracul rîzîndu-i, aproape victorios, de pe turla Bisericii amenințate. La început, nici lui nu i-a venit a crede: Părinte – se va confesa el –, nu-nțeleg de ce tocmai mie mi s-a arătat! Toți treceau, se uitau și nu vedeau nimic. Dar eu l-am văzut și m-am cutremurat (idem). De fapt, în acest caz este ingenios prezentată, sub veșmîntul literaturii, puterea rugăciunii; nu a „împricinatului“, de-mi e permis a-l numi astfel, ci a rudei sale apropiate. Știind că taina aceasta e străină celor aflați încă departe de Evanghelii, insistența (savantă și chiar supărător-didactică din perspectivă critică!) prozatorului e binevenită: acasă (…) se așeză în fața unei icoane pentru care o amenințase pe nevastă-sa că o dă afară din casă dacă o mai vede cu ea atîrnată pe pereți (cf. p. 113); doamna Costiug închise telefonul și se așeză în genunchi în fața icoanei și zise încet și apăsat: „Maica Domnului, ajută-i!“ (cf. p. 126). În cele din urmă, Costiug însuși începe a se ruga: am prigonit-o atîta pe săraca Geta, nevastă-mea! Avea o icoană și voiam să o dau afară din casă pentru că o găseam pe perete. Dar cînd m-am întors ieri acasă, tocmai la icoana aia am îngenunchiat și m-am rugat (cf. p. 128).

În închisoare, ca supraveghetor, același Costiug are parte de o trăire copleșitoare, asemănătoare aceleia din Biserică; dar de data aceasta naratorul îi adaugă, îmbucurător, și pe alți „tovarăși“ securiști (spre disperarea și disprețul posedatului Danciu!), creînd o scenă formidabilă dinaintea căreia simțul criticului parcimonios cu laudele trebuie să facă unele concesii. Să lăsăm, dar, citatele să înalțe și din aceste pagini sufletul cititorilor:

Părintele S. se roagă în celulă (…) Gardienii care îl urmăreau prin vizetă erau mirați și mirarea îi ținea minute în șir la vizetă (…) Costiug înțelegea de ce comunismul vrea să distrugă acel model de umanitate: pentru ca să nu se convertească într-un cap de acuzare. Nu poți trăi pe drumul fals pe care l-ai urmat, cu gîndul că drumul adevărat există și este altundeva. Dacă nu sînt oameni pe el, atunci el nu există, este perimat. // Costiug privi pe vizetă și îi veni să plîngă. Plînse. Cît de mult îl bucura această întîlnire. Dumnezeu îl trimisese pe slujitorul Lui aici, la ei, ca să le arate drumul și drumul se înfățișa clar, fără cuvinte. Ce greșeală face partidul vorbind atît de mult! În spatele cuvintelor se ascund adevărate rîpe, prăpăstii, găuri negre. Acum vedea comunismul ca pe o reprezentație ieftină de a duce pe cineva cu zăhărelul (…). Costiug făcea toate aceste asociații. Ce repede se succedau în mintea lui. Te duceai la vizetă și filmul interior rula. Ți se dezvăluia sensul vieții tale, sensul pe care îl aruncaseși la reciclare. Colegii veneau și ei. Fiecare era avid de propria viață. Încotro? Erau două posibilități: omul acela închis și omul nou comunist. Adică a fi sau a nu fi. Tertium non datur (…) // Ce frumoasă era noaptea aceea! Ar fi intrat cu toții în celulă lîngă preot și ar fi stat acolo, așa, ca… proștii. Dacă el era prost, voiau și ei. Partidul îți interzicea să fii prost, dar era o greșeală fundamentală. Acum reieșea transparent. Uitați-vă, tovarăși, nu-i oare cel mai bine să fii prost? Ba da. Dacă și partidul s-ar fi uitat pe vizetă, ar fi văzut că e bine să fii prost. Dar partidul n-o să se uite niciodată pe vizetă, se uită ei, partidul are alte treburi. Ce păcat! Pierde mult! O singură privire pe vizetă și poți cîștiga un sens solid al vieții (pp. 169-171).

Alt personaj episodic, Sile Lascăr, răsare înduioșător-verosimil, ca o replică la tipul proletarului din realismul socialist la mare cinste odinioară: (…) era un om cu frica lui Dumnezeu și a regimului comunist, așa cum erau în general oamenii din Republica Populară. El credea în Dumnezeu, dar nu se ducea la biserică, fiindcă oricum se ducea nevastă-sa pentru toți (…) Venind acasă de la meci, Sile a dat cu ochii de nevastă-sa care stătea în fața icoanei și plîngea. Se fîstîci, o luă spre baie, apoi se întoarse ca și cum a uitat ceva (…) (cf. p. 181). Găsește prilej de amuzament în relatările colegilor, adormindu-și conștiința spre a-și asigura liniștea, supraviețuirea: Sile Lascăr rîdea pe înfundate de unul singur, aducîndu-și aminte de ce le povestea Nelu Ispas. Iată de ce sînt buni colegii, pentru că îți oferă niște clipe de bucurie într-o vreme cînd nu prea ai de ce te bucura (p. 203). Este vorba, ne amintim, de procedeul răspîndit masiv în totalitarism: hazul de necaz. Schița de portret se încheie cu o fîlfîire aproape îngerească, promițătoare (un erou al vreunui viitor roman?…): Nu mai avea mult pînă cînd să ajungă acasă, cînd o umbră se furișă pe lîngă el și-i spuse:

– Domnul știe inimile tuturor și zice să te pocăiești că zile rele sînt. Să nu cumva să-I dărîmi biserica la care El ține.

Și umbra dispăru în noapte. Sile se opri uluit. Ce fusese asta? Ca o nălucire! Se frecă la ochi, apoi rememoră cuvintele și parcă i se păru cunoscut glasul. Nu cumva era… Ba da. El era. Nebunul de Sandu Stoenescu… (p. 204).

Nu voi insista mai mult în acest eseu asupra virtuților cărții lui Sergiu Ciocârlan Fără frică. Despre curajul mărturisirii lui Hristos – o voi face cu alt prilej, sau mai degrabă o vor face, poate, alți analiști și mai motivați decît mine[13]. Doar atît mai trebuie să afirm deocamdată, spre a mă apropia cît mai mult de adevărul pe care am obligația să-l caut: scriitorul acesta uluitor ca anvergură intelectuală[14] mi se pare a avea, dintre confrații săi activi, cele mai clare aptitudini de a egala într-un viitor apropiat paginile marii literaturi creștine (pentru mine aceasta înseamnă, înainte de toate, romanele datorate lui F. M. Dostoievski). Iată, ca argument în acest sens, extrase din Capitolul 10 Meditațiile nocturne ale locotenent-colonelului de securitate Danciu: „Je est un autre!“ – „Cine sînt eu?“: (…) Încercă să vadă cum e să gîndească altfel decît partidul. Își imagină că este un bandit, un dușman al poporului. Întunericul era dens și îi crea o intimitate propice creativității. Un exercițiu creativ, asta făcea. Demonta gîndirea reacționarilor intrînd în mintea lor. În capul lui se desfășură un dialog care, cu fiecare replică, devenea viu, din cuvinte se desfăceau imagini ca niște foi, iar el îi răspundea blînd unui locotenent-colonel de securitate pe care îl cunoștea și nu-l cunoștea. Dubla identitate funcționa perfect. (…) (cf. p. 123). Prin exercițiul mental al personajului său dedublat, prozatorul oglindește, halucinant, hiperrealitatea, iar cititorul, înmărmurit, pierzînd sentimetul ficțiunii, are dreptul să exclame: deci se pare că ei știau! Cunoșteau adevărul, dar se prefăceau că nu-l știu! Portretul psihologic al securistului devine astfel abisal-plauzibil: insul angajat în sistem întruchipa și se străduia să atingă ticăloșia absolută. Am să dau un exemplu de „replică banditească“ a acestui torționar: (…) Partidul minte, înșeală. Mă dezamăgesc habitudinile acestea. Ziarele sînt pline de cifre inexacte, voit inexacte, voit inexistente, datoria către ruși a fost achitată de 10 ori pînă acum, iar noi tot mai trimitem vagoane de cereale și altele, străinii ne-au invadat și trăim o viață anostă, fără sens. Dacă partidul te obligă să nu le vezi pe toate acestea, nu înseamnă oare că îți cere să fii orb? (…) În ritm amețitor, exercițiul atinge curînd apogeul: (…) Care este sensul vieții? / Hristos / Ai un model printre oameni pe care să-l admiri? / Da. Un fost coleg de generală. Radu cel prost. El este om adevărat. Nu-i este teamă și pentru asta îl admir. Un adevărat luptător, deși este considerat prost. (…) (p. 125). Reacția personajului de hîrtie e notată minuțios și pare desprinsă din paginile genialului scriitor rus pomenit: Se ridică instantaneu de pe scaun și își înfipse mîinile în păr făcînd niște mișcări dezordonate ca și cum ar fi vrut să ia capul și să-l stoarcă, iar capul nu voia. Asta era o prostie. Radu S., model! Hm! Cine gîndise treaba asta? El sau celălalt eu? Amîndoi locuiau în el. (…) (idem).

În romanul-pereche Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor unghiul conturării unor personaje este mai apăsat-didactic. Aceasta ar echivala cu o scădere în plan literar (îndepărtîndu-l pe căutătorul numai de valori estetice), dar totodată e o lectură folositoare pentru cititorul avizat, adică bun cunoscător al scrierilor creștine, care caută în lectură, dincolo de simpla delectare, reafirmarea, reformularea Adevărului de credință.

Simetric, personajele sînt disproporționat-antitetice, ca și în narațiunea-soră: apărătorii ideologiei oficiale – numeroși, chiar majoritari și aparent „învingători“, întrucît sînt „din lumea aceasta“ efemeră – opozanții puțini, aparent învinși, căci ascultă de regulile eterne ale Vieții, urmînd Calea călăuziți de Adevărul hristic.

Introspecția informatorului – „om nou“ – ne apare aici mai puțin convingătoare. Astfel, protoiereul Haritonovici e parcă descărnat, o biată fantoșă, deși o frază-două sună promițător: (…) avusese o revelație și în mintea sa un bec orbitor ca la interogatoriul de noapte al securității se aprinsese, făcîndu-l să creadă că se află singur pe o scenă luminată, în timp ce ceilalți sînt în spatele cortinei. El se afla în posesia adevărului, știa, aflase (cf. p. 151). Înainte de aceasta, ca în cazul unui celebru descoperitor pocnit în creștet de un măr, personajul, plasat pe o plajă italiană, în apropiere de Lido di Venezia fu trezit din reverie de o minge care îl lovi drept în cap (cf. p. 150). În alcătuirea acestui portret negativ prozatorul pare a fi încă în căutare de sine, nestăpînind deocamdată acea forță expresivă care-i va construi curînd, cum anticipam în rîndurile anterioare, consacrarea literară.

E momentul să precizez abia acum că această carte a fost scrisă înaintea aceleia comentate anterior, fără a se putea numi totuși un simplu exercițiu de creativitate. Am preferat, de aceea, din rațiuni valorice, inversarea comentariilor mele critice spre a atrage atenția mai întîi asupra unei certe izbînzi literare. Să avem totuși răbdare să urmărim și firul omniscienței pînă la sfîrșitul celui de-al doisprezecelea capitol din Jertfa…, rezumat prin două sintagme Prețul obținerii burselor de studii. Profilul informatorului complexat: (…) Acum înțelegea. Peste tot îl urmărea imaginea părintelui R., chiar și în somn. De cînd venise în oraș, se împlineau cinci ani, preotul acesta devenise o obsesie pentru el. Poate niciodată, cu siguranță, niciodată nu realizase mai clar ca acum că el îi furase pur și simplu perspectiva existențială. Simțise adeseori, dar nu putuse să-și explice așa logic ca acum, cum părintele R. îl urmărea. Îi fugărea cu prezența sa lumea, universul interior. Voia să trăiască cu ale sale, în tihna pe care o dobîndise pe merit, și, iată, prezența părintelui R. în oraș îi supăra odihna, îi zădărnicea planurile. Mai mult decît atît, demnitatea lui, cuvintele lui, privirea aceea senină îi puneau la îndoială pînă și propria existență. Amintindu-și numai de părintele R. i se părea că nu există, că trăsăturile lui dispar încetul cu încetul și devine nimeni, iar asta era cumplit. Nimeni nu-l înțelegea. Nădușea, îl treceau fiori reci și gîndurile i se congelau. În fața lui i se descoperea nimicnicia proprie, avatarurile lipsei de sens și ale trădării jurămîntului făcut în fața altarului. În suflet îi crescu un urlet prelung de deznădejde, pe care nu putea să-l mai stăvilească, atît de năvalnc îl apucase. Singura posibilitate de a exorciza acest urlet o știa (cf. pp.152-153).

E vorba, prin urmare, de un invidios mărginit, de o epavă morală, întinînd tagma preoțească a epocii, răsplătit cu o bursă de studii în străinătate. Prins de narator precum o insectă de către un entomolog preocupat de îmbogățirea muzeului de specialitate, cu o fișă caracterologică dedesubt, el nu impresionează, expediat fiind în pasajul pe care mi-am permis a-l reda in extenso. Sigur că au existat, din păcate, destui ca el și n-are rost să forțăm uși deschise pentru a demonstra de ce. Ce diferență enormă este însă între acest episodic Haritonovici și episodicul Sile Lascăr din Fără frică…, de exemplu, ori între el și Costiug!

Proporțiile ori mai bine scris distanțele valorice se păstrează și în privința perechii maiorul Z. – locotenent-colonelul Danciu. Prozatorului i se pare aici suficientă portretizarea personajului Z. prin ironia împletită cu pastișarea grotescului stil proletcultist: Partidul îl făcuse om, îl educase, îi plătise toate cheltuielile, îi dădea de mîncare, de îmbrăcat, îl luminase ca să priceapă că viața este atît de frumoasă cînd trădătorii sînt prinși și încarcerați, iar poporul trăiește fără frica unor elemente reacționare (cf. pp. 129-130); Pretutindeni în jur se vedeau blocuri ridicate cu elan muncitoresc și printre ele tramvaiele circulau cu o anumită regularitate, pline de elevi care se duceau la școală… (…) De la fereastra biroului său, Z. nu putea vedea toate acestea, fiindcă fereastra dădea într-o curte interioară întunecată din cauza zidurilor înalte care o flancau, însă cu ochii minții putea vedea orice, și faleza plină de soare, și băncuțele pe care bătrînii se opreau dimineața și admirau jocurile valurilor, pescărușii, peștișorii sărind zglobiu din apă, vapoarele trecînd sub diferite pavilioane, macaralele Șantierului Naval care se mișcau continuu, marcînd frumusețea procesului muncii, portul cu toate șalupele, bărcuțele, vaporașele și bacurile sale (…) (cf. pp. 130-131). Nu ne scapă simbolismul „zidurilor înalte“ conturînd perspectiva securității și întunecarea ce izvorăște perpetuu învăluind locul infernal ales drept sediu. Dar stilul enumerativ stropit cu diminutive proprii infantilismului în scopul sugerării gîndirii primitive a personajului e sub așteptările mele… Aluziile la mintea neevoluată a securistului (își dorise să aibă cîteva spovedanii la dosar și trimisese informatori cu stat de plată vechi să se spovedească la el [adică la preotul R.] spre amuzamantul tuturor colegilor ofițeri – cf. p. 64) și la incultura lui (Rică Venturiano. Ce nume! Se putea jura că a mai auzit undeva de el, în alte împrejurări, chiar dacă și alte împrejurări tot serviciu se numesc, dar nu putea să-și dea seama unde, iar asta îl chinuia peste măsură – cf. p. 131) se mai observă, e drept, de-a lungul scrierii, așa încît cititorul își face, în cele din urmă, o idee, se amuză chiar pe seama nenorocitului ateu reprezentînd – nu-i așa? – securitatea, „brațul înarmat“ al partidului ce credea, paranoic, că prin frica generalizată s-ar asigura armonia unei noi societăți. (Permisă fie-mi aici o digresiune: ne amintim, desigur, cum ideologii de serviciu vehiculau senin nonsensuri precum „dictatura proletariatului“, „democrație populară“, „strîns uniți în jurul partidului“ – de ce, oare „uniți“? Și mai ales de ce „strîns“? Ca să-l sufoce, așa cum se va dovedi parțial, la Revoluția din 1989, ori mai degrabă ca să-l protejeze de „reacțiunea“ ce-l pîndea turbată din tenebre nu numai dinăuntru, ci și din afară – vezi „agenturilii“?… Inflația stilistică era trăsătura dominantă a limbajului pe care eu l-am numit mereu „de plasic“, din profundul, inebranlabilul meu respect pentru lemn). Subtila trimitere livrescă la I. L. Caragiale (pe care am degustat-o, după cum se vede!) nu mă convinge, totuși. Pentru mine rămîne de neînțeles de ce, într-un exces de naturalism, printre înjurături și scuipat din abundență, Sergiu Ciocârlan îl pune pe Z. să-și mînjească mîinile cu sîngele preotului atras într-o capcană odioasă și doborît mișelește… (v. Capitolul 23, cu rezumatul antepus: Atragerea părintelui R. în cursă. Asasinarea se petrece în apartamentul conspirativ al securității din blocul E1, scara 5). Scena nu e salvată nici măcar de uimirea subalternilor (a „dulăilor“) și nici de străfulgerarea mentală a lui Iftimescu (cf. p. 240).

Mai izbutit mi se pare conturat, dintre personajele episodice, Bogdan Călin. O anume naivitate, o aripă de speranță întru salvare se zbate din paginile consacrate acestui țăran năzuind să devină orășean (v. Capitolul 16. Istoria lui Călin sau cum în comunism țăranul devine proletar): (…) trebuia să se însoare. Și s-a însurat cu Cristina, care tocmai terminase profesionala și se angajase ca țesătoare la Arta Populară (…) Deocamdată locuiau într-o casă de la IGLAC (?), așteptau al doilea copil (…) La începutul lui martie surprinsese o discuție între un maistru și unul dintre colegii săi de muncă despre un preot care putea fi găsit la bisericuța de pe lîngă Piața Concordiei care spune niște lucruri pe care nimeni nu îndrăznește să le spună. Lucruri pe care nimeni nu îndrăznește să le spună! Asta da. Voia să audă și el astfel de lucruri (…) (cf. pp. 192-193). Din oglindă îi face semne, desigur, Sile Lascăr, și el parcă mai verosimil…

Aproape egal conturați sînt însă preoții luptători Radu Stanciu și Rizea Dobre, mărturisitori ai secolului al XX-lea de aceeași anvergură ca sfinții închisorilor.

Principalul merit al cărții rămîne, fără îndoială, portretul protagonistului. Asupra părintelui R. își revarsă, îndreptățit, admirația Sergiu Ciocârlan. Tot ceea ce părea stîngaci, schematic, didactic-aluziv-ironic în portretele celorlalte personaje secundare ori episodice dispare în pagini avîntate, inspirate, izvorînd parcă mireasmă de moaște sau de mir. Din fericire, prozatorul nu cade în simplismul literaturii biografic-encomiastice. R. pare viu, vorbește și se mișcă natural, convingător, iar cititorul atent găsește destule pasaje memorabile. Ajutat, e drept, de o superbă fotografie alb-negru a tînărului Dobre Rizea, de prin 1971, pe cînd era seminarist, Sergiu Ciocârlan dă tonul în literatura contemporană ridicînd un erou autentic pe piedestalul cuvenit. Astfel, Rizea Dobre și Radu Stanciu, preoți creștin-ortodocși, sînt aduși în lumina conștiinței noastre spre a ne fi drepte călăuze. Să reluăm aici, drept omagiu, o predică închipuită de scriitor și atribuită preotului R. ținută dinaintea tinerilor. Cuvintele personajului sînt de actualitate: Cultura europeană este îmbibată de arianism, copiii mei. De aceea ei, occidentalii, prin Varlaam de Calabria, l-au respins pe Sfîntul Grigore Palama. O cultură care nu înțelege inima și rugăciunea din inimă este o carcasă inutilă pe care noi o purtăm la recomandarea unor profesori și pedagogi pe umerii noștri. E rea în sine cultura? Nu. Cultura este un atu, dacă ea se edifică pe Cuvîntul cel întrupat. Sînt sfinți care au o cultură impresionantă, sfinți cărturari, în fața cărora noi trecem drept epigoni, buchisitori ai alfabetului cultural. Dacă vrem modele în cultură, aceștia sînt cu prisosință (cf. p. 104). Mai convingător decît recursul livresc la prințul Mîșkin, protagonistul dostoievskian (descins, aș zice, din fenomenalul don Quijote), este recursul la basmele românești; e un ecou al vocației pedagogice a autorului: Harap-Alb a pierdut demnitatea de fiu de împărat dintr-o neascultare. Tatăl său îl avertizase că Spînul sau Omul cu păr roș este rău și de el trebuie să se ferească, dar acesta nu a lucrat așa, și întreg drumul său a fost plin de umilințe și de dorul răscumpărării. Credeți că e ușor să fii slugă la Spîn? Spînul este cultura morții cu toate consecințele ce decurg din ea, iar cînd spun cultura morții mă refer la toată acea cultură, la literatura abundentă care nu-L recunoaște pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu (cf. p. 105). Nu pentru a căuta nod în papură aș glosa aici suplimentar asupra profunzimii extraordinare a basmului lui Ion Creangă, ci pentru valoarea de adevăr istoric-premonitoriu a textului: Spînul-pseudoîmpărat (nu vedeți aici, oare, o aluzie peste vremi la evreitatea-impostoare care a contribuit din plin la aducerea pe meleagurile noastre a împărăției bolșevice?) e lăsat vremelnic de Creator să asuprească pe adevăratul moștenitor al tronului. E în aceasta o pedagogie care tinde a depăși înțelegerea noastră. Chiar dacă prețul de sînge plătit prin martirii din temnițe ni se pare prea mare (și este uriaș!), vorba părintelui Arsenie Papacioc, el însuși victimă a comuniștilor fără Dumnezeu, comunismul a umplut cerul de sfinți români. În basm, crăișorul fără identitate, fără nume, căpătînd doar o poreclă – ce-i drept, simbolică – dată de Spîn, prin probele care par a-l copleși (și-i sînt, să recunoaștem, cu o minuție diabolică azvîrlite pe umeri de omul roș!) devine în cele din urmă apt de a urca în scaunul împărăției. Astfel, eroul este, cu o vocabulă hermeneutică, inițiat; deci tocmai prin aceste încercări, tocmai prin contribuția răului (la part du diable – cf. Denis de Rougemont) se ajunge la deplinătatea de caracter necesară unui conducător veritabil. Însă e de reținut că nu izbutește fără credință. Sfînta Duminică, adică în limbajul actual, Sfînta Liturghie, îi este trimisă de Dumnezeu în ajutor în momentele-cheie, iar comunitatea creștină (prieteniile minunate) și armonia în care înțelege tînărul să viețuiască în mijlocul naturii create de Dumnezeu, „bună foarte“ (calul, albinele, furnicile), îi netezesc calea spre izbînda finală.

Despre libertate, Sergiu Ciocârlan pune pe seama protagonistului cîteva considerații cu valoare sempiternă: Creștinul e un om liber. El poate spune în orice clipă ce gîndește. Problema e că noi nu sîntem adevărați creștini. De aceea avem impresia că un alt spațiu, o altă cultură ne oferă mai mult, ne dă libertate. Libertatea e Hristos. Avîndu-L pe El poți trăi oriunde liber (p. 69). În ceea ce mă privește, aș lua ca motto acest pasaj plasîndu-l la loc vizibil și cu litere de-o șchioapă pe la toate tîrgurile de „job-uri“, cum li se spune acum ofertelor de muncă, prin toate holurile ambasadelor și consulatelor și îndeosebi pe la toate avizierele liceelor și facultăților spre a le oferi tuturor, tinerilor în primul rînd, prilejul de a medita de două ori mai mult ca pînă acum la ofertele de muncă aflate peste hotare. România este și a celor pe care – intenționat cred! – guvernanții îi tot marginalizează, a celor cărora le tot trîntesc uși în nas, exasperîndu-i și obligîndu-i să plece, urmînd ca acești autentici români – muncitori și jertfelnici – să înnobileze străinătatea uimind-o cu talentele și abnegația lor. Cea mai bună, recentă și aproape palpabilă dovadă (ea s-a manifestat în plan politic) a înălțimii morale atinse de adevărata diaspora românească[15] o consider a fi momentul 16 brumar 2014. Mai apăsat-didactic (termenul propriu, mai rar folosit în exegezele criticii literare, e catehetic), preotului R. i se pun pe seamă în continuare propozițiile: Libertate nu este aici (i.e. în România) sau acolo (i.e. în Occident). Libertatea din mine, adică din Hristos cel din mine, ne face pe mine și pe tine să trăim undeva. Nu coordonatele ci ființarea (idem). Iată de ce merită din plin, în pofida scăderilor ei[16], și narațiunea Jerfta…, la rîndul ei, nu numai citită, ci și citată.

Frica e, de asemenea, definită, analizată și implicit incriminată memorabil în paginile cărții. Scoaterea în evidență a realității dureroase a închisorilor comuniste a fost pînă mai ieri, cînd cenzura și autocenzura urmaseră răstignirii proletcultiste din deceniul al șaselea al secolului al XX-lea, un subiect tabu pentru literatură[17]: Amnistia generală din 1964 provocase o adevărată frenezie în rîndul lumii îndobitocite și educate în frică și teroare. Libertate! Se întorceau eroii acasă! Poveștile lor au stîrnit mirare, lacrimi, scrîșniri de dinți, curaj, îndrăzneala nebunească de a crede că ceva se schimbase în politica mondială și un vînt nou sufla înspre România. Dar frica iese greu din om, ea e cel mai greu de vindecat și drept dovadă românii ieșeau cu frică pe stradă, mergeau cu frică la serviciu, discutau cu frică, chiar la biserică abia se încumetau și cu greu își învingeau teama pentru a asista la slujbe. Partidul știa asta bine. Totul decurgea conform planului. Instituțiile îi slujeau cu conștiinciozitate, iar sîrgul venea din frică (p. 26).

Altundeva, cititorilor li se reiterează: Viețile sfinților martiri (din temnițele comuniste – nota mea, M. F.) sînt realitate (…) România este un (…) peisaj cu multe morminte necunoscute. Pe aceste morminte trăim noi și fără aceste morminte n-am fi fost (…) Nu Occidentul este modelul, ci aceste morminte, suferințele oamenilor care devin rugăciuni pline de bună mireasmă (…) (cf. p. 23, 24).

Intenționat vreau să-mi închei în notă optimistă aceste pagini dedicate cărților extraordinare ale lui Sergiu Ciocârlan. Adaug, deci, fără intenții anticipative la adresa altor condeie analitice: oricît de multe dojeni sau răutăți se vor adresa de-acum încolo narațiunilor Fără frică… și Jertfa… (căci, vorba personajului R.: Noi nu trebuie să ne așteptăm să fim întîmpinați altfel de cum a fost El întîmpinat de această lume. În pomii cei stricați nu se aruncă cu pietre, ci numai în cei buni – cf. p. 207), adevărul nu mai poate fi ținut sub obroc. Afirm fără ezitare că prozatori ca Sergiu Ciocârlan și nu alții (eventual propuși pe liste menite dobîndirii unor lauri internaționali!) sînt reprezentativi pentru literatura românească, în zilele noastre schingiuită „p(r)ostmodernist“, spre a fi, chipurile, „aliniată trendului“. Din pagini semnate de Sergiu Ciocârlan, unele socotite de intelectuali mai entuziaști decît semnatarul rîndurilor de față ca aparținînd unui „roman total“, cititorul actual, inclusiv cel din Școală, ar dobîndi mult mai mult folos decît dintr-o lectură obligatorie/canonică precum, bunăoară, Ion de Liviu Rebreanu, ori Patul lui Procust de Camil Petrescu…

Mihai Floarea

 

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com      

                                       Mihai FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                    Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail: romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

 

[1] A se consulta și datele autobiografice date publicității la http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-teofil-paraian-trecut-cele-vesnice-70523.html

[2] Arhimandrit Teofil Părăian, Ion Salomiu-Delatopârcea, Gabriel Chelaru, Topârcea – repere monografice. 1309-2009 – 700 de ani de atestare documentară, București, Editura Ex Libris Universalis, 2009.

[3] Am folosit https://www.google.ro/search?q=elena+murariu&hl=

[4] Faptul l-am evocat și în revista liceului „Primul zbor“ nr. 34 / 2014.

[5] V. „Ecclesia euxina“ nr. 47 / 2013 sau „Revista de Lingvistică și Cultură Românescă“ nr. 1/2014, la http://limbaromana.org/blog/2014/08/ultimul-constantin-romanul-brancovenilor/

[6]Cf.http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_S%C3%A2mb%C4%83ta_de_Sus#Stare.C8.9Bii_M.C4.83n.C4.83stirii

[7] Nu cad în ispita celor care, tarați demagogic, utilizează termenul „mîndrie“. Creștinii știu că substantivul acesta aparent banal, ascunde unul dintre cele mai grele păcate.

[8] București, Editura Areopag, 2013.

[9] Adică 16,5 x 10,5 cm. Cf. București, Editura Areopag, 2013.

[10] Numesc astfel scrierile aparținînd neorealismului ori „postmodernismului“, specifice literaturii acceptate oficial (i.e. „corect politic“) în epoca noastră.

[11] Cf. Nota editorului, în Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor, p. 252.

[12] Cuvîntul nu e folosit metaforic! Orice-ar spune psihologii, sociologii, istoricii și politologii atei, fericirea declarată apăsat de intelectuali precum Nicolae Steinhardt, Virgil Maxim, Aspazia Oțel Petrescu, care au fost obligați să îndure atrocitățile din închisorile comuniste, a fost plenară, salvatoare, așa cum au mărturisit-o și martirii creștini ale căror nume umplu calendarul.

[13] Înșir, pedant, cercetîndu-mi fișele de atentă lectură: o predică excepțională (demascarea tragediei ideologice din România (pp. 146-147); „rețetele“ căldiceilor (pp. 139-140, 141, 142, 143-144) și ale așa-numiților indiferenți sau neimplicați social-politic (pp. 152-153); frica (p. 106, 108, 112 113, 115, 148 etc.); securitatea – metode și scopuri (112, 113, 117, 166-167 etc.); „prostul“ vs. omul nou (p. 171), cursuri din epocă (55-59); paralelă livrescă Radu – David Copperfield (pp. 46-47); învățămînt (p. 49, 53, 56); Eminescu, aluziv (p. 84, 105) etc. Cu siguranță, cartea merită o analiză extinsă; aici îmi permit doar vagi sugestii.

[14] În pofida vîrstei (e născut în 1979), Sergiu Ciocârlan a dat la iveală pînă acum, pe lîngă scrierile de care mă ocup aici, și o impresionantă istorie a literaturii din perspectivă creștină: Literatura în lumina Ortodoxiei, însumînd peste 550 de pagini! În format pdf se poate afla la http://sergiuciocarlan.ro/wp-content/uploads/2014/04/Sergiu-Ciocarlan-Literatura-in-lumina-Ortodoxiei.pdf  Îl depășește pînă în prezent în acest domeniu, după știința mea, doar părintele ieșean Emil Alexandrescu, om cu o vastă arie intelectuală, și el profesor de literatură și limbă română, autorul volumului Introducere în limba și literatura daco-română, Chișinău, Editura Princeps, f.a. (Cartea, însumînd 832 pagini format 17 x 24 cm, mi-a fost dăruită cu autograf de autor la Mînăstirea brâncovenească Sîmbăta de Sus în 2010). Un text în același modern format care reproduce lucrarea din 2007, datorată Editurii Didactice și Pedagogice, există la https://www.google.com/url?q=http://forum.portal.edu.ro/index.php%3Fact%3DAttach%26type%3Dpost%26id%3D1952476&sa=U&ei=rKt0VPSyC8bUmAWy44GIAg&ved=0CA4QFjAHOCg&client=internal-uds-cse&usg=AFQjCNF-UoVkdtdfSPMx2c3wRw6IZ6pK3Q

[15] Mă văd obligat să glosez sub această formă, spre a veni în întîmpinarea mirărilor unora: nu cohorta răufăcătorilor, a țiganilor cu cetățenie română, a speculanților și traficanților o consider alcătuind veritabila diaspora. Nu oamenii fără rost, atrași de mirajul Occidentului, alcătuiesc diaspora, ci doar aceia care, bazați pe o pregătire temeinică și pe certe aptitudini de a munci, primesc și sînt chemați la slujbe în străinătate. Nu e, oare, tulburător că tocmai această românitate responsabilă din afara granițelor formată din milioanele de conaționali obligați, din 1990 încoace, a se dezrădăcina în căutarea unor locuri de muncă mai bine remunerate în statele lumii a dovedit, în toamna anului de grație 2014, că nu e ruptă de realitățile patriei-mame?

[16] Nici vorbă, destule altele sînt încă; dar nu e cazul de a insista aici. Simetric, mai produc, la fel de pedant, și pentru acest volumaș, o listă de aspecte nedezvoltate în acest eseu: expresii: p. 24, 25, 49, 50 etc.; tablou: pp. 201-202; un fel de rețetar umanistic-beletristic (stil enumerativ): pp. 35-38 (fără discernămînt critic-creștin!); fericirea pp. 126-127, p. 128; „forme fără fond“: p. 104; preoția: p. 30, 44, pp. 45-48, 194-195 etc.; stil indirect liber: p. 22, 27, 28, 42, 45, pp. 56-57, 74-79 etc.; cultura: p. 104, pp. 105-106; Biserica, facultatea și securitatea pp. 45-46, p. 53 etc.

[17] Din păcate, și în învățămîntul actual de masă astfel de repere istorico-filosofico-sociale le sînt prezentate foarte puțin elevilor; bunăoară, asemenea realități le înfățișez elevilor mei de-a XII-a, din Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“ (le ofer, an de an, prilejul documentării într-un studiu de caz special, intitulat „Literatura arestată“); similar, se preocupă de acest domeniu al istoriei recente cei care iau parte la Simpozionul Național Interdisciplinar „Credință, adevăr, creație în închisorile comuniste“, organizat de profesoara Marilena Istrati, la Grupul Școlar „Dimitrie Gusti“ din București sau tinerii atrași la Academia Civică de magnificul Memorial Sighet…


Ecclesia euxina nr. 54 / brumar 2014

decembrie 19, 2015

Cuvinte nepotrivite[1]

 

L-am cunoscut pe Florin Mihăescu (n. 19 octombire 1923 – d. 19 octombrie 2014) de peste o jumătate de secol, dar astăzi nu pot folosi cuvinte potrivite pentru a exprima ceva care să-l caracterizeze în mod esențial. Pot spune câte ceva doar despre ceea ce ieşea în evidenţă din personalitatea lui.

Predomina la Florin Mihăescu strădania de constructor sobru. Într-un cadru autoimpus de disciplină severă – ore fixe pentru aproape orice activitate, program respectat cu stricteţe de la exerciţiile fizice de dimineaţă, proiecte profesionale tehnice sau culturale, ore de somn, până la exerciţiile lui Ignaţio de Loyola, zile fixe pentru aproape orice eveniment, atitudine intransigentă, chiar dacă „bine temperată” de gesturi îngăduitoare faţă de mai neştiutorii învăţăcei etc. – şi-a desfăşurat întâi pe propria persoană, dar şi asupra celor care, de-a lungul vremii, au gravitat în preajma lui, vocaţia pedagogică. Cu timpul, a devenit aproape o instituţie didactică, pe care unii dintre prietenii mai vechi o botezaserăm „Academia mihăileană”.

Cărţi din mai toate domeniile, cu precădere de cultură clasică şi de spiritualitate, discuri cu mai toate operele muzicale din mai toate tradiţiile, albume faimoase, dicţionare, concordanţe în mai toate limbile şi nenumărate alte lucruri umpleau nu numai camera-muzeu, ci erau supraetajate cu grijă în memoria fabuloasă a lui Florin Mihăescu.

În anii din urmă se străduia însă, din răsputeri, să mute acumularea memorialistică în zona anamnezei. Nu renunţa niciodată la capacitatea de constructor cu care îşi clădea fiinţa milimetru cu milimetru, zi cu zi. De la aranjamentele exterioare, de exemplu, mica grădină, în care înfipsese trei minusculi stâlpi sculptaţi, pasă-mi-te brâncuşieni şi plantase trei mesteceni lângă cireşul casei, obţinând pentru ochii înnisipaţi ai bucureştenilor un efect de… Fata Morgana, până la puzzle-ul sofisticat al camerei în care erau etalate toate trofeele câştigate în diferite etape ale vieţii, dar şi însemnele alegerii lui în Ordine şi Organizaţii tradiţionale şi până la compunerea  cu acribie a volumelor enciclopedice de comentarii croite pentru (toată) opera lui Shakespeare, pentru (tot) Vechiul Testament, pentru (tot) Noul Testament şi alte multe teme vaste erau plănuite după reguli precise. Totuşi, în ultimii ani, simţea că-l mână un vânt necunoscut, că-l împunge în sensul dantesc („Era gia l´ora che volge il disio / Al navicanti e intenerisce il core / Lo di‑c´han detto ai dolci amici addio; / E che lo novo peregrin d´amore / Punge, se ode squilla di lontano / Che paia il giorno pianger che si more…”) dorinţa de a afla până la ce undă, nivel sau treaptă de universalizare se extinde conştiinţa umană.

Şi-a organizat, putem spune, atât de conştiincios strecurarea prin „urechea acului” încât, după ce vineri, 17 octombrie 2014, a fost împărtăşit de părintele paroh, a suportat încă două zile cu un eroism organic, pentru a-şi încheia rotund tranziţia pământeană în ziua de 19 în care s-a născut. Putem percepe faptul ca pe o îndeplinire personală a unei vieţi conştiente, până la ultima suflare, de responsabilitatea faţă de sine însuşi.

Şi totuşi şi totuşi…

Deşi am vrut să arăt numai statuia ecvestră a acestui cavaler întotdeauna înzăuat şi gata de ripostă, trebuie să mărturisesc că, de-a lungul vieţii, am avut cu Florin Mihăescu multe interferenţe în care mi-am dat seama cu uluire câtă fragilitate dar şi delicateţe poate să ascundă o armură inexpugnabilă. De altfel, susţinea uneori că maxima care-l caracteriza era „par ma delicatesse j´ai perdu ma vie”. Nu-mi vine să cred că a avut vreodată bucuria câştigului prin pierderea vreunei părticele de viaţă… Nici nu ştiu cât a pierdut prin delicateţe, dar sigur a câştigat prin osteneli. Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei silitori.

La înmormântarea lui, unul dintre preoţii care slujeau a mărturisit că îi datorează învestitura sa şi că Florin Mihăescu l-a învăţat Crezul. Apoi, l-a podidit plânsul. M-am gândit atunci că lacrimile acestea topeau armura în care Florin Mihăescu a fost îmbrăcat toată viaţa.

Dumnezeu să-l odihnească!

 

Roxana Cristian

 

 

Mesaj de suflet[2]

 Nici o frică să nu fie mai mare decît frica de Dumnezeu!

La Mislea, a avut loc, pe 8 septembrie 2014, cînd e sărbătorită de toată suflarea ortodoxă Naşterea Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, o comemorare destinată ororilor îndurate de femeile deținute politic în regimul comunist. Organizatori au fost Asociaţia PREZENT! şi Fundația George Manu. Cu acest prilej, am reținut mesajul de suflet adresat românilor de doamna Aspazia Oţel Petrescu, autoarea, între altele, a cărții Doamne, strigat-am!

 

Cinstiți Sfințiți Părinți,

Binecredincioasă asistență,

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Ca în fiecare an, vă primim cu multă împuținare, dar cu tot mai multă dragoste în inimile noastre și să vă spunem: „Bine ați venit să vă alăturați nouă în prăznuirea acestei luminate sărbători!”

Vă iubim nespus că ați binevoit să părăsiți lumea bântuită de urâtul urii, violenței și apostaziei și v-ați alăturat nouă să sărbătorim împreună Nașterea Maicii Domnului, care azi, poate mai mult ca oricând, va fi implorată într-un singur cuget și cu o unică simțire să reînvie SPERANȚA în inimile noastre înfiorate de vuietul vijeliei care pare să amenințe albastrul cer al existenței noastre cu norii vremurilor de restriște care nu o dată ne-au vitregit neamul și țara.

Fraților, surorilor, auspiciile sub care se desfășoară pioasa noastră comemorare sunt născătoare de spaime. Dar să nu ne înfricoșăm. Eroii, mucenicii, mărturisitorii, cei care s-au înrolat în oastea Unicului și Magnificului Mântuitor și L-au urmat pe drumul Crucii, ne-au lăsat o cutremurătoare povață: NICI O FRICĂ SĂ NU FIE MAI MARE DECÂT FRICA DE DUMNEZEU!

Noi suntem încă într-un răstimp de reculegere. Avem încă o vreme să ne revenim din rătăciri și să ne pregătim pentru orice întâmplare nefastă, punând în lucrare cele două săbii imbatabile cum bine se știe: POSTUL și RUGĂCIUNEA.

Să ne fie frică numai ca Domnul să nu ne lase din brațele Sale ocrotitoare. Să strigăm din adâncuri: „Doamne, nu ne lăsa!” Să așternem rugăciuni pentru îndurare și zile de post în calea năpastelor ce stau să vină. Și de vor mai fi chemați ca jertfă, primiți să fie, cu smerită bucurie în numele Celui Care pentru fiecare din noi a jertfit prea scumpul strop de Sânge al Iubirii Sale.

Să ne învăluim sufletele în blândețea luminii de azi care, iată, ne mai revarsă o sfântă binecuvântare peste capetele noastre pe care le plecăm cu evlavie desăvârșită în fața celor doi Mari Strategi în războiul dintre binele absolut și răul nimicitor. Să ne rugăm lor cu focul credinței, cu elixirul dragostei, cu încrederea speranței. Să cerem ajutorul mucenicilor și mucenițelor, celor ce atât de mult au suferit în numele Iubirii Eliberatoare, să ne învețe cum să nu șovăim între mărturisire și lepădare, cum să-L ținem bine ascuns pe Cel Crucificat în inimile noastre, unicul nostru Mântuitor. Să facem din prohodirea pe care le-o închinăm trepte de tărie în fața celui pustiitor de suflete.

Așadar:

„Doamne Iisuse, prin lanțul de gheață al veacurilor simțim suflul fierbinte al Dumnezeirii Tale și dragostea Ta de oameni. Tu ești aproape, sorocul vremurilor se apropie. Vedem Crucea Ta; ai îndurat-o pentru noi; în pulbere ne așternem duhurile noastre înaintea Crucii; aici e praznicul iubirii și al mântuirii, aici nu încetează în veci lauda: 

Slavă Ție, pentru puterea harului Tău cel necuprins și de viață făcător;

Slavă Ție, Celui ce ai înălțat Biserica Ta ca adăpost al lumii ostenite;

Slavă Ție, Celui ce ne-ai născut a doua oară prin apele cele de viață făcătoare ale Botezului;

Slavă Ție, căci Tu întorci celor ce se pocăiesc neprihănirea crinilor;

Slavă Ție, adânc nesecat al iertării;

Slavă Ție, pentru paharul vieții și pentru pâinea bucuriei veșnice;

Slavă Ție, Celui ce ne-ai ridicat spre cer;

Slavă Ție, Dumnezeule, în veci!”

Și acum să ne închinăm cu evlavie Maicii sărbătorită astăzi, zicând:

„Multă îndrăzneală ai la Cel ce S-a născut din Tine și nimeni nu are putere precum Tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poți, Ceea ce ești mai presus de toată zidirea, că din toate câte le voiești nimic nu-Ți este cu neputință.

Deci nu trece cu vederea lacrimile noastre și nu Te întoarce de către suspinul nostru; nu lepăda durerea inimii noastre și nu rușina nădejdea noastră către Tine, ci cu rugăciunile Tale de Maică roagă-Te Fiului Tău pentru iertarea păcatelor noastre.

Călătorind, fii cu noi pe marea vieții acesteia, înotând, ajută-ne;

Când priveghem, întărește-ne;

Când suntem în necaz, mângâie-ne;

Când suntem împuținați în credință, îmbărbătează-ne;

Când suntem bolnavi, dăruiește-ne vindecare;

Când suntem nedreptățiți, izbăvește-ne;

Când suntem în primejdie de moarte, degrabă apucând scoate-ne și vrăjmașilor noștri văzuți și nevăzuți în toată vremea înfricoșați arată-ne, ca să cunoască toți cei care cu nedreptul ne necăjesc că noi suntem robii Tăi.

Această rugăciune aducem Ție, Stăpâna noastră, Născătoare de Dumnezeu, Lumina ochilor noștri celor întunecați, Mângâierea sufletelor noastre, Povățuitoarea și Nădejdea noastră Cea după Dumnezeu, pe care cu blândețe primind-o curățește-ne de toată întinăciunea păcatelor și ne învrednicește în veacul de acum, fără osândă, să ne împărtășim cu preasfântul și preacuratul Trup și Sânge al Fiului și Dumnezeului Tău, iar în veacul ce va să fie cu cina cerească a desfătării raiului ne veselește”.

O, Sfinților Mărturisitori, care în temnițe și prigoane, prin multele voastre pătimiri ați stăvilit întărâtarea vrăjmașului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă, celor ce ați suferit foame, ger, schingiuiri, umilință și chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoșești, vă aducem mulțumirile noastre.

Ca cei ce bine v-ați săvârșit pentru Învierea neamului românesc iar acum cu îngerii și arhanghelii vă veseliți în lumina cea neînserată a împărăției cerești, vă rugăm să nu încetați să mijlociți la puternicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate și să ne păzească pe noi și Sfântă Biserica Sa de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de necredință și de războiul cel dintre noi.

Povățuiți-ne pururea pe calea mântuirii, a răbdării și a dragostei, ca neclintiți și uniți să rămânem până la sfârșitul vieții întru credința cea adevărată.

Așa, Sfinților Mărturisitori, care, în strâmtorările și necazurile din viața noastră pământeană ați cerut ajutorul Puterilor cerești, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, ca să primiți în acest ceas rugăciunile noastre și să ne acoperiți de smintelile veacului acestuia și de răutățile celor potrivnici, ca și noi, pe calea cea strâmtă și cu chinuri, neînfricați să mărturisim Evanghelia lui Hristos spre slava lui Dumnezeu și mântuirea neamului românesc.

AMIN!

Roman, 8 răpciune 2014

Aspazia Oțel Petrescu

 

O vizită de neuitat (1)

 

Ne-a învrednicit Dumnezeu, pe mine și pe soția mea, Liana Floarea, să inițiem și să izbutim în toamna aceasta o deplasare la Roman, la domiciliul doamnei Aspazia Oțel Petrescu.

Cu un zîmbet în care aduna toată pacea lumii, nonagenara, ușor gîrbovită, ne-a întîmpinat ca și cum ne-am fi cunoscut de cînd lumea! Liana a izbucnit în lacrimi și a îngenunchiat în hol. Gazda a luat-o blînd de mînă, a ridicat-o, a sărutat-o și a îmbrățișat-o ca pe o fiică regăsită. Spectacolul feminin de cîteva clipe m-a lăsat fără grai. Am sărutat și eu mîna și apoi obrajii doamnei Aspazia, am aruncat cît colo bagajele și am descoperit consternat că ne aștepta cu masa pusă, după vechile etichete: tacîmuri de alpaca, farfurii de porțelan… Au urmat platourile încărcate: ardei copți, roșii, șuncă presată, cașcaval… Apoi o supă-cremă de roșii, cartofi înăbușiți și chifteluțe sferice, în fine, un desert („ăsta e cumpărat“, cochetează gazda, simplu)… O rugăciune complexă, incluzînd și „Mînca-vor săracii…“, și mulțumirile anticipînd finalul festinului, nemaiauzită de mine vreodată, ne-a copleșit și ea la început. Mă cufundasem în admirarea panopliei dinspre răsărit a camerei: zeci de icoane, crucifixe și fotografii – toate „dăruite de vizitatori“ – după cum aveam să aflăm, la un moment dat – alcătuiau un fel de perete încremenit în rugăciune, tremurător luminat de o candelă. Pe latura din stînga, pe un sfert de perete, se aflau alte icoane și fotografii. Pe măsuțe, în hol, peste tot – coșuri cu imortele: foste ofrande spectaculoase din partea celor care au poposit aici, de-a lungul vremii. Încăperea semăna astfel a chilie mai spațioasă, în care grațioasă, îmbrăcată în negru, cu o bluză din dantele croșetate și un șnur negru cu o cruce la gît, doamna Aspazia lumina cald…

Mă simțeam ca într-o biserică, unde nu cît i se măsoară celui intrat, ci mai ales cum, sau mai bine zis cu ce inimă a venit. Meditez că a fost, în definitiv, o vizită la chilia unei sfinte ce n-are nevoie de nimic altceva ca ofrandă decît de inimă curată și de credință autentică. Simpla atingere de mîna, de obrajii doamnei Aspazia ne-a înnobilat, ne-a alungat orice complexe.

Uimindu-mă cu gesturile încete dar precise, doamna Aspazia protestă la propozițiile mele despre deranj:

– Așa am și eu prilejul să mă răsfăț…

Ne codeam să începem dar ne-a scos din încremenire îndemnul:

– Luați, mîncați… Ce? Nu vă e foame?… Veniți doar de pe drum…

Vocea blîndă, privirea ca o îmbrățișare continuă dar pătrunzătoare ne-au șters, pînă la urmă, complexele…

Cuvintele înlănțuite în fraze simple, curgătoare, foarte îngrijite, pe alocuri erudite, cum îi stă bine oricărui intelectual rasat, ne mergeau la inimă.

Personal, mă stingherea lipsa-mi de aplomb pe care o aveam, de obicei, dinaintea semenilor… Ceva mă reținea și încercam să-mi curm emoțiile dinaintea chipului cu zîmbet blînd și ochi strălucind de șlefuirea deceniilor de rugăciune neîntreruptă.

Gazda îmi pricepuse, pasă-mi-te, stînjeneala.

Rezumînd, un lung monolog, întrerupt de sfielnice mărturisiri, ca la spovedanie, ori de simple încuviințări din parte-ne – aceasta a fost vizita noastră din sîmbăta de neuitat a lui 30 gustar 2014. Ne aflam, pesemne, încă sub proteguirea Proorocului Ioan Botezătorul, comemorat pe 29 gustar!

(va urma)

Mihai Floarea

 

Notă: Am reprodus aici începutul însemnărilor mele jurnaliere în curs de a fi definitivate.

 

Data de 19 noiembrie comemorată de întreaga românime

         

Am publicat în numărul precedent al revistei „Ecclesia euxina“ un articol critic despre cartea coordonată de Vasile Șoimaru Cotul Donului 1942 reluat în Revista de Lingvistică și Cultură Românească, nr. 1/2014 (http://limbaromana.org/). De asemenea, ca exercițiu actual de democrație și de patriotism, am postat o petiție on-line intitulată Data de 19 noiembrie comemorată de întreaga românime (http://www.petitieonline.com/data_de_19_noiembrie_comemorat_de_intreaga_romanime).

Reiau aici textul și rog pe toți cititorii noștri care încă n-au știut de acest demers să-și adauge semnătura, după procedurile bineștiute, popularizînd, eventual, petiția mea:

 

Aflu într-o carte concepută de patriotul Vasile Șoimaru intitulată Cotul Donului 1942 un articol datorat părintelui Viorel Cojocaru. Redau în continuare fraze memorabile care ar trebui să facă degrabă înconjurul României și al lumii întregi spre a-i trezi din adormire nu numai pe istorici și pe intelectuali, în genere, ci și pe deținătorii vremelnici ai puterii actuale, preocupați de trocuri meschine și de manipulări ale opiniei publice spre menținerea statutului lor.

Fac totodată apel la Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a analiza includerea în sinaxare a celor 150 000 de români căzuți pe front, la datorie, la 19 noiembrie 1942, în războiul de reîntregire teritorială a țării.

Iată frazele datorate preotului Viorel Cojocaru pe care le supun atenției concetățenilor mei rugîndu-i să subscrie la demersul meu:

Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali    s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile aparțin autorului petiției, Mihai Floarea).

În concluzie, ca români ce vrem să ne constituim din nou ca neam demn de strămoșii ce-au știut a se ridica ori de cîte ori a fost nevoie spre apărarea vetrei lor și a vieții în libertate, vă rog a semna această petiție și să contribuiți personal, în parohiile de care aparțineți, la pomenirea celor 150 000 de români căzuți la datorie, la Cotul Donului în 19 noiembrie 1942. Se pot face în Biserici, pînă la oficializarea la nivel național a datei fatidice de 19 noiembrie, așa cum îndemna părintele Viorel Cojocaru, parastase conform datinei noastre creștine. Ca dascăl, îndemn, de asemenea, pe toți cei aflați la catedră să le amintească elevilor jertfa militarilor români de la Cotul Donului din 19 noiembrie 1942.

 

***

 

Vrînd a pune în practică îndemnurile părintelui Viorel Cojocaru, cărora m-am alăturat, am vorbit anul acesta de la catedră elevilor mei despre contextul istoric și politic în care s-a produs dezastrul militar din 1942.

De asemenea, am făcut apel la înțelegerea preoților pe care îi cunosc personal pentru a face slujbe de pomenire celor dispăruți atunci. Mulțumesc pe această cale P.S. pr. prof. dr. Adrian Niculcea, P.S. pr. Sorin-Ovidiu Mititean, P.S. pr. Emanuel Florin Ganciu pentru sfaturile, receptivitatea pilduitoare și sprijinul dat în materializarea acestei idei.

Îmi exprim speranța că anul viitor pomenirea celor 150 000 de soldați căzuți la Cotul Donului în 19 noimebrie 1942 se va săvîrși în și mai multe parohii, spre slava lui Dumnezeu.

 

Mihai Floarea

 

Stilul brâncovenesc

 

 

La 1688, pe tronul Ţării Româneşti se înălţa una dintre ma­rile figuri domnitoare ale istoriei noastre: Constantin-Vodă Brâncoveanu-Basarab. Personalitatea sa l-a situat – şi l-ar fi situat şi fără genealogie – în ilustra galerie de domni Basarabi. El a avut însă o rădăcină – cea a Brâncovenilor. Aşa cum „aga Matei din Brâncoveni“ s-a afirmat ca Basarab, tot astfel și Brâncoveanu. Ramificaţiile acestei rădăcini ve­neau de la Radu Şerban Basarab. Pos­telnicul Constantin Cantacuzino a fost ginerele lui Radu Şerban. Una dintre fiicele Postelnicului se va căsători cu Papa Brâncoveanu, tatăl lui Constantin-Vodă Brâncoveanu.

Dacă fiecare dintre Basarabi, la vremea şi epoca sa, a repre­zentat o individualitate venind cu amprenta propriei perso­nalităţi, Brâncoveanu are o structură care-1 singularizează şi îl deosebeşte de toţi ceilalţi. El creează un stil al vremii – stilul brâncovenesc. Forma adjectivală „brâncovenesc“ ajunge să dea măsura unei opere gigantice şi durabile. Este vorba despre un stil complex, verificat în toate sectoarele de acti­vitate. Ni se pare că prin „stil brâncovenesc“ s-a în­ţeles numai maniera pe care a imprimat-o în artă. Brâncoveanu a creat un stil de concepţie în modul cum a văzut dezvoltarea economică a ţării, prin felul cum a acţionat asu­pra oamenilor care compuneau societatea; a conceput, de asemenea, factorul politic şi diplomatic într-o strînsă legătură potrivit căreia nu se putea realiza politica Ţării Româneşti fără arta diplomaţiei, după cum diplomaţia pornea de la realităţile politice ale vremii. A fost şi ultimul efort al menţi­nerii armatei Ţării Româneşti, înainte de înscăunarea fana­rioţilor. Dacă a existat un stil brâncovenesc în cultură, el este tocmai rezultatul acestei complexităţi de realizări în structură în primul rînd, care imprimă stilului un caracter unitar şi îl face să strălucească şi suprastructural.

Stilul brâncovenesc apare în toată splendoarea sa în arta desăvîrşită a domnitorului de a conduce destinele Țării Ro­mâneşti. Fiind o realitate faptul că ţările române erau în­conjurate de trei imperii puternice, otoman, habsburgic şi rus, Brâncoveanu a studiat poziţia pe care o reprezenta fie­care dintre ele. În funcţie de aceasta şi-a stabilit o tactică elas­tică. A înţeles că în urma înfrîngerii de la Viena pentru Im­periul otoman începea degringolada, iar pentru Imperiul hab­sburgic – expansiunea şi mărirea. Imperiul otoman era însă destul de puternic şi, strategic vorbind, cel mai apropiat pe­ricol pentru ţările române. Nu putea fi neglijat de o poli­tică realistă. Brâncoveanu, pentru a ajunge domn, a plătit sultanului un tribut de cinci ori mai mare ca înainte, ştiind că ceea ce precumpănea în Imperiul otoman era interesul bănesc. Cu această metodă de stimulare a interesului sulta­nului şi al demnitarilor din jurul lui, Brâncoveanu a izbutit să se menţină în scaun 26 de ani – o adevărată performanţă la acea epocă de fluctuaţii domneşti. Politica de echilibru pro­movată de Şerban Cantacuzino cu mijloace mai modeste, la Brâncoveanu atinge apogeul şi se transformă în artă. El a avut în permanenţă în vedere stabilirea unui echilibru în jocul diplomatic faţă de marile puteri ale timpului.

Cât priveşte Imperiul habsburgic, în expansiunea acestuia Brâncoveanu vede o mare primejdie pentru ţară în per­spectivă apropiată şi în forme mai aspre decât cea turcească. Şi de vreme ce plătise bani grei la Poartă, la început rupe re­laţiile cu imperialii, rechemînd solia română de la Viena, tri­misă de Şerban Cantacuzino. Atitudinea aceasta a stîrnit mînia împăratului Leopold, care trimite o armată în Ţara Ro­mânească, unde se dedă la rechiziţii forţate, mult păgubi­toare pentru populaţie. Cu ajutorul unor forţe tătărăşti, Brâncoveanu determină retragerea armatelor imperiale în Transilvania, le urmăreşte şi înscrie o frumoasă victorie la Zărneşti – Tohani (1690), pe care o adaugă ca o contribuţie la tradiţiile luptei pentru apărarea independenţei. Relaţiile cu imperialii trebuiau însă repede îmbunătăţite. Angajarea unor lupte împotriva unei puteri aflate în ofensivă însemna a condamna ţara la mari sacrificii economice, la jertfe umane şi ruină generală. Era momentul unei retrageri strategice şi al unei apropieri de Habsburgi, care să nu ştirbească din in­teresele ţării, dar şi să-şi tempereze zelul faţă de turci.

Două evenimente demonstrează că politica de echilibru izbutea să se impună. Fiecare dintre cei doi suverani aveau ne­voie de domnul român împotriva adversarului său. În 1695, împăratul Leopold îl numeşte pe Brâncoveanu „principe al Sfîntului Imperiu”. Patru ani mai tîrziu, şi în funcţie de evoluţia raportului de forţe austro-turc, în 1699, sultanul îi recunoaşte lui Brâncoveanu „domnia pe viaţă” – caz singular în istoria numirii domnilor români de la Poartă. Dar Brân­coveanu n-a crezut în „bunele intenţii” ale Habsburgilor, nici în cele ale sultanului. Pe acest domn român nu-l interesa nici titlul de „Principe al Sfîntului Imperiu”, după cum nu l-a atras nici mirajul sintagmei „pe viaţă”. Temeiurile sale s-au dovedit reale. La patru ani de cînd i se spusese „legal” că este domn al românilor pe viaţă, sultanul cel nou, Ahmed, îl cheamă la Poartă (1703). A scăpat de mînia sultanului vărsînd din nou galbeni în vistieria acestuia.

Faţă de Imperiul rus, Brîncoveanu adoptă o altă politică, legată în măsură hotărîtoare de situaţia Ţării Româneşti faţă de celelalte două imperii. O apropiere de Rusia ar fi consti­tuit o măsură de siguranţă împotriva tendinţelor expansio­niste ale habsburgilor şi turcilor, dar şi un risc ce ar fi pu­tut genera intervenţia Turciei în primul rînd. Rusia sub Pe­tru I ajunsese în măsură să ţină piept Turciei şi chiar hab­sburgilor. Dar în cunoscuta bătălie de la Stănileşti (1711), ca­re a urmat alianţei dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, coaliţia moldo-rusă este înfrîntă de armatele otomane. Brîncoveanu n-a luat atunci o atitudine concretă faţă de confruntarea ce se desfăşura. În schimb a acţionat pe cale diplomatică pe linia apropierii de Rusia. El a folosit soli pricepuţi ca Gheorghe Castriotul, Panaiot din Rhodos şi mai ales pe cel mai strălucit dintre trimişii săi, David Corbea Ceauşul.

În epoca lui Brâncoveanu, cultura românească a evului mediu a atins apogeul ei. S-a realizat sinteza cuceririlor de pînă atunci, originală, în cadrul căreia complexitatea forme­lor de exprimare şi bunul gust se îmbină armonios. Este o epocă de Renaştere culturală şi artistică.

În domeniul învăţămîntului, în epoca lui Brâncoveanu stră­luceşte Academia Domnească. Istoricul Ion Ionaşcu a supus unei analize amănunţite părerile cu privire la înfiin­ţarea Academiei Domneşti și apreciază că Academia Domnească de la Sf. Sava a fost înfiinţată de Constantin Brîncoveanu la îndemnul cărturarului Constantin Cantacuzino Stolnicul, la 1694. Luîndu-se în considerare actele emise pentru înfiin­ţarea şi funcţionarea Academiei Domneşti, reiese ideea enunţată mai înainte, potrivit căreia Brâncoveanu n-a înfiinţat Academia Domnească ce exista încă din vremea înaintaşului său, Şerban Cantacuzino. Înţelegînd necesitatea continuării şi dezvoltării acestei opere, Brâncoveanu a reorganizat Aca­demia Domnească, dar se pare că nu la 1694, ci în 1707.

Academia Domnească şi-a dovedit tăria, caracterul ei no­vator, prin introducera unor cunoştinţe umaniste şi ştiinţifice la nivelul epocii sale. „Academia” aprindea în mintea cursan­ţilor flacăra setei de carte, întronînd în procesul de instruire şi educare spiritul renascentist în a aborda, a înţelege, a cu­prinde şi a selecta fenomenele, întîmplările şi lucrurile. Academia era şcoala cea mai însemnată pentru românii de pretutindeni. Aici veneau să se instruiască tinerii din toate provinciile româneşti. În contextul complicatelor resorturi di­plomatice ale epocii, Academia trebuia să servească şi unor direcţii şi scopuri politico-diplomatice. În cadrul ei vor fi primiţi să înveţe şi tineri veniţi din alte ţări. Se poate afirma astfel că Brâncoveanu este ctitor de şcoală. El introduce un curent al vremii: acela al chemării spre învăţătură, al setei de a căpăta cît mai multe cunoştinţe. Conştient de rolul şcolii în emaniciparea politică şi culturală a unei ţări, Brâncoveanu dezvoltă ştiinţa de carte. Şi în această direcţie este vorba despre un stil complex. Asistăm la ajutorul pe care Brînco­veanu îl dă învăţămîntului din alte ţări. „Printre cele 46 de şcoli din străinătate (Europa de sud-est, Asia Mică, Siria, Iordania, Palestina, Egipt) care au beneficiat, începînd din secolul al XVII-lea, de binefacerile unui larg şi îndelungat sprijin material, au fost şcolile din Constantinopol”. Dacă dezvoltarea învăţămîntului din Ţara Românească însemna grija pentru emanciparea poporului român, ajutorul dat în­văţămîntului din străinătate dovedeşte un larg spirit umanist care, în lupta împotriva obscurantismului şi ignoranţei de oriunde s-ar manifesta ea în lume, depăşeşte graniţele ţării, aparţine umanităţii.

Într-o asemenea epocă de Renaştere şi umanism, activi­tatea de tipărituri şi de creaţie nu putea să lipsească. Brâncoveanu a ştiut ca un adevărat Mecena să cultive pe oamenii de cultură şi de talent. Deasupra tuturor străluceşte perso­nalitatea lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, unchiul lui Brâncoveanu, care poate fi asemuit cu piscul culturii mol­dovene, Dimitrie Cantemir. Stolnicul era de o cultură năs­cută din aplecare spre acumulare inteligentă şi selectivă, de o rar întîlnită calitate, un generator de idei de cea mai pro­fundă şi umanistă exprimare. Studiind la Şcoala de la Padova, el trece prin filiera gîndului atent şi profund întreaga comoară renascentistă. Cunoscător al mai multor limbi, întreţinînd strînse legături cu personalităţile esenţiale ale vre­mii, după ce a acumulat destul, devine un creator, dă o lu­crare de substanţă – Istoria Ţării Româneşti. Aici tratează problemele de interes general, adică pentru toţi românii: con­tinuitatea elementului dacic după cucerirea romană, conti­nuitatea românească de-a lungul grelei perioade a migraţiunilor şi ideea de unitate a românilor. Tot Stolnicului i se datorează şi o hartă a Ţării Româneşti în limba greacă şi latină. Mergînd pe linia fratelui său, Mihai Cantacuzino do­vedeşte şi el spirit de învăţat: scrie, încurajează activitatea tipografică, este om de şcoală.

O personalitate complexă a epocii lui Brâncoveanu, strîns legată de activitatea tiparului şi a cărţilor, a fost Antim Ivireanul. Prin activitatea lui fecundă închinată Ţării Româ­neşti, Antim Ivireanul s-a integrat organic în aspiraţiile şi năzuinţele românilor. Acest om cult şi rafinat, care va ajunge mitropolit, a învăţat cu pasiune limba română, s-a simţit român, a scris cărţi în limba română şi a făcut traduceri în româneşte ca unul ce cunoştea cîteva limbi străine. A stă­ruit astfel pentru răspîndirea cărţilor din alte ţări la noi, contribuind la lărgirea cunoştinţelor românilor ştiutori de carte.

Antim Ivireanul a fost multilateral. Activitatea de tipo­graf îl defineşte în primul rînd. Ea scoate în evidenţă una dintre cele mai de seamă laturi de manifestare: reactualizarea introducerii în slujba bisericească şi în cancelarie a limbii române. În epoca lui Matei Basarab se realizase primul pas, al doilea s-a înregistrat în timpul lui Şerban Cantacuzino, iar cel hotărîtor acum, cînd toate fibrele culturii erau repuse în valoare.

Epoca lui Brâncoveanu nu este totuşi sem­nificată prin definitivarea pătrunderii limbii române în aceste domenii ale spiritualităţii şi administraţiei de stat, ci doar o fază de tranziţie. Slavona era prea împămîntenită pentru a se putea renunţa dintr-o dată la ea, devenise aproape tra­diţională. Româna ne era prea scumpă pentru a nu se în­cerca toate eforturile de folosire a ei. De aceea asistăm la fenomenul introducerii cărţilor bilingve slavo-române. Acest proces facilitează însă pătrunderea în biserică a celei de-a treia limbi, cea greacă, de tradiţie bizantină. Activitatea lui Antim Ivireanul ne apare astfel grandioasă, avînd direcţii esenţiale, ca aceea politică, culturală şi educativă.

Mai cităm pe Iordache Cantacuzino, un alt reprezentant strălucit al Cantacuzinilor, un om de aleasă cultură clasică, pe fraţii Radu şi Şerban Greceanu, umanişti valoroşi, cărturari de seamă. Radu Greceanu a fost chiar cronicarul oficial al lui Constantin Brâncoveanu. Un om de aleasă cultură este şi Sevastos Kimenitul, „profesor de sciinţă al şcoalei domneşti din Bucurescii Ungro-Vlahiei”. El este legat şi de activitatea de tipărituri, dar şi de scrierea propriu-zisă. Teodor Corbea, fratele lui David Corbea, a tipărit cu sprijinul episcopului Mitrofan al Buzăului un vocabular latin-român. O persona­litate proeminentă la curtea lui Brâncoveanu a fost şi Anton Maria Del Chiaro, secretarul florentin de limbi occidentale al voievodului.

Constantin Brâncoveanu apărînd şi în calitatea de susţi­nător al ortodoxiei, vin în Ţara Românească numeroşi pa­triarhi şi mitropoliţi aparţinînd răsăritului ortodox, la rîndul lor însemnaţi oameni de cultură. Dintre aceştia cităm pe patriarhii Ierusalimului, Dositei şi pe nepotul său, Hrisant Nottara.

Adept al Renaşterii italiene în tot ceea ce a avut ea mai înălţător, Brâncoveanu s-a integrat spiritului apusean. Largile dimensiuni în care-şi va desfăşura activitatea îl vor asemăna cu marile capete încoronate ale Apusului, însă îndeosebi şi pe plan egal cu acelea care au fost oamenii unor epoci de cultură. Influenţa Apusului este vădită în întreaga viaţă cul­turală, inclusiv în anturajul prestigios, aşa cum se obişnuia la marile curţi imperiale. Fastul aulic este împrumutat însă din Bizanţ. Prin aceasta Brâncoveanu demonstra un spirit selectiv şi acumulativ, de asimilare a tot ceea ce era frumos şi valoros.

De aceea, virtutea stilului brâncovenesc a strălucit în do­meniul atît de complex al artei. Fireşte, nu numai în domeniul arhitectonic. Ni se prezintă o varietate de genuri artistice, de comori autentice ale genului şi specific româneşti în toate cazurile, de atitudine faţă de frumos, de receptare a influen­ţelor şi de integrare originală a lor. Minunată apare arta au­rarilor şi argintarilor care îmbrăcau cărţile în coperți stră­lucitoare. Opera fusese începută de Şerban Cantacuzino. Brâncoveanu i-a dat maxima strălucire. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu arta gravorilor care ilustrau magistral tipă­riturile brîncoveneşti.

Demnă de remarcat este preocuparea lui Brâncoveanu de a întreţine relaţii cu transilvănenii şi în domeniul artei, întrucît şi aici exista o tradiţie, ca meşterii argintari din ora­şele transilvănene şi în special braşovenii şi sibienii să vîndă în Ţara Românească minunatele lor argintării. Brâncoveanu a intensificat cumpărarea de podoabe de la transilvăneni, obiecte lucrate în argint, ca: talere, potire, pahare. Acestea erau împodobite în genul argintăriei europene a Renaşterii şi barocului, prezentînd motive florale şi vegetale, ori sce­nele obişnuite ale acestui stil – mitologice sau de vînătoare. În afară de acestea, anaforniţele, obiecte de cult, re­liefate în acelaşi stil al Renaşterii şi barocului, aparţinînd unor maeştri argintari ca Georg May II, J. Henning, Thomas Klosch s-au bucurat de o mare căutare în Ţara Româ­nească.

Broderia, alt gen de tradiţie românească, întîlnit ca ocu­paţie populară în întreg ev-mediul românesc, găseşte în epoca lui Brâncoveanu noi resurse de afirmare. Gustul po­porului însuşi a evoluat şi, altoindu-se la el motive din Re­naşterea europeană, îl conduc spre strălucirea artistică. Pic­tura apare strîns legată de arhitectură. Deşi în Renaşterea artistică una dintre trăsăturile esenţiale ale artelor plastice este detaşarea picturii şi sculpturii de arhitectură, acestea deve­nind genuri de sine stătătoare, în condiţiile stilului brâncovenesc în construcţii pictura trebuie privită în locul ei ar­hitectural. Brâncoveanu s-a înconjurat de maeştri de seamă pe care i-a stimulat în activitatea lor. Iată cîteva nume: Preda, Nicolae, Efrem, Constantin Zugravul, Lambru, Tudor, Radu. Cu deosebire a strălucit însă personalitatea artistică a lui Pîrvu Mutul, „zugravul zugravilor” epocii brâncoveneşti. Mîna lui a lucrat frescele multor ctitorii ale domnului mun­tean. El a creat şi şcoală de zugravi români. Cei crescuţi de el, mergînd pe drumul manierei sale de a lucra, în jurul anului 1700 vor reuşi să realizeze ansamblurile de la mănăs­tirea domnească din Hurez. Aici se pot observa tendinţele noi în pictură, care vor caracteriza tot veacul al XVIII-lea şi începutul celui următor.

Ajungem în sfîrşit la stilul brâncovenesc în construcţii. Ctitoriile lui Brâncoveanu se împart în două mari categorii: religioase şi civile. Dintre cele mai de seamă biserici şi mănăstiri cităm: biserica mănăstirii Hurez, biserica mănăstirii Rîmnicu-Sărat, biserica de la Doiceşti de lîngă Tîrgovişte, biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti (unde va fi înmor- mîntat). Construcţii laice: palatul de la Potlogi, cel de la Mogoşoaia, care – deşi asemănător celui de la Potlogi con­struit înainte – îl întrece pe acesta în frumuseţe, devenind podoaba clasică a stilului brâncovenesc, casele de la Doiceşti, palatul de la Obîleşti, refacerea caselor domneşti de la Curtea Veche, cumpărarea şi construirea de case în Transilvania, la Braşov şi Sîmbăta de Sus (unde a făcut şi o mănăstire).

Fireşte că „stilul brâncovenesc” în construcţii este un nou stil arhitectonic. El nu putea să apară însă dintr-odată în mediul românesc. A existat o tradiţie a construcţiilor. Rădă­cinile nu trebuie căutate la începuturile arhitecturii me­dievale româneşti din secolul al XIV-lea. Mai degrabă în epoca lui Neagoe Basarab şi continuînd cu cea din prima jumătate a secolului al XVlI-lea şi în special cea din timpul lui Matei Basarab, pe care creaţia brâncovenească o continua direct. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea „arhitectura Ţă­rii Româneşti evoluează, din punct de vedere constructiv, în continuarea fidelă a epocii anterioare, fără inovaţii”. Ce element intervine atunci, care să ne dea dreptul a afirma că s-a născut un nou stil? Se observă o schimbare de prin­cipii în decoraţia monumentelor; se generalizează mai întîi maniera de a tencui în întregime faţadele şi – ceea ce este mai important – ia fiinţă o nouă concepţie decorativă. „O bogată sculptură în piatră se iveşte în jurul ferestrelor, ornează brîul faţadelor şi se revarsă din belşug asupra pridvorului, împodobindu-i uşa de intrare în biserică, balustradele, ba­zele, capitelurile şi, uneori, şi fusele coloanelor elegante, care între timp înlocuiseră stîlpii groşi de zidărie”. Iar faţă de vechea sculptură geometrică de la Argeş „aceasta este o sculptură florală şi vegetală totodată, într-o tehnică mai adîncă, de puternic relief şi substanţial contaminată de arta Renaşterii şi a barocului, cu repertoriul lor de capiteluri corintice şi neocorintice, de frunze de acant şi ferigă, de motive antropomorfe şi zoomorfe”.

Brâncoveanu orientează, aşadar, creaţia artistică spre me­diul Renaşterii italiene. Întrucît la data aceea în apus Re­naşterea îşi consumase marile făclii şi dăduse naştere conti­nuatorului ei – barocul, stilul brâncovenesc va folosi o îmbinare a Renaşterii cu concepţia barocă. Brâncoveanu va cunoaşte însă şi lumea Orientului. Nici motivele orientale nu sînt neglijate, ci asimilate stilului brâncovenesc. Totuşi, stilul brâncovenesc nu este numai de influenţă. El demonstrează un gen de exprimare artistică original şi specific românesc.

Epoca de multilaterală activitate şi strălucire a lui Brân­coveanu a fost însă curmată de zguduitoarea tragedie din anul 1714. Ziua de 15 august 1714 este ziua „scurtării lui de via­ţă”. Invidiat de sultanul Ahmed pentru comorile sale, dus la Stanbul, chinuit în felurite chipuri, îndureratul tată vede cum cad pe rînd capetele celor patru coconi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Apoi capul îi cade şi lui, demn, ca şi al Viteazului de pe Cîmpia Turzii. O viaţă care rodise multi­lateral spre binele şi propăşirea Ţării Româneşti.

 

Petru Demetru Popescu

 

Crux de cruce

   

            Totul a pornit de la niște fotografii primite pe Internet. În ele figura statuia Mântuitorului de pe Corcovado (Rio de Janerio) care, în urma deteriorărilor timpului, era supusă unor reparații. Pe statuia Mântuitorului, la diferite nivele, apar siluetele minuscule ale unor alpiniști utilitari angajați în lucrare. Statuia are o înălțime de 30 metri, împreună cu soclul 38 de metri, iar lățimea la nivelul brațelor, este de 28 metri. Nimeni n-ar putea urca la asemenea înălțime  fără  corzi care, deși invizibile, îi ridică, le  asigură viața și le îngăduie lucrătorilor un asemenea  demers.

Alpinistul este creștinul al cărui scop e să ajungă la „Domnul Dumnezeul nostru, Care sălășluiește în Sion, în muntele cel sfânt al Lui” (Cf. Ioil 4, 17).

Îi vedem pe acești cățărători care, după ce au urcat muntele de 700 metri pe munte și ulterior treptele de la piciorul statuii, începând adevărata escaladă la poalele Mântuitorului, adică acolo unde scalaritatea încetează și călătoria e continuă cu ajutorul corzilor de asigurare.

Fiind vorba de statuia Mântuitorului care, nu întâmplător, e situată în vârful muntelui, ca și Crucea de pe Caraiman, putem compara ascensiunea lucrătorilor cu un itinerar spiritual într-un teritoriu subtil, duhovnicesc marcat de uriașa statuie a Mântuitorului.

Trecerea în alt registru schimbă semnificația corzilor în cea a credinței, nădejdii și dragostei care, asemenea unor „brațe ale duhului”, ancorate prin cuie în crucea-statuie, evocă pironirea pe Cruce a Mântuitorului. Prezența oamenilor la diversele nivele ale uriașei statui a lui Hristos, ne oferă  chipul ascensiunii duhovnicești pe calea desăvârșirii prin care noi, creștinii, sperăm că „vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea și statura bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13).

Răstignirea ne arată două Cruci: Cea de lemn, a cărei formă rectangulară este paradigma Puterii Preasfintei Treimi și cea umană, a Omului răstignit ale Cărui brațe urcă spre brațele rectangulare ale Crucii propriu-zise. „Conform tradiției nefondate, dar larg răspândite, prin anul 1140, Sfântul Malachia ar fi profetizat succesiunea pontifilor romani potrivit căreia la nr. 101, apare motto-ul papei Pius al IX-lea (1846-1878) Crux de cruce. În timpul pontificatului liberalului Giovanni Maria Mastai Ferretti, Roma a devenit capitala Italiei. Cu această ocazie papa Pius al IX-lea a fost nevoit să suprapună crucea pontificală crucii sabaude (cea a casei de Savoia)” (Wikipedia). Dincolo de explicațiile oferite, evenimentul confirmă existența celor două cruci.

Revenind la statuia Mântuitorului – identificat, prin poziția rectangulară a brațelor, cu propria-I Cruce – corzile fixate în cuie ilustrează chipul în care credința, nădejdea și dragostea se inseră pe Crucea Puterii lui Dumnezeu prin răstignirea în Duh a duhului. Puterea lui Dumnezeu acoperă lipsa de putere a omului prin strângerea de mână jerfelnică între credința, speranța și dragostea omului și Puterea Dragostei, Credincioșiei și a Făgăduințelor Adevărului absolute, de care se inseră, prin răstignirea lor, cele trei virtuți teologice.  Crucea omului se unește cu Cealaltă Cruce divină, devenind consanguine, așa cum s-a văzut la Răstignire.

Mai trebuie menționată și  icoana așezată pe tetrapod în „Biserica Sfintei Treimi” (Delea Veche) din București de către Părintele Florin Boitan, de Ziua Sfintei Cruci (14 septembrie 2013) în care apar două cruci: În stânga, cum privim, e o cruce micuță, de înălțimea unui om susținută de Sfinții Împărați Constantin și Elena iar în mijloc o Cruce mare cât icoana, alături de Mitropolitul Macarie. Prima cruce, de înălțimea oamenilor este cea a Răstignitului-Om și a tuturor oamenilor, în timp ce Crucea uriașă din centrul icoanei, „Crucea înălțată” unește Cerul cu pământul, depășind întreaga Zidire, precum Slava Slavei. E Crucea Preasfintei Treimi, a Puterii lui Dumnezeu, după al Cărei Chip suntem făcuți (Fac. 1, 26). Crucea divină, necuprinsă și nevăzută, se micșorează pînă la statura omului , descoperindu-se în lemn. Icoana este și o ilustrare  a dinamicii duhovnicești prin care viața scurtă și trecătoare a omului tinde către Viața Veșnică, dinamică descoperită prin pogorârea Vieții Veșnice la crucea de lemn a vieții umane.

Confirmarea, în acest chip, a existenței celor două cruci vorbește despre angajarea lor în Unire  prin iconomia mântuirii.

Adrian Harghel

 

30 oct. 2014,

Ziua Sfinților Mucenici Zenovie și Zenovia, sora sa și a Sf. Ap. Cleopa

 

Stăpânul inelelor

 

Primul inel pus pe degetul inelar, care, potrivit rugăciunii isihaste, semnifică acțiunea (ultima parte a cuvântului) este coroana dăruită de Dumnezeu prin Taina Nunții, unirii trupești a două persoane, într-o singură ființă completă numită om. Este răsplătirea prin recunoașterea și validarea de către Sfântul Duh a ascultării Cuvântului.

„Așa Împăratul tuturor răsplătește biruințele. Așa mâna proniei cea nevăzută întărește neamul omenesc, îmbrățișând cu credință cele de dânsa dăruite spre mântuire” (Ac. Sf. Parascheva, condacul al 2-lea).

În 25 de ani de stabilitate, continuitate, consecvență și perseverență apar și fructele Pomului vieții conjugale – copiii, familia se mărește iar „când Împăratul cel ceresc va împrăștia pe regi în țara Sa, ei vor fi albi ca zăpada pe Selmon” (Ps. 67.15). Împăratul ceresc reîncoronează inelarul  pentru „biruința trudelor acestui trup de pământ asupra deznădăjduirii” (fragment din testamentul Starețului Gheorghe de la Cernica) cu coroana de Argint – al doilea inel, cel al Nunții de Argint „că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămurește argintul” (Ps. 65.9).

Al treilea inel, cel al Nunții de Aur, e răsplata Mântuitorului pentru 50 de ani de împreună lucrare și încoronare a secerișului. După Sf. Ioan Gură de Aur, aurul e simbolul Adevărului, dar și al Soarelui Dreptății, al Luminii cunoașterii și al Vieții veșnice, pentru care Adrian și Valeria îi mulțumesc lui Hristos-Stăpânul inelelor, căruia I se cuvine toată cinstea și închinăciunea împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de Viață făcătorul Lui Duh, Amin!

Adrian Harghel

29 Oct. 2014,

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana, Sf. Cuv. Avramie

 

 

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com      

                                       Mihai FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com

                                      Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                     Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail: romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

[1] Text apărut și în „Caiete Silvane“ pe noiembrie 2014.

[2] Articol preluat cu acordul verbal al doamnei Aspazia Oțel Petrescu, obținut în cadrul convorbirii telefonice din 11 răpciune 2014, orele 16:30. Sursa: MĂRTURISITORII. Titlul articolului este Cuvânt de foc al doamnei Aspazia Oţel Petrescu la comemorarea anuală de la Mislea, iar fotografia e datorată Cristinei Nichituș Roncea.

 


Ecclesia euxina nr. 53 / 2014

decembrie 19, 2015

O avampremieră

Preambul:

 

Vă invit la avanpremiera filmului documentar „PUTEREA VIZIUNII”, realizat de Marilena Rotaru, în care sunt prezentate lucrările mele, închinate Sfinților Martiri Brâncoveni.

Avanpremiera va avea loc joi 17 iulie 2014, orele 17, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“, sala „Gheorghe Focșa“, în cadrul expoziției „MĂRGĂRITARE BRÂNCOVENEȘTI“.

Vă aștept cu bucurie,

Elena Murariu

 

***

Realizatoarea documentarului, Marilena Rotaru, și-a exprimat recunoștința față de Ion Cristodulo și Mariana Ioniță – colaboratorii săi – pentru profesionalismul dovedit la transpunerea pe peliculă a emoțiilor protagoniștilor, felicitînd-o pe artista Elena Murariu, creatoarea unei opere contribuind la consolidarea conștiinței românești, operă care – aprecia vorbitoarea – prin talent, har, credință și iubire face țăndări toată ticăloșia lumii care ne înconjoară și intră în patrimoniul nostru spiritual.

Entuziasmul unor asemenea intelectuali e, înainte de toate, stenic.

Există, desigur, și-o oarecare doză de risc în circumstanțe ca acestea, frizînd festivismul; dar, dincolo de inerența subiectivismului legitim vernisajelor, lansărilor de carte, avampremierelor ș.a., trebuie afirmat, din postura amatorului care a admirat atît expozițiile autoarei cît și albumul editat în bune condiții grafice de C.N.I. „Coresi“ S.A. în 2013, că icoanele, restul picturii și al desenelor destinate Brâncovenilor pînă în prezent de Elena Murariu reprezintă, cu certitudine, lucrarea minunată pe pămînt a Sfinților Martiri comemorați anul acesta! Cum altfel s-ar putea explica insistența tematică, amploarea uimitoare și coerența stilistică a plasticienei?… Dar ajutorul neprecupețit al familiei sale, în lipsa unor instituții românești (specifice doar statelor evoluate)?…

În film atelierul Elenei Murariu mi-a apărut surprinzător de ordonat. Multe dintre imagini sînt sugestive, învelite într-o lumină mierie, specifică lăcașurilor de cult. Spectatorului i se sugerează că munca migăloasă a artistei, acompaniată adeseori de lupă, se suprapune rugăciunii.

Spre deosebire de opinia Elenei Murariu, exprimată în finalul manifestării, că ar fi vorbit excesiv, stimulată măiestrit de realizatoarea peliculei, Marilena Rotaru, consider că niciun cuvînt al domniei sale n-a fost de prisos; frazele au curs firesc, îmbrăcînd imaginile, completîndu-le și justificîndu-le cumva. Căldura expunerii artistei, gestica ei reținută, privirile și chiar micile ezitări m-au impresionat mult mai mult decît – iertată-mi fie sinceritatea! – explicațiile criticilor de artă convocați și ei la minunatul festin cultural gîndit de Marilena Rotaru și de coechipierii ei. Din cuvîntul final rostit la invitația gazdei manifestării, Mariana Iuliana Grumăzescu, mi-am înțeles preferința: din ceața timpului răzbătea către spectator acea puritate a „Ilenei a lui Gheorghe“ din Zvoriștea natală, străină „VIP“-urilor media.

Din partea colaboratorilor realizatoarei, oameni avizați precum academicianul Răzvan Theodorescu – nicio exagerare, niciun cuvînt nepotrivit, niciun pleonasm, anacolut ori vreo altă eroare atît de frecvente, vai, în rostirea celor care umplu micile ecrane de dimineața pînă la miezul nopții. Profesionalism e vocabula potrivită pentru această producție și mai fac o mărturisire, spre finalul acestor modeste însemnări, transpuse sub impresia vie a evenimentului: vizionînd acest film, mi-am regretat zîmbetul de neîncredere apărut cînd Marilena Rotaru, în prezentarea sa inițială, a folosit referitor la sine adjectivul „perfecționistă“.

Nu pot încheia aceste rînduri prea sărace spre a reda bucuria imensă a revederii exponatelor Elenei Murariu fără a cita pe Ileana Toma – marea absentă, zic eu, a acestei manifestări din sala „Gheorghe Focșa“ a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti“, din seara de 17 cuptor 2014 – autoarea celui mai consistent și reușit demers artistic recuperator al personalității Brîncovenilor: romanul Ultimul Constantin. Scriitoarea pune în replica personajului central înțeleptele fraze: Una este ctitorirea de lăcașuri sfinte, dăruirea bisericilor și alta e jertfa de pocăință. Țapul Azazel era dus și lăsat să rătăcească în pustie, la fel și arginții lui Iuda s-au folosit pentru îngropăciunea străinilor și nu au fost puși la temelia templului (în cap. Adrianopol, 1703). Or, jertfa de acum trei sute de ani a Brâncovenilor actualizată magistral de Elena Murariu prin propriile renunțări, prin abnegație și har trebuie cinstită permanent. Nu sponsori, sau instituții protectoare trebuie căutați, ci popularizare, chiar și prin media sufocate de reclame, a acestei opere fără egal în plastica românească actuală.

18 cuptor 2014

Mihai FLOAREA

Conferința doamnei Ileana Toma[1]

Constantin Brâncoveanu în contextul european al vremii

Sub acest titlu, vă propun o altfel de poveste decît aceea din manualele de istorie despre Măria Sa Vodă Constantin Brâncoveanu. Se vorbește despre epoca Brâncoveanu, cuprinzînd douăzeci și șase de ani de domnie ce-au urmat aceleia a lui Șerban Vodă, o epocă frămîntată, în care, de pildă, nouă patriarhi ai Ierusalimului au fost schimbați, cu tot cu taxele de investitură necesare…

La sfîrșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea toată Europa trece, de fapt, printr-o perioadă de instabilitate. Deși, în Franța Ludovic al XIV-lea – „Regele Soare“ – domnește în jur de cincizeci de ani, iar țarul Petru cel Mare al Rusiei – cam tot pe-atît, totuși aceste lungi domnii nu reușesc să aducă echilibru în Europa. Se făcuseră progrese științifice foarte mari și atunci poate vă veți întreba care este cauza?

Sînt necesare cîteva precizări din perspectivă astronomic-climatologică. Pămîntul făcînd parte din sistemul solar, un factor cu efecte grave intră în joc timp de un secol, anume constanta solară (care, de fapt, e impropriu denumită astfel) a prezentat valori mai mici, iar clima a trecut printr-o stare de minim. Curentul Golfului și Curentul Labrador au creat un turbion rece care a măturat țărmurile Europei. Plantele iubitoare de soare precum măslinii, al căror ulei făcea obiectul unui comerț înfloritor, deoarece el era necesar nu numai în alimentație, ci și la iluminatul cu opaițe, au înghețat. Voltaire, în calitate de cronicar al regelui Franței scria: Iarna cumplită a anului 1709 a adus la disperare populația. Măslinii, marea bogăție a sudului Franței, au pierit. Aproape toți pomii fructiferi au degerat. Speranța într-o recoltă s-a spulberat… Chiar și la Versailles s-au hrănit cu pîine de ovăz… S-a considerat că foametea ce pustia satele justifică un război; cei cărora le lipsa pîinea au devenit soldați și multe ogoare au rămas nelucrate. Astfel, cu tot mai mulți țărani deveniți soldați, războaiele au fost „soluția“, căci în fiecare țară se ridicau conducători care propuneau cuceriri de noi teritorii cultivabile pe seama vecinilor spre a se pune capăt foametei. În acest context, marea cometă din 1682 a fost considerată un semn, știut fiind faptul că în epocă existau mulți astrologi. Și Țara Românească își avea astrologii săi, bunăoară Stolnicul Cantacuzino avea un observator pe moșia lui și era abonat la publicațiile astrologice italiene. Fiindcă în 1683 Viena fusese asediată de turci, iar asediatorii fuseseră respinși, trecerea cometei fusese interpretată benefic, anume că turcii aveau să intre în declin. Turcii însă nu dădeau în realitate semne de prăbușire. Grîul Egiptului stăpînit de turci dobîndise în acel context economic un preț foarte mare, iar moneda turcească devenise foarte stabilă, situație ce va dura aproximativ două sute de ani. În realitate, marile crize sînt prevestite nu de comete, ci de inflații.

Constantin Brâncoveanu este ales de Pronie să domnească tocmai în această epocă frămîntată. Avea la acea dată cele mai întinse moșii din Țara Românească și găsește o soluție deosebită pentru creșterea producției agricole și anume prin introducerea cultivării pe scară largă a porumbului, de curînd adus în țară. Cum grîul și porumbul au perioade anuale diferite de coacere, un singur țăran putea să le cultive pe ogoare diferite și, folosind mai mult porumbul pentru nevoile familiei sale, să dispună de posibilitatea de a vinde mai mult grîu. Domnitorul vindea grîul fără a lăsa din preț, ceea ce atrăgea supărarea Franței, după cum arată insistențele regelui francez, prin ambasadorul ei la Istanbul, Ferriol. Un motiv în plus de indignare era pentru francezi faptul că domnitorul valah vindea grîu Austriei nestingherit de turci. Or, cu Austria Franța era în război. Franța nu beneficia, am spune astăzi, de clauza națiunii celei mai favorizate în comerțul cu Țara Românească; de aici presiunile diplomatice pentru schimbarea din domnie a lui Brâncoveanu. Răspunsul Porții otomane la aceste insistențe era că domnitorul avea permisiunea de a cîștiga bani pentru a-și susține țara. Desigur, este subînțeles că turcii își luau partea leului din acești bani. Se pune întrebarea de ce tratatele ori manualele de istorie tac în privința acestor realități economice și diplomatice? Similar, de ce nu spun nimic despre umilința regelui Franței de a-și fi vîndut vesela de argint pe 400 000 de galbeni pentru a-și salva curtea în acea vreme de foamete? Răspunsul e simplu: istoricii noștri au fost formați în Franța și perspectiva căpătată era mai mult decît îngăduitoare cu istoria acestei mari puteri…

Austria avea probleme economice la fel de mari ca și rivala ei, Franța. Pentru a-și acoperi nevoile de hrană ale armatei, Austria încercase să ocupe Muntenia jefuind-o, dar înfrîngerea de la Zărnești a armatei imperiale de către tătari, turci și munteni îndepărtase pericolul. Împreună cu aga Constantin Bălăceanu, aflat acum în fruntea oștilor imperiale, Constantin Brâncoveanu devenit domn în 1688 nutrise idealuri de eliberare a ortodoxiei de sub otomani, dar de această dată era nevoit să conceapă o politică a realității. De aceea se aliase cu tătarii și cu turcii, eliberînd Muntenia de jaful austriecilor. Își baza această politică întărind gospodăria țărănească spre a putea susține comerțul cu grîu și a putea plăti tributul turcilor. În mintea unor oameni se fac legături formale, fără căutarea unor explicații. Se pot emite astfel afirmații privind alierea lui Brâncoveanu, la două sute cincizeci de ani de la Căderea Constantinopolului, cu turcii și tătarii împotriva austriecilor creștini… Dar realismul politicii sale se vădește prin bunăstarea adusă oamenilor, feriți de invazii distrugătoare – e drept, prin cumpărarea păcii de la turci cu sume imense. Strategia de menținere a unui echilibru cu puterile europene aduce siguranța timp de douăzeci și șase de ani în Țara Românească, în timp ce în Moldova turcii schimbă în această vreme opt domnitori perindați la tron în paisprezece domnii. Astfel, Constantin Brâncoveanu apare ca om al realităților imediate, nu al convingerilor teoretice și al ambițiilor de mărire. A dobîndit grație politicii sale economice o avere mare, invidiată de contemporani, dar ce a făcut cu această avuție? Și-a asumat rolul de a ajuta religios poporul său și chiar pe creștinii ortodocși din lumea subjugată de otomani, a tipărit cărți de cult, a sprijinit chiar cultura laică, impunînd stilul brâncovenesc. Istoricul A. D. Xenopol, care l-a iubit pe domnitor, scria: Totdeauna a fost ca un soldat cu arma în mînă, pus de strajă în fața dușmanului și această neobosită activitate, această pîndire necontenită a tuturor intrigilor spre a le putea sfărîma în fașă, explică cum a fost în stare să mențină pacea timp atît de îndelungat.

Întorcîndu-ne la contextul european al domniei lui Constantin Brâncoveanu, în timp ce Franța și Austria își măcinau forțele iluzionîndu-se că Imperiul Otoman e în declin, așa cum, la cererea și după voia Academiei din Berlin scrisese și marele erudit Dimitrie Cantemir, Rusia era în plină expansiune. Învinsese Suedia și drumul către Imperiul Otoman, trecînd prin Țările Române, i se deschidea ademenitor; mai ales că Dimitrie Cantemir, contemporanul lui Constantin Brâncoveanu pe care-l ura inexplicabil, domnind opt luni în Moldova, încheiase cu Petru I un tratat înrobitor, așa numit de „alianță“[2]. Întorși învingători de la Poltava, rușii ocupă Iașiul cu trupele (potrivit unei enciclopedii apărute în Occident care chiar așa scrie „Petru I a ocupat Iașiul“) și sărbătoresc cu vin de Cotnari. Urmează lupta de la Stănilești, unde rușii lui Petru I uniți cu moldovenii lui Dimitrie Cantemir aveau de înfruntat o oaste de patru ori mai numeroasă. Bătălia din 1711 de pe Prut a fost un dezastru. În 5 iulie era o căldură mare, iar rușii, neaprovizionați și neantrenați ca oștenii sultanului să lupte pe orice vreme, sînt înfrînți. Încercuit, Petru I primește un mesager de la Constantin Brâncoveanu, care rămăsese în espectativă la Albești: „dă cît îți cere vizirul și scapă din încercuire!“ Cantemir a fost salvat ascuns în poalele rochiei țarinei… Marele spătar Toma Cantacuzino, văr primar cu Brâncoveanu, plecase cu patru sute de călăreți și cucerise Brăila fără știrea domnului. Fapta îi va fi reproșată de turci mai tîrziu lui Constantin Brâncoveanu.

Încă înainte de 1703 cei doi sfătuitori ai săi, Toma Cantacuzino, ministrul armatei, și stolnicul Cantacuzino, amăgiți de ideea decăderii Imperiului Otoman, duceau o politică duplicitară, alături de Alexandru Mavrocordat și Petru I. David Corbea, socotit geniu al diplomației rusești, preconiza atacarea otomanilor de către puterile creștine europene urmată de victoria acestora din urmă. În 1703, chemat la Adrianopol, Constantin Brâncoveanu știa că unchii săi îl trădaseră. Nu putea să-i condamne. Crescuse în familia Cantacuzinilor. Să urmărim puțin „dosarul“ lui. Rămas la nici un an împlinit fără tatăl răpus într-o răscoală a seimenilor în 1655, copilul e dus la Brâncoveni, la bunicul său, vornicul Preda Brâncoveanu. Cînd vin la putere Bălenii, în 1658, bunicul moare. Mama lui, Stanca, îl ia și-l duce tatălui ei, adică bunicului copilului, postelnicul Constantin Cantacuzino, care este strangulat de Băleni și moare în 1663. Pînă la urmă, vrînd să-i dea o creștere aleasă, mama sa îl încredințează unchiului, învățatul stolnic Constantin Cantacuzino. Între timp, fratele său cel mare, Barbu, este omorît la Constantinopol… Cum se putea dezvolta în mijlocul atîtor morți premature și violente decît prudent copilul și apoi tînărul Constantin? E de mirare, oare, că, așa cum se menționează în tratatele istoricilor, Constantin Brâncoveanu a dus o politică ambiguă și prudentă? În jurul lui, toți îi erau dușmani! Cantacuzinii s-au plîns că-i marginalizase, justificîndu-și trădarea! Dar era oare marginalizat Toma Cantacuzino, care-l înlocuise pe unchiul său, devenind mare spătar, deci ministru al armatei, iar în ceea ce-l privește pe Constantin Stolnicul, acesta fusese înlocuit de fiul său, Ștefan Cantacuzino, ca mare logofăt, ceea ce ar însemna astăzi prim ministru! E limpede că plîngerile erau nedrepte!

Personalitatea lui Vodă Brâncoveanu își atinge abia astăzi adevărata recunoaștere, ca Sfînt al Ortodoxiei. Dar zeci de ani, începînd din secolul al XIX-lea manualele de istorie nu   l-au scos în evidență. Pe vremea cînd eu învățam după manualul făcut după tratatul lui Roller, o pagină îi consemna împreună pe Dimitrie Cantemir și pe Constantin Brâncoveanu. Dar în timp ce eruditul ce a scris ceea ce a vrut Academia din Berlin a domnit nouă luni în Moldova, a fost pus de turci să-l vîndă pe Brâncoveanu și a jurat credință țarului Petru I, Constantin Brâncoveanu a ținut Țara Românească în echilibru mai bine de un sfert de veac și a fost martirizat! În manualele de astăzi domnitorul muntean lipsește. E de cercetat dacă această trecere sub tăcere este o emanație a unor fixații ideologice, pe care am putea să le considerăm prejudecăți[3]. Aleg un singur exemplu: Sorin Alexandrescu în cartea Paradoxul român:

Stilul brâncovenesc, da, este un stil care ne-a adus multe dezastre. Brâncoveanu a avut multe oferte, și de la austrieci, și de la turci, cum puțini români au avut. Să i se recunoască domnia ereditară și să fie Muntenia lăsată neatinsă. I-a refuzat pe austrieci ca să nu se supere turcii și i-a refuzat pe turci ca să nu se supere austriecii. Dacă primea oferta austriacă, România ar fi avut altă istorie. Nu știu dacă era mai bună, dar ar fi putut s-o primească. Asta numesc eu stilul brâncovenesc. Nu este stilul pe care l-aș iubi cel mai mult.

Amatorism bazat pe necunoașterea faptelor sau regretul că Țările Române nu au intrat în zona catolică? Cînd a luat domnia Brâncoveanu, trupele austriece intraseră în Oltenia și au plecat numai după ce domnitorul i-a plătit cu banii lui. Un tratat din 1689 cu Habsburgii nu   s-a concretizat, iar în 1690 austriecii au intrat în Transilvania cu gîndul să ocupe Muntenia, dar au pierdut bătălia de la Zărnești, fiind învinși de turci și de tătari. Dar în 1695 Constantin Brâncoveanu este confirmat prinț al Sfîntului Imperiu Romano-German. În 1697, la Zenta, turcii suferă o grea înfrîngere, iar în 1699 lui Brâncoveanu i se asigură domnia pe viață din partea Porții Otomane. În 1703, ca urmare a intrigilor cantacuzine, domnitorul este chemat la Adrianopol pentru a fi înlocuit la tron, dar cu peșcheșuri reușește să scape. În acest hățiș de evenimente, este greu să dăm astăzi sfaturi și să ne substituim domnitorului prin acel simplist „ce-ar fi fost dacă…“ Puterile se luptau pentru hegemonia lor și Brâncoveanu știa care putere tăiase capul lui Mihai Viteazul. Iar istoricii noștri mai știu cum a fost împărțită Polonia de diverse puteri cu o sută de ani după Brâncoveanu.

Dar istoria se poate povesti și după ureche. La trei ani după martiriul familiei Brâncoveanu, un francez, La Mottraye, scrie în cartea lui Voyage en Europe et Asie (1717, II, p. 212) că Brîncoveanu a fost ucis împreună cu doi fii. Mai mult, în secolul al XX-lea, un autor american, Robert Massie, care a luat și premiul Pulitzer pentru biografia lui Petru I (Peter the Great, New York, 1980), scrie în cartea lui că țarul a pierdut bătălia de la Stănilești de pe Prut în 1711 din cauza „trădării“ domnitorului valah iar nu pentru că turcii erau de patru ori mai numeroși decît rușii și Petru a condus prost operațiile militare. Acest autor, care a scris cartea pe baza surselor rusești, nu se jenează să afirme că domnitorul „și-a meritat pedeapsa și a fost decapitat împreună cu cei doi fii ai săi…“ Iată fragmentul care m-a făcut să ripostez printr-un roman întreg, Ultimul Constantin – romanul Brâncovenilor:

Soarta lui Brancovo, domnitorul Valahiei, care întîi l-a trădat pe sultan și apoi pe țar, a avut un deznodămînt pe măsură: turcii nu s-au mai încrezut în el. Deși a fost avertizat că la Constantinopol domnește un curent în contra persoanei lui și deși începuse să trimită sume mari de bani în Europa apuseană pentru a-și pregăti un exil confortabil, Brancovo și-a amînat plecarea. În primăvara lui 1714, a fost arestat și dus la Constantinopol. Acolo, în ziua aniversării vîstei de șaizeci de ani, împreună cu cei doi fii ai lui, a fost decapitat. (Op. cit., p. 583).

Intersecții

Pornind de la ciudata definiție a punctului ca intersecție, suntem nevoiți a recunoaște că toată viața ne-o petrecem într-o succesiune interminabilă de intersecții. Nici în deplasările gândului nu scăpăm de ele hotărând încotro mergem sau ce avem de făcut. Suntem captivii unei rețele de care ne detașăm doar aparent în timpul acțiunilor. În intersecțiile neconștientizate ale duhului, tendințele noastre se transformă în decizii, timpul este intersectat de veșnicie, spațiul de nemărginire, omul interior de Cuvântul divin, toate acestea ilustrând misterioasa complementaritate transcendent/imanent.

Schimbările produse la nivelul intersecțiilor, îngăduie observația potrivit căreia punctele rezultate sunt active – actanți punctiformi care demonstrează că la temelia oricărei  acțiuni e  o intersecție.

Liniile ei constituive sunt vectorii necurmatelor mișcări din ale căror ciocniri energia se preface în materie, solidificându-se în sechelele subtilelor joncțiuni energetice. Apariția unei intersecții este semnul desfășurării unei acțiuni. Rezultatele confruntărilor energetice aflate la temelia  acțiunii, prin  apariția unor  calități inferioare actanților, sunt dezamăgitoare.

Aceste căderi ale rezultatului unei acțiuni în raport cu natura  agenților implicați, sunt o dovadă a regresului, iar concluzia poate genera semne de întrebare în legătură cu necesitatea actului.

Acțiunea își face apariția ca sancțiune divină, după izgonirea din Rai: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta…” (Facere 3,19), ceea ce pune asupra actului pecetea unui imperativ divin ontologic-compensator. În pofida acestei finalități, cicatricile actelor unei lumi prăbușite în păcat generalizează scleroza ei și instalează un nou haos, de această dată solidificat.

Definiția punctului este următoarea: „Figura geometrică plană, fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc” (DEX, pag. 761).  Fără dimensiuni, nu poate aparține materiei deși, în chip paradoxal, e o figură geometrică esențială. Își datorează existența intersectării unor forțe subtile, materiale sau mixte. Și percepția Adevărului e rezultatul  intersectării în conștiință a celor patru Evanghelii.

Intersectându-se cu Adevărul întrupat, la nivel simțual, și chiar rațional, cu totul în afara conștiinței, Pilat întreabă: „Ce este Adevărul?” Mântuitorul nu răspunde acestei întrebări absurde, dar traiectoria ei străbate veacurile devenind paradigma neînțelegerii în formă continuată. Ce nu a funcționat atunci, ce nu funcționează, din păcate, nici azi?

La întâlnirea cu Adevărul întrupat, procuratorul nu e în casa sufletului său, ci prin întortocheatele intersecții politico-militare iscate de agitația cărturarilor și fariseilor. Vederea ochiului înțelegător al conștiinței sale este blocată de frica provocată de contextul politico-militar. De aceea el nu recunoaște nici Adevărul din fața sa, nu aude nici glasul lui Dumnezeu din inimă.

Orice decizie trebuie să fie o lucrare a conștiinței în care răsună acest glas. Conștientizată la nivelul minții, decizia este transmisă organelor acțiunii. Conștiința procuratorului rămâne neintersectată de „sfatul cel negrăit”, zidurile inimii sale rămîn nestrăpunse de Voia Tatălui și, orb în intersecțiile concretului, el nu se detașează de propriile-i deprinderi. Reacția sa este strict psihologică, adecvată regulamentelor militar-administrative. Atitudinea lui este „corectă politic”. Prin eludarea conștinței nu discerne ce înseamnă a da Cezarului ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Cf. Mat., 22, 21). Se subliniază rolul crucial al conștiinței în abordarea lor, pentru că indiferent de importanța mai mică sau mai mare care li se atribuie, textura intersecțiilor poartă răspunderea  propriei existențe. 

Locul geometric al întâlnirii materiei cu transcendentul în unitatea realității este intersecția a cărei stranietate e sporită și de chipul în care punctul sesizează prin imanența sa, transcendența. Din această perspectivă, materia nu e suportul ci, scriitura sacrului, cuvântul acestuia. Citind în Crucea de lemn a Calvarului cutremurătorul Ei mesaj, abordăm înțelegerea dincolo de înțelegere: dacă moartea Cuvântului i-a lăsat și continuă să-i lase pe unii indiferenți, aceasta e cauzată și de neînțelegerea adevărului potrivit căruia moartea Lui e moartea noastră, a cuvintelor întrupate după chipul și asemănarea Lui  spre învierea noului lor sens dătător de viață veșnică.

Lepădarea de El e moartea sufletului pentru care nu există înviere. Stropit cu sânge divino-uman, lemnul Crucii arată că sacrificiul Mântuitorului e singura cale de eliberare a omului din robia stricăciunii și a morții.

Mântuitorul împlinește toate condițiile sacrificiului. Din marea Sa iubire de oameni, ni le reduce la „jertfa laudei”. Or, lemnul Crucii poartă aceste semnificații ca scriptură scrisă cu sângele Sacrificiului Suprem.

Crucea e singura intersecție prin care omul poate ieși din labirintul intersecțiilor profane în care omul își irosește viața exercitându-și libertatea și impunându-și voința.  Întreaga experiență umană (cenoscopia) privită de Seboek drept o rețea semiotică necesară menținerii în viață, e comparată de semantician cu o pânză de păianjen care în cele din urmă se dovedește a fi fatală, păianjenul ajungând să moară prins în propria sa plasă. (John Deley, Bazele semioticii, Ed. All, 1997, pag. 2,13).

Evadarea din textura intersecțiilor profane nu poate avea loc decât prin desprinderea de un plan și accesarea unor planuri superioare, oferită de Calea verticală a Crucii.

„Dați-mi  un punct de sprijin și voi urni pământul din loc” spunea Arhimede. Vor trece trei secole până când „punctul de sprijin” va fi revelat de intersectarea celor două brațe ale Crucii.

Depășind cea mai speculativă gândire, revelația supranaturală îl identifică cu o Persoană divină Care Își dezvăluie Numele.

Logosul e „punctul de sprijin” al lui „a fi”, Centrul Ființei, Supraintersecția Preasfintei Treimi și revelația Perihorezei, pentru că Dumnezeu este singurul iubitor de oameni („Că milostiv și iubitor de oameni, Dumnezeu ești și Ție mărire Îți înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”), El coboară la înțelegerea noastră, punându-ne înainte Taina cea din veac ascunsă – Chipul Puterii Sale dar și al asemănării. Lemnul Crucii poartă semnificațiile Intersecției perihoretice, ale intersectării Iubirii de Dumnezeu cu cea de aproapele, precum și pe cele ale asemănării chipului cu Chipul.

Pentru că Dumnezeu este Iubire” (Ioan 4,16), El ridică pe umerii Săi orizontala iubirii dintre noi așezând-o în inima Sa, așa cum arată poziția mai apropiată de polul superior a orizontalei pe verticala Crucii de lemn.

Înțelegerea teleologică a Iubirii în ființare îngăduie a identifica Ființa cu Iubirea. Dumnezeu este Iubire care, mai înainte de toți vecii, e Ființa unică a Preasfintei Treimi. În chip asemănător, viața omului este iubire. Orice îndoială pleacă de la  necunoașterea iubirii de Dumnezeu și netrăirea iubirii aproapelui.

„Îndoindu-se Petru se afunda” fiind  pe cale să-și piardă viața (Cf. Mat. 25-33). Același efect îl are îndoiala în plin act. În artele marțiale, luptătorii respectă cu strictețe  principiul nonintervenției în timpul aplicării unui procedeu de către adversar. Ce deducem de aici? Că neîncrederea, răzgândirea și cu atât mai mult reacția în timpul acțiunii sunt periculoase și deci contraindicate. E ca și cum un șofer s-ar opri sau s-ar răzgândi într-o intersecție.

Intersecția e locul și clipa întâlnirii forțelor în plină desfșurare ale acțiunii. Ea nu poate fi totodată nici locul, nici timpul suprapunerii unei alte acțiuni, decât în scop distructiv, deconstructiv. Ce-ar fi însemnat ca Mântuitorul, cedând sugestiilor unora, să coboare de pe Cruce?

Intersecția care poartă Revelația  Creatorului, a Împărăției Cerurilor și a Creației, nu în chipul unui simbol, ci al Adevărului absolut este suprasimbolică, pentru că este  supranaturală, divină, identică  Persoanei.

Suprafuncțional, supratemporal, având și neavând dimensiuni, sau nici având, nici neavându-le, origine a totului, Cauză a cauzelor și susținător al întregii creații, „punctul metafizic” revelat simțurilor, minții și mai ales duhului nostru este intersecție viePersoană, Fiul lui Dumnezeu.

În căutarea unei definiții a intersectării timpului cu Veșnicia, Petre Țuțea afirmă: „Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”.

Sfinții „cu smerenie dobândind dreapta cea preaînaltă la scaunul măririi” urmează calea împărătească a Crucii, nelăsându-se înșelați de „spânul” din basmele românilor care, profitând de nepăsarea cu care sunt abordate intersecțiile e mereu prezent la răscruce. Ne rugăm Maicii Domnului să „nu înceteze să se roage pentru noi, nevrednicii Ei robi, ca să ne mântuim de tot sfatul celui înșelător și de toată primejdia și fără de vătămare  să fim păziți de toată lovirea cea înveninată a diavolului” (Paraclisul Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Rugăciunea de sfârșit, pag. 31, ASA București), neabandonând în același timp rugăciunea neîncetată. Dacă e chemată, Maica Domnului ne întâmpină pretutindeni (cf. idem, Cântarea a 4-a și a 5-a, pag. 14), îndrumându-ne pe căile pocăinței.

Intersecția Dumnezeu-om ne-a fost dăruită la Cincizecime în Chipul Bisericii luptătoare. Este și „locul de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului” (Pr. prof. dr. Mihai Valica, Biserica, națiunea și politica, în „Atitudini”, 1, din 9 ian. 2010, pag. 31), care, confirmând rolul divino-uman al acestei Intersecții, vine în completarea descrierii binecunoscutelor lucrări ale Crucii locuite. Este singura ieșire din praful intersecțiilor profane de care, nedetașându-se, oamenii riscă să rămână cicatricile unei existențe irosite.

Louis de Broglie emite ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. În mişcarea sa o microparticulă (electronul), se comportă atât ca particulă cât şi ca undă.

Fiecărei particule i se asociază o undă cu λ invers proporţională cu masa (m) şi viteza particulei (v).

λ= h/mv  în care h- constanta lui Plank

Principiul de incertitudine al lui Heisenberg elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule arătând că este imposibil să se cunoască simultan atât poziţia cât şi viteza de deplasare a unei particule.

Schrödinger, având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor, tratează atomul ca pe un sistem de unde staţionare elaborând, pentru unda tridimensională asociată electronului, ecuaţia de undă a lui Schrödinger – ecuaţie fundamentală a mecanicii cuantice ce corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E, m, v) cu cele ondulatorii (amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x, y, z).

Rezumând, în mecanica cuantică noţiunea de traiectorie a electronului este înlocuită cu noţiunea de probabilitate de existenţă a electronului.

Electronul este imaginat ca o particulă care se mişcă cu viteză foarte mare în spaţiul din jurul nucleului. Atomul este imaginat ca fiind format dintr-un nucleu înconjurat de un nor electronic (orbital) care nu are graniţe precise. (Marian Naiman, „Teoria mecanic-cuantică a suprastructurii atomuluihttp://astroclubul.ro/wp-content/uploads/2014/01/Prezentare-generala-spectroscopie-Jan-2014…)

Teoria Microparticulelor reflectă principiul filosofic al dualității, întâlnit la toate  nivelele  intersecțiilor, incertituinile și probabilitatea care domină lumea materială.

Din Raiul Unu-lui omul cade în lumea stricăciunii și a morții în care trebuie să facă față dezlănțuirii energiilor de rang inferior, fragmentării și atomizării materiei, și labirintului de intersecții-capcană aflate în stăpânirea duhurilor văzduhului. Sunt intersecțiile porivnicului, crucile pervertite ale Satanei, ale marelui imitator, folosite de sataniști. Crucile din filmele horror poartă sensul pervertirii, prin plasarea lor în cadrul unor contexte manipulatorii, menite să inspire groază și confuzie.

Același efect profanator îl are folosirea crucii în scopuri meschine: divinatorii, magice, financiare sau criminale. În ce-i privește pe bieții oameni (printre care chiar cunoscuți folcloriști) care, deși botezați, din ignoranță, văd în cruce un simbol al morții, nici ei nu sunt departe de categoriile amintite.

La polul opus  se situează acele bătrâne care sărută pereții Sfintei Biserici cum sărută Sf. Cruce din mâinile Preotului, iar dacă gestul lor e calificat ca pietism, el este preferabil  atitudinilor profanatoare, pentru că știind sau nu, ele sărută Crucea locuită.

Se pune întrebarea: există totuși ieșire din ubicuitatea intersecțiilor?

Din fericire  există dar „(…) îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei, 7,14). Mulți o evită, preferând deliciile turismului prin intersecțiile fără Dumnezeu, asemenea lui Prometeu rău înlănțuit  a lui A. Gide sau „domnului K” personaj principal al romanelor lui Kafka. Alții se prăbușesc de pe treptele scării „pe înălțime rezemată” (Ac. Sf. Cruci, icos 2), recăzând în plasa intersecțiilor profanului.

Încheiem rugându-ne: „Bucură-te prin care toată lumea s-a mântuit, Bucură-te cinstită Cruce păzitoare a creștinilor!”

29 mai 2014, Înălțarea Domnului

Adrian Harghel

Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie!

 

Volumul reeditat la Chișinău de „Balacron“ SRL în 2013 îi are ca autori pe Vasile Șoimaru, Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur însă adună și texte semnate de Mircea Vulcănescu, Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ion Iachim, Vasile S. Popa, Iancu A. Constantin, Gheorghe Nicolescu, Andrei Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Viorel Cojocaru. Prefațată de Vlad Pohilă, cartea are cincisprezece capitole, ultimul înfățișînd cititorului nouăzeci și șase de imagini, spre a demonstra, încă o dată – dacă mai era nevoie! – că ne aflăm sub dominația vizualului. Într-adevăr, măcar prin fotografia reluată și pe coperta întîi

(pe care mi-am permis a o reproduce și în cuprinsul recenziei de față), multe dintre aceste instantanee, destule vădind harul artistic al neobositului Vasile Șoimaru, coordonatorul curajosului proiect pe care l-aș numi reîntregirea spirituală a neamului românesc, rămîn îndelung pe retină, lucrînd obsesiv în subconștientul cititorului patriot. Din această obsesie și totodată ca un fel de ispășire au fost generate paginile mele – mărturie întîrziată, căci prea puțină mi-a fost rugăciunea pentru drama fraților basarabeni și bucovineni pînă a-l fi auzit pe dîrzul român originar din Cornova[4] vorbind la clubul Muzeului Țăranului Român în seara de vineri 13 cireșar 2014, la o dublă lansare: a noii ediții a cărții Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare și a albumului-monografie Românii din jurul României în imagini.

Vasile Șoimaru

Așa cum ne lămurea Roxana Iorgulescu-Bandrabur pe cei care auzeam pentru întîia oară despre Vasile Șoimaru, d-sa a dovedit o rară abnegație prin călătoriile sale în jurul României spre identificarea enclavelor românismului; această strădanie constituie și o căutare a sinelui. Or, adaug, dobîndirea conștiinței sinelui lărgit pînă la identificarea lui cu acela al neamului, implicit demersurile inițiatic-recuperatoare ca ale acestui cornovean tenace mi-au fost înstrăinate pînă în prezent de idiosincraziile stîrnite mie, apoliticului, de inși care au încercat, încă din 1990, monopolizarea în beneficiu politic propriu a complexei problematici a reîntregirii Patriei. Exemplar, Vasile Șoimaru și-a sacrificat cariera universitară și politică, a renunțat la viața tihnită de pensionar dedicat cultivării relațiilor prietenești și de familie, pornind într-o aventură spirituală admirabilă. Convingerea mea este însă că – parafrazîndu-l pe monahul-scriitor Nicolae (Steinhardt) de la Rohia – cel ce e însuflețit de asemenea intenții generînd la fapte înalt-semnificative pentru semeni dăruind va dobîndi. Dar mai bine să-i dau cuvîntul autorului: În ultimii cinci ani (textul Trei pelerinaje la Cotul Donului e datat semnificativ 1 Decembrie 2013 – cf. op. cit., pp. 15-28 – nota mea, M. F.) am întreprins trei drumuri, trei expediții dificile, la Cotul Donului, minunate pelerinaje, pline de descoperiri neașteptate și de dezvăluiri ale unor adevăruri durute.

O cale de restituire, similară aceleia pe care eu însumi o întreprind (este vorba despre un dublu demers deopotrivă pedagogic – predînd „literatura arestată“ elevilor de liceu –, și teoretic – specific istoriei literaturii contemporane), de această dată istoric-religioasă, se relevă cititorului ca un emoționant „drum al crucii“ – sintagma îi aparține lui Aurel State, un alt mărturisitor-

E de reținut că pe aceleași coordonate spirituale s-a înscris și răscolitorul DVD de 53 de minute Eroism și jertfă pe Frontul de Est, realizat și lansat de Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca în 2010, cu concursul medicului nonagenar și veteran de război Iosif Niculescu[6]. Am luat parte, ca membru al acestei fundații, la vremea cuvenită, la memorabilul eveniment organizat la sediul din strada B. Șt. Delavrancea, nr. 2, în prezența intervievatului. Prin vrerea Proniei Cerești, Vasile Șoimaru a ajuns în 2012 în posesia acestui DVD care i-a schimbat percepția asupra evenimentelor, cum ține să precizeze: (…) în primăvara (lui 2012) a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea și sentimentele (…)

Lecția de viață primită cu acel prilej avea să-i fie neobositului peregrin decisivă. Constată, ajuns la Cotul Donului în anul comemorării a 70 de ani de la dezastrul din noiembrie 1942, cînd 150 000 de români au pierit, că străbătuse pînă acolo, conform kilometrajului de la bordul automobilului său, exact 1942 kilometri de la Chișinău, via Poltava și Harcov! În mod simbolic, după încetarea unei ploi torențiale de trei sferturi de oră (nu plouase întreaga vară în zonă!), ca-ntr-un ritual, urcă pe cel mai înalt deal al localității Kletskaia și se lasă purtat de inspirația divină. Iată ce mărturisește: (…) am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legînd-o cu scotch, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independeței (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al R. Moldova, [din care a făcut parte însuși Vasile Șoimaru – nota mea, M. F.], care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență față de Rusia). Am prins poza tot cu scotch, de cruce, pe care am înfipt-o cît mai adînc posibil în pămîntul alb ca varul răzmuiat de ploaie și am fotografiat-o, am destupat o sticluță-suvenir de coniac „Ștefan Vodă“ (Călărași), am turnat în dopul sticluței cîteva picături de coniac și le-am sorbit de sufletul și în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, în Stepa Calmucă și la Stalingrad, am pornit muzica din automobil cu excelenta trupă K 1 Band și superbul său șlagăr „Toți ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!“, precum și excelentul cor al elevilor de la Liceul „Prometeu“ din Chișinău, cu emoționantul lor „Îndemn la Unire“ [dirijează Veaceslav Adam; cîntecul l-am auzit prima oară în cadrul pomenitei  lansări memorabile din 13 iunie 2014. Aflu că se poate asculta la https://www.youtube.com/watch?v=2LTeE7alo5o – nota mea, M. F.] și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că, în sfîrșit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului… (Cf. p. 34). Cît m-ar bucura să-i urmeze exemplul măcar unul dintre politicienii dîmbovițeni care-și atribuie, mai ales în campanii, vajnice sentimente patriotice!…

În interviul consemnat la 27 septembrie 2012 de Roxana Iorgulescu-Bandrabur și de Vasile Șoimaru medicul veteran Iosif Niculescu își exprima tulburător opinia: Eu cred, domnule Șiomaru, că această rîvnă a Dvs., încununată de succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morți acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfînt în acel pămînt și Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfînt român, care zace în Stepa Donului… Îmi pare rău că eu sînt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români… (Cf. op. cit., pp. 57-58).

Ignorată ori denigrată de istoria oficială a regimului comunist, campania românească din 1941-1942 mi se relevă foarte clar prin cartea lui Vasile Șoimaru nu doar ca firesc- reîntregitoare a teritoriului patriei, ci și ca o veritabilă cruciadă modernă. Mărturiile preoților militari sînt întru totul edificatoare. Astfel, protopopul corpului 3 armată, maiorul Gh. Ureche, folosește în darea sa de seamă acoperind perioada 1 octombrie – 1 noiembrie 1942 sintagma războiul cruciadei (v. p. 95), iar preotul căpitan S. Coman, pentru august 1942 – luptele date pentru Cruce și Neam ori misiunea noastră de luptători ai Crucii. Cel din urmă menționează chiar că Mi-au adus și acolo (la slujba oficiată într-o localitate la sud de Rostov – nota mea, M. F.) douăzeci de copii pentru botezat și că la Anapscaia, lîngă Anapa, am botezat petruzeci și unu de copii și am făcut trei înmormîntări dintre (sic) localnici, iar după o slujbă precizează cum a venit la el un bătrîn care a sărutat Crucea și a izbucnit în hohote de plîns zicînd: „De douăzeci de ani n-am auzit o Sfîntă Slujbă“ (cf. pp. 96-97). Pe unde au trecut, ostașii români, sfătuiți de preoții militari, au ridicat ba cîte o cruce – precum aceea înălțată, simbolic, pe soclul de pe care fusese dărîmată statuia din beton a lui Lenin, în parcul unui fost cinematograf, pe lemnul ei încrustîndu-se inscripția „Recunoștință eroilor români căzuți pentru neam și pentru cruce. Ambulanța 46 Cavalerie“ –, ba cîte o capelă, ba cîte o troiță… Porniți către Răsărit cu preoții în frunte sub ocrotirea icoanei Sfîntului Ioan Botezătorul[7] încredințată personal de generalul Ion Antonescu, militarii erau conștienți de misiunea lor creștină. Altfel nu poate fi explicat entuziasmul cu care, între două bătălii, renunțînd la odihnă, au reparat unele lăcașuri de cult ori cimitire lăsate de regimul ateu în paragină. Localnicii din Anapscaia, Anapa, Valea Sucho, Insula Utrich, Vasiliewka, Varvarowka, Rujewscaia, Gromky, Verhni-Salamanowsky ș.a. au păstrat, desigur, cîtă vreme au trăit, recunoștință acelora care, aducîndu-le Evanghelia, precum odinioară apostolii, le-au botezat copiii, le-au reamintit frumusețea slujbelor ortodoxe, le-au reorientat inimile și mințile către cer…

(Aici formatul scris al revistei conține icoana Sfîntului Ioan Botezătorul cu care a plecat la luptă Armata Română pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941).

„Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

drumul viitorului” (Ion Antonescu, 10 mai 1941).

În fiecare duminică și sărbătoare facem rugăciuni și sfeștanii pentru ostași – mai notează preotul S. Coman în adresa trimisă Inspectoratului Clerului Militar – Alba-Iulia. Vin la aceste rugăciuni și foarte mulți localnici. În fiecare zi, apoi, sîntem solicitați de către localnici să le facem diferite servicii religioase: botezuri, parastasuri, înmormîntări, împărtășiri etc. (Cf. op. cit., p. 97). Așadar, pe lîngă eforturile fizice presărate în calea lor ca dovezi ale dragostei de Hristos și de semeni, preoții militari români au desfășurat o neîntreruptă activitate pastorală și misionară. Să mai reținem dintr-o dare de seamă semnată de șeful de Stat Major colonel A. Runceanu: S-a oficiat în fiecare duminică serviciul religios prin diferitele comune prin care au trecut sau se găsesc în prezent cantonate unitățile. S-au botezat de către preotul Spitalului de Campanie Nr. 2, în decurs de 2 luni, în regiunea Timoschevkaja, circa 500 copii, iar de către preoții Diviziei a 11-a, circa 90 copii. S-au oficiat parastase pentru morții locuitorilor din diferite comune prin care au trecut. La sfîrșitul fiecărei slijbe religioase, preoții țin populației civile predici de educație creștinească, arătîndu-le rolul bisericii și al credinței în viața unui popor. (Cf. op. cit., pp. 92-93).

Revin la neuitatul, înțeleptul Iosif Niculescu, erou și mărturisitor despre această campanie: Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau [să prididească – nota mea, M. F.] cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu și de preoți, aceștia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost. (Cf. op. cit., p. 69. Sublinierea îmi aparține).

Episodul relatat de Iosif Niculescu – rememorat și de Ion Coja la evenimentul bucureștean din 13 iunie 2014, postat pe blogul personal și publicat în cartea de care mă ocup aici, anume  în capitolul VI – ilustrează statura uriașă a unor români formați la sînul Bisericii, realitate ținînd de miracol, care le-a dat și continuă să le dea fiori ateilor&sataniștilor aflați la cîrma destinelor omenirii: [la Gromki], unde era biserica, în dreapta, erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormînt mai mare decît blocul ăsta, în care locuiesc, un mormînt de 30 de metri lungime și 20 metri în lățime. Acolo au fost îngropați morții de la Divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile. Și i-am spus: „Hai, părinte, că se văd rușii!“ Și el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile“. Era un om conștiincios și l-au luat rușii prizonier. A murit acum doi-trei ani. (Cf. op. cit., p. 54).

Pregătind acest material spre publicare, am găsit undeva un îndemn al acestui om ce era mic de statură, dar măreț în fapte, îndemn pe care-l consider un crez de viață nimerit a fi notat nu numai de semenii aflați în situațiile-limită pe care Dumnezeu i le-a pus dinainte medicului Iosif Niculescu, ci și de oricare ființă inteligentă de pe pămînt. Contaminat de spiritul eclectic al cărții pe care o recenzez, îl includ aici: Am fost întotdeauna în prima linie, pe front, și la spital unde era primejdia mai mare. M-am închinat mereu, chiar de zece mii de ori pe zi, nu m-au atins nici gloanțele și nici cele mai mișelnice nelegiuiri. // De aceea vă spun: închinați-vă neîncetat și Sfînta Cruce o să vă salveze. Pe ea este lumina cea Sfîntă – cine o poate birui? În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. Amin. (26.09.2012).[8]

Transformat în reporter la rugămintea lui Vasile Șoimaru, Gheorghe Pârlea consemnează (în cap. V. Ei au supraviețuit măcelului de la Cotul Donului) convorbirile cu alți veterani: Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani și Mihai Dascălu, de 91 de ani (din satul Soci, comuna Miroslăvești, județul Iași) și cu verii Eugen și Vasile Isachi, de 91 și 92 de ani (din satul Mitești). Sentimentele copleșitoare încercate în urma acestei experiențe de viață prilejuite de către Vasile Șoimaru care i-a descoperit pe cei patru „bătrîni matusalemici“ sînt punctate autoironic: Și moș Ion Paiu, firav cît un pai dar cu sufletul semeț ca o stîncă, iradia de bucuria vieții. Întîlnirea cu el ne-a făcut să ne rușinăm că noi, generațiile de după război, scutiți de obolul nostru jertfelnic adus Patriei, trăim pe seama demnității celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să reîntregească Țara, în speranța aducerii înapoi a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu le scade meritele. În război, eroi sînt și de partea învingătorilor, și de partea învinșilor. Iar noi, urmașii lor, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generației lui Ion Paiu din Soci, adăugată Istoriei Neamului Românesc. (Cf. op. cit., pp. 77-78).

O dimensiune specială a cărții-evocare a faptelor de arme eroice românești din al doilea război mondial, înadins ignorate și cu grijă evitate în mediul școlar și chiar universitar din rațiunile „corect politice“ ale experților de ieri și de astăzi în oportune temenele politice, este republicarea unor texte mai puțin cunoscute. Am citat deja din capitolul VI. Preoți ai Armatei Române în tranșeele de la Cotul Donului și Stepa Calmucă, incluzînd extrase edificatoare din cartea scoasă de Fundația general Ștefan Gusă în 1998, intitulată Preoți în tanșee. 1941-1944 și avîndu-i ca autori pe Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Andrei Nicolescu. Mai notez cîteva tituri de capitole: VII. „…Pînă se termina această operațiune, înghețam și degeram…“, datorat lui Iancu A. Constantin, autorul unor Amintiri din lagărul sovietic (cf. revista „Cugetul“, nr. 2, 2006); VIII. „Tancurile… Au luat-o de-a lungul șanțurilor strivindu-i pe ostașii români“, fragment dintr-un viitor roman al lui Ion Iachim; IX. „O țară fără statui și fără eroi nu are viitor!“, cu fragmente din romanul lui Vasile S. Popa, Ultima noapte la Tanais; X. Al treilea drum cotit la Cotul Donului, reproducînd un fragment din articolul Un pelerinaj cu sacrificii al preotului Viorel Cojocaru, publicat în revista „Literatura și arta“ din 21 noiembrie 2013…

Întrerup enumerarea spre a cita din ultimele două capitole două pasaje ce mi se par foarte importante. Iată mai întîi decupate cîteva fraze dintr-o scrisoare de răspuns a mareșalului Ion Antonescu, datată 29 octombrie 1942, trimisă lui I. C. Brătianu: (…) A mă fi oprit la Nistru și a „retrage azi forțele din Rusia“ înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acțiune în contra căreia nu v-ați pronunțat public, însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea țării, în cazul victoriei germane, condiții dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici granițele care vor voi să ni le mai lase rușii, nici libertățile noastre și nici măcar viața familiilor și copiilor noștri; în sfîrșit, însemnează, din cauza nestabilității și feloniei pe care mă sfătuiți să o practic – și aceasta este cea mai mare crimă – a asigura țării în viitoarea comunitate europeană o poziție morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale și ar putea să-i fie chiar fatală (…) (Cf. op. cit., p. 130). Este un limbaj al onoarei, al deontologiei militare străin, desigur, politicienilor de joasă condiție și mai ales bolșevicilor dimpreună cu uneltele lor dinăuntru, trădătoare ale interesului național. În logica vicioasă a acestora, eroismul luptătorilor români, jertfa lor pentru reîntregire teritorială constituiau „acțiuni dușmănoase îndreptate împotriva marii țări prietene dela Răsărit“! Atrag atenția și asupra articolului complementar fragmentului de scrisoare a mareșalului Ion Antonescu, articol datorat părintelui Viorel Cojocaru, din care frazele următoare sînt memorabile și ar trebui să facă degrabă înconjurul României spre a-i trezi din adormire nu numai pe istorici și pe intelectuali, în genere, ci și pe deținătorii vremelnici ai puterii actuale: Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna[9] vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea[10] nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile îmi aparțin).

O surpriză emoționantă pentru mine, vechi membru al Cenaclului euxin[11], frecventat, între alte personalități, și de către Măriuca Vulcănescu, fiica marelui filosof și om de cultură, decedat la Aiud, Mircea Vulcănescu, l-a constituit capitolul XI. Scrisoarea lui Ștefan Vodă, reprodus din vol. Litanii pentru trei stări. Poezii, teatru, traduceri, adaptări, Chișinău, Editura Prometeu, 2004. Versurile în stil popular datorate lui Mircea Vulcănescu răsună eminescian, în prelungirea Doinei: Sufletul rău m-a durut / Pe păgîn să-l văd la Prut, / Gonind fără omenie / Moldovenii în robie; / Să simt mirosul de leș / Pînă-n scaunul de Ieși; / Să văd cum ți se sfîșie / Trupul falnic, Românie; / Ori s-aud de la Orhei / Blestem jalnic de femei, / Acoperind ropotele, / Și să n-aud clopotele… (Cf. op. cit., p 140).

Autorii volumului dedicat însîngeratului Cot al Donului încheie seria textelor cu trei poezii mai puțin cunoscute: Nu-l uitați, de Nichita Stănescu, Crucea din stepă, de Radu Gyr și  Nu plînge, Maică Românie, versuri găsite în ranița unui soldat mort în 1918, pe muntele Sorica, din Carpați.

Se cuvin citate măcar cîteva strofe din aceste creații inspirate:

Nu-l uitați pe cel căzut în război,

strigați-l din cînd în cînd pe nume,

ca și cum ar fi viu printre noi

… și atunci el va surîde în lume.

                       (Nichita Stănescu, Nu-l uitați, cf. op. cit., p. 156);

***

Spune șoapte moi ca o mătase

pentru camaradul din țărînă.

Mîngîie cu grele mîini sfioase,

scîndura beteagă într-o rînă,

 

lung, sărută casca de pe cruce,

se ridică, șterge-o lacrimă din geană,

și, cu liniște de sfînt și de icoană,

către zări care ucid se duce…

(Radu Gyr, Crucea din stepă, cf. op. cit., p. 158);

***

Nu plînge, Maică Românie!

Pentru dreptate noi pierim;

Copiii noștri, peste veacuri,

Onoare ne vor da, o știm!

 

Nu plînge, Maică Românie!

Adună tot ce-i bun sub soare;

Ne cheamă și pe noi la praznic,

Cînd România va fi Mare!

                                    (Soldatul anonim, cf. op. cit., p. 159).

Ca profesor de literatură și limbă românească, înlăcrimat le aduc mulțumiri lui Vasile Șoimaru și colegilor săi pentru aceste versuri, îndrăznind, foarte întîrziat, să mă rog de iertare îngenunchind dinaintea acestor Poeți. Le sugerez colegilor mei, autori de auxiliare didactice și manuale, care au uitat să le propună pînă acum spre studiu elevilor extraordinare strofe precum cele reproduse în cartea Cotul Donului 1942 să se grăbească măcar multiplicîndu-le, analizîndu-le și comentîndu-le, ca noul an școlar ce va să înceapă să nu-i mai afle nepregătiți! Eroii noștri de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă așteaptă de prea mult timp; cît n-am cunoscut aceste adevăruri sfîșietoare, am fi putut invoca scuza stupidă a ignoranților; dar de-acum înainte, cunoscîndu-ne păcatul, să ne spovedim și să trecem deîndată să-i pomenim deopotrivă în Biserici și în Școli.

București, 28 iunie 2014

Mihai FLOAREA

Apusul de soare brâncovenesc – Răsăritul continuu al Creștinătății

               

Apusul de soare se însoțește cu melancolia prohodului cosmic în timpul căruia clopotele Vecerniei bat în ritmul stins al înserării. Și totuși, în adâncul sufletului pâlpâie o inexplicabilă bucurie. Soarele se împământează, lumina se întrupează în țarina alcătuirii noastre. Apusul e Răsărit și început așa cum, în chip minunat, aflăm la Facere: „Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi” (Facere 1,5).

Veșnica Pomenire a apușilor noștri: părinți, strămoși și frați întru Hristos poartă veșmântul însângerat Apusului de Soare însângerat al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, Sfinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum și al Sfântului Ianache sfetnicul.

Apusul lor mucenicesc este modelul creștin care, acum trei secole, a însămânțat Pământul cu un necurmat Răsărit, pentru că „unul este semănătorul și altul secerătorul” (Ioan 4,37), de trei sute de ani  ne bucurăm de „holde… albe pentru  seceriș” (Ioan 4,35) adunând „roade spre viața veșnică” (Ioan 4,36). Secerăm mai cu seamă în 2014 – Anul comemorării Sfinților Martiri Brâncoveni, recolta  „albită” de Soarele Dreptății care este Hristos.

4 iunie2014. Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip.

Dr. Adrian Harghel

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

                                       Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                      Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

[1]Suita de manifestări a fost mai amplă, întinsă pe trei zile, în cadrul tricentenarului martiriului Sfînților Brâncoveni, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești. Organizatorii au propus celor interesați un program exclusivist, acoperind, adică, o arie geografică specifică zilelor noastre ce ignoră pe cei care nu posedă automobilie. Pendulînd între Muzeul Județean de Științe ale Naturii Prahova (expoziția Miniaturi de arhitectură brâncovenească propusă pentru vineri, 15 august), Palatul Domnesc de la Mogoșoaia (Galeria Cuhnia, conferința Icoana martirilor Brâncoveni semnată Sorin Dumitrescu, prezentată de autor, sîmbătă, 16 august, ora 13; Sala Scoarțelor, din Palatul Brâncoveanu, conferința Constantin Brâncoveanu în contextul european al vremii, susținută de scriitoarea Ileana Toma, ora 16; Galeria Parter, Puterea viziunii – expoziție de icoane închinate Sfinților Martiri Brâncoveni de pictorița Elena Murariu, prezentată de Răzvan Theodorescu, ora 17; intermezzo: Ion Crețeanu, rapsod din Oltenia, Balada lui Constantin Brâncoveanu, ora 17,30; Sala Scoarțelor, recital de pian susținut de Cristian Mihai Dirnea, ora 18,30), Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, București (duminică, 17 august, Sfînta Liturghie oficiată de Patriarhul Daniel și resfințirea în urma lucrărilor de restaurare, orele 8,30 – 13) și din nou Palatul Domnesc de la Mogoșoaia (micro-expoziția Stair away semnată de Jungwoon Kim, prezentată de criticul de artă Erwin Kessler, ora 17; Galeria Cuhbia, lansarea „Ghidului Palatului Mogoșoaia“ pentru copii, ora 17,30; Galeria Cuhnia, piesa de teatru Plecare fără întoarcere, dramatizare a romanului Ultimul Constantin, de Ileana Toma interpretată de compania de teatru Civic Art). Dintre acestea, grație ofertei familiei Eugen și Ileana Toma  de a ne transporta din capitală în Mogoșoaia sîmbătă, 16 august, am putut revedea expoziția Elenei Murariu și am audiat conferința Constantin Brâncoveanu în contextul european al vremii. Am reprodus aici notițele mele comparîndu-le cu textul pus la dispoziție de familia Toma, căreia îi adresăm mulțumirile noastre și pe această cale! (Mihai FLOAREA).

[2] Într-o anexă la textul orientativ al conferinței, se citează din „Magazin istoric“ nr. 10, octombrie 1973, p. 15: Art. 17. Această diplomă și articolele vor avea urmare și putere atunci cînd, după ce vor fi înfățișate prea strălucitului Domn D. Cantemir, ne va depune jurămînt de credință în fața Preasfintei Treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre și ne va sluji cu slujbă credincioasă și cinstită…, iar după intrarea oștirilor noastre va aduce pe toți boierii mari și mici, oștirea și tot poporul moldovean ca să ne jure credință și se va uni cu oștile noastre. Luțc, aprilie 13, 1711, PETRU, Contele Golovkin.

[3] Următoarele două paragrafe fac parte dintr-o altă anexă, intitulată Gîndirea istoricilor cu prejudecăți. Aleg un singur exemplu

[4] Am folosit cîteva date biobibliografice ce mi s-au părut necesare acestui text cercetînd http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/dr-vasile-soimaru/:

Economist, conferențiar universitar, publicist, maestru fotograf, născut la 30 aprilie 1949, în comuna Cornova, fostul ținut al Orheiului (azi, raionul Ungheni), în familia de gospodari Șoimaru Alexei și Nina (născută Roșca), Vasile Șoimaru este licențiat al Facultății de Economie a Institutului Politehnic (ulterior – Universitatea Tehnică) din Chișinău (1971). Are studii de doctorat (1973-1977) la Institutul de Finanțe și Economie din Leningrad (Sankt Petersburg), și a susținut, în 1978, teza de doctorat în economie Prognozarea productivității muncii în industria RSSM. (…) În 2004 editează albumul Poeme în imagini, iar în 2008 – albumul-monografie Românii din jurul României în imagini, cu un studiu introductiv și circa 850 de imagini, selectate din mii de lucrări efectuate, timp de cinci ani, în zece țări, pe trasee ce însumează peste 100.000 km. Este o carte pentru veșnicie, pentru că niciodată nu vor mai putea fi surprinse mărturiile așa cum V. Șoimaru  le-a înregistrat și pe care le lasă tuturor românilor. Unicitatea acestei lucrări este o realitate științifică (prof. univ. dr. Zamfira Mihail).

[5] Cf. vol. Drumul crucii. Amintiri de pe front și din Gulaguri, București-Pitești, Editura Rost și Fundația Sfinții Închisorilor, 2013.

[6] Iosif Niculescu (Dumitrescu i-a fost numele inițial) s-a născut la 27 septembrie 1914 și a decedat în 2 ianuarie 2013. Clasele primare le-a făcut la Şcoala „Dora D’Istria” (Şcoala Silvestru), între 1921-1924, prima şcoală primară înfiinţată în Bucureşti, în 1860, de către prinţesa Elena Ghica (cu pseudonimul literar Dora D’Istria). La aceeaşi şcoală au învăţat tatăl şi bunicul său. Între 1925 şi 1932 a urmat cursurile Liceului „Cantemir Vodă“, avîndu-l ca director pe Vasile Şuteu, profesor de limba germană şi latină. Între anii 1932-1938 este student la Facultatea de Medicină din Bucureşti. În paralel, începînd cu anul III, a fost extern şi intern la mai multe spitale din Bucureşti. Este mobilizat în 1941 şi trimis pe front, iniţial în Basarabia, apoi mutat la spitalul 4 de campanie din Odessa şi ulterior trimis la Regimentul 22 de Infanterie din Târgovişte ca medic de batalion. Alături de acest regiment parcurge pe jos drumul de la Tighina până la Cotul Donului între lunile mai şi septembrie 1942. Participă la toate luptele duse de Armata Română pe Frontul de Est, până la ruperea frontului din 19 noiembrie 1942, după care se întoarce în ţară. Dă concurs de secundariat în Bucureşti şi lucrează la Spitalul Brâncovenesc până în iulie 1943. (Biografie completă la http://foaienationala.ro/biografii-dr-iosif-niculescu-supravietuitor-din-lupta-de-la-cotul-donului.html ).

[7] La întrebarea legitimă de ce a fost ales tocmai Înainte mergătorul Domnului nostru Iisus Hristos ca ocrotitor al armatei române, răspunsul nu mai poate fi astăzi ocolit. Reproduc în acest sens următorul document istoric:

Într-o condică, cu cîteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu nr. 1:

„Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli.

Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici“.

Corneliu Z. Codreanu

(Din luptele tineretului român, 1919–1939. Culegere de texte, Bucureşti, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993)

[8] Cf. http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/262/cultul-sfintei-cruci-mărturii

[9] În acest sens, e cunoscută și vehiculată sintagma „generalul iarnă“.

[10] În filmul din 2010 al cărui protagonist este Iosif Niculescu este vorba și despre alte trădări. Cartea prezentată în rîndurile de față, pe care o recomandăm călduros tuturor iubitorilor de adevăr, cuprinde extrase din textul DVD-ului în cauză (v. pp. 40-48).

[11] Înființat inițial la Schitul Darvari, după 1990 și continuat sub conducerea părintelui prof. dr. Adrian Niculcea la Biserica Pogorîrea Sfîntului Duh-Titan, București. Expresia scrisă a acestei inițiative culturale o constituie periodicul „Ecclesia euxina“, inițial denumit „Euxin“ (v. http://www.euxin.wordpress.com ori euxin.wordpress.com/2008/07/20/ecclesia-euxina-25/ ; https://euxin.wordpress.com/2013/07/12/ecclesia-euxina-nr-45-2012/ etc.).


Ecclesia euxina nr. 52 / 2014

februarie 2, 2015

Dr. Ștefania Dinu Popa: o inițiativă creștinească

Pomelnic cu morți nepomeniți de nimeni, neînmormîntați

Doctorița Ștefana Dinu Popa a întocmit un pomelnic cu morții proveniți din accidente și alte morți năpraznice (de exemplu călcați de tren etc.), care nu au fost ceruți de familiile lor și au ajuns cadavre pentru disecții la Facultatea de Medicină și probabil nu au mai fost pomeniți de nimeni. Lista cuprinde șaptesprezece pagini format A4.

Dr. Ștefana Dinu Popa

(19 decembrie 1928 –

1 octombrie 2009). Fotografia poartă înscrisul

„Amintire din anul V, 1953-1954, București, 27 septembrie. Scumpilor mei părinți“.

Lista cuprinde șaptesprezece pagini A4 avînd șase coloane fiecare și a fost citită de părintele Benedict Ghiuș în noaptea de Înviere.

Numele celor decedați au fost extrase din registrele existente la Facultatea de Medicină din București.

Doctorița Ștefana Dinu Popa a trecut la Domnul, fiind îngrijită de măicuțe la clinica  d-lui dr. Pavel Chirilă, unde i s-au citit rugăciuni.

În articolul Amintiri din casa harului (casa părintelui Dumitru Stăniloae), apărut în ziarul „Lumina“ din 6 octombrie 2013, se menționează următoarele:

Doctorița Ștefana ne-a sugerat o faptă creștinească minunată pe care a și pus-o în aplicare. Simțea datoria de a face ceva pentru sufletele celor care, părăsiți în spitale, neîngropați creștinește, au servit studenților ca subiecte pentru studiu. Ea a făcut zeci, poate sute de pomelnice pe care, însoțindu-le cu o sumă modestă, le trimitea la mînăstiri. Sensibilizați și impresionați, călugării le cereau apoi în ocntinuare, fără nicio recompensă. O faptă mult lăudată și încurajată de părintele [Dumitru Stăniloae].

Inserăm și cîteva rînduri scrise de dl dr. Pavel Chirilă în ziua de 11 februarie 2014:

Am lucrat 10 ani cu Ștefana[1] Popa, la Spitalul de Urgențe.

Prima amintire legată de marea ei credință o am din acele vremuri  cînd m-a rugat să duc (discret, că așa erau vremurile) cu mașina mea la azil o musulmană care a primit botezul creștin.

Înainte de a trece la cele veșnice, m-a sunat o prietenă de-a Ștefanei și m-a anunțat că zace singură în casă. Am adus-o la Spitalul Sfînta Irina, unde a mai trăit o noapte, timp în care o maică a citit la patul ei rugăciuni de ușurare a suferinței.

Mi-a transmis și mie lista cu morții de la Facltatea de Medicină să-i pomenim. E un gest unic, profund creștinesc, pe care nu l-a făcut nimeni în cei 150 de ani de la deschiderea facultății.

Foto 3: Pagina olografă înmînată autorului articolului de dr. Pavel Chirilă

pentru articolul de față (n.r.)

Ion Mitru         

 

Anca Manolache – un portret de teolog preocupat de angelologie

 

Fiică a generalului Constantin Manolache, romancier cunoscut în perioada interbelică şi participant la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, Anca Manolache s-a născut la Iaşi, în 26 ianuarie 1923. S-a orientat spre studiile Facultăţii de Medicină umană, dar datorită unor operaţii suferite, părinţii au sfătuit-o să mai aştepte un an. Aşa că a intrat la Facultatea de Filologie, urmând în paralel şi Facultatea de Drept.

Devine licenţiată în Filologie în 1944, în Drept în 1945, dar consideră că nu este suficient pentru ceea ce dorea să cunoască şi se înscrie în octombrie 1946 la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti.  În interviul dat Nicoletei Pălimaru mărturisea: „Cele două domenii în care studiasem până atunci, îmi deschiseseră orizonturi largi de gândire, din care două direcţii mă atrăgeau cu putere; căutarea dreptăţii, cu înfăptuirea ei, precum şi omul în sine, cu toată profunzimea lui” (p. 9).

Un moment important care i-a orientat paşii spre teologie a fost întâlnirea cu Mănăstirea Antim şi Părintele Sofian Boghiu, Părintele Felix Dubneac, Părintele Gherasim Cristea şi mai ales Părintele Benedict Ghiuş, care i-a fost şi duhovnic. Întrebându-l pe Părintele Benedict cum pot fi cunoscute mai în amănunt problemele: omul, dreptatea şi adevărul, acesta a îndemnat-o să meargă la cursurile Părintelui Dumitru Stăniloae.

Anca Manolache a audiat cursurile Părintelui Stăniloae, care „preda atunci la Catedra de Ascetică şi Mistică. La această Catedră era asistent Părintele Ghiuş, care conducea seminariile acestui domeniu. Erau ore de înaltă pregătire sufletească – după cum mărturiseşte Anca Manolache în interviul dat –, dar şi intelectuală, la care adeseori veneau să asiste şi persoane din afara facultăţii, cum eram eu însămi” (p.12). În această perioadă Anca Manolache se înscrisese la Baroul Bucureşti, ca avocat începător, dar cariera sa avocăţească  s-a întrerupt brusc fiindcă, după venirea comuniştilor la putere, atât ea, cât şi tatăl, fratele ei şi unchiul au fost radiaţi din Barou şi au rămas fără slujbă. În sărăcie, a fost nevoită să-şi câştige existenţa ca dactilografă, la o cooperativă.

Îşi dă seama că, pentru a afla răspunsuri la întrebările fundamentale, trebuie să studieze sistematic, nu doar să audieze cursuri şi se înscrie în octombrie 1946 la Facultatea de Teologie, care funcţiona în clădirea Universităţii. I-a avut ca profesori pe Tudor Popescu, Părintele Stăniloae, preot profesor  Părintele Rezuş şi Emilian Vasilescu, Părintele Balca. La seminarii, Părintele Benedict Ghiuş le vorbea studenţilor despre Sfântul Maxim Mărturisitorul. Într-o zi, din sală s-a auzit un fel de chiţăit, iar Părintele a spus: „Ştiţi, ceea ce rostim aici nu a fost rostit de către Sfântul Maxim, căci i se tăiase limba, ca să nu mai predice. Dar nu ştiu nici dacă mai apucase să scrie acestea, căci i se tăiase şi mâna dreaptă. Poate vreun ucenic de-al lui s-a învrednicit să pună în scris gândirea sfântului”(p.16).

Se întreceau care să dactilografieze traducerea „Filocaliei” fiindcă scrisul Părintelui Stăniloae se înţelegea mai greu. Din grupul tinerelor studente de la teologie o parte au intrat în monahism: maica Mihaela (poeta Zorica Laţcu), maica Heruvima, maica Timoteia, maica Apolinaria. În timpul studenţiei Anca Manolache a participat la slujbele religioase şi la conferinţele care se ţineau la Mănăstirea Antim: „Era acolo, fără vreo vădită intenţie, un focar de cultivare religioasă, prin prezenţa unor monahi cu adâncă trăire creştină, dar şi (probabil tocmai din această cauză) prin frecventarea acestei mănăstiri de către personalităţi destul de interesante ale societăţii (…). Se mai petrecea şi citirea, în biserica Antim, a unor strălucitoare acatiste; între ele, cel adresat de (pe atunci) Sandu Tudor – poet şi ziarist – Maicii Domnului, ursitoare de nesfârşită rugăciune”  (p. 20).

Între 1951-1954, Anca Manolache a urmat cursurile de doctorat în Teologie, specializarea Dogmatică, avându-l ca îndrumător pe Părintele Dumitru Stăniloae. Secţia la care se integra lucrarea era numită Sistematică. Teza de doctorat a avut titlul „Trupul lui Hristos în iconomia mântuirii”, autoarea urmărind „înţelegerea antropologiei prin hristologie”.

Dar în 1959, Tribunalul Militar din Bucureşti o condamna pe Anca Manolache la 9 ani de închisoare. Iată ce-i povesteşte Nicoletei Pălimaru: „am fost arestată şi condamnată la 9 ani de închisoare pentru omisiune de denunţ. Cu adevărat, nu denunţasem o persoană care îşi părăsise domiciliul, de frica arestărilor care începuseră să secere intelectualitatea noastră. Era vorba de un avocat foarte apropiat lui Iuliu Maniu. Soţia lui, Eliza Pascu, fusese profesoara de franceză a mea şi a surorii mele (…)

Atât sora mea, cât şi eu însămi am fost acuzate că, aflând despre dispariţia soţului ei, nu l-am denunţat ca ţărănist, ci dimpotrivă, i-am dus nişte portocale, zahăr şi o lectură (nu mai ştiu titlul cărţii) a lui Ion-Ionescu de la Brad. Am fost un lot de vreo 12 persoane” (pp. 24-25).

Cea care avea trei licenţe şi un doctorat în teologie cu Părintele Stăniloae a trecut prin închisorile Jilava, Arad, Oradea, Miercurea-Ciuc. La Oradea, a întâlnit-o pe sora sa, Liana Manolache cu care a stat un timp în camera 20. Împleteau nuiele, coşuri şi cărucioare pentru copii, apoi îmbrăcau nuielele cu fire de nylon. Nu puteau face norma singure şi adunau mai multe obiecte, le puneau pe seama uneia ca să poată avea dreptul la o scrisoare către familie cerând să i se trimită pachet. La Oradea a stat în cameră şi cu Maica Patricia Codău şi discutau probleme religioase.

Deşi înainte de a fi închisă lucrase ca asistent la Catedra de spaniolă, după ieşirea din închisoare şi-a câştigat existenţa ca dactilografă. Între 1974-1987 Anca Manolache a fost redactor de carte la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. din Bucureşti. Părintele Bartolomeu Anania i-a oferit acest post. Despre acel moment, Anca Manolache povesteşte: „Dar acel moment a fost pentru mine aproape o a doua eliberare. Am intrat deci într-un colectiv de redactori pentru revistele bisericeşti, pentru cărţile de cult, ca şi de manuale pentru învăţământul teologic, repartizându-mi-se în special manualele. (…) Se petrecea o adevărată negociere a textelor, în care, fireşte, sensul teologic trebuia să prevaleze asupra ideologiei socialiste pe care o păzeau organele politice.(…) De exemplu, în paragrafele cuprinse în antropologia creştină, sau în hristologie, era greu să cazi de acord să înlocuieşti termenul de om, cu cel de creştin, ca să se îngusteze astfel aria de aplicare a mântuirii omului” (pp. 42-43).

În finalul volumului cu interviul, Anca Manolache face un portret al Părintelui Stăniloae, mai ales că anul 2003, când apare volumul, era dedicat Pr. Prof. Dumitru Stăniloae: „Părintele Stăniloae a fost un dar pe care l-a făcut Dumnezeu Bisericii noastre. Iubirea de cunoaştere a adevărului creştin l-a făcut să nu se oprească în cercetarea tuturor filoanelor din tezaurul creştinismului. În toate domeniile învăţământului religios – fie în istoria Bisericii, fie în patristică, fie în morala creştină, fie în apologetică (identificând toate ereziile), fie în adâncirea dogmelor Bisericii, fie în explicitarea rânduielilor liturgice – Părintele Profesor Stăniloae s-a oprit ca să le adâncească sensul. (…) Iar contribuţia sa în domeniul Mariologiei aduce cititorului creştin noi aspecte pe care le-a valorificat prin studierea textelor patristice”.

„Cercetarea minuţioasă a vechilor gânditori, pustnici sau celebri slujitori ai altarelor creştine, ne dezvăluie, în modul în care limba omenească o poate spune, acea operaţie de laborator, pe care a săvârşit-o Logosul divin. Operaţie-unicat, intervenită în trupul şi în firea Sfintei Fecioare Maria, pentru a urzi începuturile mântuirii noastre: coborârea lui Dumnezeu în istorie (pp. 64-65). „A fost un maestru, Părintele Stăniloae, şi în transmiterea învăţăturii Bisericii şi în modul tenace – dar blajin, discret – dar cutezător şi niciodată sever, cu care ne-a învăţat să muncim fără preget, fără să ne-o spună, dar oferindu-ne exemplul său” (p. 67).

Opera Ancăi Manolache cuprinde numeroase studii şi articole, volumele: „Problematica femenină în Biserica lui Hristos”, Editura Mitropoliei Banatului, 1994; „Paşi spre mântuire”, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002; traducerea volumului „După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” al lui Vladimir Lossky, Ed. Humanitas, 1998.

Studiile şi articolele Ancăi Manolache au apărut în revistele teologice între anii 1954-1958, 1969-1987, iar după Revoluţie între 1990 şi 1996.

Pe internet există studiul „Un capitol de angheologie: creaţia, natura şi căderea îngerilor”, realizat ca lucrare de seminar, sub îndrumarea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae şi publicat în 1955 în revista „Studii Teologice”, nr. 1 şi 2.

Cu binecuvântarea ÎPS Bartolomeu Anania, apare în 2003, la Ed. Renaşterea din Cluj-Napoca, volumul cu interviul realizat de Nicoleta Pălimaru cu Anca Manolache, intitulat „portret de teolog”, din care am citat.

La 40 de zile după plecarea la Domnul a Ancăi Manolache, Nazaria Buga ne-a dăruit celor care am participat la Parastasul de la Biserica Colţea volumul „Gânduri” cuprinzând 29 de poeme, apărut la Editura Raţiunea Mistică, Bucureşti, 2014.

În cuvântul introductiv, Nazaria Buga afirmă: „Fără scrisul Ancăi Manolache, teologia răsăriteană ar fi fost săracă. (…) Asemeni unui brad îndrăgostit de apă, în veacul XX, a fost îndrăgostită, de modelele pe care însuşi veacul i le-a adus, într-un prim plan: Stăniloae, Vianu, Istrate Micescu.

A intrat discret în tipologia martiriului, martiriul ca exerciţiu şi trăire, atâta timp cât închisoarea s-a învrednicit să o facă purtătoare a destinului frânt românesc” (pp. 4-5).

În finalul volumului, portretul Ancăi Manolache este completat de Pr. Ion Buga în articolul: „Anca Manolache – Tăcerea profund grăitoare a unui secol rănit”: „Şi trebuie s-o spunem răspicat: Anca Manolache este un profesor universitar al unui timp în care drumul ei spre catedra pe care o merita – şi ar fi împodobit-o foarte! – a fost barat de sabia unui înger însângerat, rău credincios. Totuşi, drumul ei atât de linear şi calm, în forfota zăludă a unui secol rătăcit este acel demers convins şi convingător, la capătul căruia, aidoma scării lui Iacob, se află negreşit Dumnezeu” (p. 58).

La 17 decembrie 2013, Pr. Ion Buga definitiva o efigie: „Dumnezeu să o primească Acolo şi să aibă grijă şi de noi, fiindcă este maică a gândurilor noastre. Am fost obligaţi să gândim frumos datorită prezenţei ei gânditoare, în această lume” (p. 62).

„Ci strânge în cava potirului

Neplânsa mea lacrimă, Doamne,

Dar picură-mi lacrima mirului

Pe ranele lungilor toamne”.

1.V.1955

(Inquietum cor meum)

Marilena Istrati

LUMINA SFÂNTĂ DE PAȘTI – dragostea lui Dumnezeu şi mărturia ÎNVIERII

                                                                                                                                              MOTO: Historia est magistra vitae et vita memoriae

                                                                                                                                         

                                                                                                         

            Ca să  mărturisim despre Lumină trebuie mai întâi să vedem cum au definit, prin revelaţie, Sfinţii Părinţi natura divină a Mântuitorului, neignorând teoriile filosofilor păgâni, teorii ce aveau în vedere materia şi spiritul, formele devenirii lor, aflate într-o permanentă interacţiune şi mişcare ce ar avea ca rezultat doar degradarea, nimicnicirea, dispariţia: Deşertăciunea deşertăciunilor – zice Ecclesiastul – deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni (Ecclesiastul, 1, 2).

Dacă totul se schimbă, totul se mişcă, conform sintagmei panta rei a lui Heraclit, a trebuit să se reliefeze şi ceea ce este veşnic şi constituie punctul fix, cauza percepută, în ceea ce filosofii au numit Unul, Necreat(ul), Neînceput(ul) şi Neschimbat(ul), Cel ce este Unul Dumnezeu pe Care înţeleptul eclesiast L-a definit în opoziţie cu deşertăciunea. Sfinţii Părinţi sunt cei ce se apropie de Dumnezeu prin rugăciune şi post, prin viaţă ascetică şi prin săvârşirea Sfintei Jertfe, făcută după porunca Mântuitorului, mijloace prin care ei intră în comuniune cu Dumnezeu, înţelegând tainele, după cum mărturiseşte Sf. Apostol Pavel: Împreună mărturisind şi Dumnezeu-Tatăl despre Fiul cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Sfântului Duh, împărţite după a Sa voie (Epistola către Evrei, 2, 4). Sfântul Ioan Damaschin formulează explicit atributele dumnezeirii: La Dumnezeu, singurul impasibil, neschimbat, imuabil şi totdeauna la fel, atât naşterea, cât şi crearea este impasibilă. Căci fiind prin natură impasibil şi nestricăcios, fiind simplu, necompus, nu este supus patimii şi nici stricăciunii, atât în naştere, cât şi în creare şi nici nu are nevoie de ajutorul cuiva[2]. Se precizează că prin Tatăl putem defini Fiul, căci Tatăl este principiul Fiului şi mai mare decât Fiul dar, adaugă Sf. Ioan Damaschin, nu susţimem că El precede pe Fiul în timp sau în fire, căci prin El a făcut veacurile şi în nimic nu se deosebeşte decât în aceea că Tatăl, în chip natural, este cauza Fiului, raţionament exemplificat printr-o splendidă analogie a relaţiei existente între foc şi lumină, cea de-a doua fiind subordonată celui dintâi, focului, dar având aceeaşi substanţă şi tărie, aşa încât toate câte le face Tatăl le face prin Fiul, Unul Născut, izvorât din lumină, ca să fie lumină, după cum le mărturiseşte Însuşi Iisus Hristos ucenicilor Săi : Eu sunt Lumina lumii, cine mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan, 8, 12). Substanţa sau natura dumnezeiască a Mântuitorului s-a arătat în lume în forma luminii, chiar înainte de Înviere, în ipostaza prin care a trecut în timpul rugăciunii de pe Muntele Tabor, în prezenţa celor trei ucenici, Petru, Ioan şi Iacob. Fenomenul acestei transfigurări este atestat în relatările evangheliştilor prin termenii: gr. MetamorfwsiV (metamórfosis), lat. Transfiguration, rom. Schimbare la faţă. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor[3], şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (Matei, 17, 2). Lumina văzută de cei trei ucenici pe Muntele Tabor este lumina ce prefigurează Învierea Domnului, transfigurarea trupului prin moarte şi înviere, în trupul cu care Se va înălţa la cer. Minunat şi edificator este cuvântul pe care i-l adresează Iisus Mariei-Magdalena, în timp ce ea se afla, deznădăjduită, în faţa mormântului gol, dar prin cuvântul Domnului, prin voce, Îl va recunoaşte pe Iisus Cel înviat: Iisus i-a zis: – Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune : Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl  vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru (Ioan, 20, 7).

În aceste cuvinte este foarte clară consubstanţialitatea, în ceea ce priveşte lumina Lui dumnezeiască, pe care a lăsat-o prin har ucenicilor Săi şi, prin ei, întregii umanităţi care crede şi Îi respectă întocmai poruncile, cele două condiţii esenţiale ale înfierii noastre. Înfierea noastră și dragostea lui Iisus Hristos pentru noi ne este arătată și prin fărâma din Lumina Sfântă ce se coboară în fiecare an, de Sfintele Paşti ale ortodocșilor, în Sâmbăta Mare, deasupra Sfântului Mormânt al Domnului, minune văzută de toţi cei prezenţi acolo, fie ei creştini sau necreştini, un miracol ce are loc în fiecare an de aproape douăzeci de veacuri.           Deşi este cea mai mare minune din zilele noastre, în mulți ani de modernitate nu a fost mediatizată, nici prin tehnica imaginii, nici prin scrisul generos al timpurilor moderne, cu toate că miracolul acesta constituie o mângâiere şi întărire a credinței noastre în Înviere, dăruite de Domnul spre autentificarea, peste milenii, a Sfintei Sale Învieri.

Această ignorare a fost în chip strălucit depăşită printr-un studiu de excepţie, o teză de doctorat, susţinută în California de un teolog american convertit la ortodoxie, episcopul Auxentios al Foticeei[4]. Lucrarea, caracterizată printr-o autentică rigoare ştiinţifică, are calitatea de a se baza pe numeroase documente ce sunt supuse unei analize în care se împletesc interpretările istorice, liturgice, dogmatice şi mistice, punând în valoare acest extraordinar fenomen care a marcat puternic, în aproape două milenii, întreaga viaţă spirituală creştin-ortodoxă. În spaţiul restrâns al unui articol, aducem în faţa cititorului doar două-trei informaţii din documentele înregistrate în lucrarea prezentată mai sus a episcopului Auxentios al Foticeei.

Prima menţiune despre un miracol pascal, cu privire la aprinderea Luminii în incinta Sfântului Mormânt, o redă scriitorul contemporan cu Sfântul Constantin cel Mare, Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa Istoria bisericească. Aici se relatează despre aprinderea candelei în care nu mai era untdelemn, ci apă, și este explicată pe seama miracolului săvârşit de Cuviosul Narcis, episcop al Ierusalimului, la finele sec. al II-lea. Acesta ar fi transformat apa, rămasă în candelă, în untdelemn[5]. Pentru creştinii de astăzi credem că este deosebit de importantă informaţia potrivit căreia ritualul Luminii pascale, numit cu termenul latin Lucernarium, specific timpului Învierii Domnului, era cunoscut în toate comunităţile creştine, chiar din primele secole. La baza acestei afirmaţii stau relatările Egeriei, o călugăriţă de origine hispanică, pelerin în Țara Sfântă şi martoră care a reţinut etapele slujbelor desfăşurate în Săptămâna Mare în Ierusalimul anului 384. Observaţiile ei sunt adunate în Peregrinatio Egeriae, lucrare cu note asupra pelerinajului ei în Ţara Sfântă, note analizate de numeroşi teologi şi publicate în diferite studii. Redăm un scurt fragment din însemnările Egeriei, o notă din care rezultă modul ei de receptare a serviciului divin desfăşurat în timpul Lucernarium-ului de la Ierusalim, ce semăna cu cel ştiut de ea de acasă quemad modum ad nos [în acelaşi fel ca la noi]. La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulţime este adunată în Biserica Anastasis [Învierea]. Toate făcliile şi lumânările sunt aprinse iar acest fapt produce o lumină puternică. Totuşi, lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei [Sfântului  Mormânt], adică din interiorul grilajului unde întotdeauna, zi şi noapte, arde o candelă”[6]. Importantă pentru ea a fost aprinderea lumânărilor de la o lumină ce era luată din interiorul Bisericii Învierii. Semnificativă şi demnă de reprodus este o relatare dintr-o sursă islamică anonimă, datată spre sfârşitul sec. al IX-lea, pe care o subliniem pentru că în ea găsim explicaţia tradiţiei de a se ocupa, întotdeauna cu mare băgare de seamă, de securitatea intrării şi de controlul sever al sursei de lumină, control făcut de persoane de altă religie şi chiar ostile creştinismului: „Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul Mormântului la locul pietrei [probabil Piatra Ungerii] în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul Mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheei sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa Mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb, ieşind din interiorul Mormântului. Străjerul deschide apoi uşa Mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui să află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă Imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheei [bisericii]. Când această lumânare este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc. Ei [creştinii] scriu capitalei [probabil capitalei califilor, cum citim în Al-Biruni, infra] cu privire la pogorârea focului, relatând că focul se pogoară la un anumit timp dintr-o anumită zi”[7]. De-a lungul secolelor ceea ce este esenţial – coborârea şi natura Sfintei Lumini, ca şi paza straşnică menționată în primele documente – nu s-au schimbat, aşa încât relatările contemporanilor sau cele semnalate cu multe decenii în urmă sunt identice.

Astfel, una dintre pelerinele rămase în istoria culturii creștine românești ca una dintre cele mai atente și evlavioase creștine, ce s-a implicat în viața Bisericii, Olga Greceanu ne relatează pe larg desfășurarea apariției Luminii Sfinte în anul 1933. „În anul 1933, când am fost noi (ea și soțul ei, Nicolae Greceanu) Biserica Ortodoxă sărbătorea  Învierea pe la 10 seara. La ora aceea, un grup de fetițe, îmbrăcate în alb, cu coronițe pe cap, ieșeau din Palatul Patriarhal în cea mai mare liniște; mergeau pe străzi cântând psalmi… În acest timp, în interiorul bisericii, astfel se petreceau lucrurile. Palestina era atunci supusă Angliei și englezii aveau control absolut, chiar și asupra problemelor spirituale, cum se întâmpla acum în timpul slujbei ortodoxe. Cu câteva ceasuri mai devreme se instituia un control cu totul amănunțit în interiorul din peștera Mormântului. Se deșurubau becurile, se ridicau firele electrice, se verifica să nu fie undeva vreun chibrit sau vreo brichetă, sau vreo legătură cu un fitil din afara bisericii, în sfârșit, fapte ce puteau acuza buna credință a ortodocșilor, dar ortodocșii nu se tulburau. Apoi ușile se încuiau, se sigilau și rămânea de pază la ușă un englez.

Când a sosit ceasul rugăciunii, a coborât patriarhul (un grec) din palat spre biserică. Era îmbrăcat în odăjdii albe. La intrare în biserica mare, încă de la ușă, a fost cercetat de trei englezi, dezbrăcat de veșminte, controlat până și în cusăturile hainelor, să nu poarte asupra lui vreun obiect ce ar putea aprinde lumina; dar ierarhul, ca în fiecare an, suporta această ofensatoare cercetare, fără să spună un cuvânt. L-au îmbrăcat din nou și astfel a intrat în grotă. Peștera e foarte mică. E mult când spun că pot intra douăzeci de oameni, și, atunci lipiți unul de altul, fără să facă vreo mișcare. Nu sunt admiși decât cei cu pașaport diplomatic, în afară de miniștrii ortodocși sau greco-catolici și de cei cu funcție înaltă la Ierusalim. Așa am pătruns și noi înăuntru. Eram foarte emoționați. Într-un deplin întuneric, Patriarhul îngenunchează în fața Mormântului, își pune capul pe piatra Mormântului, care a fost acoperită mai dinainte cu fulgi de vată… și începe să se roage ca un simplu muritor, cu voce tare. El cere Domnului să vină și acum lumina, nu pentru puțina lui credință, căci el crede, dar pentru încredințarea credincioșilor ortodocși, veniți de pretutindeni ca să vadă Lumina…

      La ușa de la intrare păzea ofițerul englez, urmărind cu ochi de șoim toate mișcările Patriarhului și pe cele ale celor veniți înăuntru. Cum în alți ani Lumina cădea de sus, din tavanul peșterii, săpat într-o stâncă, privirea englezului era îndreptată și în sus. Deodată el, englezul, a strigat: „light”, adică lumină, speriat și el de minune. El, paznicul, el cel dintâi anunța lumea că a coborât Lumina. Era speriat. De îndată Lumina a căzut pe Mormânt și numai pe Mormânt, aprinzând fulgii de vată. Flăcările erau reci. Un călugăr grec, ce stătea lângă mine, și-a trecut flacăra pe care a luat-o cu mâna, ca pe o spumă, pe barbă, pe față, pe mustăți, pe păr și n-a luat foc. Un diacon a venit cu un vas enorm, prevăzut cu multe orificii, și a strâns flăcările cu palma, punându-le în vasul pe care îl ținea în mână. Apoi a ieșit afară, zicând: „Veniți de luați Lumină”. Spectacolul a fost cutremurător: aclamații de fericire, strigăte de bucurie și toți se îmbulzeau în biserica cea mare, se înghesuiau, se trânteau unii peste alții, ca să ajungă să ia lumină din vas, să ia direct, și nu mai țineau nici o socoteală de nimeni și de nimic. Oamenii erau fericiți, se îmbrățișeau, plângeau, râdeau…[8]

Vrednicul de pomenire, Arhimandritul Ioanichie Bălan, în notele sale de pelerinaj, redactate cu lux de amănunte începând cu anul 1974, cuprind mai ales aspectele acestei severe și amănunțite supravegheri, spre a nu se ascunde în interior o sursă de foc, folosită spre înşelăciunea celor prezenți, veniți din toate bisericile ortodoxe dar și din alte confesiuni: „Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea de Vineri Mari, după prohod, de către câţiva poliţişti civili necreştini – un arab, un turc şi o persoană din partea statului Israel – .  Ei verifică toate obiectele din interior să nu aibă o sursă de foc, verifică lespedea Sfântului Mormânt şi-l controlează corporal pe arhiereul grec care presară vată pe Mormântul Domnului. Apoi, se sting toate luminile şi se pecetluieşte uşa Sfântului Mormânt cu două mari peceţi, benzi de pânză albă cu ceară şi sigilii la capete, în formă de X. Gardienii rămân de pază la uşa Mormântului până când se aprinde Sfânta Lumină” [9].

În ceea ce priveşte atmosfera dinainte de coborârea Luminii Sfinte – aşteptarea, emoţia şi rugăciunea celor prezenţi, autorul Ioanichie Bălan le notează pe toate cu spiritul fin al credinciosului căruia nu-i este îngăduit să piardă nici un amănunt din această măreţie a arătării dragostei şi puterii dumnezeieşti, într-o lume secularizată şi pe cale de a pierde sentimentul sacrului. „În jurul orei 12… patriarhul desigilează uşa Sfântului Mormânt, prin ruperea peceţilor şi intră în prima încăpere, numită Capela Îngerului, însoţit, după tradiţie, de un arab musulman… Patriarhul intră apoi în a doua încăpere şi îngenunchiază în faţa lespedei Sfântului Mormânt, iar musulmanul rămâne în Capela Îngerului şi supraveghează. Se sting toate lumânările, candelele, luminile. În biserică se face o mare tăcere. Emoţia minunii îi cuprinde pe toţi. Numai arabii [creştini ortodocşi, de tradiţie din zona Bethleemului] agăţaţi deasupra, fac mereu semne de implorare a Sfintei Lumini. Se zice că dacă nu vin arabii să se roage, întârzie venirea Sfintei Lumini. Toţi se roagă strigând <Doamne, dă-ne Lumina!>, <Să vină Lumina!>, <Trimite-ne din cer Lumina>. După 15–20 de minute de fierbinte rugăciune, toată lumea din biserică observă o lumină puternică, ca o scânteie luminoasă de fulger, coborând în zigzag prin cupola mare a Bisericii [rotonda Sfântului Mormânt]. În mulţime, se aud glasuri de emoţie în toate limbile. Scânteia dumnezeiască coboară deasupra Capelei Sfântului Mormânt ca un glob de lumină ce se sfărâmă în mici bucăţi. Apoi intră înăuntru ca o subţire rază de foc, coboară pe lespedea Mormântului şi aprinde vata presărată deasupra… Patriarhul adună cu mâinile vata aprinsă, ce are o flacără galben-verzuie, care timp de câteva minute nu arde. Apoi pune vata aprinsă în două cupe de aur cu găuri şi iese în Capela Îngerului… Aici, aprinde două buchete mari de câte 33 de lumânări, în prezenţa musulmanului. Apoi Patriarhul iese în faţa Bisericii Anastasis (Învierea) cu cele două făclii aprinse şi strigă de trei ori <Veniţi de luaţi lumină !>

Iată de ce monahia Egeria, în notele ei de pelerinaj, a făcut o apropiere între ceea ce se petrecea la Ierusalim şi ceea ce ştia din ritualul pascal al luminii din localitatea în care se afla mănăstirea ei.

În calitate de pelerin în Ţara Sfântă, fără să fi avut bucuria să particip la acest miracol   ce se petrece şi în zilele noastre, am socotit ca fiind extrem de importantă punerea înaintea cititorului, dornic să ştie semnificaţiile luminii pascale, a câtorva fragmente ce descriu, cronologic, această mare minune, fragmente care scot în evidenţă valoarea harică a Luminii Sfintelor Paşti pe care o aduc în casele lor, cu multă grijă, spre a nu se stinge, toţi creştinii care iau parte, în noaptea de Înviere a Domnului la slujba Învierii, celebrată în fiecare an.

Aceasta este Lumina Domnului Iisus Hristos, semnul iubirii Lui şi mărturia Învierii Sale în a treia zi, după cum au spus prorocii mesianici în Vechiul Testament, ceea ce noi amintim în rugăciunea Crezul: „A înviat a treia zi, după Scripturi”.

12 martie 2014                                                    Prof. dr. Aurelia Bălan – Mihailovici

Interviu cu Doamna Măriuca Vulcănescu

 

Marilena Istrati: Doamnă Măriuca Vulcănescu, pentru început v-am ruga să vă întoarceţi în trecut, spre copilăria şi adolescenţa dumneavoastră.

Măriuca Vulcănescu: Mă bucură solicitarea, pentru că am avut o copilărie pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. Părinţii mei ne-au crescut cu multă dragoste şi multă înţelepciune. Chiar tata, care avea foarte mult de lucru şi era prins în nenumărate activităţi (cursuri universitare, conferinţe, cercetări de teren, contribuţii la Enciclopedia României ş.a.m.d.) pe lângă slujba lui de bază ca economist, găsea totuşi timp să se joace cu noi, să ne îndrume şi să ne urmărească evoluţia.

Mă voi pierde în amănunte povestind despre plimbările de duminică, la şosea, unde ne învăţa şi pe noi două, fetele lui, să sărim „ştrengăreşte”, să alergăm, să înotăm.

Dar mai bine să povestesc despre „Vicleimul” pe care l-a versificat într-o nouă formă pentru noi, „copiii şi nepoţii lui” („Vicleimul” e acea piesă de teatru popular, pe care o jucau copiii la ţară, de Crăciun).

Oricât de ostenit venea de la Minister, îşi găsea timp să repete textul cu noi, să ne pregătească şi costumele de magi, să regizeze toată piesa, să imagineze şi să realizeze decorul. Acest  „Vicleim” a devenit o tradiţie în familia noastră.

M.I.:Generaţia interbelică poate fi considerată generaţia de aur a culturii române. Având la bază credinţa creştină ortodoxă, o orientare tradiţionalistă, această generaţie a desfăşurat o activitate constructivă, şi nu doar în plan cultural. Mircea Vulcănescu era în centrul acestei atmosfere de emulaţie. Vorbiţi-ne despre participarea sa la aceste activităţi.

M.V. :Tata ţinea conferinţe pe diferite teme atât la Radio, cât şi la Sala Dalles sau la Fundaţia Regele Carol I. Printre altele,  după mulţi ani, profesorul Alexandru Rosseti m-a întrebat despre o conferinţă a lui despre Rabelais, care îi plăcuse deosebit de mult. Din păcate, pe atunci, conferinţele ţinute la Radio nu se înregistrau, aşa încât doar notiţele după care a vorbit au fost păstrate – o cantitate incomensurabilă–, din care numai tata a ştiut să ia miezul pentru acea expunere. O altă conferinţă a închinat-o pictorului Sabin Popp la preatimpuria moarte a acestuia. Despre « Tendinţele tinerei Generaţii » sau despre « Războiul de întregire a neamului » a scris şi a publicat în marea « Enciclopedie a României », apărută în perioada interbelică.

La Râmnicu Vâlcea am asistat la conferinţa lui despre “Ce aşteaptă de la copiii lui”.

M.I. : Din ce asociaţii a făcut parte ?

M.V. : Chiar de la vârsta de 19 ani (terminase liceul devreme) a fost ales îndrumătorul tinerilor membri ai Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR—iniţiale care ulterior au fost însuşite « fraudulos » de altă instituţie !). Plecând la studii în Franţa, însoţit de Anina Pogoneanu –  prima lui soţie – care l-a secondat cu multă inteligenţă şi pricepere, trimitea scrisori prietenilor lui ASCR-işti, ţinându-i la curent cu toate conferinţele la care asista. Atunci l-a cunoscut pe Nicolae Berdiaeff –  vestit teolog şi filosof creştin.

Înainte  de a se întoarce în ţară, se născuse la Paris prima lui fată, Viorica-Maria Elena.

Revenit aici, a fost cooptat în  echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti, datorită cărora era plecat pe teren timp îndelungat. Părinţii Aninei, care nu considerau că fata lor făcuse o căsătorie prea strălucită, au insistat să se întoarcă fata lor alături de ei, contribuind astfel la despărţirea ei de tata.

După doi ani el s-a recăsătorit, cunoscând şi apreciind calităţile mamei – Mărgărita Nicolescu –, care şi ea făcuse parte din ASCR.

Continuând cercetările sociologice, de astă dată mama l-a însoţit peste tot unde acestea aveau loc. În timp ce tata urmărea datele economice caracteristice acelor zone, mama se interesa de latura culturală a satelor.

Cu timpul lucrurile s-au mai schimbat, iar când a început războiul, tatii i s-au încredinţat grijile finanţelor ţării, fiind numit subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, post pe care l-a deţinut din 1940 până în 1944. Iniţial nu a vrut să accepte această funcţie, căci ar fi preferat să lupte alături de soldaţii de vârsta lui, care se jertfeau pentru ţară. Dar refuzul postului în care fusese numit ar fi echivalat cu o dezertare în momentul acela, aşa încât a trebuit să se resemneze. Cu toate acestea, a izbutit o performanţă deosebită, obţinând de la aliaţii noştri de atunci echivalentul în aur al serviciilor pe care eram datori să le prestăm pentru ei.

Odată cu încheierea armistiţiului în defavoarea ţării, tata a fost demis din Minister, reluându-şi postul avut anterior, de director al Datoriei Publice, unde un timp i s-a mai cerut să contribuie la documentaţia necesară Conferinţei de Pace de la Paris.

Dar toată strădania lui a fost zadarnică, pentru că eram consideraţi o ţară învinsă, iar urmările le ştim.

M.I. : Ce aţi trăit când aţi văzut că tatăl dumneavoastră a fost arestat ?

M.V.: Tata a fost arestat mai întâi câteva zile – în momentul în care mareşalul Antonescu a fost adus în ţară pentru a fi executat –, probabil ca să se prevină o eventuală tentativă de salvare. Asta s-a petrecut la începutul lunii iunie 1946.

În timpul vacanţei din acel an am fost luată de mătuşa mea la Câmpulung.

În noaptea de 29 spre 30 august, tata a fost arestat din nou. Aflând aceasta prin telefon, a doua zi, mătuşa mea m-a lăsat să mă întorc lângă mama, călătorind pentru prima dată singură, fără însoţitor. Ajunsă acasă, am realizat golul lăsat în urma arestării lui.

O primă perioadă – cât a ţinut aşa-zisa “instrucţie” a procesului – am putut să-l vedem zilnic în clădirea fostului “Arsenal” de pe Dealul Spirii.

Fusese arestat “preventiv”(!) fără mandat, până la deschiderea procesului.

Atunci a avut loc o primă formă de interogatoriu, încheiată cu o dare de seamă a anchetatorului care a  scris negru pe alb că nu este cazul ca Mircea Vulcănescu să fie pus sub urmărire penală, negăsindu-se nici un cap de acuzare împotriva lui. (Există acest document.)

Procesul totuşi s-a constituit şi întregul grup de 17 foşti demnitari din guvernul Antonescu a fost strămutat de la “Arsenal” la închisoarea Văcăreşti, unde nu-l mai puteam vizita decât o dată pe săptămână.

Când a început procesul îl puteam vedea zilnic pe tata la tribunal. Pe atunci paza era alcătuită din soldaţi  “în termen” care ne dădeau voie să ne apropiem de ai noştri, să-i îmbrăţişăm. (Acest lucru a fost cu desăvârşire interzis la procesele politice ulterioare.)

Fiecare dintre cei 16 foşti miniştri avea câte un avocat; dar tata, neavând cu ce să-l plătească, şi-a alcătuit singur apărarea (în studenţie urmase şi Dreptul). Completul de judecată l-a ascultat cu multă luare-aminte, fără să-l întrerupă. Aveau ce învăţa !

Când a venit rândul „rechizitorului”, procurorul a început prin a lăuda activitatea acestor acuzaţi. Dar, întrerupt de un apel telefonic, s-a întors în sala de judecată continuând pe un cu totul alt ton, la porunca “mai puternicilor zilei”.

Ca urmare, condamnările au curs ca nucile dintr-un sac rupt. Tatii i-au dat pedeapsa cea mai “mică”, de « 8 ani temniţă grea » (pe care nici măcar nu a apucat să o ispăşească toată, prăpădindu-se după 6 ani). Curând după proces, întregul grup a fost dus – în lanţuri – la Aiud, aşteptându-se fixarea datei recursului. Când au fost readuşi de la Aiud pentru recurs, tata era atât de slab, încât ne-a arătat că putea să-şi înconjoare talia de două ori cu cureaua de la pantaloni.

Atunci ne-a învăţat o rugăciune – pe care o aud mereu la Sfânta Liturghie : « Iubi-Te-voi Doamne ! ». O învăţase, la rândul lui, de la Nichifor Crainic, cu care petrecuse un timp în celulă la Aiud.

În pauzele procesului, când puteam să ne apropiem de el, ne-a dat … o poruncă: « Învăţaţi poezii ! ». Pentru noi, acesta a fost – într-un fel – ultimul lui cuvânt, pe care l-am ascultat din toată inima şi care, într-adevăr, ne-a ajutat foarte mult.

M.I. : Credeţi că acolo auzise poeziile lui Nichifor Crainic ?

M.V. : Tata îl cunoştea demult pe Nichifor Crainic (încă înainte de a face parte din acelaşi guvern), lucraseră împreună la « Gândirea », şi îl preţuia cum se cuvine.

Dar tata făcea el însuşi poezii şi îi plăcea şi să traducă în româneşte atâtea altele care îi reflectau sentimentele şi gândurile.

M.I. : Când şi de la cine aţi primit veşti din închisoare, pentru că la un moment dat nu mai puteaţi să luaţi legătura direct cu el ?

M.V. : Deseori au venit la mama – cu tot riscul – foşti deţinuţi (cărora le trebuia mult curaj să o facă, acest lucru fiind cu totul interzis în momentul liberării !). De pildă, profesorul Motaş (care îl cunoscuse pe tata demult, la familia savantului naturalist Bâznoşanu) i-a povestit mamei că tata i-a tricotat – cu nişte şipci rupte din priciurile pe care dormeau – o pereche de mănuşi care l-au ajutat să suporte frigul din celulă şi pe care le păstra ca amintire şi le-a arătat mamei.

Un alt fost deţinut ne-a dat de ştire să mergem undeva la marginea Bucureştiului, unde ne aştepta. Mama şi-a luat inima în dinţi şi împreună cu sora mea şi cu mine am ajuns la un fost poliţist, pe nume Frăţilă. Fusese închis doi ani în aceeaşi celulă cu tata. Era foarte emoţionat vorbindu-ne de el. Spunea că el îşi împărţea mâncarea şi tot ce îi mai rămăsese din momentul arestării.

Acest om s-a îmbolnăvit de plămâni acolo şi a murit curând după eliberare.

Tata s-a îmbolnăvit şi el mai târziu, făcând un gest despre care au povestit mulţi. Adus din greşeală la Jilava (în locul altui Vulcănescu, Ion), vreo şase deţinuţi au fost introduşi într-un culoar în subteranul fortului. (Cândva am putut vizita acel loc şi am constatat ce curent cumplit putea fi acolo !) Pe jos, apă şi mâzgă, murdării omeneşti şi o umezeală grozavă: de pe pereţi se prelingeau mereu şiruri de … lacrimi.

Văzând pe unul dintre cei cu care fusese pedepsit că nu se mai putea ţine pe picioare, tata s-a culcat pe jos, în mocirla rece, pentru ca acel tânăr să se lungească pe el ca pe o saltea. Aşa a reuşit să-i transmită puţină căldură (câtă mai putea emana dintr-un trup numai piele şi os).

Întors la Aiud, s-a constatat că şi la tata se declanşase o formă înaintată de tuberculoză.

În cele din urmă, când nu mai era nicio scăpare, a fost internat la « infirmerie ». Acolo l-a întâlnit un fost coleg de la ASCR din tinereţe, Zahernic, care – după eliberare – ne-a transmis ultimul cuvânt al Tatii : « Să nu ne răzbunaţi… »

Aşa a avut mama ultimele veşti de la el.

M.I. : Ce vârstă avea atunci ?

M.V. : Avea 48 de ani.

M.I. : Mircea Eliade spunea despre Mircea Vulcănescu : « Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie ».

M.V. : Iată un adevăr recunoscut de cei care l-au preţuit. Tata era şi foarte generos atât cu aceste daruri ale firii sale, cât şi cu tot ce avea material. Atât în închisoare cât şi mai înainte, nu se schimbase defel.

M.I. : Când şi de ce aţi fost şi dumneavoastră condamnată ?

M.V. : Eu nu am fost propriu-zis condamnată. Arestarea s-a făcut fără vreun aşa-zis mandat oficial. În 1952 a fost arestat (fireşte că la poruncă străină) mai întâi un grup de 100 de persoane. Erau mai mulţi bărbaţi decât femei, având aceeaşi caracteristică: rude de foşti demnitari.

Un episod deosebit l-a constituit prezenţa printre noi a fiicei lui I.L.Caragiale, Ecaterina Logadi, căsătorită cu un fost secretar de stat. În momentul completării dosarului ei, anchetatorii au aflat că o arestaseră tocmai pe fata celui care era sărbătorit cu surle şi cu trâmbiţe, la împlinirea unui secol de la naştere. « Gafa » a fost îndreptată în aceeaşi noapte.

A doua zi s-a deschis uşa şi a apărut în prag o altă doamnă, cu picioarele complet deformate. Au sărit să o întâmpine o mulţime de doamne care o cunoşteau.

Motivul arestării : fusese soţia unui ministru Macovei de pe vremea lui Carol al II-lea şi… numărul deţinuţilor trebuia să fie acelaşi după plecarea doamnei Logadi, adică 100.

În cei doi ani de detenţie am învăţat o mulţime de poezii. Eram împreună cu persoane deosebit de drăguţe: în afară de sora tatii, era şi doamna Lili Jora (soţia compozitorului), pentru că fratele ei era fostul ministru Gafencu. Soţia şi fata generalului Samsonovici, mareşal al palatului, erau şi ele împreună. Elena Corbu (al cărei fiu mi se pare că a scris despre « Căderea Constatinopolului ») muncea alături de cele două bănăţence, Anderca şi Baderca, cu aceeaşi râvnă şi pricepere ca ele. Tot « dislocată » din Banat era Theresa von Stubenberg, o adevărată prinţesă, care m-a învăţat cum să ţin sapa în mână când sap, ca să nu fac bătături.

« Eliberate » pe 19 aprilie 1954, călătoria cu trenul mi-a rămas în minte: ieşisem aproape până la brâu pe fereastra vagonului, sorbind aerul de primăvară şi îmbătându-mă de priveliştea pădurii care-şi unduia culorile de-a lungul căii ferate: jos albul zăpezii încă netopite, la mijloc castaniul trunchiurilor, iar sus verdele tânăr al frunzelor nerăbdătoare să izbucnească spre soare !!!

M.I. : Credeţi că această experienţă v-a schimbat destinul ?

M.V.: În primul rând, mi-a schimbat firea. Destinul ne-a fost schimbat în momentul în care ni l-au luat pe tata şi am fost scoase din casă, mama cu noi, două fete…

Am văzut cât de vertiginos poţi coborî de la cer la pământ. Şi totuşi cum poţi din asta să te alegi cu o învăţătură.

Şi înveţi şi să te « adaptezi ». Ideea asta, de adaptare, mi se pare ceva uluitor !

Iar după mult timp, când lucrurile se decantează, îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate încercările prin care te-a ajutat să treci.

M.I. : Cum credeţi că se poate realiza o punte de legătură între dumneavoastră, cei care aţi trăit în această lume a ororilor comuniste, şi tinerii de astăzi ?

M.V. : Cred că este foarte greu, dacă nu imposibil. Pentru că tinerii – şi oamenii în general – sunt atraşi de lucrurile frumoase şi vesele. E şi normal !

Doar prin propria lor experienţă – dacă vor avea vreodată să treacă prin momente grele şi se vor putea referi la exemplele frumoase ale altora, de mai înainte, atunci ar putea să găsească un ajutor în aceste exemple.

M.I.: Ce posibilităţi credeţi că ar avea tinerii ca să se autoconstruiască, să-şi formeze personalitatea ?

M.V. : E foarte greu de dat un răspuns: propriilor mei copii nu le pot transmite experienţa mea. Sunt refractari din capul locului. Doar « traumatismul » părinţilor lor a trecut asupra lor, iar ei fug de el.

Copiii mei vor să fie fericiţi, vor să uite. Noi le suntem o povară şi eu îi înţeleg. Fiecare trebuie să-şi facă o experienţă proprie. Nu se poate să transmiţi forţat ceva.

Fără îndoială că, din cauza sărăciei şi lipsurilor în care i-am crescut, i-am înfiorat; iar ei au vrut altceva. Eu am trăit în bunăstare şi răsfăţ până la 12 ani, am văzut ce este; pe urmă am văzut că asta nu face două parale, dar că este o temelie.

Nu ştiu să dau un răspuns la această întrebare.

Doar la greu (un greu pe care nu li-l doresc) « experienţa » mea le-ar putea fi de folos.

Şi totuşi, nădejdea e la Dumnezeu! Căci de la El vin şi încercările şi izbăvirea.

(Publicat în Aldinele timpului, nr. din 4-10 noiembrie 2010).

Realizat de Marilena Istrati şi Constantin Roman

România furată. Raportul comisarului european Samuel Scheib – roman.[10]

Pe canavaua unei iubiri tinerești, Sergiu Ciocârlan (n. 1979, Brăila) brodează portrete (Cosette Minescu, Iancu Mercheșanu, Geta, părintele P.), narațiuni, un discurs (al profesorului N.), și o conferință („Moduri de receptare a literaturii române“, ținută de un harismatic profesor universitar), o microrecenzie de carte (volumul X al Operelor lui Mihai Eminescu), microanalize politico-economice de o pertinență indiscutabilă, toate ancorate atît de limpede în actualitate, încît îndeamnă cititorul la implicare, anume pe cel tînăr la reflecție și autoanaliză, iar pe cel mai vîrtsnic, în plus, la retrospecție. Personal, lectura mi-a determinat o reevaluare a parcursului propriu în ultimele două decenii ce mi-a readus în oglinda memoriei elanurile decembriste retezate cu un cinism criminal de binecunoscuții oameni potriviți la locurile potrivite. Noutatea propusă de prozator este un așa-numit raport pus pe seama ipochimenului numit batjocoritor în titlu, „opera“ acestuia fiind, de fapt, un excelent rechizitoriu în cheie ironic-amar-constatativă. Spațiul nu-mi permite un citat in extenso, de aceea reproduc doar cîteva fraze, începînd cu cele ce trebuie făcute pentru distrugerea învățămîntului și, corelativ, a sistemului de valori: Educația să se facă în baza principiului egalității de șanse, ceea ce presupune înființarea unor universități care să nu fie subvenționate de stat și să se suplimenteze numărul de locuri pentru studenți, în așa fel încît să se favorizeze inflația și calitatea reprobabilă a învățămîntului. Parcurgînd acești pași, în cel mai scurt timp, România se va trezi că [este] țara cu cei mai mulți studenți și [cu] cele mai puține locuri de muncă (…) (p. 239), continuînd cu Biserica: în țara aceasta, Adevărul se ortografiază cu majusculă. De ce? Pentru că autoritatea unei instituții tradiționale, Biserica Ortodoxă, este destul de puternică și impune acest fapt. Evident că sînt și aici diferite soluții… Discreditarea instituțională a Bisericii Ortodoxe… În primul rînd ea poate fi discreditată constant prin mass-media. Aceasta este prima mea recomandare. Frecvent, trebuie să fie focalizate scandalurile din interiorul Bisericii, prezentate cu lux de amănunte, reluate, dezbătute, transformate în probleme naționale. Iar dacă nu sînt scandaluri, atunci să fie inventate… (pp. 231-232) și sfîrșind cu economia: (…) Europa are nevoie de … popoare pe care să le „salveze”. Noi le împingem în prăpastie și [tot] noi le punem apoi pe drumul care li se va părea mîntuitor. Am studiat atent problema și am găsit în istoria țării un exemplu util. În momentul în care comuniștii au făcut colectivizarea, nu era nici un argument care să susțină acest demers. A fost o secetă teribilă în anii 1945-1946, iar autoritățile au impus tocmai atunci sistemul cotelor obligatorii care nu ținea cont de recoltă, ci de suprafața posedată. Astfel, confiscarea cu forța a produselor, lipsa semințelor, datoria de război și altele au dus la pauperizarea și terorizarea populației, iar colectivizarea a venit ca o mîntuire, ca un dar din partea partidului unic… (p. 231).


 

Aflat în căutare de sine, tînărul romancier are un stil neconvingător și încă simplist, scrierea sa avînd, pe alocuri, unele gafe lexicale și sintactice. Iată o mostră de dialog: Buză, din înțelepciunea marinărească se știe că cobra te mai poate ierta, însă indianul, dacă are ocazia, nu te iartă niciodată. Înțelegi? (…) Cobra este pericolul obișnuit. Cine nu știe cobra mușcă și veninul ei te poate ucide? Doar proștii [nu știu] și noi nu suntem [proști]. Iar indianul este surpriza. [Aici punctul înaintea conjuncției adversative ar trebui înlocuit de virgulă!](…) – cf. p. 117). O cugetare e concepută așa: Ceea ce e propriu, românesc, moare, nu e rentabil – gîndim acum în ordinea distincției pe care au introdus-o banii: dacă posezi venituri, ești om, poți avea un cuvînt important de


spus în viața statului, dacă nu, ești un proscris. Un aparat de stat costisitor pe care îl întreținem în dauna unei dezvoltări organice, firești a vieții noastre. Și nu mai contează cum se cîștigă banii! (…) [pe lîngă ambiguitatea semantică: individul devine „aparat…“ ori statul este, de fapt, el însuși „costisitor…“ etc., ultimele două enunțuri sînt eliptice; însă

avantajul obținut stilistic cu prețul ignorării regulilor sintactice e neglijabil! În plus, în textul original linia de pauză despărțind lexemele „rentabil“ și „gîndim“ a devenit, din neglijență tehnoredacțională – ca în alte locuri, din păcate – cratimă!] – cf. pp 64-65. Însă meritele întrec, indiscutabil, astfel de stîngăcii. Să lăsăm deci deoparte regulile gramaticale spre a reține, spre exemplu, descrierea unui personaj colectiv cu valențe net simbolice: Echipa diplomaților europeni trecu de check-in și se îndreptă direct către poarta de îmbarcare, atrăgînd privirile pasagerilor de diverse categorii ce-și așteptau cursa sau roiau pur și simplu prin zona comercială a noului Conector. Nu croiala impecabilă a costumelor și nici acel rulaj impresionant al servietelor, mapelor și minigenților de mînă stîrnea atenția celor din jur, ci mai degrabă o atmosferă care se concentra ca o pălărie electronică invizibilă pe un chip general, fără trăsături. Pe om îl vezi și îl recunoști după ceea ce are distinctiv, după privire, tăietura buzelor, pomeți, așezarea părului, gesturi, ticuri, deprinderi. Acest grup diplomatic sugera o anomalie prin modul în care elida individualitatea, deoarece oricît ar fi încercat careva aflat în trecere prin structurile intermediare ale aeroportului din Bruxelles să rețină trăsături individuale, nu reușea și de aceea privirea aluneca de pe un chip pe altul într-o continuă și frenetică intenție de a căuta, obosind și nedumerind pe observator. O franțuzoaică grasă cu trei copii lîngă ea chiar se oprise locului cîteva secunde, exclamînd în șoaptă: „Quelle horreur!“ (pp. 16-17). Ignorînd inabilitatea naratorului de a comenta sentimentul privitoarei (Ce văzuse franțuzoaica aceea?… etc.), merită notată intenția sa (neo/post)realistă de a plimba dinaintea cititorilor oglinda menită a-i preveni asupra riscurilor procesului globalizării. E un mesaj de actualitate, un portret-avertisment ca acela orwelian de odinioară, întrucît sîntem cu toții zilnic luați cu asalt mediatic de susținătorii necondiționați ai binefacerilor globalizării; de aceea demersul tînărului Sergiu Ciocârlan se constituie într-o contrapondere necesară.

Cele mai convingătoare pagini ale cărții mi s-au părut, totuși, a fi acelea conținînd argumentele personajului principal feminin despre literatura angajată moral-creștin. Nu este o nostalgie de receptor cuminte al anilor ’60. Cu riscul de a-mi scandaliza eventualii cititori aderînd fără rezerve la ideile creștine, voi cita un pasaj semnificativ: (…) Simt că unele cărți ating un nivel înalt, altele sînt ele însele doborîte de mediocritate. Hristos mă ajută să-mi aleg cu grijă lecturile. Știți în ce mod (…) Îl întreb: „Doamne, eu vreau să fiu cu Tine oriunde. Nu Te pot părăsi pentru nimic, cu atît mai puțin pentru o biată lectură în care Tu nu încapi“. (…) Și atunci, lumina mă însoțește pretutundeni. Nu mi-e teamă de cărți, numai că nu-L pot întrista pe Hristos, apropiindu-mă de un autor care-L hulește. Dacă ar fi să-i spun unui tînăr cititor ce anume să aleagă, i-aș recomanda să-și definească mai întîi criteriile[, f]iindcă Hristosul pe Care-L avem în noi cere un corespondent pe măsură în lectura selectată. În ea trebuie să se regăsească Frumosul, Adevărul și Iubirea, toate cu majusculă (p. 179). Extrapolînd, același raționament s-ar putea face în toate situațiile în care trebuie/avem posibilitatea să alegem. De pildă: poate sta Iisus Hristos alături de cutare film, bucată muzicală, piesă de teatru, tablou, sculptură?… Poate accepta El chiar toată gama de oferte cu care ne îmbie societatea de consum?… Mai departe: se poate asocia numele Său cutărei conduite, sau relației mele cotidiene cu X ori cu Y?… Mai mult: pot eu profesa/îmi pot exercita meseria punînd în paranteze Adevărul de credință? Dacă pentru a-mi cîștiga pîinea cea de toate zilele am de făcut unele concesii, pînă unde pot merge cu acestea spre a nu-mi întina iremediabil sufletul? Nu cumva, vorba românului, uneori e mai mare daraua ca ocaua ori ce iau pe mere dau pe pere și, prin urmare, ieșind în pagubă, a continua să merg pe același drum e o prostie?…

Asemenea gînduri stîrnesc paginile romanului România furată… De aceea subscriu la frazele congenerului său psiho-sociolog Ciprian Voicilă: Dacă în primele sale romane (Jertfa unui preot mucenic și Fără frică: despre curajul mărturisirii lui Hristos) Sergiu Ciocârlan atingea mai de departe și oarecum tangențial anumite secvențe din istoria postdecembristă a României (cele două romane referindu-se în principal la realitatea socială a României ceaușiste), surprinzînd anumite instantanee de viață care pot constitui oricînd cauze care au determinat mersul descendent al țării noastre, prin romanul de față își asumă sarcina – nicidecum ușoară – de scriitor angajat care, din postura de părticică vie e Trupului lui Hristos, întocmește, la rîndul lui, și cu largul concurs al personajului pe care l-a inventat – Samuel Scheib – un raport obiectiv, exact, dureros de precis al modului în care au fost dărîmați pilonii de rezistență ai neamului românesc. (Părerile primilor cititori, vol. cit., p. 265).

Cu romanul România furată. Raportul comisarului european Samuel Scheib, Sergiu Ciocârlan devine pentru mine un nume de prozator cu har care trebuie urmărit atent în evoluția-i previzibilă. Cu asemenea condeie îndrăznesc să afirm că literatura română se poate încă salva, căci nu e definitiv aplatizată la „corectitidinile politice“ din care se alcătuiește clar noua cenzură ideologică totalitaristă a vremurilor noastre.

Mihai Floarea

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

                                       Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                      Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

[1] Dr. Pavel Chirilă notează, eronat: „Ștefania“ (n.r.).

[2] Sfântul Ioan Damaschin,  Dogmatica, Editura Scripta, 1993, p. 25.

[3] Pentru istoricul sintagmei românești, unică în arealul ortodoxiei europene, a se vedea lucrarea Țara Sfântă în anul 2000, Editura Paideia, p. 126,  autor  Aurelia Bălan-Mihailovici.

[4] Axentios al Foticeei, Lumina Sfântă de Paști de la Ierusalim, traducere de Vasile Bârzu, Editura Deisis, Sibiu, 1996, după versiunea din engleză,  The Paschal Fire in Ierusalem. A Study of the Rite of the Holy Fire in the Church of the Holy Sepulchrer, Berkeley,  California, 1993.

[5] Auxentios al Foticeei, lucrarea citată, p. 14.

[6] Idem ibidem, p.18.

[7] Idem ibidem, p. 32+33.

[8] Olga Greceanu, Pe urma paşilor Tăi, Iisuse, Editura IDACO, 2008, pp.106 -109.

[9] Axentios al Foticeei, lucrarea citată, p. XII, – prefață scrisă de părintele Ioan I. Ică, junior.

[10] București, Editura Areopag, 2014.


Ecclesia euxina 51 / 2014

februarie 2, 2015

 

Prin colinde spre noul an…

 

Al cincilea an consecutiv, miezul Bucureștiului a fost topit din înghețul sufletesc al indiferenței, a fost dezghiocat din obtuzitatea cotidiană administrativ-politică, a fost deturnat din linearitatea sa tinzînd către impersonalitatea pavoazată cu reclame policrome și îndemnuri consumiste.

Nu, n-a fost vorba de vreo conferință „la vîrf“, de vreo vizită a vreunei personalități adulate mediatic, ori de vreun acord economic crucial. A fost vorba de o (re)întîlnire, de ceva încărcat, pentru mine, de mult mai multe semnificații decît toate evenimentele mondene la un loc, de ceea ce ține de acel fenomen iradiind din Valea Plopului, cum l-am numit cu alt prilej.

A…! – vor zice plictisiți, poate, anumiți semeni de-ai noștri, îndeosebi aceia făcînd parte din / simpatizînd mișcarea ASUR, corelînd la repezeală titlul acestor însemnări și toponimicul indisolubil legat de numele preotului Nicolae Tănase – iarăși e vorba despre orfanii ăia…

„Nu sînt orfani copiii de la Valea Plopului – afirma, la un moment dat, părintele Nicolae Tănase în seara de joi, 12 decembrie/undrea 2013, de pe scena modestei săli cunoscute sub denumirea „Rapsodia Română“– ei sînt copiii noștri, căci Îl au pe Dumnezeu și ne au părinți pe noi, toți aceia care ne îngrijim de ei. Provita nu e firmă, nu e orfelinat. Noi nu avem orfani, căci sîntem părinți“…

Față de celelalte spectacole de pînă acum în acest loc deja consacrat, am constatat cîteva noutăți. Trec peste titlul mereu proaspăt, de data aceasta el fiind „Bulgărași de veste bună“ și amintesc mai întîi de lansarea în foaier a cărții amfitrionului Dan Puric intitulate Suflet românesc, apariție atipică, adică fără includerea casetei tehnice din care să reiasă numele editurii, al celor din echipa redacțională etc. Abia pe copertă, se descoperă minuscula însemnare făcută vertical, spre cotor: „București, 2013“. Cartea e dedicată „poporului român și amintirii tatălui“ autorului. În debutul manifestării au evoluat cîțiva tineri diaconi și preoți, clar improvizînd o formație autobotezată în chiar acea seară „Neagoe Basarab“, potrivit spuselor prezentatorului Dan Puric. Ei au fost urmați de formația de astă dată aproape profesionistă „Tradiția românească“, avînd drept dicton îndemnul strămoșesc „Române să fii bun“. Cei doisprezece bărbați, însoțiți de două ori pe-atîtea fete și femei, cu toții înveșmîntați în straie populare, cu un dirijor diacon ori preot, au dovedit că stăpînesc bine un repertoriu reprezentativ de cîntece autentice, foarte rar auzite pe scenele noastre. Un copilaș blonduț, cu o cușmă de miel prea largă pentru căpșorul lui, căci de vreo trei-patru ori chiar și-a scos-o, a evoluat ca un fel de mascotă a grupului, neaflîndu-și locul, trecînd în voie pe dinaintea cîntăreților… În privința celor două coruri venite de la Valea Plopului, cel mic și cel mare, noutatea a constat, la cel din urmă, în prezentarea cîntecelor tradiționale prin evoluția a nouă sau zece dintre fetițele și băieții îmbrăcați în costumele populare, ce au recitat urări intercalate colindelor, ceea ce a animat spectacolul. De asemenea, tot ca noutate, trebuie menționat că a fost mult mai bogat cuvîntul de învățătură al vrednicului preot Nicolae Tănase care este, probabil, creștinul slujitor al bisericii strămoșești cu cel mai mare număr de copii adoptați din istoria modernă a țării. În fine, o inovație kitsch a serii: o pseudolicitație asupra cojocului reprezentînd zona Sucevei purtat de dirijorul corului, ajunsă undeva pe la vreo sută patruzeci de milioane de lei vechi, momente avînd pe deasupra penibile nuanțe din foarte proastele emisii pentru oligofreni gen „copiii spun glume trăsnite“. Această invenție a coborît enorm, după opinia mea, calitatea apariției acestor vestitori autentici ai Nașterii Domnului… În plus, urcarea pe scenă, spre final, alături de copiii părintelui Nicolae Tănase, a cîtorva dintre odraslele spectatorilor – unii cu hăinuțe „de firmă“ care mai de care mai frizați, coafați, aranjați și vizibil afectați, ca pentru obișnuitele apariții „pe sticlă“ – a creat un contrast pentru mine semnificativ! Latura pozitivă a acestei antiteze a fost că nicicînd tradiționalul, autenticul port strămoșesc nu mi-a apărut mai nobil, mai strălucitor decît acum, pus alături de acest port orășenesc destinat, parcă, urîțirii, depersonalizării, alterării imaginii copilăriei…

Să trec însă la principalul cîștig în plan spiritual pentru mine, anume la una dintre cele mai importante idei formulate de admirabilul preot-părinte Nicolae Tănase, care mi s-a părut a fi aceea că românii n-au avut nevoie nicicînd de ajutoare ori de sfaturi dinafară ca să-și crească urmașii, fiindcă au știut bine ce au de făcut pentru copiii lor cînd au fost lăsați în pace.

Spre exemplificare (mă văd obligat să adaug, școlărește), așa s-a dovedit istoric în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, a lui Mircea cel Mare (cel Bătrîn), a lui Ștefan cel Mare și Sfînt ș.a.; mai ales s-a vădit aceasta cu prilejul domniei Sfîntului Constantin Brâncoveanu, cel martirizat împreună cu fiii și cu sfetnicul Ianache, de la a căror pilduitoare moarte se împlinesc anul acesta trei sute de ani. Vreau să accentuez încă o dată (am mai făcut-o în alte articole, dar e bine să reiterăm spre luare-aminte): politica demografică a marelui domnitor-martir muntean, încă insuficient studiată de specialiști, a demonstrat, pe lîngă vitalitatea excepțională a creștinilor stăpînind ținuturile binecuvîntate situate de-a stînga Dunării, care era pericolul real pentru otomanii ce ambiționau să dețină cîteva milenii hegemonia în Balcani, fiind deja așezați ca un ghimpe otrăvit în coasta Europei. Nu de la bulgarii deveniți una cu pămîntul, ca pașalîc (fapt semnificativ: nici acum, după două decenii de la prăbușirea jugului ateu rusesc nu-și revin încă la creștinism!) ori de la maghiarii înfrînți fără drept de apel la Mohaci, a căror țară a fost transformată, la fel, în pașalîc, ori de la sîrbi – curajoși, dar nesemnificativi numeric avea să le vină turcilor, la timpul potrivit, sfîrșitul dominației în zonă. Ci tocmai de la acești români, peiorativ denumiți de potrivnicii lor necreștini „ghiauri“, de la acești români insultați adeseori de maghiari și de alți vecini prin denominații ce nu mai merită pomenite avea să le sune ceasul retragerii în hotarele Asiei Mici. Să nu uităm, de asemenea, la cumpăna dintre ani, că acest umilit popor român a dovedit, cînd i-a fost istoria favorabilă, a ști nu numai să sporească numeric, ci și să-și transforme țara în „grînarul Europei“, asigurînd pîinea întregului continent… Condiția a fost și este una singură: să fie lăsat să-și numească și să-și susțină nemanipulat conducătorii… Revin la cuvîntul de învățătură al părintelui Nicolae Tănase[1]: prin colinde e vestit timpul acelora prin inima cărora, devenită iesle, urmează să Se nască Iisus. Nu Crăciunul gastronomic îl așteaptă creștinii, căci gastronomia aceasta, dimpreună cu alergatul prin magazine, după cadouri și alte cumpărături, nu au nimic creștinesc. Se fac grave confuzii între Moș Crăciun, Moș Gerilă, Sfîntul Nicolae… Este totuși Moș pentru că a încercat chenoza, coborîrea. Crăciunul este altceva, iar dacă vrem să ne pregătim pentru Crăciun să ascultăm cu luare aminte colindele. La greci există vreo douăzeci. La noi nu se pot număra: sînt cu miile. Colindele afirmă dreapta credință, limba unitară, căci aceste colinde ne-au ținut ca neam. Ajunși „afară“, adică peste granițe, românii găsesc alinare în Biserică, în colinde. Există nu numai la Crăciun, ci și la Florii, și la Sfintele Paști, și la sărbătorirea Sfîntului Ierarh Nicolae… Colindele constituie o formă de rezistență a neamului, împotriva ideilor apocaliptice. Apocalipsa a fost scrisă să nu fie. Ungurii își serbează o mie de ani de crștinism, rușii, pe la 1998 au celebrat o mie. Noi sîntem de două mii de ani creștini, ca urmași ai Sfîntului Apostol Andrei. Colindele reprezintă o aducere aminte a istoriei: Iisus Se naște în iesle, în modestie, în sărăcia cu duhul; e nimic și e totul. Metania o facem și noi ca să arătăm prin aplecare că sîntem pămînt, iar cînd ne ridicăm arătăm tendința spre perfecțiune, spre verticalitate, spre asemănarea cu Dumnezeu. Noi, oamenii, sîntem totul fiindcă la moarte sîntem conduși de îngeri la Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu e aceea care ne ridică…

Accentele critice  n-au lipsit:

Sîntem în al cincilea an aici și pare că nimic nu se schimbă. Sînt multe și grave confuzii în societatea actuală. Am făcut o ciorbă din noi și din cei care au trebuit să facă războaie. Românii și-au crescut copiii singuri, nu i-au vîndut, n-au chemat pe alții să îi crească. La Valea Plopului e ceva normal. Sfințenia e normalitatea, prezența în acest univers echivalează cu sfințenia. Ne recunoaștem nimicnicia și totodată ne ridicăm glasul: avem circa 800.000 de avorturi pe an, dar mult mai mare e numărul copiilor evitați!… Aceasta înseamnă că-L lăsăm pe Dumnezeu cu mîna întinsă… 833.000 de oameni a omorît Hitler și socotim că e un mare criminal. Dar noi care am omorît din 1989 pînă acum aproximativ 22.000.000 de ființe nevinovate prin avorturi?… Spunem vorbe, vorbe, cînd trebuie fapte!… E bine să ne pregătim pentru Crăciun participînd la Liturghie, stăruind în rugăciune, făcînd fapte bune, nu prin accent pe cele lumești…

Pe fundalul acestor gînduri pe care le-am redat din memorie, comemorarea pruncilor uciși de sceleratul Irod Antipa în ultima duminică a anului 2013 mi-a trimis gîndul la o posibilă actualizare a condamnării acestui tip de genocid printr-o zi de rugăciune și de protest la scară națională. (Am să-mi înaintez propunerea și acelora ce alcătuiesc deja pomenita organizație civică ASUR, în special celor foarte puțini care și-au consumat, chiar în zilele premergătoare Nașterii Domnului, ceva energie protestînd împotriva raporturilor actuale dintre stat și Biserica Ortodoxă Română…).

Mihai Floarea

Măgarul lui Iisus

De ce nu mi-ați spus

De ce nu mi-ați spus,

Cînd pe umerii mei L-ați pus pe Iisus…

Cît de lin L-aș fi dus,

Cît de lin și frumos L-aș fi dus!

Paul Sterian, poet din închisoare

Și noi am fost la Tîrgu Ocna

Peste capetele noastre,

îngerii scutură pomii de zăpadă,

clopotul măsoară pacea din noi,

cădelnița ritmează bătaia inimilor

lîngă turnul de pază al închisorii,

stindardul pur se continuă

în brațul vînjos al tînărului

care cîntă: Aliluia!

Zăpadă în pace de-o clipă,

Cruce vie în noi.

Stejarul sub care frații

și-au luat rămas bun de la Valeriu

ne-a așteptat și pe noi.

Marilena Istrati

Tîrgu Ocna,

19 februarie 2011

M-a sărutat un sfînt pe frunte

(Baladă pentru sufletul părintelui-Păstor Dumitru Stăniloaie)

1

Parcă-l văd însemnat cu Cuvîntul dintîi,

În Lumina de-atunci și în rîndul întîi,

Eu un rob al pămîntului, muritorul din glie,

Glasul meu cutează înspre El, spre marea lui poezie:

– Binecuvîntă, Părinte, sufletul – meu,

Ca să fiu un rob vrednic ce se roagă mereu!

Surîdea și zicea în Cuvîntul lui tainic,

Și acum deslușesc, că gîndea filocalic:

– Fiul meu, de te rogi și de-ți stă în ființă,

Roagă-te doar atunci cînd simți trebuință,

Ruga ta de e rugă și nu vorbă-aruncată,

De e lungă sau scurtă, dar să fie curată!

Și plecam înspre casă liniștit, gînditor,

Mă rugam ca să am un pămînt roditor,

Ca sămînța din el și talantul firește,

Să îl semăn mereu în pămînt ce rodește,

Știam într-o clipă să nu mă rog doar zadarnic,

Înțelesesem că Părintele m-a sfătuit filocalic!

2

Unde ești Tu acum, Părintele-mi sfînt?

Mădularele Tale sînt la Cernica-n pămînt,

Lîngă Ilarion, Nicodim și alți călugări sfinți

Ce-au trecut din părinți în părinți,

Dar ființa-Ți suavă și blîndă mereu,

Nu e-n blana pămîntului, ci în sufletul Tău,

Printre sfinții din cer, Îngeri mereu te veghează,

Anii tot trec, de sînt mulți sau puțini,

Ruga de-i scurtă sau lungă,

Valoarea ei în lumini se așează!

3

Nu-ți înnumăr făclia anilor tăi, nu te teme,

Ai plecat dintr-odată în mereu prea devreme,

Matusalemice vîrste poate mai sînt,

Valoarea anilor nu se stabilește aici, pe pămînt,

Muritorii din noi au vîrste, nu durate,

Operele doar se socotesc în eternitate,

În carate ale slovelor înscrise în cărți,

În capitole deslușite împărțite în părți,

În kilometri de gînd așternut pe șoseaua-nfloririi,

Cu chipul suav și deplin al iubirii,

Cînd erai pe pămînt te rugai înspre seară,

Cînd lumina din zori pîlpîia și trecea

Într-o candelă doară,

Ruga Ta era scurtă, fiebinte,

Filocalia verset de om și părinte,

Oamenii o citeau deslușind-o prin Tine,

Ruga lor era lungă s-o-nțeleagă mai bine,

Ție, Părinte, Dumnezeu ți-a grăit:

– Tu, Dumitre, Păstor să Te faci negreșit!

– Cum eu, Doamne, unde am să găsesc,

Cuvîntul acela mirific, aluatul zeesc?

Sînt făcut dintr-un lut ce-i fărîmă de vis,

Într-o zi ca oricare cerul Tu mi-ai deschis!

– Vei fi vrednic să știi și cu har ne-ntrecut,

Te voi face Păstor cît trăi-vei sub scut,

Te voi face pescarul de oameni,

Ca-n frămîntul Cuvîntului Meu să tot sameni!

Și Lumina se risipea în eter;

Glasul doar se-auzea din năvalnicul cer:

– Vrednic ești ca să fii, gata ca să rodești,

Pomul Tău a-nflorit tot cu mere domnești!

Și Părintele scump, cu har filocalic,

Devenit-a Păstor, pentru suflet năvalnic!

4

Eu îl simt și acum în ceasul meu greu,

Pentru mine un om, poartă deschisă mereu,

Mi-a-nflorit cu nespusă simțire,

Din timpul lui scurt o nestinsă iubire,

Din sufletul său mi-a dăruit,

Cu dulceața inimii mi-a grăit,

Cu valoarea rugăciunii m-a înveșmîntat,

Prin Cuvînt de Păstor m-a binecuvîntat,

Darurile lui timpul va fi să-l înfrunte…

Și la sfîrșit m-a sărutat acest sfînt pe frunte!

Petru Demetru Popescu

1 decembrie 2013

Un etern om al Școlii: Petru Demetru Popescu

 

Nimic nu-i pe lumea aceasta întîmplător; bunăoară rocada înadins efectuată a rubricației revistei noastre, pentru că însemnările de față nu se puteau insera decît după versurile originale ale însuși prolificului nostru colaborator: Petru Demetru Popescu!

Școala eternă se intitulează cărticica sa de 130 de pagini (format 13×20 cm) imprimată la București, în 2006, de „Editura Lucman“ (care, prin reprezentanții săi editorul Lucian Borileanu și redactorul G. Zarafu mă avertizează de pe pagina 4 să nu reproduc fără acordul ei nici parțial, nici integral textul, altminteri riscînd a fi pedepsit „conform legilor în vigoare“!)… Autorul lucrării, care mă onorează însă de cîțiva ani cu prietenia sa, mi-a înmînat-o, la una dintre ședințele cenaclului nostru, rugîndu-mă s-o recenzez… Cum din această dilemă (ori încremenirea în tăcere dar situat în rigorile legii, ori evadarea în spațiile transcendentale ale prieteniei, riscînd acele fioroase măsuri punitive?), dat fiind temperamentul meu, nu puteam ieși decît riscînd, iată că mi-l asum prin rîndurile de față zicîndu-mi, ca tot românul imparțial: fie ce-o fi!…

Autorul a peste o sută douăzeci de titluri – poezii, romane, memorii, eseuri, studii istorice etc. – se dovedește în această carte racordat la izvorul cel dătător de viață „eternă“ al Școlii. Aceasta vrea să însemne că intenționează să iasă din constrîngerile temporale firești omului comun, poposind, prin efortul său creator, în acea condiție specifică doar acelora asupra cărora lucrează Harul Sfînt. Dacă a reușit ori nu, numai cititorii – mulți, puțini – pot decide. Cronicarul aflat sub vremi are menirea doar de a consemna.

Prin urmare încep, contrazicîndu-l oarecum pe autor[2], prin afirmația că textele – cincizeci și nouă la număr – reunite în volumaș se adresează majorității oamenilor, adică atît copiilor, cît și adulților, căci, spre deosebire de toate celelalte instituții ale statului, cu funcții specifice doar anumitor categorii de cetățeni, Școala își atribuie rolul de a trece prin filtrele sale circa 95% din populația între șase/șapte – optsprezece/nouăsprezece ani. Versificări facile (Abecedarul, Cearta literelor, Cînd m-am dus întîi la școală, Luceafărul, Strașnic, Ce metodă e mai bună?!? etc.) ori micronarațiuni îndemnînd la meditații  (Întoarcerea, O figură senină de bancă, Unde e tata?, Acceleratul, Procesul, Andrei descoperă primăvara etc.) și chiar formulări sentențioase (Proverbe școlare, Aforisme, Definiții, Cugetări despre învățătură) aduc dinaintea cititorului un caleidoscop al copilăriei.

Cum toți avem / am avut o copilărie – inclusiv, după voia lui Dumnezeu, pe aceea / acelea retrăite(ă) din perspectiva părintească ori chiar din cea de bunici, e imposibil ca în cel puțin jumătate dintre textele cuprinse în Școala eternă să nu ne identificăm! Cu această deschidere empatică, spiritul nostru critic, pigmentat adeseori polemic, pălește.

Tematica e variată: răsfățul frizînd grotescul caragialian (Acceleratul), lipsa comunicării dintre generații și fiorii primei iubiri (Andrei descoperă primăvara), iresponsabilitatea părintească (Procesul, Unde e tata?), lipsa de interes școlar și obrăznicia (Două lacrimi). Umorul, caracteristic unui bun pedagog, colorează din belșug scrisul lui Dumitru Petru Popescu, dar îndeosebi în prozele Din însemnările lui Notescu Cinci și Erudiție.

Mai mult, există idei provocatoare pentru mine, care sînt, la rîndul meu om al Școlii, cum e, bunăoară, replica unui personaj ridiculizat din Măsura inteligenței: Nu cu notele se măsoară inteligența (p. 39). Ei bine, poate contrariind pe mulți colegi, adepți ai pedagogiei clasice, propoziția în cauză o consider demonstrată spectaculos de Howard Gardner, autorul lucrării Multiple Intelligences. New Horizons (2006), în traducerea românească a lui Nicolae Damaschin Inteligențe multiple. Noi orizonturi (București, Editura Sigma, 2006).

Să revin însă la recenzia propriu-zisă. Sînt în carte, prin forța lucrurilor, aspecte desuete privind viața școlară (olimpiadele școlare, examenele de admitere în liceu etc.) ori viața socială, în genere (mentalitățile, retribuția – suma de 500.000 de lei despre care se vorbește, la un moment dat, ca… bani de buzunar pentru un elev –, procedurile vizînd divorțul etc.). Nu dinspre acestea se cuvine însă abordată lectura, căci nu constituie unghiul potrivit. Sentimentele, stările de spirit, inocența infantilă ar fi căile adecvate. Îmi amintesc pe Tudor Arghezi făcînd apel, într-una dintre așa-numitele sale ,,arte poetice“, la acest spirit ludic ce trebuie utilizat ca drum de acces spre mesajul livresc: Domnule care citești (…)/ E nevoie să-ți explic: / Ești prea mare. Fă-te mic. (…) / Ieși din dogmă și, tiptil, / Fă-te la citit copil (…) (Prefață). Luînd acest îndemn… în serios, Școala eternă de Petru Demetru Popescu este un îndreptar de morală, un popas intelectual amuzant bine meritat de sfîrșit de săptămînă, o sursă de (re)amintire a unor timpuri revolute, sau, cu vorbele autorului inspirate din Amintirile… lui Ion Creangă, o sărbătorire a copilăriei. Dar mai bine să-i cităm propriile fraze: De cîte ori îmi amintesc de copilărie, trăiesc o mare sărbătoare…

Atunci să ne împărtășim cu toții, dragi cititori, de spiritul acestei sărbători și, făcînd abstracție (sau, în limbajul meu copilăresc, de odinioară: pe niznaiul!) de statutul socio-profesional propriu și al însuși autorului, să recităm odată cu el:

Privighetoarea mea, copilărie,

Tu știi să cînți și să mă-nveți și jocul,

Cărarea Ta, doar sufletu-mi o știe,

Tu ești și cînt și floare și norocul!

 

Prin ani și zile voi ajunge mare,

Voi fi profesor, doctor, cine știe,

Dar îți păstrez întregul nimb de soare,

Privighetoarea mea, copilărie!

Mihai Floarea

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

                                       Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                      Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com

[1] Ideile părintelui le depăn din inimă și din minte, căci nu le-am putut nota. Ele sînt prelucrate și redate aici cu vorbele mele.

[2] Acesta folosește în Prefață și în Postfață vocativele copile, dragi copii etc. Îndrăzneala de a-l contrazice încă de la începutul recenziei mi-o rezerv fiindcă socotesc că adevăratul receptor al mesajului este COPILUL ETERN DIN FIECARE DINTRE NOI.


Ecclesia euxina 50 / 2014 – număr special

septembrie 12, 2014

Supliment omagial Florin Mihăescu al revistei „Ecclesia euxina”

 

Aniversare

Membrii cenaclului de spiritualitate ortodoxă de pe lângă Biserica Pogorârea Sfântului Duh au bucuria de a dedica un volum omagial al revistei Euxin domnului Florin Mihăescu la împlinirea venerabilei vârste de nouăzeci de ani.

Domnul Florin Mihăescu este unul dintre primii fondatori ai Cenaclului nostru încă de pe când îşi avea locul de întâlnire la Biserica Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (Schitu Darvari) unde se dorea constituirea unui … „parlament spiritual”.

Domnul Florin Mihăescu face parte dintre fraţii mai mari, prieteni şi îndrumători, cu care zeci de ani (din 1990 sau din 1991?) am împărţit mai multe sau mai puţine, mai dulci sau mai amare, bucate la Cena (Cenaclul) noastră spirituală a cărui gazdă generoasă şi entuziastă este parintele profesor Adrian Niculcea, cercetător neobosit al duhurilor şi slujitor haric al Mângâietorului sprijinit cu abnegaţie de doamna preoteasă Carmen Niculcea, diaconiţa sau apostoliţa noastră care îndeplineşte cu timp şi fără timp lucrările Martei, dar şi, mereu de-a dreapta părintelui, funcţia Mariei.

Ani la rând, domnul Florin Mihăescu, punctual ca un orologiu exemplar pentru mai tinerii confraţi, a participat efectiv la temele programate sau ivite spontan ale Cenaclului, atât prin materiale scrise cât şi prin întrebări şi răspunsuri lămuritoare. Contribuţia sa este întotdeauna valoroasă nu numai în problemele cu conţinut cultural, ştiinţific, filozofic sau chiar obştesc ci şi, mai ales, simbolic şi teologic.

De ani şi ani, domnul Florin Mihăescu este unul dintre susţinătorii ştachetei intelectuale a Cenaclului nostru din foişorul Cinei.

Ştiind sau, poate, uneori, neştiind, fratele nostru întru Cină, Florin Mihăescu, şi-a actualizat şi dezvoltat, sub Acoperământul nefăcut de mână omenească al Sfântului Duh, una dintre cele mai pregnante dimensiuni a personalităţii sale, poate chiar vocaţia, de inserare într-o comunitatecomuniune împreună – lucrătoare.

În alte împrejurări, dorinţa de împreună-lucrare a exprimat-o sub forma apartenenţei la „ reţele de spiritualitate tradiţionale”, punctând chiar, în unele scrieri ale sale, dezideratele constituirii unor asemenea structuri reticulare:

„ stabilirea unor relaţii mai strânse (…) cu oamenii de bună voinţă”

„ constituirea unei solidarităţi intelectuale tradiţionale, astăzi dificilă, dacă nu imposibilă”

continuarea unor cercetări începute de predecesori”

„evidenţierea şi menţinerea unor legături şi a unei continuităţi de gândire tradiţională cu marii oameni ai trecutului”

Crearea unui organism viu în care iubitorii de tradiţie să aibă conştiinţa unităţii lor prin unitatea Intelectului, să poată stabili legături între ei pentru păstrarea acestei unităţi şi continuităţii în scopul formării unei elite tradiţionale”

Formarea unor grupuri tradiţionale conştiente de necesitatea urgentă de a păstra şi transmite germenii unei spiritualităţi tradiţionale pe cale de ocultare „

Formarea de insule, enclave sau chiar arhipelaguri de iubire, cunoaştere şi trăire tradiţională pentru a depăşi marile încercări care se profilează”

„Împlinirea unei comunicări şi chiar a unei comuniuni tradiţionale …”

„Posibilitatea de resacralizare a vieţii, ca să se poată face faţă unui viitor atât de sumbru”

Comunicarea cu alte centre şi publicaţii tradiţionale din ţară şi din străinătate, mai ales pentru adâncirea unei gândiri tradiţionale unanime”. Etc.

În ciuda profilului său aparent de persoană foarte rezervată şi singuratică, aceste dorinţe si chiar recomandări (care pentru unii căutători de repere au constituit un adevărat breviar de viaţă), au dezvăluit altora dintre noi vocaţia domnului Florin Mihăescu de pedagogie constructivă şi uneori poate constrictivă dar pe care şi-a impus-o în primul rând lui însuşi aproape ca pe un canon al lucidităţii umane. Dumnezeu i-a răsplătit din plin îndelunga şi vigilenta lui strădanie în disciplinarea egoului. De-a lungul ultimilor peste douăzeci de ani, adică tocmai în timpul frecventării Cenaclului de sub acoperişul Bisericii, i s-a insuflat energia de a-şi ordona nenumăratele cercetări spirituale pe teme majore şi a le concretiza în numeroase volume publicate, cu precădere teologice, de referinţă.

Totodată, i s-a înlesnit evoluţia, de la tipul umanist, de riguroasă formaţie ştiinţifică şi vastă cultură clasică, în comentator şi înţelegător de simboluri, în căutător şi participant la anumite comunităţi. Aceste etape ale devenirii sale domnul Florin Mihăescu le-a petrecut pe orbite ample, publice, cu participări directe la cenacluri teologice (Schitul Darvari, Sfântul Gheorghe Vechi, Biserica Pogorârea Sfântului Duh, Episcopia Râmnicu Vâlcea etc), aniversări (renumitul sculptor Ion Irimescu), comemorari (cea mai importantă fiind cea anuală a lui Vasile Lovinescu, mentorul intelectual al domnului Florin Mihăescu), reuniuni culturale, conferinţe naţionale (Conferinţa Laicatului, eveniment încă unic din 1990 până acum), congrese, simpozioane şi alte evenimente cu tematică spirituală sau participări indirecte prin publicaţii sau corespondenţă în ţară sau în afara spaţiului românesc cu personalităţi prestigioase. Pe orbite mai restrânse s-a manifestat în cadrul  „grupului de studii tradiţionale”, în principal fiind continuarea grupului lovinescian, dar, în acelaşi spirit, si grupul de studii shakespeariene.

Toate aceste activităţi, din care nu le-am citat decât pe cele tangente cu Cenaclul Euxin, confirmă vocaţia domnului Florin Mihăescu de împreună-lucrător cu „oamenii de bună voinţă” cum bine a tradus în volumele sale cunoscuta expresie liturgică, interesat fiind permanent de radiaţia verticală, dar şi orizontală, a mesajului tradiţional autentic.

Este greu de conturat schiţa unui portret aniversar, acoperită de nuanţele multiplelor preocupări ale prietenului nostru, dar credem că apropierea de adevăratul său chip ar putea fi totuşi realizată prin studierea lucrărilor publicate de domnia sa. Pentru aceasta, redăm în paginile volumului de faţă o parte din textele prezentate la Cenaclu şi anexăm în final lista cu titlurile volumelor publicate până în prezent, precum şi o notă succintă privind reperele principale biografice ale domnului Florin Mihăescu.

Membrii Cenaclului Euxin  îi urăm astăzi fratelui mai mare într-un glas: „La mulţi ani cu sănătate / Să vă dea Domnul tot ce doriţi / Zile senine şi fericite / La mulţi ani să trăiţi!

Despre transcendent

Înainte de a încerca să vedem care sînt sensurile pe care le are termenul transcendent, vom face o scurtă incursiune în filologie (etimologie şi semantică) pentru a înţelege de unde vine acest termen şi alţi termeni derivaţi din el. Cuvîntul transcendent este de origine latină şi are îneţelesul general de a trece dincolo sau a trece peste, fiind format din prefixul trans– (provenit din vechiul transeo = a trece) şi verbul scondo = a se sui, a urca. Cuvîntul pare să fi fost folosit în creştinism în perioada medievală, în teologia scolastică, deşi nu se găseşte la Toma din Aquino. După unele surse, termenul transcendent a fost folosit prima dată în 1395 de către Christine de Pisan, scriitoare şi istoric, după care din ce în ce mai frecvent de unii teologi catolici şi filosofi apuseni[1].

În teologia ortodoxă, cuvîntul nu apare decît mai tîrziu şi din cauza faptului că teologia răsăriteană foloseşte ca bază limba greacă în care termenul există ca hiper, cu sensuri multiple

ca: deasupra, dincolo, foarte etc., mai ales în cuvintele compuse hiper archios = superior principiului, hiper ousia = dincolo de esenţă etc.

În genere, în teologie termenul separă cosmosul sau lumea ca fiind imanente (din in şi maneo = a rămîne) de creatorul ei Dumnezeu care e transcendent, de unde şi termenul – transcendenţa lui Dumnezeu sau a Divinităţii.

Din aceleaşi rădăcini s-a format şi termenul transcendental (folosit mai ales de Kant şi filosofi) care se referă la Numele divine, definind atributele sau calităţile prin care Creatorul este denumit în univers.

Din veşnicie Dumnezeu este transcendent, dar termenul nu capătă sens deplin decît odată cu creaţia lumii, care este imanentă. În Vechiul Testament s-ar putea spune că Dumnezeu iese din transcendenţă, fără s-o părăsească (încă un paradox) odată cu acel „fiat lux”, care totuşi nu se petrece în timp, ci atemporal. Faptul apare mai evident la începutul Evangheliei lui Ioan care spune: Întru început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnzeu şi Dumnezeu era Cuvîntul… Sensul acestui întru început (en arhé; in principio) era deci principial, nu temporal. Ieşind din transcendenţă, în mod paradoxal, pentru că El rămîne transcendent, Dumnezeu se manifestă atunci cînd Ioan spune: Întru El era Viaţa şi Viaţa era lumina oamenilor (In 1.1).

Transcendentul sau transcendenţa sînt termeni care se referă la lumea divină, care e deosebită de imanent sau imanenţă, deci de lumea creaţiei, cu cele trei niveluri = corporal, subtil şi spiritual. Între cele două lumi este evident o comunicare, mai ales dinspre transcendent spre imanent prin teofaniile divine sau prin revelaţiile Lui. Şi de la uman la divin se poate comunica, dar numai prin îndumnezeirea omului, al cărei sens nu depăşeşte decît rareori limita imanentului, rămînînd în domeniul spiritual (sfinţenie).

După cum se spune şi în Noul şi în Vechiul Testament, Dumnezeu nu Se arată, nu-I putem vedea faţa. Dar putem auzi glasul Său, care este Cuvîntul însuşi. În Vechiul Testament Dumnezeu comunică cu Moise, profetul Lui, prin glasul Său şi prin simboluri cum sînt „Rugul Aprins” sau „Spatele” Său, ca şi prin Tablele Legii, care sînt Cuvîntul Său pentru lumea veche. În Noul Testament transcendentul coboară chiar prin întruparea Fiului Său, simbolizată în Evanghelia lui Ioan de Cuvîntul divin: Întru început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul (In 1,1). Tot în Noul Testament Dumnezeu comunică prin glasul Său şi prin Duhul Sfînt la Botezul lui Iisus; prin glas şi prin Lumina increată la Schimbarea la Faţă, ca şi prin lumina Focului Sfîntului Duh la Rusalii.

În continuare, comunicarea divinului cu imanentul se face doar prin epifanii ale Fecioarei Maria, ale unor sfinţi sau prin angelofanii. Totuşi, teologul rus părintele S. Bulgakov spune: Revelaţia lumii superioare, transcendente, se săvîrşeşte prin mit, care reprezintă acele scrieri prin care această lume se înscrie în conştiinţa imanentă, proiecţia ei în imagine. În mit se constată întîlnirea lumii imanente, a conştiinţei umane, cu lumea transcendentă, divină; însă transcendentul, părăsindu-şi propria natură, devine totodată imanent, iar imanentul se deschide, simţind în sine pătrunderea transcendentului.[2]

Tot S. Bulgakov, ca să facă distincţia între religie şi filosofie, spune: Şi în cazul înrudirii lor rămîne o diferenţă radicală între filosofie şi religie; ultima se întemeiază pe revelaţia transcendentului, pe trăirea Divinităţii. Această trăire este calitativ alta decît cea din filosofie, fiindcă nu există sub formă de concepţie teoretică, ci concret, ca o concepţie de viaţă, ca experienţă spirituală, iar dogmele sînt expresia acestei experienţe.[3]

Trecînd la sensul transcendentului la Sfinţii Părinţi sau la unii teologi contemporani, se constată o extindere a sensului transcendent-imanent în teologia negativă a Sf. Dionisie Areopagitul (sec. IV-V), care face deosebirea între Dumnezeu ca Fiinţă şi Dumnezeu ca Non-

Fiinţă, primul termen referindu-se la manifestarea creatoare a Fiinţei, iar al doilea la posibilitatea de nemanifestare. Unul dintre comentatorii contemporani ai lui Dionisie, englezul Anrew Louth (trecut la ortodoxie), spune: În Teologia Mistică, pe măsură ce se trece dincolo (hiper) de concepte şi simboluri, se ajunge în „prezenţa” lui Dumnezeu, o prezenţă ce seamănă cu absenţa, de vreme ce s-a trecut dincolo de puterile înţelegerii.[4]

Un alt teolog contemporan, părintele S. Bulgakov, spune: Dionisie indică neabătut natura transcendentă care întrece orice esenţă (hiperousia) a Divinităţii (…) Aici a-privativ cedează locul lui hiper, adică metodei negaţiunii (…) Căci Dumnezeu are cu prisosinţă şi supraexistenţă (proeῗnai şi hipereῗnai) care întrece orice existenţă.[5]

Poate şi mai limpede se exprimă un alt teolog rus contemporan, Paul Evdokimov, spunînd: Întunericul nu are sens privativ, el este supraabundenţă de lumină, el exprimă transcendenţa dumnezeiască faţă de orice lumină.[6] Acelaşi teolog exprimă paradoxal trecerea de la catafatic la apofatic spunînd: Dumnezeu transcende propria Sa Transcendenţă.[7]

Vorbind în continuare despre Sf. Maxim Mărturisitorul, care este un reprezentant recunoscut al catafaticului, S. Bulgakov nu ezită să spună că, poate sub influenţa lui Dionisie, el a susţinut şi transcendenţa aspectului apofatic al lui Dumnezeu (hiperousia) asupra aspectului său catafatic.

Trecînd peste alţi Părinţi ortodocşi, S. Bulgakov se opreşte la Grigorie Palama, care spune că dacă esenţa (ousia) corespunde Fiinţei transcendentale a lui Dumnezeu, energia este manifestarea lui în lume[8]. În acest mod, prin manifestarea harului increat ca energie creată, transcendenţa lui Dumnezeu se manifestă în imanent. Faptul arată că, chiar dacă există o separare netă între transcendent şi imanent, aceasta nu e absolută.

Fără să intrăm în detalii, în Occident problema transcendenţei apare în Evul Mediu, însă abia la scolastici şi mai ales la Meister Eckhart, aproape contemporan cu Palama. Făcînd o distincţie între Dumnezeu (Got) şi Dumnezeire (Gotheit), dominicanul crede că apofaticul Gotheit transcende Fiinţa propriu-zisă, folosind însă termenul űber (supra): Cînd spun că Dumnezeu nu era o fiinţă, ci era deasupra (űber) Fiinţei, eu nu i-am contestat Fiinţa; dimpotrivă, eu i-am atribuit o Fiinţă mai înaltă. Pentru Eckhart ca şi pentru Sf. Thoma şi pentru toată scolastica, ideile lucrurilor create sînt în Dumnezeu, act pur, ca şi în exemplarul lor etern: nici diferite de Dumnezeu, nici diferite una de alta. Teologia apofatică a lui Eckhart pare să meargă şi mai departe cînd vorbeşte de Nimicul (das Nichts) care depăşeşte Totul[9].

Un alt gînditor al transcendenţei, mai aproape de Renaştere decît de Evul Mediu, este cardinalul Nicolaus da Cusa (1401-1469). Lipsit de ierarhii obiective, dar instituit în fiecare din elementele sale printr-o legătură intimă cu transcendentul, universul lui Cusanus nu mai este scalar, ci radiază din Unul şi converge spre el.[10] Într-o lucrare mai tîrzie (De pace fidei), Cusanus afirmă: Dumnezeu, drept creator, este şi unul şi treimic; fiind infinit, El nu e nici unul nici treimic; nici nimic din ce se poate spune despre El. În sine, El este El însuşi inefabil şi transcendent la tot ce poate fi numit sau spus.

În continuare, deşi nu vom vorbi despre transcendent la filosofi, vom aminti totuşi de Im. Kant, care recunoaşte existenţa unui „lucru în sine” (das Dich an Sich – noumen în limba greacă); el crede că acesta nu poate fi cunoscut cu ajutorul raţiunii şi minţii omeneşti. El foloseşte totuşi termenul „transcendental” pentru anumite atribute sau categorii (în sensul aristotelic), care definesc calităţile maxime ale unor atribute ale imanentului ca atribute divine cum ar fi Adevărul, Frumosul, Binele, Dreptatea etc.

Venind acum la unii teologi contemporani, mai ales din emigraţia rusă, de care am mai amintit, ne vom opri la Vladimir Lossky şi la John Meyendorff, care se ocupă de transcendenţă. Astfel, V. Lossky nu admite transcendenţa pură pentru că nu-L putem concepe pe Dumnezeu drept cauza transcendentă a universului, deoarece ideea însăşi de cauză o implică pe aceea de efect. El admite totuşi calea negativă (apofatică), care este o încercare de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu în ceea ce El este, ci în ce nu este.

Cît despre John Meyendorff, el spune că Teologia răsăriteană n-a recurs niciodată la ideea unui „supranatural creat”, ceea ce îi dă Dumnezeu prin harul Său este viaţa dumnezeiască necreată, îndumnezeirea.11

Multe referiri la „transcendent” se întîlnesc în cărţile gînditorului francez René Guénon. Astfel, în Stările multiple ale Fiinţei, el spune: nu putem vorbi de o multiplicitate numerică (…), ci de o multiplicitate de ordin „transcendental”, folosind termenul în sensul unei caracteristici aparţinînd creaţiei spirituale, cum este aceea a îngerilor. În altă parte, referindu-se la sine („le Soi”), el îl numeşte „principiu transcendental”. Cît despre Unitatea divină, Guénon o numeşte Unitate metafizică sau transcendentală, socotind-o un atribut coextensiv Fiinţei Universale. Termenul „metafizică” face deci parte din atributele transcendentale („meta physica”), el poate fi aplicat stărilor informale cum sînt îngerii, dar nu Fiinţei propriu-zis (ca Principiu) care este transcendentă faţă de aceştia. Doctrina metafizică pură nu se preocupă de diferitele teorii ale cunoaşterii aşa cum le văd filosofii. Astfel, doctrina scolastică a Fiinţei se referă metafizic la Fiinţă şi nu la ce o depăşeşte, la Non-Fiinţă12. De asemenea, în Simbolismul Crucii, R. Guénon face o diferenţă între „omul primordial” sau omul din paradis şi „Omul Universal”, care reprezintă fiinţa totală, incondiţionată şi transcendentă13. Tot el, într-un alt volum intitulat La Grande Triade, referindu-se de data aceasta la civilizaţiile extrem orientale (în special la cea chineză veche), găseşte două tipuri de om spiritualizat: omul veritabil şi omul transcendent. Primul corespunde omului paradisiac care a atins plenitudinea stării umane, iar celălalt omului îndumnezeit, care a ajuns la realizarea totală a „identităţii supreme”, adică la „asemănarea” cu divinul (de pildă Melchisedec în tradiţia creştină)14.

Unul dintre cei mai apropiaţi urmaşi ai lui R. Guénon (deşi ulterior s-a separat de el) a scris o carte capitală despre Unitatea transcendentă a religiilor, în care afirmă că la nivelul transcendentului, deşi cu unele nuanţe, toate marile religii sînt foarte apropiate, dacă nu identice. Ceea ce le diferenţiază este limbajul şi mai ales nivelul imanenţei la care principiile transcendente asemănătoare se diferenţiază, adaptîndu-se la structura diferită a marilor civilizaţii prin morală, ritualuri, viaţă socială etc.15           

O viziune complexă despre transcendent are şi teologul român contemporan părintele Andrei Scrima. Nu trebuie, după A. Scrima, să privim „transcendenţa doar ca o limită despărţitoare între imanenţa creaţiei şi transcendenţa divină. Dumnezeu poate comunica cu creaţia şi în special cu umanitatea, prin „revelaţie”, în special ca act întemeietor de religii. Vorbind despre actul revelator al transcendenţei, părintele Scrima spune: Elementul central în revelaţie este această deschidere a transcendenţei, pe care o putem numi Dumnezeu, spre cel ce primeşte revelaţia, pe care-l putem numi umanitate (…) Iar acest element apare dinlăuntrul ei ca fiind în mod necesar „Cuvînt” (în arabă Kalám) 16.

Dar după A. Scrima transcendenţa se poate coborî şi în om, şi anume în inima lui (în sensul spiritual al inimii). Vorbind despre „poarta inimii”, A. Scrima se referă la ceea ce spune Iisus: Eu sînt poarta. De va intra cineva prin Mine, se va mîntui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla (In 10, 9). Dacă cerul este locul unde se află ascunsă, dar disponibilă, prezenţa lui Dumnezeu, deci transcendenţa Lui, nu e mai puţin adevărat că inima omului, în care îşi face loc prezenţa tainei lui Dumnezeu, poate deveni un „loc” (topos) al transcendenţei. Inima în deschiderea ei permite accesul fiinţei la cele trei lumi şi integrarea lor, dar poate totodată, depăşind acest aspect, comunica cu transcendenţa, cu Dumnezeu care este în ascuns. 17.

Într-un alt pasaj, vorbind despre Melchisedec, A. Scrima spune: El ţine de o poziţie transcendentă faţă de istoria sfîntă şi citează din Apostolul Pavel: El este fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavînd nici început al zilelor, nici sfîrşit al vieţii, făcut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu, el rămîne preot în veac (Evr. 7,3).

Iată cîte aspecte poate semnifica transcendenţa în teologie. Dar tema este vastă aşa că nu o putem cuprinde într-un eseu.

Florin MIHĂESCU

 

1 John Meyendorff, Sf. Grigorie Palama şi mistica ortodoxă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 96.

2 Cf. René Guénon, Stările multiple ale Fiinţei.

3 Cf. René Guénon, Simbolismul crucii.

4 Cf. René Guénon, La Grande Triade.

5 Cf.  Fr. Schuon, Unitatea transcendentă a religiilor.

6 A. Scrima, Experienţa Spirituală şi Limbajele ei, Bucureşti, Humanitas, 2008

7 Ibidem, pp. 69-71

 

*****

 

Despre credinţă

Există în viaţa fiecărui om momente extreme de uimire, de bucurie sau de suferinţă pentru care nu ai nicio explicaţie logică sau raţională. Simţi ceva care te depăşeşte. În aceste momente e imposibil să nu te întrebi de unde acele stări şi ce te face să fii copleşit de prezenţa lor. Îţi spui, de multe ori. că vin de la destin, dar ce e destinul şi de unde vine? Simţi că asupra ta s-a lăsat o putere suprafirească pe care n-o înţelegi. Şi dacă eşti sincer cu tine însuţi, nu poţi să nu te gîndeşti că ceva te depăşeşte, că totul nu poate fi explicat prin cauze materiale, prin procese fîzico-chimice. Sufletul tău presimte atunci că este atins de o altă putere decît cea a simţurilor sau a energiilor naturale.

Astfel descoperi, dacă n-ai tacut-o mai înainte, credinţa ca posibilitate de legătură cu o putere supraumană, cu o putere divină, care în fond e înlăuntrul tău, dar n-o înţelegi decît în momente dramatice sau binccuvîntate. Dacă citeşti începutul Bibliei (Vechiul Testament), afli că omul a fost creat de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”. Acest lucru n-ai cum să-1 demonstrezi, pentru că depăşeşte mintea umană, dar credinţa îţi spune că un bob din puterea divină e în tine, căci ai fost făcut după chipul lui Dumnezeu.

Un germen de credinţă există, aşadar. în fiecare om, căci în fiecare stă de veghe, de la naşterea sa, chipul divin, care e temeiul credinţei. Uitarea acestui chip sau profanarea lui sub ispita răului, a păcatului, duce însă la întunecarea credinţei. Trezirea ei este condiţia înţelegerii şi a încrederii în rostul vieţii tale. Această trezire are loc atunci cînd Providenţa divină ne luminează şi ne dă putere, cînd ne atinge suflul harului ceresc în împrejurări din cele mai neaşteptate, căci prilejuri pentru această trezire a credinţei nu lipsesc din viaţa nimănui, cu condiţia să nu fie respinse, fiindcă nimic nu se poate face împotriva libertăţii omului de a alege, de a privi sau de a refuza darul divin. Este suficientă de multe ori o întrebare asupra rostului existenţei, care simţi că te depăşeşte, ca să se trezească gîndul spre o putere supraumană, în care nu mai poţi să nu crezi. Alteori dezgustul şi saţietatea unor patimi pot întoarce faţa omului spre cer, trezind credinţa într-o atotputere tainică şi pură. De cele mai multe ori însă, suferinţa şi încercările vieţii pot fi prilejul descoperirii credinţei împotmolite în ispitele existenţei. Sunt şi întîlniri cu oameni de bine, care ne pot deschide poarta credinţei, aşa cum singurătatea poate fi uneori un drum spre adîncurile sufletului unde stă ascuns grăuntele credinţei, care aşteaptă să încolţească. Sub forma încrederii. nicio lucrare umană nu poate izbuti fără credinţa în realizarea ţelului propus. Şi atunci cînd această lucrare e dusă pînă la limita puterii omeneşti, nu se poate ca această limită să nu devină transparentă şi să nu întrevezi dincolo credinţa în altceva, în chipul nevăzut la Fiinţei supreme şi să nu simţi nevoia să te aşezi în faţa unei icoane şi să te rogi.

Dumnezeu a gîndit lumea şi a creat-o prin Cuvînt, dar a facut-o din iubire.avînd Credinţa că ceea ce face e bine şi frumos. Credinţa este deci darul făcut de Dumnezeu omului pentru a-i putea recunoaşte Chipul şi Numele. Ea porneşte dinlăuntrul omului şi urcă spre cer cu mai mică sau mai mare intensitate după puterea rugăciunii omului. Ne naştem cu ea, o purtăm în noi, o putem spori sau o putem uita, dar n-o pierdem şi o putem trezi din somnolenţă fie şi în ceasul al unsprezecelea pe patul de moarte. Niciodată nu e prea tîrziu. Ea ne susţine chiar cînd nu ne dăm seama, chiar atunci cînd o negăm. Credinţa e simţul nostru de orientare care ne atrage spre cer. De cele mai multe ori o risipim pe drumurile vieţii cotidiene diminuîndu-i forţa, pe care şi-o poate regăsi însă dacă pleacă din inimă. Atunci credinţa devine o oglindă care luminează Chipul divin, încălzindu-1 în noi. Ea este aşadar maxima concentrare a trăirii noastre cu faţa la cer. Ea nu are nevoie de semne ca sâ devină certitudine, aşa cum spune lisus apostolului Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (In. 20,29).

Pentru omul obişnuit credinţa se manifestă mai ales cînd o punem la încercare, în momentele de suferinţă, de răscruce. „Credinţa ta te-a mîntuit” – spune lisus celor mai mulţi dintre bolnavii vindecaţi. Credinţa este şi un remediu sigur în lupta cu răul din lume, cu demonul. Ea nu trebuie însă să fie condiţionată de împliniri imediate. Ea trebuie sâ fie încrezătoare în puterea Celui Care o dă: „Orice lucru veţi cere cînd vă rugaţi să credeţi că l-aţi şi primit şi-1 veţi avea” (Mrc. 11,24). Încrederea şi răbdarea sînt însoţitoarele credinţei.

Dacă puterea credinţei poate fi nemăsurată, şi invers, cu o credinţă ezitantă nu realizezi nimic. „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mt. 14, 31), îi spune lisus lui Petru în timpul furtunii pe mare. Credinţa trebuie ţinută trează şi întărită, una din rugăciunile omului trebuind să se refere la credinţă: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”” (Mrc. 9,24), spune tatăl copilului vindecat de lisus. Rezerva noastră de credinţă trebuie mereu reînnoită şi susţinută de rugăciune, ambele susţinute una pe alta: „Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune veţi primi” (Mt. 21,22), spune lisus. Credinţa şi rugăciunea sînt cele două aripi cu care inima noastră poate urca spre cer.

Dar credinţa mai are nevoie şi de altceva, de suportul sufletului prin voinţa de a înfăptui binele, care întăreşte credinţa şi o integrează în viaţă. Credinţa susţinută de rugăciune şi întărită de voinţă ajută harul să coboare şi să consfinţească faptele noastre bune. „Adevărat vă spun că dacă aveţi credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici acolo şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Mt. 17,20).

Florin Mihăescu

****

 

 

 

Despre conştiinţă

– în tradiţia creştină –

Conştiinţa este facultatea centrală a sufletului, este simbolul individualităţii umane. Unind mintea şi inima, ea este martorul interior al existenţei omului, dar şi observatorul care-l pune pe om în relaţie cu lumea exterioară; iar prin deschiderea ei spre cer întîlneşte influenţa harului. Conştiinţa stă, aşadar, în centrul unei cruci care defineşte unicitatea omului. Şi animalele pot avea o oarecare inteligenţă şi voinţă, centrate pe ceea ce se numeşte instinct, dar le lipseşte conştiinţa, singura care deschide sufletul omului spre cele patru (sau şase) zări. Prin ea îşi poate da seama omul că chipul lui Dumnezeu este în el, chiar dacă nu-l vedem, dar spre care aspirăm în dorinţa noastră de depăşire.

Şi în definiţiile dicţionarelor lingvistice găsim sensul conştiinţei legat de etimologia lui, atît în limba greacă = syn-eidesis, cît şi în cea latină = con-sciencia, subliniind apropierea cunoaşterii de ceea ce e în om sau în jurul lui. Astfel conştiinţa se poate referi la: ceea ce ştii în adîncul sufletului tău; ca o mărturie interioară că exişti ca eu, ca sine-însuţi; că ai conştiinţa individualităţii şi chiar a unicităţii tale în univers. În sens mai larg, conştiinţa are şi înţelesul de înţelegere, de judecată, de sentiment interior, iar în expresia – „libertate de conştiinţă“, termenul leagă cele două cel mai înalte valori umane.[11]

Poate părea curios, dar despre conştiinţă în sensul termenului arătat nu se vorbeşte în nici una din cele patru Evanghelii, iar termenul ca atare nu este folosit nici în textul grecesc, nici în cel latin al celor două confesiuni. Sînt unele situaţii în care Iisus vorbeşte în cuvinte care presupun conştiinţa ca subsumînd cunoaşterea sau ştiinţa sau înţelegerea, dar nu despre conştiinţă ca primă manifestare a sufletului uman, a omului ca om care se deosebeşte de animal.

Termenul conştiinţă şi cîteva din sensurile lui apar însă în Noul Testament în unele din pericopele Epistolelor sf. Pavel. Înainte de a vedea însă aceste texte, trebuie să spunem că termenul, dacă nu e exprimat ca atare, este subînţeles în Vechiul Testament încă de la facerea Omului, la începutul Cărţii Facerii (Geneza). De altfel, în sensul de referire la sine-însuşi sau la relaţia cu celălalt, conştiinţa este prezentă chiar în sînul Divinităţii, mai cu seamă al Divinităţi ca Treime. Căci ce este acea perihoreză, acea prezenţă a celor trei Persoane (Ipostasuri) divine, dacă nu conştiinţa împreună fiinţării. Părintele Stăniloaie spune „În unitatea desăvîrşită a Treimii, în conştiinţa fiecărui subiect trebuie să fie perfect cuprinse şi transparente conştiinţelor celorlalte două subiecte, şi prin aceasta, înseşi subiectele purtătoare ale lor“.[12]

Dar dacă se poate vorbi de conştiinţă în însăşi structura treimică a Fiinţei divine – şi cum ar putea fi altfel cînd Dumnezeu este atotştiutor sau cînd este totul în toate (panta en pasin) – apare implicit prezenţa conştiinţei la om, care e făcut după chipul şi asemănarea divină. Şi chiar dacă asemănarea a fost pierdută datorită dualităţii creaţiei şi deci şi a omului, conştiinţa a rămas. Urmărind începutul Genezei înţelegem că Dumnezeu l-a gîndit pe om ca o unitate: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“ (Facerea 1,26), spune însuşi Dumnezeu. Dar povestitorul, profetul Moise, adaugă: „Şi l-a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, parte bărbătească şi parte femeiască l-a făcut.”[13] Ca subiectivitate pură, omul era gîndit după chipul şi asemănarea divină. Dar intrînd în creaţie, lui i-a rămas numai chipul, avînd ca posibilitate o structură duală masculină şi feminină, încă neactualizată. Adam, acel Adam Cadmon din Kabala, pare a nu fi fost cnştient la început de această dualitate, şi nici de multiplicitatea creaţiei. Şi totuşi, din moment ce i s-a dat puterea să numească toate animalele, rezultă că Adam a devenit conştient de existenţa lor, avînd şi conştiinţa numelui lor, ca expresie a caracteristicii fiecărei specii.

Această primă conştiinţă nu dispare, dar îşi lărgeşte semnificaţia, mergînd de la cunoaşterea chipului divin din el, la cunoaştere lumii în care trăieşte şi, în cele din urmă, la cunoaşterea partenerei sale de viaţă. Căci Eva fiind creată din Adam în timp ce dormea, deci într-o stare de inconştienţă, la trezire devine conştient de relaţia sa intimă cu aproapele, spunînd: „De data aceasta iată os din oasele mele şi carene din carnea mea.“ (Facerea 2,23).

S-ar putea spune că aceasta e conştiinţa bună care i-a fost dată omului de la creaţie, e darul cel mai preţios pe care l-a primit omul, odată cu el primind şi libertatea de a-l folosi în raiul în care fusese aşezat, putînd mînca din toţi pomii, afară de Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului.[14] Libertatea de conştiinţă a fost însă prost folosită de om, care s-a lăsat ademenit de Satana, apărut înaintea omului, şi a încălcat porunca divină. Răul s-a insinuat în Adam şi în Eva lui. Conştienţi de acest lucru, ei şi-au dat seama că sînt goi şi s-au ascuns. Spune Cartea Facerii: „Atunci amîndurora li s-au deschis ochii şi au cunoscut (au fost deci conştienţi) că erau goi… Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu: Adame, unde eşti ?… “.

Urmarea se ştie, dar noi nu vom continua istoria omenirii. Vom spune totuşi că, încă de la început, Dumnezeu i-a dat omului şi conştiinţa şi libertatea, dar folosindu-şi greşit libertatea, el şi-a dat seama, a fost deci conştient, că a păcătuit. Conştiinţa bună şi conştiinţa rea îl vor urmări pe om şi după izgonirea din rai, la primii oameni Abel şi Cain, şi apoi în toată istoria. Dar Dumnezeu i-a făgăduit omului un Mîntuitor, chiar pe fiul său, Iisus Hristos.

Şi atunci ne întrebăm de ce Iisus le vorbeşte în parabole, chiar şi apostolilor, şi cu atît mai mult mulţimilor, despre sensul şi importanţa conştiinţei ? Şi Iisus le spune, citîndu-l pe Isaia proorocul: „Pentru că inima acestui popor s-a împietrit şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva ochii să vadă şi urechile să audă şi cu inima să înţeleagă (kardia synosin) să-şi revină şi Eu să-i vindec.“ (Mt.13,15). Înţelegerea nu este aşadar o calitate a mentalului, ci a inimii, pe care nici apostolii nu o aveau deschisă. De aceea, mai tîrziu, Iisus le zice: „Încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum. Dar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul.“ (In.16,13). Şi cînd apostolii se arată nedumeriţi, El le răspunde: „Va veni ceasul cînd nu vă voi mai grăi în pilde, ci deschis vă voi vesti despre Tatăl.“ (In.16, 25). Aşadar, conştienţa şi înţelegerea apostolilor le va fi deplină doar odată cu coborîrea Sf. Duh.

Pînă atunci, cînd El e întrebat de femeia samarineancă cine este „Mesia care se cheamă Hristos“, Iisus îi răspunde: „Eu sînt, Cel care îţi grăieşte.“ (In.4,26). De asemenea, cînd fariseii îl întreabă „Cine eşti tu? Iisus le răspunde: „dacă nu veţi crede că Eu sînt, în păcatele voastre veţi muri“ (In. 8,24). Şi în alte momente Iisus dă acest răspuns: Eu sînt. În fond, este acelaşi răspuns pe care-l dă Domnul Dumnezeu lui Moise, după episodul Rugului Aprins: „Eu sînt Cel ce sînt“ (Ieş. 3,14), pentru că Dumnezeu nu se poate defini decît prin El însuş, fiind Conştiinţa supremă. Dar atunci cînd se referă la creaţie, Iisus îşi adaugă unele atribute ca: Eu sînt păstorul Cel bun, Eu sînt viţa de vie, Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa, etc., simboluri care desăvîrşesc faţă de lume Conştiinţa divină, conştiinţă pe care o vor înţelege şi apostolii după coborîrea Sf. Duh.

*

În afară de Evanghelia lui Ioan unde conştiinţa apare ca simbol sau ca înţelegere (noesosin) (In. 12,40), termenul respectiv, syneidesis, mai apare în Noul Testament numai la Pavel, aşa cum s-a mai spus. De ce ? Poate pentru că apostolul n-a fost în ziua Cincizecimii la coborîrea Sf. Duh şi a căpătat această conştiinţă la răpirea lui în al treilea Cer. „Şi-l ştiu pe acest om (…) că a fost în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu-i e îngăduit omului să le grăiască.“ (2 Cor. 12,3-4). Botezîndu-se, Pavel devine conştient de misiunea lui de a transmite neamurilor, prin conştiinţa dată lui de Sf. Duh, credinţa în Hristos.

În epistola către Romani, Pavel scrie: „Spun adevărul în Hristos, nu mint, împreună cu mine mărturiseşte conştiinţa mea (syneideseos; conscientia) întru Duhul Sfînt“ (Rom. 9,1). Aici e vorba de conştiinţa duhovnicească, transmisă prin Duhul Sfînt. Despre aceeaşi conştiinţă vorbeşte Pavel şi în epistola a doua către Corintheni: „Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre (syneideseos) că ne-am purtat în lume, şi mai ales între voi, întru sfinţenia şi curăţia care vin de la Dumnezeu, şi nu întru înţelepciunea pămîntească, ci întru harul lui Dumnezeu.“ (2 Cor. 1,12).

Dar o conştiinţă pămîntească, o conştiinţă a sufletului are fiecare om, aşa cum afirmă Pavel despre păgîni: „Ei (păgînii) arată fapta legii în inimile lor prin mărturia conştiinţei (syneideseos) şi prin judecăţile (cugetările – logismon) lor care îi învinuiesc sau chiar îi apără.“ (Rom. 2,15). Aici e vorba mai degrabă de conştiinţa morală, de o conştiinţă a sufletului care vine din inimă.

Despre conştiinţă şi credinţă întîlnim un pasaj şi în prima epistolă către Timotei, căruia Pavel îi încredinţează, potrivit poeţilor, să lupte lupta cea bună, „avînd credinţa şi conştiinţa bună (agaden syneidesis). Pe acesta (din urmă) lepădînd-o unii, şi-au pierdut credinţa (pistin)“ (1 Tim. 1,18-19).

Tot despre conştiinţa rea spune Pavel: „Pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimic nu e curat; dimpotrivă, lor li s-a întinat şi mintea (nous) şi conştiinţa (syneidesis). Apare evident că mintea şi conştiinţa nu sînt acelaşi lucru, conştiinţa putînd fi mai imprtantă decît mintea şi conştiinţa nu sînt acelaşi lucru, conştiinţa putînd fi mai importantă decît mintea, deşi ambele în acest caz au doar o semnificaţie psihică, deci pămîntească.

În sfîrşit, şi apostolul Petru foloseşte termenul conştiinţă vorbind despre botez:„ca făgăduirea către Dumnezeu a conştiinţei celei bune (syneideeos agates), prin învierea lui Hristos.“ (1 Petru 3,21).

Iar legătura între conştiinţă şi adevăr este subliniată de Pavel cînd spune: „prin arătarea adevărului făcîndu-ne cunoscuţi oricărei conştiinţe omeneşti în faţa lui Dumnezeu.“ (2 Cor. 4,2).

Desigur, prin aceste cîteva citate n-am epuizat sensul conştiinţei în epistolele pauline, dar principalele semnificaţii ar putea fi sintetizate astfel:

– există o conştiinţă duhovnicească (sau spirituală) prin care Sfîntul Duh coboară în inima omului, ca şi în mintea lui, susţinînd acea credinţă puternică ce poate merge pînă la sfinţenie.

– o conştiinţă pămîntească (psihică) are orice om normal (firesc) – chiar cel păgîn – prin care înţelege şi urmează o lege, dar o şi poate încălca atunci cînd e dominat de conştiinţa rea a omului păcătos.

– în înţelesul obişnuit, sufletesc (psihologic) conştiinţa este, aşadar, prima caracteristică a individualităţii omului, ca om care se cunoaşte pe sine şi cunoaşte lumea în care trăieşte. În sens superior, omul simte şi nevoia unei realizări spirituale, nevoia dumnezeirii, pe care n-o poate avea, în plinătatea ei, decît prin coborîrea harului asupra conştiinţei. Într-o expresie contemporană, e vorba de om ca individualitate şi de om ca personalitate (persoană).

– există o legătură strînsă între credinţă şi conştiinţă, ca şi între libertate şi conştiinţă, care nu pot urca spre dumnezeire fără ajutorul harului. Aşa cum spune Iisus, „Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi.“ (In. 8,32).

*

După epistolele Sf. Pavel, problema conştiinţei în creştinism este din ce în ce mai bine cunoscută, atît de sfinţii Părinţi, dar şi de gînditori şi teologi creştini, pînă în contemporaneitate, din care vom cita cîteva exemple.

Sf. Ioan Hrisostom se referă la aspectul moral al „conştiinţei noastre care nu are a ne condamna pe noi ca pe unii care am fi umblat cu fapte rele“. În schimb, Sf. Simeon Noul Teolog vorbeşte despre conştiinţa duhovnicească spunînd: „Iar cînd se vor deschide cărţile conştiinţei sfinţilor va străluci Hristos Dumnezeu Cel ascuns acum între ei. (…). Ascultaţi şi înţelegeţi, părinţi, cuvintele dumnezeieşti şi veţi cunoaşte unirea înfăptuită întru conştiinţa şi întru toată simţirea şi încercarea şi vederea.“ (Imnul 34).

La care traducătorul, păr. D. Stăniloaie comentează : „În acest Imn, Sf. Simeon apără cea mai scumpă teză a lui: că unirea cu Sf. Duh nu se poate realiza fără susţinerea ei conştientă (…). Sf. Simeon vede în conştiinţă semnul şi conştiinţa vieţii… Absenţa simţirii conştiente a unirii cu Dumnezeu ca şi absenţa conştientă despre existenţa lui Dumnezeu e echivalentă cu moartea.“ [15].

Foarte frumos spune Sf. Maxim Mărturisitorul că: „prin mărturia şi judecata sa conştiinţa săvîrşeşte o judecată înaintea Judecăţii“, fiind vorba desigur de Judecata de Apoi. Iisus însuşi spune: „Judecaţi-vă voi înşivă“.

Vorbind despre conştiinţă, M. Eckhart zice: „Omul trebuie să-şi folosească intelectul cu luare-aminte în toate faptele sale şi faţă de toate lucrurile; să aibă o conştiinţă intelectuală a sinelui şi a interiorităţii proprii, lăudîndu-l pe Dumnezeu din toate lucrurile şi în modul cel mai înalt cu putinţă.“[16].

Iar un teolog român contemporan, A. Scrima, dă o definiţie personală a conştiinţei: „Dorinţa îl presupune pe celălalt; dorinţa contează distanţa cu tendinţa depăşirii ei; dorinţa tinde să-l atingă pe celălalt, să se unească cu el, iar prezenţa celuilalt în mine însumi, sub forma dorinţei, se numeşte conştiinţă.”[17].

Aşadar, fără cele două mari daruri pe care le-a primit de la Dumnezeu, omul n-ar putea fi făptura desăvîrşită a creaţiei, căci fără conştiinţă n-ar fi putut s-şi folosească libertatea, iar fără libertate ar fi rămas în lume ca un rob. Avîndu-le pe amîndouă, el a putut să nădăjduiască să se întoarcă în rai. Dar prin moarte, sufletul îşi pierde libertatea; întrebare e dacă îi rămîne conştiinţa; o întrebare la care nu se poate răspunde decît după moarte, dar atunci nu mai putem răspunde. Misterul morţii nu poate fi depăşit… decît prin credinţă… prin credinţă în Înviere.

Addenda

  1. a) Dacă sufletul e nemuritor, şi acest lucru e afirmat de toate scrierile din aria creştină, marea întrebare care se pune este dacă după moarte, în infern (sau în purgatoriu, la catolici) şi în rai, el îşi păstrează calitatea, în parte sau în total sau altfel, care se cheamă conştiinţă. Faptul nu se afirmă direct în niciun text scripturistic şi în niciuna dintre profeţiile lui Iisus, căci afară de El nimeni n-a înviat şi nu s-a întors din moarte. Existenţa conştiinţei după moarte poate fi dedusă indirect din cîteva pasaje evanghelice:

– Iisus vorbind despre judecata personală şi despre Judecata de Apoi, rezultă că în şi între aceste judecăţi sufletele sînt conştiente şi pot răspunde, fiind împărţite în două cete, a caprelor şi oilor, primele pedepsite şi celelalte răsplătite.

– atunci cînd Iisus este întrebat de Saduchei despre moarte şi căsătorie, El le răspunde că „la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu din cer.“ (Mt. 22,30).

– în parabola bogatului şi a săracului Lazăr e vorba de un dialog între sufletul bogatului care e în iad şi Avraam, care e în rai şi în sînul căruia se odihneşte sufletul săracului; deci orice dialog presupune conştienţă şi comunicare.

– faptul că starea sufletelor se poate îmbunătăţii după moarte prin pocăinţă şi rugăciunile celor din viaţă pentru ele, presupune o conştienţă după moarte.

– credinţa în Învierea morţilor, într-un suflet şi un corp duhovnicesc (corp glorios) nu se poate înţelege dacă sufletul înviat nu are conştiinţa învierii sale. Învierea şi arătările lui Iisus sînt o realitate pe care credinţa noastră nu o poate nega.

  1. b) În psihologia contemporană, pe lîngă conştiinţa normală (psihică), ştiinţa vorbeşte de o subconştiinţă, căreia i se dă o importanţă deosebită în psihanaliză (K. G. Yung) – ca simbol al coborîrii în infern. În schimb nu se vorbeşte nimic despre o supraconştiinţă, ca un corespondent al cunoştinţei duhovniceşti. Iar conştiinţa tanspersonală, despre care s-a scris în ultimele decenii (Ch. Tart; E. Graf etc.) este tot o conştiinţă individuală, poate doar mai transparentă spre lumea subtilă, dar nu spre cea spirituală.

Florin Mihăescu

Cei care n-au crezut în Învierea lui Hristos aveau, în felul lor, dreptate pentru că Învierea nu poate fi surprinsă, aşa cum n-au surprins-o nici evangheliştii, nici femeile mironosiţe care văzînd mormîntul gol au crezut că trupul lui Iisus a fost furat. Căci Învierea lui Hristos, trecerea din timp în eternitate, este doar o clipă şi clipa nu poate fi văzută nici înţeleasă. De aceea, femeile care veneau cu mir la mormînt sau apostolii n-au putut să creadă; ca să vezi imposibilul în lumea noastră îţi trebuie „credinţa lui Dumnezeu“, care mută munţii pe ape, cum spune Iisus1 or, deşi credincioşi, nici evangheliştii, nici femeile mironosiţe, n-aveau această credinţă absolută, chiar dacă Iisus le spusese de mai multe ori că „a treia zi va învia“ (Mt. XVII, 23).

Aşadar, după moartea şi îngroparea lui Iisus şi acoperirea mormîntului cu o piatră grea, „în tîrziul sîmbetei“ cum spune Matei, sau la prima licărire a dimineţii zilei de duminică, cum spun ceilalţi  evanghelişti, cînd era deci încă destul de întuneric, mironosiţele au găsit piatra de pe mormînt dată la o parte şi mormîntul gol. Ca şi la Facerea Lumii „întuneric era deasupra genunii“ (Fac. I, 2), iar lumina începe cu acel „fiat lux“ poruncit de Dumnezeu. Aceeaşi lumină o radiau la mormînt îngerii (primii creaţi) care stăteau lîngă piatra data la o parte2. Era o lumină orbitoare care vestea o nouă Geneză. Iar giulgiul şi mahrama văzute de femei în adîncul mormîntului erau o dovadă că şi trupul lui Hristos înviase. Singurul dintre apostoli „care venise întîi la mormînt şi a văzut (mormîntul gol) şi a crezut (în Înviere)“  a fost Ioan, fiindcă ceilalţi nu ştiau încă Scriptura, că El trebuie să învie din morţi (In XX, 8-9). Pentru Ioan nu erau necesare alte dovezi, el ştia Adevărul, el cunoştea Cuvîntul.

Prima care l-a văzut pe Iisus şi a crezut că e grădinarul a fost (după Ioan XX, 15) Maria Magdalena, poate pentru că ea se sfinţise mai înainte cînd îi spălase capul lui Iisus cu mir. Vrînd să-L atingă, după ce Iisus a strigat „Maria“ iar ea Îi spusese Rabbuni (Învăţătorule) recunoscîndu-L, venind deci să-L atingă, Iisus a oprit-o spunîndu-i „nu te atinge de Mine (noli me tangere) căci încă nu M’am suit la Tatăl Meu“ (In. XX, 17) – în realitate, cu atît mai mult nu L-ar fi putut atinge.

După ceilalţi evanghelişti, Iisus le-ar fi întîmpinat pe femeile care mergeau  să-i vestească pe ucenici spunînd „Bucuraţi-vă“ iar ele apropiindu-se, I-au cuprins picioarele şi I s-au închinat (Mt. XXVIII, 9), Mai curînd închinarea lor a părut că-I cuprinde picioarele, fără să-L atingă3. După Marcu, doi dintre ucenici L-ar fi văzut  mergînd la o ţarină (Mrc. XVI, 12), dar n-au crezut. Cum n-au crezut nici cei care l-au întîlnit pe un munte în Galileia (Mt. XXVIII, 16).  În sfîrşit, Luca şi Cleopa L-au întîlnit mergînd spre Emaus dar nu L-au cunoscut „căci ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască“. După ce le-a tălmăcit Scripturile şi au stat la masă cu El şi a rupt pîine şi le-a dat-o „Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut dar El s-a făcut nevăzut“ (Lc. XXIV, 13-31).

Toate aceste relatări, care par uneori contradictorii, rezultă că Iisus, care li s-a arătat după Înviere în locuri diferite, în timp foarte scurt, depăşind deci spaţiul şi timpul, atîtor ucenici care nu    L-au cunoscut, duc la concluzia că după Înviere Iisus era şi Om şi Duh, reunind în El cele două Firi, cea omenească şi cea dumnezeiască, pe care le-a avut dintru început.

Arătările importante în care Iisus s-a arătat în acelaşi timp şi în acelaşi loc mai multor ucenici şi femei, sînt cel relatate de Ioan. In prima „fiind seară în acea zi dintîi a săptămînii, şi uşile fiind încuiate acolo unde ucenicii erau adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicînd acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt!“ (In. XX, 22). Şi nimeni nu s-a mai îndoit că Iisus era Om şi Duh. Doar Toma, care nu era cu ei, n-a crezut, vrînd să-i pipăie rănile ca să creadă. După opt zile (aceeaşi octavă care e un ciclu supranatural) cînd printre ucenici se găsea şi Toma, Iisus a apărut în acelaşi mod şi, după ce li s-a adresat cu acelaşi „Pace vouă!“, s-a întors către Toma şi i-a cerut să-şi pună degetul în rănile sale, spunîndu-i: „să nu fi necredincios, ci credincios“5. Relatarea lui Ioan nu spune dacă Toma l-a atins pe Iisus sau nu. Mai curînd nu, căci el I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Iar Iisus îi răspunde: „Pentru că M-ai văzut ai crezut6. Fericiţi  cei care n-au văzut şi au crezut.“ Nu l-a fericit, aşadar, pentru că L-ar fi atins. De altfel, din tot ce am relatat pînă acum, nu reiese că cineva L-a atins, nici Maria Magdalena pe care a oprit-o să-L atingă. În ultima întîlnire, pe malul lacului Tiberiada, Iisus a apărut între ucenicii veniţi să pescuiască; aceştia iarăşi nu L-au recunoscut. Doar Ioan a spus „Domnul este“. Este o recunoaştere la persoana a treia a Aceluia care spusese „Eu sînt“. Se repetă pescuirea minunată care e prima minune creatoare la începutul propovăduirii lui Iisus, după ispitirea demonului. Începutul şi sfîrşitul sînt aceleaşi, reunirea Fiului Omului cu Fiul lui Dumnezeu. Iar în veacurile care au fost şi care vor mai fi pînă la a doua Lui venire, nimeni nu-L va atinge pe Iisus decît sub forma-simbol a pîinii şi vinului, deci a euharistiei.

Florin Mihăescu

Note

  1. Habete fides Dei (genitivul în latină).
  2. Matei şi Marcu vorbesc de un înger, iar Luca şi Ioan de doi îngeri, care ar fi putut fi îngerul păzitor şi îngerul morţii sau, mai curînd, arhanghelii Gabriel şi Mihail.
  3. Traducerea mai exactă a textului din Matei XXVIII, 9 este: „Ele s-au apropiat să-I atingă picioarele şi I s-au închinat“ (Cornişteanu); sau „Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat“ (l. franceză, L. Segond). (Tenent pedes eius; ekratesan autou tous podas).
  4. „… şi văzîndu-L, I s-au închinat, iar unii s-au îndoit“ (Mt. XXVIII, 16).
  5. Textul în latină este: incredulus sed fidelis (neîncrezător ci credincios).
  6. Dacă L-ar fi atins, Iisus ar fi spus: pentru că M-ai atins ai crezut.

****

 

MISTERUL ÎNVIERII

Cei care n-au crezut în Învierea lui Hristos aveau, în felul lor, dreptate pentru că Învierea nu poate fi surprinsă, aşa cum n-au surprins-o nici evangheliştii, nici femeile mironosiţe care văzînd mormîntul gol au crezut că trupul lui Iisus a fost furat. Căci Învierea lui Hristos, trecerea din timp în eternitate, este doar o clipă şi clipa nu poate fi văzută nici înţeleasă. De aceea, femeile care veneau cu mir la mormînt sau apostolii n-au putut să creadă; ca să vezi imposibilul în lumea noastră îţi trebuie „credinţa lui Dumnezeu“, care mută munţii pe ape, cum spune Iisus1 or, deşi credincioşi, nici evangheliştii, nici femeile mironosiţe, n-aveau această credinţă absolută, chiar dacă Iisus le spusese de mai multe ori că „a treia zi va învia“ (Mt. XVII, 23).

Aşadar, după moartea şi îngroparea lui Iisus şi acoperirea mormîntului cu o piatră grea, „în tîrziul sîmbetei“ cum spune Matei, sau la prima licărire a dimineţii zilei de duminică, cum spun ceilalţi  evanghelişti, cînd era deci încă destul de întuneric, mironosiţele au găsit piatra de pe mormînt dată la o parte şi mormîntul gol. Ca şi la Facerea Lumii „întuneric era deasupra genunii“ (Fac. I, 2), iar lumina începe cu acel „fiat lux“ poruncit de Dumnezeu. Aceeaşi lumină o radiau la mormînt îngerii (primii creaţi) care stăteau lîngă piatra data la o parte2. Era o lumină orbitoare care vestea o nouă Geneză. Iar giulgiul şi mahrama văzute de femei în adîncul mormîntului erau o dovadă că şi trupul lui Hristos înviase. Singurul dintre apostoli „care venise întîi la mormînt şi a văzut (mormîntul gol) şi a crezut (în Înviere)“  a fost Ioan, fiindcă ceilalţi nu ştiau încă Scriptura, că El trebuie să învie din morţi (In XX, 8-9). Pentru Ioan nu erau necesare alte dovezi, el ştia Adevărul, el cunoştea Cuvîntul.

Prima care l-a văzut pe Iisus şi a crezut că e grădinarul a fost (după Ioan XX, 15) Maria Magdalena, poate pentru că ea se sfinţise mai înainte cînd îi spălase capul lui Iisus cu mir. Vrînd să-L atingă, după ce Iisus a strigat „Maria“ iar ea Îi spusese Rabbuni (Învăţătorule) recunoscîndu-L, venind deci să-L atingă, Iisus a oprit-o spunîndu-i „nu te atinge de Mine (noli me tangere) căci încă nu M’am suit la Tatăl Meu“ (In. XX, 17) – în realitate, cu atît mai mult nu L-ar fi putut atinge.

După ceilalţi evanghelişti, Iisus le-ar fi întîmpinat pe femeile care mergeau  să-i vestească pe ucenici spunînd „Bucuraţi-vă“ iar ele apropiindu-se, I-au cuprins picioarele şi I s-au închinat (Mt. XXVIII, 9), Mai curînd închinarea lor a părut că-I cuprinde picioarele, fără să-L atingă3. După Marcu, doi dintre ucenici L-ar fi văzut  mergînd la o ţarină (Mrc. XVI, 12), dar n-au crezut. Cum n-au crezut nici cei care l-au întîlnit pe un munte în Galileia (Mt. XXVIII, 16).  În sfîrşit, Luca şi Cleopa L-au întîlnit mergînd spre Emaus dar nu L-au cunoscut „căci ochii lor erau ţinuţi să nu-L cunoască“. După ce le-a tălmăcit Scripturile şi au stat la masă cu El şi a rupt pîine şi le-a dat-o „Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut dar El s-a făcut nevăzut“ (Lc. XXIV, 13-31).

Toate aceste relatări, care par uneori contradictorii, rezultă că Iisus, care li s-a arătat după Înviere în locuri diferite, în timp foarte scurt, depăşind deci spaţiul şi timpul, atîtor ucenici care nu    L-au cunoscut, duc la concluzia că după Înviere Iisus era şi Om şi Duh, reunind în El cele două Firi, cea omenească şi cea dumnezeiască, pe care le-a avut dintru început.

Arătările importante în care Iisus s-a arătat în acelaşi timp şi în acelaşi loc mai multor ucenici şi femei, sînt cel relatate de Ioan. In prima „fiind seară în acea zi dintîi a săptămînii, şi uşile fiind încuiate acolo unde ucenicii erau adunaţi de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le-a zis: Pace vouă! Şi zicînd acestea a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfînt!“ (In. XX, 22). Şi nimeni nu s-a mai îndoit că Iisus era Om şi Duh. Doar Toma, care nu era cu ei, n-a crezut, vrînd să-i pipăie rănile ca să creadă. După opt zile (aceeaşi octavă care e un ciclu supranatural) cînd printre ucenici se găsea şi Toma, Iisus a apărut în acelaşi mod şi, după ce li s-a adresat cu acelaşi „Pace vouă!“, s-a întors către Toma şi i-a cerut să-şi pună degetul în rănile sale, spunîndu-i: „să nu fi necredincios, ci credincios“5. Relatarea lui Ioan nu spune dacă Toma l-a atins pe Iisus sau nu. Mai curînd nu, căci el I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ Iar Iisus îi răspunde: „Pentru că M-ai văzut ai crezut6. Fericiţi  cei care n-au văzut şi au crezut.“ Nu l-a fericit, aşadar, pentru că L-ar fi atins. De altfel, din tot ce am relatat pînă acum, nu reiese că cineva L-a atins, nici Maria Magdalena pe care a oprit-o să-L atingă. În ultima întîlnire, pe malul lacului Tiberiada, Iisus a apărut între ucenicii veniţi să pescuiască; aceştia iarăşi nu L-au recunoscut. Doar Ioan a spus „Domnul este“. Este o recunoaştere la persoana a treia a Aceluia care spusese „Eu sînt“. Se repetă pescuirea minunată care e prima minune creatoare la începutul propovăduirii lui Iisus, după ispitirea demonului. Începutul şi sfîrşitul sînt aceleaşi, reunirea Fiului Omului cu Fiul lui Dumnezeu. Iar în veacurile care au fost şi care vor mai fi pînă la a doua Lui venire, nimeni nu-L va atinge pe Iisus decît sub forma-simbol a pîinii şi vinului, deci a euharistiei.

Florin Mihăescu

Note

  1. Habete fides Dei (genitivul în latină).
  1. Matei şi Marcu vorbesc de un înger, iar Luca şi Ioan de doi îngeri, care ar fi putut fi îngerul păzitor şi îngerul morţii sau, mai curînd, arhanghelii Gabriel şi Mihail.
  2. Traducerea mai exactă a textului din Matei XXVIII, 9 este: „Ele s-au apropiat să-I atingă picioarele şi I s-au închinat“ (Cornişteanu); sau „Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat“ (l. franceză, L. Segond). (Tenent pedes eius; ekratesan autou tous podas).
  3. „… şi văzîndu-L, I s-au închinat, iar unii s-au îndoit“ (Mt. XXVIII, 16).
  4. Textul în latină este: incredulus sed fidelis (neîncrezător ci credincios).
  5. Dacă L-ar fi atins, Iisus ar fi spus: pentru că M-ai atins ai crezut.

****

 

 

Duhul lui Toma

Din cei 12 apostoli ai lui Iisus, Evangheliile nu se opresc în mod deosebit decît asupra cîtorva, între care Petru, Iacob și Ioan, care formează o triadă ce ia parte la unele evenimente de excepție din viața lui Iisus, respectiv la învierea fiicei lui Iair (Lc. 8, 51) și mai ales la Schimbarea la Față, deci atunci cînd harul lucrează în taină,

Un al patrulea apostol, Toma, zis Geamănul, nu se remarcă pînă la învierea lui Iisus decît atunci cînd, la învierea lu Lazăr, apostolul spune: ”Să mergem și noi să murim cu El” (In. 11-16)1. Este o opțiune supremă și asemănătoare cu jertfa lui Iisus, pe care Toma e gata să și-o asume,  ceea ce nu declară explicit nici unul dintre ceilalți apostoli. Altă data, nevoia de certitudine a lui Toma apare irepresibilă atunti cînd, în timpul cuvîntării de despărțire, el îl întreabă pe Iisus: ”Doamne, nu știm unde Te duci, iar calea cum o putem ști?” (In. 14, 5). Răspunsul lui Iisus ese categoric: ”Eu sînt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6). Nevoia de cunoaștere și nu lipsa de credință îlj face pe Toma întrebător. Apare deci du atît mai ciudată comportarea lui după Înviere, în timpul arătărilor lui Iisus.

Nu ştiu de ce Toma a lipsit la prima arătare, aceea din prima zi a săptămînii, cînd ceilalţi apostoli L-au văzut pe Iisus şi au crezut în El. Toma e însă prezent în a opta zi, după ce fusese informat de ceilalţi fraţi că L-au văzut pe Domnul, lucru de care el se îndoieşte pînă nu-L va vedea şi nu va pipăi rănile Lui. De aici i se trage, în tradiţia creştină, cognomenul „Necredinciosul”, termen de altfel greşit tradus, căci el nu este „necredincios1‘, ci neîncrezător, aşa cum se spune în Penticostarul zilei a opta după înviere (Duminica Tomei). De remarcat că şi în limba latină i se spune incredulus, şi nu infidelis, iar în limba greacă termenul este me ginou apistos, ceea ce s-ar putea traduce prin „neîncrezător în cunoaştere”, căci neîncrederea este prudenţa celui care vrea să cunoască direct, de visu. şi nu de auditu. faptele povestite de alţii. Nevoia de certitudine îl face pe Toma să se îndoiască şi să se întrebe asupra învierii şi a apariţiei, şi nu lipsa lui de credinţă2.

Din acest punct de vedere, nici un apostol nu este mai încrezător, deşi Iisus îi avertizase despre moartea şi învierea Lui, căci iată că atunci cînd învierea are loc, apostolii cred mai degrabă că a fost furat trupul, decît că a înviat, ca şi femeile mironosiţe, de altfel. Nici nu e de mirare, pentru că pînă la Iisus nimeni nu mai înviase cu trupul. Există cel mult tradiţia, în Vechiul Testament, că Enoh s-ar fi suit la cer şi, mai ales, că Ilie s-ar fi înălţat la cer într-un car de foc. În faţa mormîntului gol al lui Iisus, nici Petru, nici Ioan, nici Maria Magdalena nu puteau să creadă decît că trupul a fost furat. De aici mirarea apostolilor cînd Iisus li s-a arătat. Văzîndu-L însă, ei au crezut în învierea Lui, dar în acelaşi timp şi în ramînerea Lui printre ei. De aceea, ei n-au mai cerut o convingere palpabilă: au văzut şi au crezut.

De altfel, trebuie subliniat că, după înviere, Iisus s-a arătat şi a fost văzut de mai mulţi apostoli, dar nici unul nu L-a atins. Mariei Magdalena El chiar i-a interzis să-L atingă: „Nu mă atinge (noli me tangere), căci încă nu M-am suit ta Tatăl Meu” (In. 20.17). Cei doi apostoli, Luca şi Cleopa, nu L-au recunoscut, în drumul spre Emaus, decît după gestul Lui de a rupe pîinea, gest prin care trupul Său e în acelaşi timp prezent şi absent, iar în arătarea de la Lacul Tiberiadei, de asemenea, Iisus n-a fost.atins de nimeni, ci doar a fost văzut şi au primit din mîna Lui pîinea şi peştele (simboluri ale împărtăşaniei). E poate acesta un semn că învierea lui Iisus s-a făcut într-un „corp duhovnicesc”,  şi nu într-unul omenesc, căci a fost văzut, dar n-a fost pipăit, chiar dacă a mîncat ca şi apostolii. Să fie acesta misterul celor două firi ale lui Iisus, divină şi umană, în simultaneitate?

In acest sens, îndoiala lui Toma nu este mai mare decît a celorlalţi apostoli care au crezut în Iisus după ce L-au văzut şi L-au auzit, şi nu după ce L-au pipăit. Nici Toma, atunci cînd II vede şi-L aude pe Iisus, nu mai cere să-L pipăie, ci Îi spune, recunoscîndu-L: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”, aşa cum Maria Magdalena Îi spune Rabbuni.

Desigur, la sfîrşitul întîlnirii, Iisus îi zice lui Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut”, dar aceasta e valabil pentu toţi apostolii care au crezut după ce L-au văzut. În orice caz, vederea şi auzirea sînt încă o dată posibilităţi de a-L recunoaşte pe Iisus, dacă sînt precedate de credinţă (Credo ut intelligam). Atingerea Lui „materială” este însă o imposibilitate – cînd e – într-un corp duhovnicesc (ca şi la Schimbarea la Faţă), iar această a zecea Fericire („Fericiţi cei ce M-au văzut şi au crezut”), deşi apropiată de cea de a şaptea Fericire („Fericiţi cei cu inima curată, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”), este marea Fericire, supremă, a celor ce cred dincolo de orice dovadă, fie ea şi miraculoasă, pentru că astfel chipul lui Dumnezeu îşi recapătă şi Asemănarea.

Florin Mihăescu

  1. Iisus anunţase mai înainte patimile şi moartea Lui.
  2. Să observăm că. în simbolismul universal. ..gemenii” sînt un semn de inteligenţă, dar care se îndoiesc  pînă nu obţin certitudinea.

 

*****

 

 

LIMBAJ ŞI PARADOX ÎN EVANGHELII

În Evangheliile sale, în cei trei ani de propovăduire, Iisus foloseşte un limbaj de o mare diversitate, adecvat înaltei doctrine pe care o predica un mare Învăţător, cum se intitulează El însuşi când spune: „Voi să nu vă numiţi rabbi căci unul este învăţătorul vostru, Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” (23,8). În acelaşi timp, limbajul său este variat, potrivit cu cei cărora li se adresează, de la oamenii simpli la apostoli, de la vameşi la farisei.

În genere, de cele mai multe ori, El Se adresează mulţimilor într-un Limbaj simplu, privind viaţa lor obişnuită, ca în Predica de pe Munte, prima mare predică adresată mulţimilor, după Botez, chiar la începutul propovăduirii Sale (după evanghelistul Matei, capitolele 5, 6, 7). Astfel, El le vorbeşte despre: ucidere, mînie, jurăminte, rugăciune, post şi altele. Din cînd în cînd, El sintetizează cele spuse prin sentinţe pline de miez, care ridică predica sa spre Împărăţia Cerurilor. Cităm cîteva exemple de o deosebită semnificaţie: „Eu n-am venit să stric ci să împlinesc Legea“ (5, 17); „Fiţi desăvîrşiţi precum Tatăl vostru cel Ceresc desăvîrşit este” (5, 48); „Unde-ţi este comoara îţi va fi şi inima” (6, 21); „Intraţi pe poarta cea strîmtă” (7,13); „Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (7,33). Şi evanghelistul conchide: „Cînd Iisus a sfîrşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui.”

Dar nu totdeauna şi nu tuturor Iisus le vorbea atît de liniştit şi de limpede. El devenea tăios şi categoric atunci cînd între El şi interlocutor intervenea o contradicţie.  Mai ales atunci cînd era abordat de demon, ca în pustiul Quarantaniei sau într-unele convorbiri cu cărturarii şi fariseii. Aşa, de pildă, cînd demonul, viclean, încearcă să-L provoace cerîndu-I minuni, Iisus îl repede în cele din urmă, alungîndu-l: „Vade retro, Satana!” (Mt.4,10) şi demonul pleacă revenind mai tîrziu, atunci cînd Iisus îi anunţă prima dată pe apostoli că va fi ucis, iar Petru se opune, fiind respins cu aceeaşi poruncă: „Vade retro, Satana! Piatră de poticnire Îmi eşti.” (Mt.16, 23)1. Dar contradicţia se preface într-un adevărat război verbal cu fariseii şi cărturarii, cînd Iisus, vorbind despre înviere şi anunţînd Dumnezeirea Sa, este contrazis de farisei. Atunci Iisus se dezlănţuie împotriva lor, aducîndu-le acuzaţii ucigătoare, din care cităm cîteva: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi Împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor nu-i lăsaţi să intre”. (Mt.23, 13); „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi prozeliţi, şi dacă i-aţi făcut, îi faceţi fii ai gheenei, de două ori mai mult decît voi”. (Mt.23,15); „Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osînda gheenei?” (Mt.23, 33). Rezonanţa acestor invective ni s-a părut mai mult decît locală, ni s-a părut mondială şi în acest sens ni s-a părut actuală. Mai departe cuvintele lui Iisus se transformă în profeţii, provocînd dărîmarea Ierusalimului, care a şi avut loc în anul 70 (la mai puţin de 40 de ani de la Învierea lui Iisus). Mai departe, vorbindu-le acum apostolilor, Iisus prooroceşte, în cuvîntul său escatologic, sfîrşitul lumii, distrugerea templului şi a doua Sa venire. Din momentul acela, contradicţia fariseilor şi cărturarilor care aşteptau un Mesia pămîntesc, se preface în ură şi furie care vor duce la patimile, răstignirea şi moartea lui Iisus, Fiul Omului, transformată în Învierea Fiului lui Dumnezeu.

Dar limbajul cu care Iisus se adresează mulţimilor este de multe ori cel al parabolelor sau pildelor în care mici povestiri au sensuri paradoxale, sensuri simbolice, dificil de înţeles şi pe care Iisus le explică apostolilor şi ucenicilor, căci nici ei nu le înţelegeau totdeauna. Din mulţimea parabolelor care se întîlnesc în Evangheliile sinoptice (dar nu şi la Ioan, a cărui Evanghelie e mai ales doctrinară), ne vom referi numai la Parabola semănătorului, formată (la evanghelistul Matei) din şapte parabole care însumează simbolic principalele semnificaţii ale creaţiei. Terminând parabola principală, Iisus le spune mulţimilor: „Cel care are urechi de auzit să audă” (Mt.13,9).2 Iar la întrebarea ucenicilor de ce le vorbeşte în parabole, Iisus le răspunde: „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor, dar acelora nu li s-a dat… De aceea le vorbesc în parabole, că ei văd fără să audă şi aud fără să vadă şi nici să înţeleagă”. Iisus continuă referindu-se la spusele proorocului Isaia din care citează: „Căci inima acestui popor s-a împietrit şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis ca nu cumva cu ochii să vadă şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să-şi revină şi Eu să-i vindec” (Mt.13,15). Pare ciudat că Iisus care a venit să-i vindece pe cei bolnavi, nu vrea să-i vindece pe cei ce nu înţeleg cu inima, chiar dacă n-au înţeles! De ce? Mai întîi, fiindcă e vorba de înţelegere nu cu mintea, care înţelege cele lumeşti, dar nu pe cele spirituale care pot fi înţelese doar cu inima, ceea ce mulţimile nu pot face, ele fiind avide doar de minuni şi nu-L iubesc pe Iisus, ci Îl urăsc. Ca să pecetluiască ideea înţelegerii, deci a cunoaşterii spirituale, Iisus încheie cu un adevărat paradox, spunînd: „Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, dar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce are” (Mt.13,12).

Trecînd la limbajul uneori paradoxal al lui Iisus, trebuie spus că paradoxul pare contradictoriu dacă s-ar referi doar la cele pămînteşti, dar devine limpede atunci cînd sensul este transmutat în planul spiritual. E evident că cel ce are o cunoaşt ere şi o trăire spirituală nu are niciodată prea mult şi mai poate primi, în timp ce acel ce nu înţelege pentru că are prea puţină cunoaştere, pierde şi puţinul pe care-l are. Pentru motivele arătate, Iisus le vorbeşte mulţimilor nu numai în parabole, ci şi în paradoxuri, al căror enunţ este mai concentrat, plin de înţelepciune, pe care n-l poate înţelege decît cel ce crede în Iisus. Paradoxul e de neînţeles dacă e interpretat doar cu raţiunea, cu dialectica, dar devine lămurit dacă e transpus simbolic în lumea spirituală unde îşi capătă sensul.

Dintre numeroasele paradoxuri existente mai ales în Evangheliile sinoptice, am ales doar cîteva pentru a ilustra varietatea şi semnificaţia lor pe care uneori nici apostolii n-o înţelegeau. Paradoxul citat mai sus după Parabola semănătorului îl găsim şi după Parabola talanţilor, explicînd de ce talantul celui care l-a îngropat i-a fost luat şi dat celui cu 10 talanţi. Orice om primeşte un dar spiritual, cît de mic, pe care-l poate spori, dar dacă n-o face, şi acest dar i se va lua.

Un  alt paradox este cel în care se spune: „Cei de la urmă vor fi cei dintîi şi cei dintîi la urmă, căci mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi” (Mt.19,30). Acest paradox sintetizează sensul Parabolei lucrătorilor la vie unde, via fiind simbolul lumii unde şi cel din urmă credincios venit va primi acelaşi dar ca şi cel dintîi.

Într-un alt paradox, spus de altfel ca şi altele de mai multe ori, după ce Iisus le ceruse să-şi ia crucea şi să-L urmeze, El adaugă: „Cel ce vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, o va afla” (Mt.16,25). De astă dată sensul e mai clar pentru că doar viaţa pierdută pentru Iisus este adevărata viaţă.3

Un alt paradox: „Cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar ce ce se smereşte pe sine se va înălţa” se referă mai ales la modul de a se ruga al Fariseului şi Vameşului, dar în altă parte se adresează celor invitaţi la masă, fiind vorba desigur de masa darurilor spirituale.

Sînt şi alte paradoxuri care au o altă formă, mai puţin contradictorie, dar care au un sens doar pentru cei cu credinţă foarte puternică. Aşa e cazul smochinului care nu avea fructe cînd Iisus a vrut să mănînce, şi Iisus l-a blestemat să se usuce, deşi nu era vremea roadelor. Şi cînd ucenicii îi reproşează, Iisus adaugă, paradoxal: „Dacă aveţi credinţa lui Dumnezeu… cei ce i-ar zice muntelui acestuia ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice” (Mt.11,23). Să remarcăm că Iisus spune: „dacă aveţi credinţa lui Dumnezeu (fidem Dei)“, deci o credinţă foarte puternică, şi doar atunci orice se va împlini.

Sînt şi paradoxuri care par adevărate enigme, ca aceea din Parabola iconomului nedrept (Lc.16,9): „Faceţi-vă prieteni din bogăţia nedreaptă (mammona iniquitatis), pentru că atunci cînd vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice”.

Un alt paradox dificil de înţeles este cel de la Mrc. 9, 40: „Că fiecare se va săra cu foc, aşa cum orice jertfă se va săra cu sare”. Focul este un simbol al Sf. Duh, dar legătura cu sarea, simbol al pămîntului, e mai greu de înţeles.4

În toate aceste exemple şi în altele pe care nu le-am mai citat, paradoxul apare între termeni care au o semnificaţie contrarie, dar care capătă sens prin transmutare simbolică în plan spiritual. Acest mod al înţelegerii paradoxurilor se produce într-un fel printr-o analogie inversă, aşa cum spune Iisus despre Ioan Botezătorul: „Între cei născuţi din femei, nici unul nu este mai mare decît Ioan, dar cel mai mic întru Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decît el” (Lc.7,28).

Iată însă că acest nivel al paradoxurilor este depăşit chiar în centrul timpului de propovăduire a lui Iisus, în momentul Schimbării la Faţă, cînd lumina care-L învălui pe Iisus, şi care arată clar că El nu este numai Fiu al Omului, ci şi Fiu al lui Dumnezeu, această lumină nu poate fi văzută de cei trei apostoli, fiind lumina dumnezeiască, lumina increată care depăşeşte în mod esenţial limitele luminii cosmice. Şi chiar dacă în Evanghelia lui Ioan nu se aminteşte acest moment al înserării luminii increate în lumea noastră, totuşi în evanghelia lui are loc o schimbare evidentă a limbajului lui Iisus. Căci în timpul Cuvântului de Despărţire, Iisus le spune apostolilor: „Pe toate acestea vi le-am spus în pilde, va veni ceasul cînd nu vă voi mai grăi în pilde, ci deschis vă voi vesti despre Tatăl… Zis-au ucenicii Săi: Iată că acum grăieşti lămurit şi nu spui nicio pildă; acum ştim că Tu pe toate le ştii şi nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că de la Dumnezeu ai ieşit.” (In.10,29).

Şi totuşi, pînă în acest final, paradoxurile nu dispar, ci în structura lor apare Iisus însuşi simbolizat de diferite autodefiniri ale Sale. Prin diferite atribute, în număr de şapte, pe care le vom aminti, în ordinea din Evanghelia lui Ioan:

„Eu sînt pâinea Vieţii…Pâinea pe care eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (6,48);

„Eu sînt Lumina Lumii, cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric ci va avea Lumina Vieţii” (8,12);

„Eu sînt  uşa. De va intra cineva prin Mine se va mîntui şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (10,9);

5

„Eu sînt Păstorul cel bun (kalos), care sufletul şi-l pune pentru ei” (10,11);

„Eu sînt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi” (11,25);

„Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine” (14,6);

„Eu sînt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul (vierul)“ (15,1).

Prima şi ultima dintre aceste afirmaţii sînt simboluri ale euharistiei.

Toate paradoxurile spuse depăşesc însă creaţia căci Iisus le exaltă pînă în increat, pînă la Tatăl. Iisus le însumează în fond căci de multe ori El spune doar „Eu sînt”. Este acelaşi cuvînt ca şi cel auzit de Moise pe Sinai, cînd Iahve i-a răspuns: „Eu sînt cel ce sînt”. Fiinţa supremă nu se poate defini decît prin ea însăşi, afirmîndu-şi astfel identitatea unităţii. Dar vorbind despre Tatăl, la întrebarea lui Filip, Iisus spune de mai multe ori: „Eu sînt întru Tatăl iar Tatăl este întru Mine”; şi adaugă în aceeaşi vorbire: „Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor va da vouă, pentru ca în veac să rămână cu voi… Duhul Sfînt pe Care Tatăl Îl va trimite întru Numele Meu” (In.14,10…17…26). Este prima afirmare a Sfintei Treimi, sîntem in divinis cînd nu se mai poate vorbi doar de paradox şi de antinomie (cf. pr. D. Stăniloae şi pr. Andrei Scrima) şi încă de o antinomie apofatică, pentru că la Sinodul IV de la Calcedon (451) împreună existenţa în sînul Sf. Treimi (perihoreză) este: neamestecată, neschimbată, nedespărţită, toate termene negative.5 O altă antinomie apofatică este chiar şi cea dintre Esenţa divină şi Fiinţa divină şi, în sfîrşit, cea dintre Energia increată a Sfîntului Duh şi Energia creată a harului, despre care a vorbit mai ales Sf. Grigore Palama6.

Florin Mihăescu

******

 

 

O teologie pentru noul mileniu?

Nu ne-am fi îndreptat spre o asemenea temă – nu suntem nici atît de lipsiţi de smerenie, nici atît de temerari – dacă nu am fi observat cum se deschide şi se adînceşte în jurul nostru, în această lume post-modernă, o fisură între gîndirea spirituală şi mentalitatea omului cult, între trăirea în duh şi adevăr şi viaţa omului obişnuit, fie el şi aşa-zis intelectual. Şi aşa cum în anii ’30, cînd erau încă destul de mulţi intelectuali de credinţă care găseau că e necesară o teologie scrisă de neteologi de profesie (cf. Nae Ionescu), la fel ni se pare necesară şi astăzi o astfel de teologie; pentru că un intelectual cu credinţă poate să aibe o perspectivă asupra ambelor domenii, care n-ar trebui să fie decît unul singur, dacă s-ar recunoaşte ca plecînd de la acelaşi Principiu unic şi imuabil, infinit şi veşnic.

Din păcate există şi teologi a căror credinţă, insuficientă, poate deveni unilaterală, triumfalistă, sau chiar extremistă, aşa cum există intelectuali care socotesc că o vagă credincioşie sau agnosticismul le stă bine scientiştilor, care altfel n-ar putea fi ,,obiectivi”, într-o epocă, altfel, a relativismului generalizat.

Pentru ca fisura de care vorbeam să nu se adîncească şi să nu ducă la o ruptură iremediabilă şi la o disoluţie-atomizare a omenirii, am socotit necesar să analizăm principalele motive de disensiune care fac ca teologia să nu mai răspundă tuturor nevoilor oamenilor de bună credinţă, îndepărtîndu-i de Biserică, la începutul acestui mileniu care s-ar putea să fie şi ultimul pentru umanitatea noastră. Credem de aceea că teologia, fără să părăsească dogmele revelate şi imuabile, ar trebui să încerce să vadă şi din alte perspective indefinita bogăţie a misterelor divine şi cosmice, reînoind astfel anumite direcţii sau domenii pentru a deveni contemporane cu ambianţa intelectuală a noului mileniu, făcînd astfel posibil un acord. Căci dacă gîndirea spirituală şi mentalitatea ştiinţifică şi viaţa lumii nu se armonizează e sigur că omenirea îşi va continua drumul spre haos, distrugînd echilibrul pe care Creatorul l-a pus în cosmos, atunci cînd după fiecare zi a genezei a găsit că totul e bine şi frumos (to kalon).

Şi pentru că nu e posibil să ne aplecăm asupra tuturor problemelor teologice care ar căpăta o reînoire a perspectivei spirituale, ne vom limita la cîteva teme care ni se par mai stringente şi pe care mutaţiile care s-au produs în lumea modernă le cer nu actualizate (aggiornamento), ci privite dintr-un unghi mai apropiat de lumea contemporană, într-o încercare nu atît de a opri o nouă ,,cădere” a acestei lumi, de astă dată în sub-istorie, ci de a sprijini pe acei puţini, dar nu încă destul de fermi, dacă nu chiar ezitanţi, în a-şi recăpăta încrederea în ,,singurul lucru necesar”.

Cele cîteva probleme, între altele, pe care socotim că teologia ortodoxă ar trebui să le regîndească cu un spirit deschis şi cu un nou discernămînt, ni se par a fi legate de: revelaţia naturală, de cunoaştere, de simbol şi ritual, pentru a sfîrşi cu eshatologia.

1.Revelaţia naturală şi religiile necreştine

Într-o lume atît de divizată cum este lumea de astăzi, pentru ca această divizare, existentă în bună parte şi în lumea religioasă, să nu se generalizeze şi pentru ca să se înlăture conflictele inter-confesionale şi inter-religioase, ni se pare obligatoriu să se limiteze neînţelegerile, dacă nu chiar ostilitatea, dintre religii şi să se readucă, dacă nu iubirea pentru aproapele (,,căci iubirea multora se va răci”- Matei, 24-12), cel puţin dorinţa de apropiere şi de comprehensiune. Şi aceasta în primul rînd între confesiunile creştine surori, ortodoxia şi catolicismul, şi chiar protestantismul primar, dar şi între religiile monoteiste pornite din acelaşi trunchi abrahamic, ca şi între marile tradiţii spirituale ale lumiii pornite din arborele paradisiac, din acea tradiţie primordială pe care Melchisedec a transmis-o prin binecuvîntarea lui Avraam1. Nu e vorba aici de o unificare în literă a tuturor marilor tradiţii creştine şi necreştine, ci de realizarea unei reunificări/apropieri în duh şi adevăr a unei unanimităţi metafizice, în măsura în care există o convergenţă a tuturor tradiţiilor într-un unic Principiu spiritual, chiar dacă altfel ,,definit”, într-o ,,unitate transcendentă a religiilor”.

Acest acord asupra Principiului face ca deosebirile în planul existenţial să fie fireşti, căci dacă acelaşi soare îi luminează pe toţi oamenii, raze diferite şi diferit colorate cad peste existenţele lor. Această diversitate în unitate a fost voită de Dumnezeu Însuşi care a spus: ,,În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan, 14-2) şi unitatea trebuie refăcută pentru a putea lupta împotriva necredinţei tot mai răspîndite în această lume stăpînită de ,,princeps hujus mundi”.

Pentru a reface însă această unitate, pentru ca ecumenismul de care se tot vorbeşte să nu rămînă numai formal şi ineficace, ci să devină cu adevărat universal, ni se pare absolut necesar ca, în primul rînd creştinismul să revadă atitudinea sa faţă de religiile necreştine, trecînd de la aşa-numita ,,revelaţie naturală” la realitatea unei revelaţii sau tradiţii primordiale care a fost diferit primită de marile colectivităţi umane de-a lungul timpului, în funcţie de diferenţele existenţiale dintre ele şi de necesităţile lor spirituale. Trebuie să se renunţe între altele la ideea că există religii politeiste, căci politeismul nu este decît un alt aspect, mitologic, al angelelogiei, supus unui Principiu unic, altfel denumit dacă nu altfel înţeles. Apostolul Pavel însuşi spune că a întîlnit la Atena un altar închinat ,,Dumnezeului Necunoscut”, care ar putea fi chiar o expresie apofatică a Principiului unic (Fapte 17-23).

La fel credem că trebuie să se atenueze separaţia dintre religiile personaliste şi cele impersonaliste, căci fiecare religie are şi aspecte personale şi impersonale, fiinţiale sau suprafiinţiale, catafatice şi apofatice etc.2. Iar acuzaţia de panteism care li se aduce religiilor orientale ni se pare nejustificată căci Infinitul nu se poate împărţi nefiind un număr, iar transcendenţa şi imanenţa sunt comune tuturor, dar desigur cu nuanţe diferite, asupra cărora nu vom insista aici.

Preeminenţa creştinismului nu vine din deosebirile semnalate ci din faptul că revelaţia lui este aceea a Fiului lui Dumnezeu, întrupat ca Fiu al Omului, ceea ce este desigur unic în tradiţia universală. El nu anulează celelalte tradiţii, ci le împlineşte. El n-a venit să strice legea, ci s-o împlinească (şi nu numai pe cea mozaică). Acest fapt ar trebui să-i facă mai înţelegători pe teologii creştini pe plan intelectual şi mai toleranţi prin iubire pentru celelalte religii autentice care, cu rare excepţii istorice, nu urmăresc să-şi extindă influenţa în afara propriilor civilizaţii (ceea ce nu e cazul pentru catolicism şi protestantism).

De altfel, ni s-ar părea de neînţeles cum Dumnezeu ar fi putut lipsi o întreagă umanitate, de-a lungul mileniilor, de revelaţii directe? Căci ce altceva este, de pildă, legămîntul făcut de Dumnezeu cu Noe, pecetluit cu ridicarea curcubeului, dacă nu o revelaţie directă, autentică? (Facerea, 9-9). Revelaţia naturală, de care vorbeşte teologia creştină, deci prin creaţia însăşi, nu e decît una implicită, ceea ce are altă semnificaţie.

Pe de altă parte, corespondenţele şi analogiile, multe din ele simbolice desigur, arată că între toate religiile autentice există nu numai un Principiu comun, ci şi un fond comun, care atestă originea lor divină. Şi dacă creştinismul a venit ca să împlinească tradiţiile anterioare lui, nu e mai puţin adevărat că aceste corespondenţe şi analogii luminează la rîndul lor multe aspecte din creştinism şi invers. Chiar unele parabole din Evanghelii au nu numai semnificaţii microcosmice, ci şi unele macrocosmice, aşa cum e, de exemplu, pilda lucrătorilor viei care chiar dacă au venit la ceasuri ,,cosmice” deosebite şi lucrează diferit, aceeaşi plată primesc ( ). Iar ideea că odată cu creştinismul celelalte religii devin inutile (ceea ce Iisus n-a spus) iată că după două mii de ani creştinismul nu s-a întins decît peste o parte din omenire, mai mică decît alte religii, şi n-a înlăturat vechile tradiţii multimilenare.

Este iarăşi semnificativ că în timp ce alte religii (islam, iudaism, hinduism) aşteaptă a doua venire a lui Iisus, chiar dacă sub simboluri diferite, recunoscîndu-i legitimitatea, creştinismul neagă orice temei acestor religii.

Ni se pare aşadar că de această înţelegere a celorlalte religii depinde, nu posibilitatea unificării religiilor, desigur, ci a apropierii lor în planul metafizic, dacă nu chiar ontologic, pentru ca un credincios din oricare religie să aibă conştiinţa unităţii transcendente de care aminteam. De această convergenţă ,,la vîrf” a tuturor marilor tradiţii depinde în primul rînd rezistenţa pe care umanitatea o va putea opune ,,stăpînitorului acestei lumi” care, iată, este mai ,,unit” decît credincioşii în acţiunea lui distructivă (în ciuda numelui său destinat ,,dia-bolos”). Şi tot de această convergenţă va depinde şi lupta contra satanismului, care a afectat şi afectează creştinismul mai mult decît orice altă religie (de ce?).

Dar poate şi mai important e faptul că această conştiinţă a unităţii spirituale, nu confesionale, a omenirii ar putea avea consecinţe incalculabile asupra păcii din lume, propovăduite, de altfel, de Iisus, care este condiţia împlinirii tuturor celorlalte speranţe de bine ale omenirii3.

  1. Cunoaştere şi Iubire

O reconsiderare a revelaţiei naturale, văzute nu numai ca o prezenţă a lui Dumnezeu în creaţie sau ca o prefigurare a venirii lui Hristos, ci ca o revărsare a iubirii divine asupra întregii omeniri înainte de venirea Mîntuitorului, este strîns legată de înlăturarea ignoranţei sau a greşitei cunoaşteri a celorlalte tradiţii, care sînt astăzi considerate fie ca idolatre (confundîndu-se zeii cu idolii, cînd în realitate ei sînt corespondentul simbolic al îngerilor), fie ca impersonaliste, ca panteiste etc. Este, aşadar, imperios necesară adîncirea, în spirit nepartizan, a cunoaşterii teologice atît a propriei religii, cît mai ales a celorlalte tradiţii şi confesiuni creştine. Este apoi la fel de necesară cunoaşterea cosmosului în lumea gîndirii filosofice contemporane şi a noilor descoperiri ale ştiinţei, nu pentru amendarea dogmelor şi principiilor creştine, care, revelate fiind, sînt adevărate, ci pentru a oferi filosofiei şi ştiinţei ajunse astăzi în impas, noi aspecte de reflecţie asupra adevărului cosmic şi a modalităţilor lui de apropiere de cunoaşterea metafizică.

  1. Teologie şi cunoaştere

Creştinismul este o doctrină a iubirii. A spus-o Iisus cu diverse prilejuri ale propovăduirii Sale: ,,Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum v-am iubit Eu pe voi…” (Ioan 13. 34). Dar la fel de categoric Iisus a propovăduit şi cunoaşterea, El Care s-a anunţat ca învăţător: ,,Voi Mă numiţi Învăţător şi Domn, şi bine ziceţi că sînt” (Ioan 13. 13), El Care a afirmat: ,,Eu sînt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14. 6) sau ,,Cunoaşteţi adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8. 32) şi Care l-a numit pe Duhul Sfînt ,,Duhul adevărului” (Ioan 15. 26), anunţînd în Cuvîntul de despărţire: ,,Viaţa veşnică aceasta este: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”(Ioan 1. 3).

Aceste adevăruri ar fi suficiente pentru a socoti creştinismul şi o religie a cunoaşterii care poate aduce nu numai mîntuirea şi eliberarea de această lume pentru a deschide calea spre desăvîrşire. Poate că acel care a îndreptat creştinismul mai ales spre iubire a fost Apostolul Pavel, care a înscris-o printre cele trei virtuţi cardinale, alături de credinţă şi nădejde spunînd: ,,Acum cunosc în parte; atunci însă deplin voi cunoaşte, aşa cum şi eu deplin sînt cunoscut” (I Corinteni 13. 12). Şi aită că acum, cînd după două mii de ani de creştinism, iubirea este sufocată de ură, căci Iisus însuşi a proorocit că ,,iubirea multora se va răci” (Matei 24. 12), acum cînd Iisus spune: ,,Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3. 20), socotim că este mai necesar ca oricînd să fie recunoscut Iisus şi nu poate exista re-cunoaştere fără cunoaştere. Poate la început această cunoaştere este doar teoretică, dar trebuie să devină după aceea, prin interiorizare şi asimilare, pură trăire căci ,,eşti ceea ce cunoşti”, şi nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti. ,,Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău şi cunoscut li-L voi face, pentru ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie într-înşii, şi Eu întru ei” (Ioan 1. 26).

Acum, cînd uitarea întunecă omenirea, cînd ignoranţa şi indiferenţa se extind, cînd atîtea dictaturi au interzis cunoaşterea spirituală, iar neoscientismul şi neospiritualismul o falsifică, acum este mai urgentă ca oricînd cunoaşterea ,,în duh şi adevăr”, care deschide o poartă spre Împărăţia cerurilor.

Aceeaşi cunoaştere, însă, pe care o acordăm propriei noastre religii, trebuie s-o îndreptăm şi spre celelalte tradiţii, străvechi şi autentice, care au multe adevăruri revelate şi care, fără să le contrazică pe cele creştine, le pot lărgi sensul, le pot lumina misterul, aşa cum am mai spus; căci nu celelalte tradiţii sînt duşmanii noştri, ci devierile lor, sectele, care le combat. Demonul încearcă să distrugă nu numai creştinismul, ci şi celelalte spiritualităţi. Cunoaşterea lor nu înseamnă sincretism, ci o posibilitate de a ne lărgi orizontul spiritual cu noi aspecte ale aceluiaşi Principiu, de a găsi noi puncte de convergenţă pentru a ajuta la edificarea acelor insule de adevăr la care satana să nu poată ajunge şi nici profeţii lui mincinoşi.

  1. Teologie şi ştiinţă

În afară de această cunoaştere teologică luminată de harul divin, este necesară şi o cunoaştere a lumii ,,văzute”, nu numai în planul realităţilor economice, sociale, etice etc., ci mai ales în planul gîndirii ştiinţifice şi filosofice. S-a spus – şi rămîne corect – că, la începuturile lui, creştinismul a înglobat unele adevăruri valabile ale gîndirii antice, fie că e vorba de platonism în ortodoxie sau de aristotelism în catolicism, cele două cumi ale gîndirii greceşti. Astăzi nu mai poate fi vorba atît de a îngloba ştiinţa şi gîndirea filosofică moderne, care nu au adus nimic nou în plan ontologic şi chiar gnoseologic, care să fie necunoscut sau necesar creştinismului. Sînt semne, dimpotrivă, că gîndirea, mai ales cea ştiinţifică, s-a apropiat mult de adevărurile creştine, trebuind ajutată să-şi recunoască limitele. În acest scop, nu trebuie respinsă încercarea ştiinţei de a-şi depăşi criza în care a intrat apropiindu-se de limitele domeniului său, în ciuda marilor reuşite tehnologice mai curînd nocive decît benefice. A existat şi va exista un interval ontologic între ştiinţă şi teologie, şi ambele discipline trebuie să fie conştiente de acest fapt. Omul de ştiinţă trebuie să aibă conştiinâa că sînt niveluri de existenţă care nu pot fi analizate şi cunoscute cu mijloacele sale, de la raţiune la instrumentele cele mai sofisticate. Nici microfizica, nici astrofizica nu-şi pot depăşi competenţele şi încercarea lor de a pătrunde pe niveluri superioare de existenţă e sortită eşecului, dovadă criza relativismului, a relaţiilor de nedeterminare sau a marelui ,,bum” (big-bang), ca şi a încercărilor unor teorii mai noi (morfologice, structuri disipative, fractali, holism etc.).

Dar şi teologia greşeşte cînd, vrînd să-şi apropie ştiinţa, coboară spre ea şi declară ,,raţionalitatea” lumii, căci nu cu raţiunea se poate pătrunde în lumea spirituală, ci cu intuiţia, mai ales cu intuiţia intelectuală, cu iubirea, cu trăirea în duh, care în mod evident nu sînt iraţionale, ci supraraţionale, căci există niveluri de existenţă supraindividuale, cum e nivelul angelic, pe care fiinţe ipostatice netrupeşti intră în relaţie cu omul prin epifanie şi nu prin raţiune sau experimente, fie ele oricît de sofisticate. Încercările omului de a asalta cerul cu rachete şi sateliţi, sau asaltul pămîntului de către OZN-uri, nu sînt decît iluzii sau arme ale demonului, inutle şi chiar malefice pentru o ştiinţă mărginită şi refractară la spiritual. Şi totuşi, sînt oameni de ştiinţă care par să fie conştienţi astăzi de limitele raţiunii şi par să accepte existenţa unei conştiinţe universale, dacă nu chiar a unui ,,Principiu” spiritual. Divizarea şi conflictele inter-religioase mai ajută însă destul ca să recunoască existenţa transcendentului. Ni se pare totuşi de bun augur, pentru apropierea ştiinţei de teologie, recunoaşterea de către ştiinţă a transparenţei limitelor care separă lumea bio-fizică de lumea subtilă (sufletească) şi pe aceasta de lumea spirituală. E o transparenţă care lasă deschisă posibilitatea unei comunicări cu entităţi şi fiinţe supraraţionale. Ştiinţa nu poate pretinde să cunoască tot universul, formal şi informal, cu raţiunea, şi cu atît mai mult teologia nu poate afirma raţionalitatea întregului univers, cînd recunoaşte că nu mentalul, şi deci raţiunea care îi aparţine, sau imaginarul sînt apte să se apropie de Dumnezeu, ci inima care e intuitivă şi nu raţională. Ni se pare o contradicţie evidentă a vorbi în acelaşi timp de o cunoaştere raţională exhaustivă şi de o cunoaştere cu inima, ale cărei posibilităţi de cunoaştere supraraţională sînt afirmate de Sfînta Scriptură şi de Sfinţii Părinţi. Ni se pare apoi greşită afirmarea infinităţii cosmosului, de care vorbesc unii ,,ştiinţifici” şi chiar unii teologi, cînd infinit e numai Dumnezeu, cosmosul fiind doar indefinit. De asemenea, dacă spaţiul şi timpul sînt o realitate pentru cosmosul raţional, ele nu au sens în lumea spiritului, în ierarhiile angelice.

De bun augur ni se pare însă recunoaşterea de către teologi şi chiar de către unii oameni de ştiinţă a ceea ce se numeşte ,,antropocentrism” deci a unor corespondenţe între structura omului şi structura cosmosului. Vechile tradiţii au recunoscut totdeauna asemănarea între macrocosmos şi microcosmos. Chiar în Rugăciunea domnească se spune ,,precum în cer aşa şi pre pămînt”, iar în Tabula smaragdina stă scris:

Un alt punct de divergenţă asupra căruia extremele încep să se apropie este cel al evoluţionismului cu care, evident, teologii nu pot fi de acord, lumea fiind creată de la început cu regnurile şi speciile ei, de către Dumnezeu, aşa cum ni se spune în Geneză (1. 11-13). Apariţia unor specii noi mai complexe nu trebuie înţeleasă ca o evoluţie a unei specii în alta (superiorul nu se poate auto-naşte din inferior), ci drept o consecinţă a unor intervenţii epifsnice, barierele între specii neputînd fi depăşite prin simple reacţii fizico-chimice, care pot duce cel mult la degradarea speciilor. Şi dacă ştiinţa microfizică a ajuns la limitele energiei şi a intrat într-un impas imposibil de depăşit pe cale raţională, spre acelaşi impas se îndreaptă şi microbiologia, din moment ce a atins unităţile energiei vii care sînt genele din ucleul celulei. Şi dacă în microfizică atingerea limitelor structurii energiei a dus la fisiunea şi fuziunea nucleului atomic, cu toate distrugerile care i-au urmat, acelaşi drum nefast pare să-l urmeze şi bioenergetica cu manipularea genelor, cu aşa zisa inginerie genetică de rău augur, cu clonarea care de curînd a atins şi embrionul uman. 4.

În sfîrşit, fără să mai înmulţim exemplele, ni se pare limpede că ştiinţa şi-a atins limitele şi dacă se va menţine în aceste limite, lucrul pare legitim, cum afirmă şi un mare teolog rus: ,,Teologia ortodoxă se împacă foarte bine cu orice teorie ştiinţifică despre univers, cu condiţia ca aceasta din urmă să nu-şi desfăşoare limitele sale şi să încerce să nege cu obrăznicie ceea ce este în afară de cîmpul său vizual.” (Vl. Lossky5). Ni se pare însă greşit ca teologia să forţeze aceste limite coborînd concepţia sa despre cunoaştere în domeniul raţiunii, cînd mijloacele ei de cunoaştere sînt de alt ordin, sufletesc şi spiritual, decurgînd din energiile increate, din care porneşte cunoaşterea prin intelect (nous) sau prin inimă (cardiognosia). Aşa cum am spus, apostolul Pavel însuşi vorbeşte de iubirea adevărului (agapen tes aleteias) şi de credinţa adevărului (pistei alteias) ( II Tesalonicieni 2, 10; 13),  ceea ce nu are nimic în comun cu o cunoaştere raţională. Eroarea este datorată şi confuziei unor termeni ca logos, nous, pneuma, ratio, dianoia etc. care sînt de cele mai multe ori traduşi prin raţiune. Dar cum pot fi raţionale iubirea (agape), contemplaţia (theoria) sau înţelepciunea (sophia), care sîn fiice ale credinţei şi ale harului? Raţiunea, imagi-naţia, memoria sînt facultăţi ale mentalului, specifice omului ca individ, dar care trebuie depăşite de omul ca persoană, ce trebuie    să-şi cunoască chipul interior, Sinele, prin intelect şi iubire, numai astfel putînd să-L cunoască pe Dumnezeu6.

 

  1. Simbol şi realitate

 

          Dacă acesta este unul din modurile prin care teologia trebuie să-şi clasifice ideile pentru a putea intra în dialog şi eventual chiar într-o înţelegere cu ştiinţa, există un alt domeniu în care teologia însăşi are nevoie de anumite limpeziri pentru a-şi înţelege propriile probleme şi mai ales pentru a pătrunde mai adînc în misterele cosmologiei şi chiar ale ontologiei. Am numit astfel domeniul simbolului fără de care legătura între pămînt şi cer cu greu se poate reface, aşa cum reinterpretarea unor adevăruri spirituale cu greu mai poate fi aprofundată. Sensul însuşi al creaţiei şi al creaturilor, pe toate nivelurile existenţei, nu poate fi deplin înţeles pe cale raţională, fără cunoaşterea înţelesurilor simbolice, care nu sînt altceva decît esenţele a tot ce există şi prin care se pot pătrunde multiplele aspecte supraraţionale ale realităţii. Fără să mai insistăm cu propriile explicaţii, vom da cîteva citate din unii gînditori şi teologi contemporani, ca şi din unii Părinţi, care nădăjduim să lumineze semnificaţia şi importanţa simbolului, nu numai ca mod de cunoaştere a universului, ci şi ca mod de trăire şi consacrare a existenţei.

          Teologul rus Pavel Evdokimov scrie, concentrat şi revelator: ,,Un semn ne informează, ne dă de ştire, ne arată (firma unui magazin, o bornă kilometrică). Un simbol este totdeauna în raport de apartenenţă şi de comuniune de esenţă cu ceea ce simbolizează, iar ceea ce simbolizează este prezent în propriul său simbol” (Ortodoxia, p. 243). Un alt teolog rus, Alex. Schmemann, merge şi mai departe, legînd simbolul de realitatea tainelor cînd spune: ,,Funcţia propriu-zisă a simbolului nu este a preînchipui (ceea ce presupune lipsa celui «preînchipuit»), ci a descoperi şi a se face părtaş cu cel descoperit. Despre simbol se poate spune că el nu «seamănă» cu realitatea pe care o simbolizează, ci este părtaş acestei realităţi (…) În noţiunea de simbol, simbolul este descoperirea şi prezenţa altuia, tocmai a unui altul real care, în condiţiile date, nu poate fi descoperit decît în simbol. Aceasta înseamnă, în cele din urmă, că simbolul real, cel iniţial, nu poate fi rupt de credinţă (…). Prin urmare, dacă simbolul presupune credinţă, atunci credinţa, în mod necesar, cere simbol. Spre deosebire de «convingeri» sau «opinii filosofice», credinţa este comuniune şi însetare de comuniune, este întrupare şi însetare de întrupare, de descoperire, de prezenţa şi acţiunea unei realităţi în alta. Aceasta şi este simbolul ce vine de la grecescul symbollo: a uni, a ţine la un loc” (Euharistia, taina împărăţiei, Bucureşti, 1993).

          Dar poate deplina caracterizare a simbolului o găsim la un mare gînditor tradiţional francez contemporan, René Guénon, pentru care simbolul este cea mai revelatoare expresie a realităţii sacre a creaţiei şi în acelaşi timp o cale de descoperire şi de trăire a acestei realităţi. ,,Pentru a pătrunde toată semnificaţia simbolului, trebuie să-l privim din perspectiva divină, dacă ne e permis să spunem aşa. Deja dacă constatăm că simbolul îşi are temeiul în chiar natura fiinţelor şi a lucrurilor, că este în perfectă conformitate cu legile acestor naturi, şi dacă ne gîndim că legile naturale nu sînt în fond decît o expresie şi ca o exteriorizare a Voinţei divine, nu ne permite acest fapt să afirmăm că acest simbolism este de natură non-umană, sau, în alţi termeni, că principiul său urcă mai departe şi mai sus decît umanitatea? Nu fără motiv s-a putut reaminti în legătură cu simbolul, începutul Evangheliei sfîntului Ioan «Întru început era Cuvîntul…». Cuvîntul, Logos-ul este în acelaşi timp Gîndire şi Vorbă în sine, El este Intelectul divin, care e «locul tuturor posibilităţilor»; în raport cu noi, El se manifestă şi se exprimă prin creaţie, în care se realizează în existenţa actuală unele din aceste posibilităţi care, ca esenţe, sînt conţinute în El din veşnicie. Creaţia este opera Cuvîntului; ea e, de asemenea, şi chiar prin aceasta, manifestarea lui exterioară; de aceea, lumea este un limbaj divin pentru cei care ştiu să-l înţeleagă: Coeli enarrant gloriam Dei. (Ps. XIX, 2) (…) Dacă Cuvîntul este Gîndire în interior şi Verb în exterior, şi dacă lumea este efectul Verbului divin pronunţat la ce există, în orice mod ar fi, avînd principiul în Intelectul divin, traduce sau reprezintă acest principiu în felul său şi după ordinea sa de existenţă; şi astfel, de la un nivel la altul, toate lucrurile se înlănţuie şi îşi corespund pentru a contribui la armonia universală şi totală, care e ca o reflectare a Unităţii divine însăşi.” (Simbolurile Ştiinţei sacre, Bucureşti, 1993).

          Această înţelegere a simbolului nu este însă specifică numai unor teologi şi gînditori contemporani. Ea îşi are originea în teologia Sfinţilor Părinţi şi în primul rînd a lui Dionisie Areopagitul şi a lui Maxim Mărturisitorul. Esenţială pentru cei doi este legătura strînsă între mysterion şi symbolon, între real şi simbolic. ,,La Maxim – spune Lars Thunberg – simbolul este totdeauna un vas în care e ascuns un adevăr (şi poate fi văzut, ca atare, ca expresie a întrupării mîntuitoare a Logosului), un vas a cărui funcţie este să devină transparent pentru conţinutul său. Acelaşi adevăr rămîne totuşi o «taină». Caracterul lui de mysterion (adevăr divin care, în mod natural, nu este accesibil omului) are nevoie de reprezentarea simbolului (…) Astfel, simbolul şi taina îşi corespund” (Omul şi cosmosul în viziunea Sfîntului Maxim Mărturisitorul, Bucureşti, 1999).

          Să spunem, aşadar, încă o dată, că simbolul este un mod de descoperire a unora din indefinitele şi inefabilele sensuri ale tainelor cuprinse în Logosul divin, ducînd astfel nu numai la îmbogăţirea cunoaşterii, ci şi la asimilarea unor adevăruri supra-raţionale, mergînd pînă la identificarea cu ele. Ni se pare aproape imposibilă o reînnoire a teologiei şi o adîncire a ei fără înţelegerea şi folosirea simbolului, fără trăirea lui din adîncul pînă în înălţimea tainelor divine.

  1. Ritual şi trăire

 

          Credinţa amplificată şi exaltată prin cunoaşterea contemplativă şi iubirea de Dumnezeu constituie temeiul desăvîrşirii spirituale a omului, iar realizarea ei are ca principal mijloc rugăciunea. Viaţa lumii creştine nu poate fi însă trăită fără pogorîrea harului în plinătatea Bisericii lui Hristos, prin slujitorii ei. Mai există însă cu adevărat o viaţă creştină autentică astăzi, cînd Biserica, cu preoţii şi credincioşii ei e o insulă înconjurată de valurile mulţimii profane care goneşte după avere, plăcere şi putere, indiferentă dacă nu ostilă cînd trece pe lîngă o cruce sau o biserică? Secularizarea a restrîns şi restrînge din ce în ce viaţa lumii creştine, iar influenţa ei are efecte pînă şi în interiorul bisericii, unde viaţa liturgică, deşi formal continuă, e din ce în ce mai anemiată de ignoranţa şi nevrednicia unor slujitori, de ritualismul formal şi de superficialitatea credincioşilor. Aşa cum spune teologul rus Alex. Schmemann: ,,Obiectul teologiei liturgice, aşa cum arată denumirea ei, este să pună capăt divorţului fatal între teologie pe de o parte, cultul şi credinţa pe de altă parte, divorţ care a avut consecinţe dezastruoase atît pentru teologie, cît şi pentru cult şi pentru credinţă. Şi care a făcut ca liturghia să nu mai fie înţeleasă cum trebuia de către popor, ce nu mai vede în slujbe decît nişte frumoase şi misterioase ceremonii la care asistă fără să participe cu adevărat. Acest divorţ a lipsit teologia de izvorul viu şi a făcut din ea un exerciţiu pentru intelectuali; a golit credinţa de conţinutul ei viu şi de referinţele ei reale”. (Din apă şi din duh, Bucureşti, 1992).

          Biserica trece, aşadar, printr-o criză care se va accentua odată cu extinderea secularizării inerente într-o societate de consum, democratică şi capitalistă, căci, aşa cum spune tot Schmemann: ,,Esenţa acestei crize constă în lipsa de concordanţă dintre ceea ce se săvîrşeşte şi înţelegerea Tainei care se săvîrşeşte, respectiv trăirea ei. Într-o măsură oarecare, această criză a existat totdeauna în Biserică; viaţa Bisericii, mai bine zis viaţa poporului bisericesc nu a fost niciodată desăvîrşită, ideală, dar, cu timpul, această criză s-a transformat într-o stare cronică, socotită normală, s-a transformat într-o «schizofrenie» sub obroc. Şi schizofrenia aceasta otrăveşte Biserica şi sapă la baza vieţii bisericeşti. Putem spune fără exagerare că trăim într-o epocă îngrozitoare şi periculoasă din punct de vedere spiritual. Este îngrozitoare nu numai din cauza urii, a divizării, a violenţei, ci, înainte de toate, pentru că se înteţeşte din ce în ce răscoala împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei Lui.” (Euharistia, Taina Împărăţiei, Bucureşti, 1993).

          Pentru a depăşi fie şi parţial această criză, sau cel puţin a opri sau încetini adîncirea ei, sînt necesare, pe lîngă întărirea celor trei virtuţi teologale, pe lîngă extinderea şi adîncirea cunoaşterii şi a simbolurilor de care s-a vorbit, şi o trăire rituală autentică, cel puţin a liturghiei, dacă nu şi a celorlalte slujbe ale cultului ortodox. Sau cum spune acelaşi teolog: ,,A face cultul înţeles din interior, a descoperi şi a simţi această epifanie a lui Dumnezeu, a lumii şi a vieţii pe care le cuprinde şi le comunică cultul, corelarea acestei viziuni şi a acestei forţe cu propria noastră existenţă şi cu problemele noastre – acesta este adevăratul obiect al teologiei liturgice” (Din apă şi din duh).

          În acest scop, se cuvine în primul rînd ca participarea la liturghie să se facă cu ,,teamă şi cutremur”, şi nu din obişnuinţă sau din obligaţie, sau pentru îndeplinirea unei datorii. Participarea trebuie să aibă loc din nevoia de a se ruga în comun în spaţiul sacru al Bisericii, de a primi binecuvîntarea preotului şi, odată cu ea, coborîrea harului care purifică şi sfinţeşte. Nu de o asistare convenţională ca la un spectacol, fie şi religios, avem trebuinţă, ci de o trăire a ritualului ca prezenţă a duhului, ca prezenţă a lui Hristos în euharistie. Este necesar să cunoaştem sensul simbolic, deci real, al liturghiei, ca drum spre jertfă a lui Hristos pe care să-l urmăm cu ochiul minţii şi să-l trăim cu duhul inimii.

          După acelaşi teolog Alex. Schme-mann, liturghia presupune adunarea credin-cioşilor bisericii împreună cu slujitorii ei în vederea împlinirii euharistice. Dar – adaugă el – ,,taina” a dispărut treptat aşa cum a dispărut şi evlavia sau s-a prefăcut într-un act individualist. Vorbind despre cauza acestei restrîngeri, Schmemann spune: ,,Este bine să începem analiza acestei «restrîngeri» de la noţiunea care, deşi ocupă un loc important în toate discuţiile despre slujirile bisericeşti, rămîne neclară şi diluată. Această noţiune este simbolul. De mult timp se vorbeşte despre «simbolismul» slujirii divine şi nu ne îndoim că ea este simbolică. Dar ce trebuie să înţelegem prin acest cuvînt, care este conţinutul lui concret?” Şi aici ni se pare că teologul rus aduce o contribuţie capitală la înţelegerea simbolului nu ca preînchipuire a unui eveniment din trecut, ci ca o reprezentare a realităţii acestui eveniment. ,,Cauza acestei căderi – spune el – este interpretarea simbolului nu numai ca ceva deosebit de realitate, dar în esenţa sa, chiar contrar realităţii (…). Dar pentru ca să apară această stare, a trebuit ca noţiunea de simbol să nu mai reprezinte realitatea, ci să fie transformată într-o antiteză a realităţii (…). Această stare a dus la înţelegerea simbolului liturgic ca «preînchipuire», dar chiar în măsura în care  preînchipuirea este necesară, ea nu este reală (…). Această separare, opunerea «simbolului» faţă de «realitate» stă astăzi la baza înţelegerii şi definirii Tainelor, în primul rînd a Euharistiei, avînd în centru învăţătura despre formele săvîrşirii tainei (…). Izvorul principal al acestei înstrăinări este negarea şi respingerea de către învăţătura latină a acelui simbolism propriu învăţăturii creştine despre lume şi om, despre întreaga creaţie care alcătuieşte baza ontologică a tainelor. Din acest punct de vedere, învăţătura latină este începutul căderii şi descompunerii simbolului care, pe de o parte este redus la ,,simbolismul de preînchipuire” şi se rupe de realitate, iar pe de altă parte încetează de a fi înţeles ca descoperire de bază a lumii şi a creaţiei (…)” (Euharistia…, cap. III-V).

Mai departe acelaşi teolog arată că ,,Biserica primară este tainică şi simbolică prin însăşi esenţa ei (…) pentru că totul se săvîrşeşte prin Duhul Sfînt, totul este în Duhul Sfînt şi toată împărtăşirea este a Duhului Sfînt”. Care este însă situaţia acum, se întreabă Schmemann? ,,Noi cunoaştem acum că definirea aceasta a dispărut din explicarea teologică a liturghiei, pe care teologia ortodoxă a împrumutat-o din Apus; şi a dispărut mai ales din cauza denaturării noţiunii-cheie de simbol din conştiinţa creştină, simbolul fiind contrapus realităţii şi astfel redus la ,,simbolism de preînchipuire” (…). Acum, putem şi trebuie să ne întrebăm: corespunde oare adevărului această înţele-gere a simbolismului contrapus realităţii? Corespunde oare această înţelegere sensului iniţial al noţiunii de simbol şi poate oare să fie aplicată la ,,legea rugăciunii” (lex orandi) creştine, la tradiţia liturgică a Bisericii? La această întrebare de bază eu răspund negativ. Sensul iniţial al cuvîntului ,,simbol” era cu totul diferit de ,,preînchipuiri”. Simbolul poate să nu ,,preînchipuie”, adică poate fi lipsit de ,,asemănarea” exterioară cu ceea ce simbolizează (…). Funcţia propriu-zisă a simbolului nu este a preînchipui (ceea ce presupune lipsa celui ,,preînchipuit”), ci a descoperi şi a se face părtaş cu cel descoperit. Despre simbol se poate spune că el nu ,,seamănă” cu realitatea pe care o simbolizează, ci este părtaş acestei realităţi (…). În noţiunea iniţială de simbol, acesta este descoperirea şi prezenţa altuia, tocmai a unui altul real care, în condiţiile date, nu poate fi descoperit decît în simbol.”

Consecinţa acestei semnificaţii a simbolului ca prezenţă a unei realităţi este faptul că el nu poate fi despărţit de credinţă ,,ca dovedire a lucrurilor nevăzute”. Credinţa este cunoaşterea că există o altă realitate care se deosebeşte de realitatea empirică, dar în care se poate intra, căreia îi poţi deveni părtaş şi care poate deveni ,,cea mai reală realitate”. Prin urmare, dacă simbolul presupune credinţă, atunci credinţa, în mod necesar, cere simol (…). O realitate descoperă pe alta, dar, şi aceasta e foarte important, descoperă numai în măsura în care simbolul însuşi este părtaş realităţii spirituale şi este capabil să o întrupeze (…).

,,Nu este nevoie să mai argumentăm, continuă Schmemann, că numai acest sens: iniţial, ontologic şi epifanic, al noţiunii de simbol se aplică la slujirea divină creştină. Şi nu numai că se aplică, dar nici nu poate fi desprins de ea. Esenţa simbolului este că în el se depăşeşte dihotomia realităţii şi a simbolismului ca nerealitate; realitatea se cunoaşte, înainte de toate, ca împlinirea simbolului, iar simbolul ca împlinirea realităţii. Slujirea divină creştină este simbolică nu pentru că ar cuprinde în sine diferite ,,preînchipuiri simbolice”. Da,     într-adevăr, le cuprinde în imaginaţia diferiţilor comentatori, dar nicidecum în ritualul şi lucrările sfinte. Slujba divină creştină este simbolică pentru că însăşi lumea, însăşi creaţia lui Dumnezeu este simbolică, tainică şi pentru că prin esenţa Bisericii şi prin destinaţia ei în lumea aceasta se descoperă împlinirea acestui simbol, realizarea lui ca ,,cea mai reală realitate”. (Euharistia…, cap. VI).

La această sinergie a ritualului şi a simbolului, se adaugă şi simbolismul icoanei şi al cîntărilor liturgice care vin să adîncească starea de trăire a rugăciunii, producînd în sufletul credincioşilor o vibraţie care nu este decît aşteptarea coborîrii harului. ,,În această stare, este de ajuns ca sufletul nostru se se întoarcă spre Dumnezeu în aşteptare. Nu e necesar ca sufletul să-L găsească pe Dumnezeu, ci să-L simtă prezent şi să simtă dragostea sa pentru El. E de ajuns mai întîi ca sufletul să fie în aşteptare”, spune André Scrima (Note asupra rugăciunii). ,,Sus inima” (sursum corda), spune preotul şi credincioşii răspund: ,,Avem către Domnul”. Această întîlnire a gîndului cu inima constituie axa pe care sufletul urcă într-un dor neasemuit de a se întîlni cu Iisus, dar care se realizează în momentul epiclezei şi apoi în momentul împărtăşirii. Simbolul se uneşte cu realitatea prezenţei lui Iisus în sufletul credinciosului.

Despre această semnificaţie a simbolului ca prezenţă reală şi despre trăirea rituală ca interiorizare a simbolului, vorbeşte şi R. Guénon, unul dintre primii gînditori care a repus pe adevăratul lui făgaş simbolul, nu numai ca dezvăluire a adevărului, a Cuvîntului divin, ci şi ca întrupare, ca trăire a Lui. ,,Într-adevăr, orice rit comportă în mod necesar un sens simbolic în toate elementele sale constitutive şi, invers, orice simbol produce (şi pentru aceasta e în mod esenţial destinat), pentru cel care îl meditează cu aptitudinile şi înclinaţiile cerute, efecte riguros comparabile cu acelea ale riturilor propriu-zise (…). S-ar putea spune, în acest sens, că riturile sînt simboluri ,,puse în act”, şi că orice gest ritual este un simbol ,,activ” (…) Rit şi simbol nu sînt în fond decît două aspecte ale aceleiaşi realităţi; iar aceasta nu e, în definitiv, decît corespondenţa care leagă între ele toate nivelurile Existenţei universale, aşa încît, prin ea, starea noastră umană poate intra în comunicare cu stările superioare ale fiinţei”. (Aperçus sur l’Initiation, cap. XVI).

Dacă, aşadar, cultul, cu ritualurile lui, trebuie să se axeze pe trăirea simbolurilor şi a rugăciunii în cadrul Bisericii, pe împărtăşirea cu harul ca prezenţă a lui Iisus Hristos, se pune întrebarea ce mai rămîne din această trăire a Împărăţiei atunci cînd credinciosul părăseşte biserica şi intră în împărăţia lumească în care astăzi este tot mai puternic ,,stăpînitorul acestei lumi”? Rămîne, vai, foarte puţin, chiar extrem de puţin. Ni se pare necesar, de aceea, ca duhul rugăciunii să se prelungească şi în viaţa de toate zilele, pentru a opri secularizarea şi a se reface sacralitatea vieţii cotidiene, pentru a continua pregătirea ca să putem trece din această pseudo-împărăţie în Împărăţia cerească. Dar despre aceasta am vorbit pe larg într-o altă parte (cf. Omul în tradiţia creştină). Ceea ce vrem să mai adăugăm aici este imperativul ca teologia să ia mai adecvat în considerare viaţa cotidiană a credinciosului, iar preotul să continue trăirea în comun cu enoriaşul său prin orice formă de asistenţă intelectuală, etică, socială etc. Căci dacă omul vine la biserică, în aceeaşi măsură preotul trebuie să meargă la el. ,,Iată, eu stau la uşă şi bat”, spune Iisus (Apocalipsa…). Acesta trebuie să fie şi actul preotului, act care trebuie să se transforme în comuniune prin iubirea de aproapele.

În sfîrşit, dacă cel puţin o parte din toate acestea ar fi împlinite, mai există o şansă ca ceea ce numim cultură să revină, dacă nu în fapt, măcar în duh, la cult, de unde odată, in illo tempore, s-a desprins. Şi deşi acest lucru nu pare probabil, căci nu se întorc apele Iordanului înapoi, el rămîne totuşi posibil pentru acei puţini care înţeleg taina ,,aducerii aminte”. Pentru aceasta niciodată nu e prea tîrziu şi oricînd vor exista cei aleşi care prin jertfa lor (sacrum facere) vor trăi şi vor transmite adevărul pînă în ultima clipă, a lor şi a neamului omenesc. Numai astfel Biserica va supravieţui în furtunile de foc ale Apocalipsei şi va pluti mai departe spre Parusia, vegheată de Hristos care o aşteaptă.

  1. Eshatologie şi Parusia

,,Dacă istoria omenirii a avut un început, ea va avea şi un sfîrşit”, spune S. Bulgakov (L’Épouse de l’Agneau, cap. VI). Poate că nu e vorba chiar de sfîrşitul lumii, ci de sfîrşitul unei lumi. Înaintarea istoriei, devenirea nu se face linear, ci în mod ciclic. Nu în sensul acelui ,,éternel retour” al lui Fr. Nietzsche, ci în sensul unei coincidentia oppositorum în care sfîrşitul nu este o întoarcere în cerc la început, ci o revenire în spirală, sfîrşitul unui ciclu fiind începutul unui nou ciclu.

Căderea omului este o realitate, nu numai cu prima cădere, aceea din rai, dar şi cu căderea omenirii istorice, lentă dar continuă, în cicluri mai lungi sau mai scurte, pînă la catastrofa finală, proorocită de Apocalipsa Sf. Ioan. În Cartea Facerii, după căderea din rai, primul ciclu al lumii se termină cu potopul lui Noe, anunţat de însuşi Dumnezeu: ,,Văzînd însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pămînt şi că toate cugetele şi dorinţele inimii lor sînt îndreptate la rău, în toate zilele, I-a părut rău lui Dumnezeu şi s-a căit că a făcut pe om. Şi a zis Domnul: «Pierde-voi de pe faţa pămîntului pe omul pe care    l-am făcut»”(Geneza 6, 5-6). Distrugerea prin potop nu înseamnă pieirea omenirii, căci germenii buni au fost salvaţi în arca lui Noe, prin ei începînd o nouă omenire, cu care Dumnezeu a făcut un nou legămînt. Şi omenirea post-diluviană a trecut prin mai multe cicluri în care, civilizaţii întregi, după ce şi-au atins culmea dezvoltării, au decăzut şi s-au stins, dînd însă naştere, de obicei prin migraţii, altor civilizaţii. Aceste ,,corsi e ricorsi” (Vico) ale omenirii au făcut necesară venirea lui Hristos, întruparea Fiului lui Dumnezeu însuşi, ca Fiu al Omului, dînd o nouă posibilitate omenirii de a se salva. Omenirea a continuat să decadă însă, cu tot revirimentul creştinismului. Iisus însuşi, în timpul propovăduirii Sale, a proorocit acest lucru în Cuvîntul Său eshatologic (Matei 24), anunţînd sfîrşitul acestei lumi, dar şi un nou început odată cu a doua Sa venire, odată cu Parusia. Acelaşi lucru îl spune, cu amănunte, apostolul Ioan, în Apocalipsa lui. Apare, aşadar, evident că, în decursul istoriei, omenirea decade din cauza păcatului originar, a forţei răului în lume şi a proastei alegeri a omului, dar ea renaşte periodic pentru că spiritul rămîne viu, pentru că Duhul Sfînt rămîne prezent în istorie. În acelaşi timp, însă, este prezent şi demonul, anunţat chiar de Iisus ca ,,stăpînitor al acestei lumi”. ,,De la o teocraţie tradiţională lumea ajunge iarăşi la o satanocraţie, înaintea unei ultime Parusii” (Paul Evdochimov, Ortodoxia).

În această perspectivă, pare ciudat faptul că unii teologi şi chiar unii Sfinţi Părinţi evită să vorbească despre decăderea spirituală şi despre sfîrşitul lumii, referindu-se numai la moartea omului, la judecata personală şi la judecata de obşte. Dar tocmai această judecată generală, cînd cea mai mare parte a omenirii va fi trecută prin foc şi vor rămîne doare cei aleşi, este o dovadă că istoria decade pentru a se putea reînnoi. Abia la a doua venire a lui Hristos, satan, balaurul cel mare, va fi aruncat în iezerul de foc şi va fi posibilă recrearea unui cer nou şi a unui pămînt nou.

Astăzi, cînd se aud trompetele îngerilor Apocalipsei, cînd natura însăşi, departe de a se umaniza, este asuprită şi nenaturată de acţiunile omului, cînd chiar creaţia umană lucrează în mare parte la distrugere, ni se pare necesar să se gîndească o nouă teologie a eshatonului, pentru ca cei care au urechi de auzit să înţeleagă şi pentru ca Biserica să se poată aduna şi să poată lupta împotriva cavalerilor Apocalipsei, pentru salvarea omenirii sau cel puţin a celor aleşi. Astfel, păcatele vestite celor şapte biserici, un simbol al întregii lumi, se vor amplifica şi vor duce la catastrofe inimaginabile, dacă Biserica însăşi nu se va pătrunde de sensul celor spuse de îngeri, dacă nu va fi nici fierbinte nici rece, ci doar căldicică şi va fi scuipată din gura Domnului (cf. Apocalipsa 3. 16).

În acest sens, este necesară acum, la răscruce de milenii, o nouă teologie care, fără să aducă atingere dogmelor, va descoperi unele sensuri noi în cuvintele lui Iisus, care să întărească rezistenţa Bisericii la asaltul forţelor Răului. Şi aşa cum la trecerea între primul şi al doilea mileniu creştin i-a trimis Dumnezeu ortodoxiei pe Sf. Simeon Noul Teolog, tot aşa acum, la trecerea dintre milenii, Sfîntul Duh ne va trimite un alt teolog înzestrat cu har, care, privind această lume ,,ieşită din ţîţîni” (out of joint) să lumineze calea celor ce Îl urmează pe Hristos, spre Parusia. Acum, cînd Antihristul dă tîrcoale, pare să fie necesară enunţarea unor noi adevăruri pentru ca omul lucid, cu credinţă şi cu dragoste de cunoaştere şi trăire, să poată deosebi duhurile şi să ţină aprinsă candela rugăciunii, în aşteptarea veacului ce va să vină, căci, aşa cum spune Serghei Bulgakov, unul dintre cei mai lucizi şi mai inspiraţi teologi contemporani, care nu ocoleşte problemele sfîrşitului lumii: ,,Cu toată unitatea neamului omenesc şi a rădăcinilor sale unice, acesta nu cunoaşte o împlinire armonioasă. Dimpotrivă, destinul său este tragedia cea mai sfîşietoare, la ieşirea din ultima luptă, simbolic descrisă în Apocalipsă. Istoria se va sfîrşi în catastrofă pentru a putea trece într-un nou eon, prin puterea harului lui Dumnezeu. Cît despre «progres» ca armonie a unei «infinităţi rele», el nu există şi nu va exista (…). Apocalipsa (împreună cu alte texte ale Cuvîntului lui Dumnezeu) este ca o nouă revelaţie pentru Biserică, este puterea interioară şi substanţa istoriei. Ideea călăuzitoare a acestei istoriosofii este că istoria Bisericii nu reprezintă un «progres» senin care să o conducă spre o rezolvare armonioasă în limitele timpului, ci o luptă şi o tragedie care se va sfîrşi printr-o catastrofă şi un incendiu universal, din care va renaşte însă fenixul veacului viitor (…). O asemenea istorie, ca «filosofie a sfîrşitului», este de natură pesimistă? Nicidecum. Este, dimpotrivă, concepţia despre lume cea mai viguroasă şi mai «energetică». Ea nu e nici optimistă, căci nu există o ieşire din această tragedie în limitele istoriei înseşi. E adevărat că, odată cu apropierea sfîrşitului, se ridică aurora şi cerul se luminează (…). Dar acolo jos, pentru ultima oară, oştile întunecate ale lui Gog şi Magog se strîng pentru a asalta «cîmpul sfinţilor» şi pentru a da bătălia de la Harmaghedon (Apoc. XVI, 17). Ca răspuns, oştile cerului şi ale pămîntului se adună în jurul Celui suit pe un cal alb, Numele Său fiind Cuvîntul lui Dumnezeu (Apoc. XIX, 11-13) şi nu vor înceta lupta pînă ce nu va veni sfîrşitul istoriei, învierea morţilor şi judecata de apoi” (L’Eponse de l’Agneau, cap. VI).

Florin Mihăescu

_____________

1 Cf. R. Guénon, Regele lumii, Ed. Rosmarin, Bucureşti, p. 199.

2 În hinduism, spre exemplu, pe lîngă aspectul impersonal al Principiului, denumit Brahma Nirguna, există şi aspectul personal, denumit Ishwara sau Brahma Saguna, care e propriu-zis creatorul lumilor. Iar Ishwara e caracterizat prin trei aspecte denumite Sacchitananda (Fiinţă, Conştiinţă şi Beatitudine) care fără să fie un echivalent al Treimii creştine, are totuşi unele aspecte comune.

3 Să remarcăm că în catolicism s-a făcut un început în acest sens, după Conciliul Vatican II: ,,Biserica catolică nu respinge nimic din ce este adevărat şi sfînt în aceste religii (necreştine). Ea priveşte cu un respect sincer la acele moduri de a acţiona şi trăi, la acele reguli şi doctrine care, deşi se deosebesc în multe privinţe de ceea ce ea însăşi crede şi propovăduieşte, reflectă totuşi o rază a Adevărului care luminează pe toţi oamenii” (Nostra aetate, no. 2).

4 Şi în domeniul sufletului, care nu e în întregime raţional, psihologia şi-a atins limitele, încercînd să le depăşească prin psihanaliza inconştientului şi prin parapsihologie. Dar aşa cum există un inconştient, deşi nu din el pleacă arhetipurile unui inconştient colectiv (Jung), există un supraconştient, sau o supraconştiinţă prin ale cărei facultăţi, intuiţia şi intelectul, şi nu prin raţiune, se poate cunoaşte lumea spirituală.

5 Cf. Vladimir Losky, Teologia mistică a Bisericii de răsărit, Anastasia, Bucureşti, 1991.

6 Să amintim că în isihasm se vorbeşte de coborîrea ,,minţii în inimă”, ceea ce înseamnă propriu-zis o unificare, nu a raţiunii şi sentimentului, ci a intelectului şi intuiţiei, pentru a atinge pacea spiritului.

*****

Florin Mihăescu, Mit şi simbol în Vechiul Testament

(Bucureşti, Editura Arhetip, colecţia „învăţătură Creştină”, 2003, 144 p.)

Deşi titlul de pe copertă – cel luat în consideraţie în articolul de faţă – apare pe pagina de titlu a cărţii inversat {Simbol şi Mit în Vechiul Testament), de bună seamă că nu aceasta este surpriza majoră a noii apariţii editoriale semnate de unul dintre cei mai vechi membri ai cenaclului teologico-literar Euxin din foişorul bisericii maramureşene din Titan.

Structurată în două părţi – Cartea Facerii şi Ieşirea şi Arhetipuri iniţiatice -, ca orice demers ştiinţi­fic, cartea cuprinde, pe lîngă bibliografia selectivă din final, şi o Prefaţă, o Introducere şi o Anexă. Scopul lucrării este interpretarea simbolică a celor trei planuri cosmice: informal, subtil şi terestru, urmărindu-se în etape acţiunea forţelor spirituale ale cunoaşterii, ale iubirii şi ale puterii (cf. Prefaţă, p.5).

Cum despre Vechiul Testament şi despre Biblie, în general, s-au scris şi se vor scrie, desigur, nenumărate volume, cititorul îşi pune de la început întrebarea: ce aduce nou încercarea lui Florin Mihăescu?

Mai întîi, cred, perspectiva este originală. Bun cunoscător al operei lui Rene Guenon şi co-editor al scrierilor lui Vasile Lovinescu, încă destul de puţin cunoscute, Florin Mihăescu propune recitirea simbologică a Vechiului Testament. (Precizez că simbologia ambiţionează să interpreteze lumea, după cum afirma Goethe, într-o cheie tulburătoare: Tot ce se petrece este simbol). Repovestirea cosmogoniei, a antropo-genezei, a episoadelor importante avîndu-i ca protagonişti pe Adam, Avraam, Moise, Iov, Iacob şi Ilie se face însă cu aluzii la întreaga Scriptură (de exemplu: „Dar în legea veche, credinţa înseamnă justiţie. Abia în legea nouă, credinţa va aduce iertarea prin iubire” – p. 27; „drama lui Iov ocupă tot intervalul în care fiinţa umană îşi caută sensul şi împlinirea unei vieţi de suferinţă care nu-şi găseşte egal în plan imediat decît numai în suferinţa lui Iisus” – p. 83; „Totuşi provocarea lui Satan e unică în Vechiul Testament. Ea reapare în Noul Testament[,] între altele[,] în cele trei ispitiri ale lui Iisus, la începutul propovăduirii Sale” – p. 86 etc). Avantajele unei asemenea recitiri sînt, pentru omul grăbit al secolului al XXI-lea, importante, întrucît sînt reiterate, pas cu pas, toate simbolurile veterotestamentare (care se regăsesc, desigur, şi în mitologia, în fol­clorul, în literatura şi în celelalte creaţii artistice ale popoarelor, inclusiv în acea aşa-zisă „a şaptea artă”, alcă­tuită 95% astăzi din kitschuri comerciale. Este o producţie filmică dominată de năucitorul eclectism ameri­can ce tinde, ca un monstruos Cronos modern, să le devoreze pe toate celelalte în aceste ultime două secole de decadenţă spirituală). Astfel, „răul – afirmă Florin Mihăescu din această largă perspectivă – face parte din creaţie, [întrucît] el nu este nimicit” (p. 40), iar semnele potopului, indicate, cum se ştie, prin cele două păsări, corbul şi porumbelul, capătă conotaţii generale: „Culorile negru şi alb indică nu numai dualitate lumină-întunerief,] dar şi moarte-viaţă, rău-bine etc.”(p. 41). Pînă aici, nu aflăm nimic nou faţă de critica literaturii simboliste (a se vedea, de exemplu, orice comentariu literar al poeziei bacoviene Decor). Cum apare însă interpretat mai departe cunoscutul pasaj avîndu-l protagonist pe Noe? Iată: „Ca şi la prima creaţie[,] apare mai întîi negrul şi apoi albul, ceea ce spune mult despre începerea creaţiei cu noaptea, cu indistincţiunea sub­stanţei primordiale [la fel ca în mitologia tuturor popoarelor, adaug]. Corbul poate să aibă, desigur, şi altă semnificaţie, şi anume aceea de curăţire [a] terenului de stîrvurile potopului. Porumbelul este însă acela care anunţă un pămînt nou, purificat. In limbaj alchimic, aceste păsări reprezintă opera la negru şi opera la alb: aşa cum soarele răsărit în prima zi pe pămînt reprezintă opera la roşu, cele trei faze ale oricărei realizări spir­ituale” (s. mele, M.F.). E limpede, aşadar, că Florin Mihăescu depăşeşte obişnuitele locuri comune din criti­ca şcolară (şi precizez că nu folosesc această comparaţie în sens peiorativ faţă de demersurile oamenilor Şcolii!).

Interesante (chiar dacă discutabile!) sînt părerile autorului chiar şi strict la nivelul repovestirii Cărţii Cărţilor. Pasajul obscur al dezvelirii trupeşti a lui Noe (Atunci a începui Noe să fie lucrător de1 pămînt şi a sădit vie. A băut vin şi, îmbătîndu-se, s-a dezvelit în cortul său – Facerea 9, 20, 21), sună, în versiunea sa: „Interpretarea beţiei lui Noe ca o desfrînare (Ioan Hrisostom) ni se pare o înţelegere doar morală, care nu justifică blestemarea lui Ham ce a destăinuit-o fraţilor săi. E vorba mai curînd de o beţie mistică, de o stare exta­tică, de un ritual esoteric, iniţiatic, în timpul căruia Noe este surprins de Ham. Goliciunea lui Noe este o despuiere secretă, este un ritual iniţiatic practicat în taină (Noe fiind singur în cort), iar fapta lui Ham este o dezvăluire imprudentă pe care ceilalţi doi fraţi o acoperă, fără să-l privească pe Noe (…) Faţa lui Noe[,] ca şi faţa lui Moise, în timpul extazului nu poate fi privită direct fără consecinţe grave (…)” (p. 42).

De asemenea, Cartea lui Iov este abordată ca tragedie sacră de o complexitate, o forţă şi o sfîşiere unice, din unghiul liniilor esenţializate, hieratice ale unei perspective metafizice şi simbolice care încearcă să-i descopere tainele (cf. p. 83 ş.u.). îndrăzneaţă mi se pare îndeosebi analogia „procesului lui Iov”, „inten­tat” de cei patru prieteni ai săi, cu procesul lui Socrate şi, mai departe, cu procesul lui Iisus. Mai mult, Iov cel „căutător de esenţe”, este asemănat şi cu eroii literari Oedip şi Hamlet. Recunosc, e ademenitoare, pînă la un punct, perspectiva propusă de Florin Mihăescu: „Nobleţea omului este aceea de a înţelege, de a refuza ceea ce nu înţelege. Luciditate şi cunoaştere cu orice preţ, iată metoda lui Iov.” (p. 103); dar amestecarea pla­nurilor mă nedumereşte, întrucît ea presupune, cred, anularea acelui mereu necesar „duh al deosebirilor”. Eseistic, totuşi, întreg subcapitolul Iov: Suferinţă şi Cunoaştere, se ridică la cotele superioare ale genului. Nu mă pot reţine de a ilustra printr-un pasaj memorabil: „Tăcerea lui Dumnezeu e poate cea mai mare pia­tră de poticnire a lui Iov, şi cu atît mai mult a noastră. Ea se transformă în piatra din capul unghiului atunci cînd Dumnezeu răspunde. În această tăcere a lui Dumnezeu nu trebuie să vedem indiferenţa Lui, ci răspun­sul Lui apofatic. Cine se poate ridica pînă la această înţelegere e nu numai un mîntuit, ci şi [un] îndumnezeit.” (pp. 105-106). Dacă repovestirea zguduitoarei istorii a lui Iov nu aduce, pentru cunoscători, elemente impre­vizibile, de o noutate hermeneutică demnă de atenţie este însă finalul eseului intitulat Dincolo de sufe­rinţă: ”Alchimic vorbind – scrie F.M. – Iov este redus la starea operei la negru. Gol am ieşit din pîntecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în sînul pămîntului… (1.21). Se produce un proces de reîntoarcere la sub­stanţă, de regressus ad uterum, sînul matern care-l aşteaptă fiind mormîntul (…)” (pp. 108-109). În această surprinzătoare perspectivă, suferinţa lui Iov este identificată drept aqua corosiva; prietenii veniţi să-l con­soleze „sînt pînă la un punct maeştrii lui spirituali” (mi se pare forţată aserţiunea!); trecerea de la răspunsurile prietenilor la răspunsul lui Dumnezeu este „o scară iniţiatică pe care Iov urcă de la disperarea morţii la lumi­na divină (…), fiecare vorbire (…) însumînd 22 de trepte, tot atîtea cîte litere are alfabetul ebraic (…)”. În fine, în chip uimitor, este implicat şi simbolismul arborelui sephirotic. După cum ştiu consumatorii de literatură ezoterică, acesta este structurat în trei coloane: „una de stînga substanţială, obscură, feminină şi alta de dreap­ta esenţială, luminoasă, masculină” aflate în echilibru graţie coloanei mijlocii „divina Coroană”, urcînd „spre realitatea increată, spre perfecţiunea cerului în care se realizează unificarea tuturor dualităţilor în Principiul suprem {El Elion)”. După cum arată Jules Boucher (La symbolique maçonique, Paris, 1953) şi Fr. Warrain (La Théodicée de la Kabbale, Paris, 1949), Coloana se află deasupra capului lui Adam Kadmon, împărăţia la picioarele sale, Inteligenţa şi înţelepciunea de o parte şi de alta a capului, Graţia şi Forţa îi sînt braţe, Victoria şi Gloria – picioare, Frumuseţea îi corespunde inimii, iar Temeiul – organelor genitale2. în conti­nuare, Florin Mihăescu avansează aserţiunea că, întrucît „atît Iov [,]  cît şi Dumnezeu pomenesc în vorbirea lor de constelaţiile Ursa Mare, Găinuşa (Pleiadele) şi Orion”, „par să răzbată din Cartea lui Iov ecouri din vremea civilizaţiei atlante (Pleiadele, fiice ale lui Atlas)” (p. 117). Chiar dacă nu sîntem receptivi ori în acord intelectual deplin cu astfel de analogii străine ortodoxiei, cred că merită reţinute măcar concluziile eseului: „[Iov] denunţă modul de a înţelege suferinţa şi dreptatea în vremea sa, împotrivindu-se unei etici conserva­toare şi sterile. El propune în schimb o etică a luptei pentru adevăr şi justiţie şi chiar o schimbare a rapor­turilor dintre om şi Dumnezeu, bazată nu pe o supunere formală, ci pe un dialog viu, pe o apropiere şi chiar o comuniune cu El prin cunoaştere. în acest mod[,] Iov se salvează3 nu numai pe sine[,] ci şi pe prietenii săi şi[,] deci [,] popoarele pe care le reprezintă. El apare astfel ca un real reformator religios şi social. Rolul lui este acela de dizolvant, dar şi de regenerator al unei tradiţii sclerozate.” (pp 117-118).

Aceleaşi analogii neobişnuite pentru ortodocşii adînciţi numai în lecturile „permise” le întîlnim şi în capitolul II. Luptă şi cunoaştere: Iacob (Lupta lui lacob cu îngerul): „în această noapte începe ruga lui Iacob [,]  care este în mod paradoxal o luptă4. Această noapte este opera la negru alchimică. Este începutul oricărui drum spiritual care pleacă de la separarea de lume din noaptea singurătăţii (…)” (p.120); „în tehni­cile tantrice o anume lovitură la baza coloanei vertebrale, deci aproape de încheietura coapsei, serveşte la trezirea forţei latente, la trezirea lui Kundalini, care[,] odată evertuată[,] porneşte ascendent şi se transformă în energie spirituală” (p.121) etc.

în mod similar, în ultimul capitol al cărţii, dedicat proorocului Ilie Tesviteanul, Florin Mihăescu echivalează cu „opera la roşu” momentul răpirii la cer a sfîntului şi cu „opera la alb” realizarea în plan per­sonal a lui Ilie, apreciat drept „om perfect”, „om paradisiac” (p.126), cu „o misiune care se extinde asupra lumii întregi şi asupra veacurilor pînă la sfârşitul timpurilor” (p. 128).

Cititorul acestor rînduri se/mă întreabă: constituie, oare, cartea lui Florin Mihăescu o lectură „de folos”, aşa cum recomandă orice duhovnic? Altfel formulat: nu sînt cumva smintitoare aserţiuni ca acelea pe care le-am citat în această succintă cronică?

Răspund concluziv: lucrarea Mit şi Simbol în Vechiul Testament scrisă de Florin Mihăescu poate fi citită doar cu Biblia şi cartea de Rugăciuni zilnice alături. în felul acesta, duhul deosebirilor poate opera deci­siv la nivelul fiecărui receptor în parte.

12 august 2003.

Mihai FLOAREA

____________

  1. Lecţiunea autorului din citatul de la pagina 42 a cărţii „pe” este greşită.
  2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, voL. 3, Bucureşti, Editura Artemis, p. 220.
  3. în text, cuvîntul a suferit o greşeală tehnoredacţională, fiind tipărit „slavează”. Am făcut această menţiune în treacăt, erorile de acest tip fiind abundente (v. paginile 5,6,7,12,17,35,38,51,53,57,60,68,70,73,75,77,79,83,84,86,88,90,92 etc), ceea ce impune o notă slabă corectorului angajat de editură. în privinţa greşelilor de punctuaţie – şi ele abundente, aşa cum se poate vedea din citatele pe care le-am dat! -, cititorul îşi poate face o idee despre natura lor din faptul că am pus între paranteze drepte, […], acele semne omise de autor sau de tehnoredactor… Despre erorile gramaticale – morfologice şi sintactice – existente în carte mă văd nevoit, şi de această dată, aşa cum am mai făcut-o şi cu altă ocazie, să fac, în treacăt, cîteva menţiuni. Dacă autorul şi/sau redactorii apelau la asistenţa unui filolog,, s-ar fi eliminat dezacordurile (ca acelea de la pagina 70: „Era evident vorba de două cicluri de belşug şi lipsă, vaca şi grîul, laptele şi pîinea fiind un simbol al fertilităţii, dar şi al salvării, ca şi vinul şi pîinea.” corect: Era, evident, vorba de două cicluri de belşug şi lipsă, vaca şi grîul, laptele şi pîinea fiind simboluri în acelaşi timp ale fertilităţii, dar şi ale salvării, ca şi vinul şi pîinea. ; ori acela de la pagina 116: „Căci nu numai un arbore închipuia aceste sephiroturi, ci şi corpul unui om.”, corect: {…)nu numai un arbore închipuiau [=predicatul] aceste sephiroturi. ci şi corpul unui om [=subiectul multiplu]. Observ, în plus, tendinţa autorului, neconformă cu sintaxa, de a alcătui enunţuri fals independente – propoziţii ori fraze – introduse prin conjuncţia subordonatoare concluzivă „căci”. Astfel, fraza citată de la pagina 116 ar trebui extinsă, fiind inclusă într-una mai amplă, elementul regent al concluzivei fiind, de fapt, verbul „să vadă” din enunţul precedent, incorect despărţit prin punct de acela citat), construcţiile sintactice inacceptabile care încalcă relaţia de simetrie obligatorie de tip: pe de o parte – pe de altă parte (ca acelea de la paginile 6 şi 129) ori de tip: atît – cît şi (precum cel de la pagina 53), formele incorecte ale verbelor de conjugarea a II-a a apărea şi a reapărea (nu se admit formele „vor apare”, „va reapare”; asemenea abateri se găsesc la paginile 13, 36,48,49,50) ş.a.
  4. în notă, Florin Mihăescu trimite la unul dintre autorii ezoterici frecventaţi: Jacob Bhöme, care „interpretează tot episodul ca pe o agonie, apropiind-o de rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani, ceea ce parţial şi pînă la un punct poate fi susţinu

Despre credinţă

Există în viaţa fiecărui om momente extreme de uimire, de bucurie sau de suferinţă pentru care nu ai nicio explicaţie logică sau raţională. Simţi ceva care te depăşeşte. În aceste momente e imposibil să nu te întrebi de unde acele stări şi ce te face să fi copleşit de prezenţa lor. îţi spui, de multe ori, că vin de la destin, dar ce e destinul şi de unde vine? Simţi că asupra ta s-a lăsat o putere suprafirească pe care n-o înţelegi. Şi dacă eşti sincer cu tine însuţi, nu poţi să nu te gîndeşti că ceva te depăşeşte, că nu totul poate fi explicat prin cauze materiale, prin procese fizico-chimice. Sufletul tău presimte atunci că este atins de o altă putere decît cea a simţurilor sau a energiilor naturale.

Astfel descoperi, dacă n-ai facut-o mai înainte, credinţa ca posibilitate de legătură cu o putere supraumană, cu o putere divină, care în fond e înlăuntrul tău, dar n-o înţelegi decît în momente dramatice sau binecuvîntate. Dacă citeşti începutul Bibliei (Vechiul Testament), afli că omul a fost creat de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”. Acest lucru n-ai cum să-1 demonstrezi, pentru că depăşeşte mintea umană, dar credinţa îţi spune că un bob din puterea divină e în tine, căci ai fost făcut după chipul lui Dumnezeu.

Un germen de credinţă există, aşadar, în fiecare om, căci în fiecare stă de veghe de la naşterea sa, chipul divin, care e temeiul credinţei. Uitarea acestui chip sau profanarea lui sub ispita răului, a păcatului, duce însă la întunecarea credinţei. Trezirea ei este condiţia înţelegerii şi a încrederii în rostul vieţii tale. Această trezire are loc atunci cînd Providenţa divină ne luminează şi ne dă putere, cînd ne atinge suflul harului ceresc în împrejurări din cele mai neaşteptate, căci prilejuri pentru această trezire a credinţei nu lipsesc din viaţa nimănui, cu condiţia să nu fie respinse, fiindcă nimic nu se poate face împotriva libertăţii omului de a alege, de a primi sau de a refuza darul divin. Este suficientă de multe ori o întrebare asupra rostului existenţei, care simţi că te depăşeşte, ca să se trezească gîndul spre o putere supraumană, în care nu mai poţi să nu crezi. Alteori dezgustul şi saţietatea unor patimi pot întoarce faţa omului spre cer, trezind credinţa într-o atotputere tainică şi pură. De cele mai multe ori însă, suferinţa şi încercările vieţii pot fi prilejul descoperirii credinţei împotmolite în ispitele existenţei. Sunt şi întîlniri cu oameni de bine, care ne pot deschide poarta credinţei, aşa cum singurătatea poate fi uneori un drum spre adîncurile sufletului unde stă ascuns grăuntele credinţei, care aşteaptă să încolţească. Sub forma încrederii, nicio lucrare umană nu poate izbuti fără credinţa în realizarea ţelului propus. Şi atunci cînd această lucrare e dusă pînă la limita puterii omeneşti, nu se poate ca această limită să nu devină transparentă şi să nu întrevezi dincolo credinţa în altceva, în chipul nevăzut la Fiinţei supreme şi să nu simţi nevoia să te aşezi în faţa unei icoane şi să te rogi.

Dumnezeu a gîndit lumea şi a creat-o prin Cuvînt, dar a facut-o din iubire, avînd Credinţa că ceea ce face e bine şi frumos. Credinţa este deci darul făcut de Dumnezeu omului pentru a-i putea recunoaşte Chipul şi Numele. Ea porneşte dinlăuntrul omului şi urcă spre cer cu mai mică sau mai mare intensitate după puterea rugăciunii omului. Ne naştem cu ea, o purtăm în noi, o putem spori sau o putem uita, dar n-o pierdem şi o putem trezi din somnolenţă fie şi în ceasul al unsprezecelea pe patul de moarte. Niciodată nu e prea tîrziu. Ea ne susţine chiar cînd nu ne dăm seama, chiar atunci cînd o negăm. Credinţa e simţul nostru de orientare care ne atrage spre cer. De cele mai multe ori o risipim pe drumurile vieţii cotidiene diminuîndu-i forţa, pe care şi-o poate regăsi însă dacă pleacă din inimă. Atunci credinţa devine o oglindă care luminează Chipul divin, încălzindu-1 în noi. Ea este aşadar maxima concentrare a trăirii noastre cu faţa la cer. Ea nu are nevoie de semne ca să devină certitudine, aşa cum spune Iisus apostolului Toma: „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut” (In. 20,29).

Pentru omul obişnuit credinţa se manifestă mai ales cînd o punem la încercare, în momentele de suferinţă, de răscruce. „Credinţa ta te-a mîntuit” – spune Iisus celor mai mulţi dintre bolnavii vindecaţi. Credinţa este şi un remediu sigur în lupta cu răul din lume, cu demonul. Ea nu trebuie însă să fie condiţionată de împliniri imediate. Ea trebuie să fie încrezătoare în puterea Celui Care o dă: „Orice lucru veţi cere cînd vă rugaţi să credeţi că l-aţi şi primit şi-1 veţi avea” (Mrc. 11,24). Încrederea şi răbdarea sînt însoţitoarele credinţei.

Dacă puterea credinţei poate fi nemăsurată, şi invers, cu o credinţă ezitantă nu realizezi nimic. „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Mt. 14, 31), îi spune Iisus lui Petru în timpul furtunii pe mare. Credinţa trebuie ţinută trează şi întărită, una din rugăciunile omului trebuind să se refere la credinţă: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele” (Mrc. 9,24), spune tatăl copilului vindecat de Iisus. Rezerva noastră de credinţă trebuie mereu reînnoită şi susţinută de rugăciune, ambele susţinute una pe alta: „Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune veţi primi” (Mt. 21,22), spune Iisus. Credinţa şi rugăciunea sînt cele două aripi cu care inima noastră poate urca spre cer.

Dar credinţa mai are nevoie şi de altceva, de suportul sufletului prin voinţa de a înfăptui binele, care întăreşte credinţa şi o integrează în viaţă. Credinţa susţinută de rugăciune şi întărită de voinţă ajută harul să coboare şi să consfinţească faptele noastre bune. „Adevărat vă spun că dacă aveţi credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici acolo şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Mt. 17,20).

Florin Mihăescu

PREDICA DE PE MUNTE ȘI LUMEA MODERNĂ       1

Creştinismul a dat un chip nou omului vechi, a instaurat o nouă condiţie umană al cărei „cod” este Noul Testament şi, în special, cele patru Evanghelii în care ne vorbeşte cuvântul lui Iisus însuşi prin trimişii săi; iar în Evanghelii chintesenţa învăţăturii sale este cuprinsă în Predica de pe munte. Aici este sinteza noii condiţii umane, iar miezul acestei sinteze sunt Fericirile, cu care dealtfel predica începe. Dacă nu ne-ar fi rămas nimic altceva din învăţătura lui Iisus, această predică ar fi fost, poate, suficientă pentru instituirea unui mod de viaţă creştin, al cărui scop principal era cîştigarea împărăţiei cerurilor.

După 2000 de ani, condiţia umană în lumea creştină s-a schimbat însă radical. Nu vrem să analizăm nici cauzele, nici evoluţia acestei schimbări. Îi constatăm, însă, neîndoielnic efectele dezastruoase, cel puţin în plan spiritual. Ne punem atunci întrebarea ce mai rămâne în viaţa modernă din comandamentele lui Iisus? Și ce s-ar mai putea schimba în această viaţă pentru a ne apropia, fie şi în intenţie, de modelul cristic?

Vom urmări succesiv liniile de viaţă propuse de Iisus în cele trei capitole ale Evangheliei după Matei (5-7), încercând să vedem ce se mai aplică în lumea noastră şi ce şanse mai sunt să se revină, fie şi parţial, la originar. Sau, în extremis, ce adaptări ar fi posibile pentru ca să se piardă duhul celor spuse de Iisus. Avem exemplul lumii occidentale care, din adaptare în adaptare, din agiornamento în agiornamento, a ajuns la o intensă devalorizare, dacă nu la o totală secularizare.

 

Capitolul 5

Versetul 21-26 u.„Să nu ucizi; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă”; sau „eu vă spun vouă: că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă’f(21-22). Desigur, crime au fost totdeauna în lume, începând cu omorul lui Abel de către Cain, şi societatea a încercat să le stăvilească, pedepsindu-le. Dar astăzi violenţa şi criminalitatea sunt în creştere, iar legile nu le mai pot descoperi şi pedepsi decât în mică parte. Se vorbeşte tot mai mult de crima organizată, de adevărate mafii ale crimei şi de tot mai puține posibilităţi de a le stăvili. Cât despre războaie, nimic din trecut nu pare să fi depăşit amploarea şi ororile celor două războaie mondiale. Și oricum e prima dată când omenirea are la îndemână mijloacele necesare (armele atomice) ca să se autodistrugă. Cât despre genocid, e deajuns să spunem că în trecut nici nu exista termenul. Bellum omniun contra omnes (Hobbes) nu mai e acum doar o maximă filozofică, ci e pe cale să devină o realitate sumbră. Conflicte endemice, religioase, etnice, sociale etc sfâşie cu încetinitorul, dar distrugător, aproape întreaga planetă. Ca să nu mai vorbim de „terorism” care e chiar o invenţie demonică a secolului nostru. Cât despre „lupta pentru” pace”, şi ea o descoperire modernă, iniţiată de dictaturi şi continuată de democraţii, este o simplă lozincă, dacă nu chiar o parodie.

Imediat după păcatul uciderii, Iisus pune mânia, adică nestăpânirea pătimaşă care are drept urmare extremă violenţa. Iată o plagă care a pregresat evident în omenire, căci ea nu se mai limitează azi doar la războaie sau la cazuri particulare, dar a pătruns în viaţa cotidiană. În familie, pe stradă, în ziare, în filme, mai ales la TV, nimic nu se mai rezolvă fără mânie şi violenţă. Agresiunea verbală sau fizică ne întâmpină la tot pasul, justificând parcă maxima: homo homini lupus. Până şi în sport aşa zisul „fair play” se transformă adesea în violenţă, ca să nu mai vorbim de sporturile care au Ia bază violenţa: (box, fotbal american hochei,etc). Iisus îndeamnă la împăcare, dar câte conflicte se mai rezolvă astăzi prin bună înţelegere, câte procese se mai termină prin împăcare. Iar compromisul nu e decât o formă de amânare, de temporizare a unor conflicte şi violenţe care reizbucnesc din nou mai virulent.

„Să nu te desfrânezi”, spune Iisus (27- 32). Dar dacă este vreun viciu pe care aşa zisa libertate 1-a exacerbat la maximum, acesta este desfrâul. Familia, ca celulă a societăţii, suferă prima, căci se dezagregă rapid. Dar desfrâul începe astăzi de la adolescenţă, iar virginitatea la vârsta căsătoriei este o aberaţie. Cât despre cerinţa lui Iisus să nu te uiţi la o femeie fără să o pofteşti (28), cum mai e posibil acest lucru când felul de a se îmbrăca al femeilor este o continuă provocare, iar libertatea s-a transformat în permisivitate Şi în libertinaj. Alături de violenţă, desfrîul e poate viciul cel ma distrugător, prefigurând „fiara şi prostituata” din Apocalipsă. Cine se mai autopedepseşte („Să-şi scoată ochiul, să-şi taie mâna”), ca să nu păcătuiască, fie şi în sens figurat, şi cine se mai poate înfrâna când 1atot pasul ispitele sunt tot mai agresive. Poate doar unii schimnici retraşi în pustiu. Dar şi acolo turismul năvăleşte aducând, pe lângă poluare, şi ispitele.

„Să nu juri strâmb” …(33) Nici   măcar   sub jurământ, în procese, nu se mai respectă acest comandament. Atunci cârid justiţia însăşi nu e coruptă sau coruptibilă. Și cum ar fi altfel când dreptate a fost înlocuită cu dreptul unor legi care se fac şi se desfac după bunul plac şi în folosul puterii care conduce. „Cuvântul tău să fie da, da şi nu, nu”(37). Astăzi, când la fiecare pas omul îşi dă „cuvîntul de onoare” pentru fiecare fleac, şi nu-l respectă, cuvîntul s-a bagatelizat până la batjocură.

Iisus mai cere ca, „dacă cineva te loveşte peste obrazul drept să-l întorci şi pe cel stâng” (39). Mă îndoiesc că vreun om mai reacţionează astfel în vremea noastră. Mai degrabă îl loveşti tu peste ambii obraji, de unde încăierări în localuri sau chiar în plină stradă. Mai spune Iisus – cine-ţi vrea haina, să-i dai şi cămaşa. Îndemnul e inutil, căci astăzi eşti dezbrăcat complet fără voia ta. Generozitatea nu mai are obiect.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (44) Iată într- adevăr o piatră de poticnire ce n-a lipsit nici în lumea veche. Dacă această singură spusă a lui Iisus ar fi împlinită, toate celelalte rele s-ar risipi. Mai e însă capabil un om modern de aşa ceva, cînd nu-i iubim nici pe cei apropiaţi, cînd cele mai distrugătoare conflicte pornesc din familie? Lipsa de iubire se preface până la urmă în ură.

„Rugaţi-vă pentru cei ce vă prigonesc”. Lumea nu se mai roagă nici pentru ea, dar pentru vrăjmaşi. Încă o dată se poate afirma că, din lipsă de iubire, de înţelegere, de îngăduială, pleacă majoritatea relelor lumii modeme.

Și Iisus încheie acest capitol al Predicii de pe munte cu versetul: „Fiți voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” (48). Cei vechi se mai gândeau poate la desăvârşire. Astăzi imperativul este să trăieşti cât mai intens plăcerea şi puterea. Un fel de „carpe diem” împins până la extrema satisfacere a simţurilor.

Capitolul 6

Dacă în prima parte a predicii sale Iisus pare să arate viciile majore ale oamenilor şi recomandă ca soluţie generală iubirea şi ca ţel al vieţii desăvârşirea spirituală, în partea a doua el arată căile de urmat pentru a transforma viciile în virtuţi şi a te putea apropia astfel de Dumnezeu. Prima cale este aceea a milosteniei, adică a facerii de bine. Ea derivă din iubirea de oameni manifestată practic, nu numai declarativ. Condiţia ca milostenia să fie primită nu numai de om ci şi de Dumnezeu este ca ea să fie făcută cu smerenie, fără trufie şi fără ostentaţie. Nici propria conştiinţă nu trebuie să se automulţumească cu milostenia. „Să nu ştie dreapta ce face stânga” (3). Fapta bună trebuie ascunsă de ochii lumii, trebuie interiorizată pentru a primi răsplata divină, care şi ea este ascunsă. Ea nu e o demonsraţie, ci un sacrificiu care-l ajută pe aproape, dar te transformă şi pe tine – mai este astăzi milostenie? Mai este, dar tot mai rară. Sunt tot mai puţini samariteni, şi tot mai mulţi cei care trec indiferenţi pe lângă suferinţa oamenilor; cu atât mai indiferenţi cu cât au mai multe posibilităţi să ajute. Milostenia trebuie cerşită, nu pleacă din proprie iniţiativă. Dar exemplul cel mai sfidător de faptă bună este „sponsorizarea”, care se face nu din iubirea pentru om sau pentru un ţel nobil, ci pentru obţinerea de reclamă şi de folos personal. O milostenie răsplătită este o milostenie anulată. Nu mai e o jertfă, ci o etalare a bogăţiei şi a trufiei pentru „publicitate”. Mai rău decât la făţarnici care, cel puţin, o făceau în numele lui Dumnezeu. Slavă Domnului că mai sunt încă excepţii!

A doua cale spre Dumnezeu este rugăciunea, încercarea de comunicare, de apropiere de El. Și aici, cu atât mai mult, totul trebuie făcut în ascuns. Este nevoie de interiorizare, de reculegere, de concentrare pentru a avea acces la harul divin. Rugăciunea nu trebuie să fie atât o cerere de foloase vizibile, cât o concentrare în tăcere, cu vorbe puţine şi cu maximă smerenie. Fie şi numai ridicarea privirii interioare spre Dumnezeu e deajuns pentru că „Tatăl vostru ştie ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El” (8).

In ortodoxia noastră rugăciunea pare să fie încă o cale urmată de credincioşi, atât în biserică, cât şi acasă, în singurătate. Dar dacă bisericile sunt încă pline, cantitatea credincioşilor este infimă faţă de numărul populaţiei, cei mai mulţi fiind din rândul populaţiei sărace. Iar calitatea credinţei este foarte îndoielnică. Pentru că rugăciunea ar trebui să meargă mână în mână cu cunoaşterea lui Dumnezeu şi a textelor sacre. Ignoranţa credincioşilor e însă notorie, cei mai  mulţi  necunoscând  nici  măcar

Evangheliile. Catehizarea prin familie a dispărut aproape complet, iar cea prin şcoală şi biserică se face

Superficial și sporadic. Ignoranța și indiferența câștigă tot mai mult teren și trebuie să ne întrebăm dacă bisericile apusene sunt goale sau pline doar de turişti, iar Dumnezeu mai e pomenit doar din obişnuinţe

verbale (Doamne fereşte! Doamne ajută!). Atâta timp cât rugăciunea mai e prezentă şi sinceră, mai sunt

speranţe ca viaţa spirituală să nu se stingă. Spunerea în comun la biserică a rugăciunii Tatăl nostru ni se

pare un imperativ absolut necesar.

In sfîrşit, a treia cale spre cer este postul, înfrînarea nu numai de la mâncare, ci şi de Ia tot

ce atrage spre lumea profană. Nu o asceză monahală se cere de la credincioşi, ci o îndepărtare de tot ceea

ce risipeşte, diluează sau înstrăinează credinţa. Astăzi, când asaltul tentaţiilor e atât de puternic,

capacitatea de renunţare, de viaţă simplă, firească, naturală, sobră devine o necesitate. Lumea nu- şi dă

seama cât de dăunătoare este pentru viaţa spirituală goana după ceea ce se cheamă confort, care nu e

sinonim cu o viaţă decentă, ci implică o atracţie pentru superflu, pentru artificial, pentru plăceri, pentru

distracţie. Confortul material este astăzi cel mai mare duşman al vieţii spirituale. Cine se mai

mulţumeşte astăzi cu o sărăcie demnă, cu o viaţă cumpătată şi chivernisită. Rispa pare să fie legea, şi

ea nu mai are nimic comun cu postul sau asceza. Nu necesarul îl condamnă lisus, ci încărcarea cu ne-necesarui care este caracteristic confortului. Într- o lume a individualismului trufaş, gălăgios şi ahtiat

după noutăţi inutile şi goană după plăcere, milostenia, rugăciunea şi postul sunt aproape uitate.

Revigorarea lor prin biserică ar fi un prim pas spre întărirea credinţei.

Remediul pe care lisus îl propovăduieşte este unul radical: „adunaţi- vă comori în cer…” (20). Viaţa

pămîntească nu trebuie să ne acapareze inima şi gândul, căci Dumnezeu are grijă de trebuinţele noastre, cum are grijă de florile câmpului şi de păsările cerului. Și imperativul categoric vine să ne spună ferm şi minunat: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă ” (6- 33). Atâta timp cât nu uităm acest lucru, nu este totul pierdut. Astăzi când „stăpînitorul acestei lumi” își exercită puterea de iluzionare în toate domeniile, mai e credinciosul în stare să separe şi să aleagă între ceea ce e benefic şi malefic, între cer şi pământ? Căci oricum nu poţi sluji la doi domni (24). Dar lumea slujeşte lui Mamona aproape fără să-şi dea seama, crezând că face bine; şi acesta e cel mai mare pericol. Iluzia vieţii obişnuite, confortabile este sursa secularizării existenţei umane pentru că favorizează indiferenţa spirituală. Si astăzi viaţa obişnuită înseamnă aparataură electronică, TV, distracţie, autoturism, politică etc. Toate nu fac decât să robotizeze viaţa şi să răspândească uitarea de Dumnezeu. Mai poate exista în aceste condiţii nădejdea unei redresări spirituale ? Poate că da, atâta timp cât mai există amintirea Numelui lui lisus. Dar dacă omul cade şi sub amintire?

Capitolul 7

In sfârşit, a treia parte a Predicii de pe munte se referă încă o dată Ia atitudinea omului faţă de societate, la relaţia lui cu lumea. Această relaţie trebuie să fie de înţelegere şi de iubire, şi nu de judecată. „Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (1). Să nu ne preocupăm de răul vecinului, ci de răul din noi (paiul şi bârna). Lumea e dezordonată pentru că noi suntem risipiţi. Nu terbuie să ne iluzionăm că vom îndrepta lumea „aruncând mărgăritarele la porci” (6). Poate părea curios, dar lisus se ridică împotriva propagandei religioase. E deajuns să-i tratăm pe cei din jur cu bunătate şi înţelegere pentru ca să-i îmblânzim. „Câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor” (12). Dar poate pericolul cel mai mare pe care-1 subliniază Capitolul 7 sunt profeţii mincinoşi, „Feriţi- vă de pooroci mincinoşi…”(15), spune lisus. De ce ? Pentru că ei răstălmăcesc adevărul, ei deformează Cuvîntul, care este simbolul lui lisus însuşi. Ei sunt uneltele demonului, care este „domnul minciunii”. Dar astăzi lumea e plină pe lângă ignoranţă, de propagatori ai minciunii pe toate drumurile, amplificaţi de mass-media care e o culme a profeţiilor mincinoase. DemonuLa reuşit să transforme cuvântul lui Dumnezeu în telejurnal şi talk-show-uri, în tele-novele care propagă de cele mai multe ori erotismul şi violenţa. Arta însăşi a devenit mincinoasă pierzându-şi calitatea de martor şi mărturisitor, de exaltare a arhetipurilor şi nu de imago infernis. Chiar şi arta sacră bisericească se degradează de multe ori în kitsch, devenind atrăgătoare prin sentimentalism şi naturalism, sau prin absurdul imaginativ. Ce să mai spunem de ştiinţă care, fără să-şi recunoască limitele, se erijează în singură deţinătoare a adevărului, degenerând în scientism şi promovând o tehnologie care, când nu e ptovocatoare de război, produce confuzii şi tinde să robotizeze lumea, într-un globalism dezumanizant.

În opoziţie cu acestă permisivitate generalizată, cu domnia violenţei şi a erotismului, cu mondializarea scientismului şi cu pseudo-idealul vieţii confortabile, toate produse ale unei libertăţi înţelese pe dos, lisus a cerut răspicat: „Intraţi pe poarta cea strimtă… ‘(13) care singură duce în împărăţia cerurilor, deschizând calea spre desăvârşire. Acestea sunt imperativele unei vieţi spirituale: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide” (7). Dar din nefericire lumea modernă îşi clădeşte casa pe nisipul iluziei, şi nu pe stânca duhului (26). De aceea bilanţul existenţei_ oamenilor moderni este negativ şi lisus le va spune la judecata din urmă: „Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la mine cei ce lucraţi fărădelegea” (23).

Cele trei capitole ale predicii de pe munte se termină cu trei îndemnuri pe care Ie repetăm în ordine inversă, care este ordinea lor ascendentă: 1) „Intraţi pe poarta strâmtă”; 2) „Căutaţi mai întâi împărăţia Iui Dumnezeu şi dreptatea ei…”; şi 3) „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este”. Câţi dintre oamenii lumii moderne mai cunosc aceste sensuri ale predicii lui lisus, şi câţi  mai  încearcă să mediteze Ia ele, dacă nu să Ie urmeze, rămâne să ne întrebăm. De răspunsul pe care- 1 vom da, depinde viitorul lumii.

Înainte de a da răspunsul   lumii moderne, să revenim încă o dată la Predica de pe munte. Chintesenţa ei este conţinută încă de la început în cele nouă Fericiri care constituie, ca şi cele trei îndemnuri amintite, o scară a dumnezeirii. Am insistat în altă parte asupra sensului suprem al Fericirilor care deschid omului împărăţia cerurilor şi calea spre fața lui Dumnezeu. (Din păcate, sunt destule biserici în liturghia cărora aceste Fericiri sunt omise). Mai este nevoie să arătăm atunci d lumea modernă nu numai că ignoră, dar este în imposibilitate să înţeleagă şi să practice   plânsul mângâietor, blândeţea, setea de dreptate, adevărata milostenie, dar mai ales sărăcia cu duhul, inima curată, pacea interioară (isihia)? Mai este în stare de jertfă pentru lisus, ca să aibă acces în împărăţia cerurilor, ca să-1 vadă pe Dumnezeu şi ca să realizeze suprema calitate de fii ai lui Dumnezeu? Cu rare, din ce în ce mai rare excepţii, evident Nu. Fericirile sunt poate exemplul cel mai elocvent al rupturii care s- a produs între omul modern şi predica lui lisus, ruptură care împiedică revenirea spre creştinismul originar şi accelerează degringolada lumii spre Apocalipsă.

Se va spune însă că şi în vremea lui lisus erau oameni care deviau de la principiile expuse de El, erau oameni puţin credincioşi pe care dealtfel El îi mustră. Desigur, dar atunci erau doar indivizi sau mici categorii, majoritatea ascultându-l şi urmărindu-l pe lisus, uimiţi de învăţătura lui. Ca să nu mai vorbim   de primele secole creştine când sobornicitatea era o realitate şi puterea  credinţei ducea până la jertfă, la martiriu. Unele din relele denunţate de lisus erau puţin răspîndite şi oricum ele erau  frânate de o Biserică puternică, de o morală a credinţei, de o teamă de   pedeapsa divină. Astăzi dreptatea lui Dumnezeu a fost înlocuită cu „drepturile omului” atât de relative când nu sunt contradictorii şi chiar aberante. Lumea nu numai că nu mai are conştiinţa păcatului şi nevoia de a-1 ispăşi, dar îl ignoră pur şi simplu. De 2000 de ani, în loc să-1 urmeze pe Iisus, lumea a tot coborât, s-a tot depărtat de El, ajungând să-i uite până și Numele sau să-1 răstălmăcească (a se vedea „Jesus Christ super-star”). Această katastază s-a accentuat în ultimele secole, concurând cu viteza mijloacelor de transport şi telecomunicaţie.

De ce totuşi această transformare negativă ridicolă? Pentru că „stăpânitorul acestei lumi” este astăzi mult mai puternic, iar omul mult mai slab. Iisus însuşi a prevăzut acest lucru şi a avertizat lumea la Cina cea de Taină cînd, retrăgîndu-se, a spus: „Iată vine stăpânitorul acestei lumi (Princeps hujus mundi, Arhe tou cosmou); el nu are nimic în Mine” (loan 14-30). Sub impulsul demonului, lumea a evoluat tot mai atrasă de gravitatea infernului. Această evoluţie s-a făcut de la spiritualitate la materialism, de la credinţă la raţionalism şi scientism, de la altruism la egoism şi individualism, de la viaţa naturală la viaţa artificială a industrializării, de la libertate la permisivitate, de la iubire la patimă, de la cunoaşterea lui Dumnezeu la ignoranţă, de la fervoarea credinţei la indiferenţă şi enumerarea ar putea continua.

Aşa numitul progres material al acestei lumi, atât de precar şi de iluzoriu, el neavând nimic cu Fericirea, a dus la secularizarea vieţii până la dezumanizare. Mai poate fi întârziată omenirea din drumul ei spre neant? Teoretic, da. Pentru aceasta ar trebui reactivată spiritualitatea cu toate calităţile ei enumerate mai înainte, ar trebui ca lumea să revină la Predica de pe munte. Nimic însă din ceea ce ne înconjoară nu mai merge în sensul spuselor lui Iisus. Biserica ar trebui să militeze pentru cunoaşterea şi urmarea acestei Predici, insistând asupra căutării împărăţiei lui Dumnezeu cu orice preţ. Puţini o vor urma, dar aceşti puţini trebuiesc păstraţi şi întăriţi, pentru a se putea număra printre cei aleşi la sfîrşitul vremurilor printre cei care vor spune: „Maranata! Vino Doamne!” Rolul Bisericii este să mărturisească în continuare, cu putere, de pe acoperişuri, împărăţia cerurilor, lepădarea de sine şi urmarea lui Iisus, pentru cei care mai au urechi să audă, până nu va fi prea târziu. Pentru că va veni vremea, dacă n-a şi venit venit, când Iisus va spune din nou: „Cu urechile veţi auzi, dar nu veţi înţelege, şi cu ochii vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Căci inima acestui popor s-a învârtoşat, şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă, şi să se întoarcă, şi Eu să-i tămăduiesc pre ei”(Matei 13,14,15). Atunci va fi prea tîrxiu, dacă nu este de pe acum prea tîrziu. Nu ne rămâne decât să ascultăm glasul de pe urmă al lui Iisus către biserica din…: uIată. Eu stau la uşă şi bat..” (Apoc.3.20 – 22). Mai este poate timp să-i deschidem, ca El să intre la noi, şi noi să intrăm în El. Amin!

Florin Mihăescu

DE LA ENERGIILE INCREATE LA ENERGIA ATOMICĂ

Problema capitală a lumii contemporane mi se pare impasul în care au intrat cunoaşterea, ştiinţa şi sora ei filosofia, ajungând la limitele înţelegerii lumii fizice, depăşind evident capacitatea de explicare raţională a omului. Trecerea peste aceste limite, transcendenţa (în sensuri multiple) este, pe de altă parte, de domeniul doctrinelor metafizice care stau în centrul marilor religii. Se pune atunci întrebarea dacă mai există în lumea noastră o posibilitate de racordare a ştiinţei şi religiei, după acel mare „crah” din perioada Renaşterii care a dus la dezagregarea unităţii lumii în conştiinţa umană.

Pentru a încerca să urmărim această problemă (fară să sperăm, desigur, într-o rezolvare, ci poate doar într-o mai bună definire) am ales o realitate care le este comună religiei şi ştiinţei, încercând s-o privim din această dublă perspectivă. Și această realitate este energia, chiar dacă termenul are semnificaţii multiple într-un domeniu sau altul. Nu încercăm să propunem aici o soluţie la această problemă (poate nici nu mai există), ci numai să arătăm un punct de vedere din care contradicţiile actuale dintre religie şi ştiinţă s-ar putea transforma în complementarităţi, ceea ce ar constitui totuşi o şansă  de echilibrare teoretică a lucrurilor, dacă nu de unificare a lor.

Pentru a nu se crea confuzii, atragem încă de la început atenţia că termeni ca energie, vibraţie, rezonanţă  etc. nu au nimic comun cu termeni asemănători vehiculaţi de mişcări ocultiste, pseudospirituale sau neoscientiste (ca New Age, de exemplu), fiind realităţi fizice care pot fi luate ca suporturi simbolice pentru a înţelege mai bine unele realităţi spirituale.                                                                                                                                                   \

INTRODUCERE

Cel mai mare mister al Creaţiei este creaţia insăşi şi legătura ei cu Dumnezeu Creatorul. Cum se poate ca Dumnezeu absolut să creeze o lume relativă? Logic, acest mister nu poate fi înţeles. Căci dacă e lipsa de comună măsură, deci o discontinuitate între Dumnezeu şi Creaţie, atunci Dumnezeu nu se poate manifesta decât emanaţionist, ceea  ce ar duce la pierdere de substanţă şi la panteism; iar dacă este continuitate, aceasta presupune o relaţie de la cauză la efect, ceea ce ar duce la concluzia că Dumnezeu e de aceeaşi natură cu creaţia. Metafizic, misterul poate fi însă înţeles; căci Dumnezeu ca Atotposibilitate se manifestă interior prin creaţie pentru că altfel s-ar limita pe El însuşi. Creaţia este deci posibilitatea divină de a se manifesta în Sine, definindu-se astfel catafatic printr-o maximă keneza1. Teologic, misterul Creaţiei este exprimat în formula dogmatică a „creaţiei din nimic*’ (ex nihilo). Este o exprimare apofatică, paradoxală,  care  spune că nu este nimic în afară de Dumnezeu şi El nu are nevoie de nimic ca să creeze lumea, existenţa ca posibilitate în El însuşi din veşnicie şi doar exteriorizată 4a un moment dat, moment dealtfel atemporal2.

Simbolic, acelaşi mister este exprimat prin lipsa de comună măsură între infinit și orice număr care este inclus în infinit, acesta nefîind un număr; sau prin exprimarea  că orice cuvânt, ca simbol  al manifestării există in tăcerea originară, simbol al atotposibilităţii divine.

  1. Energiile increate

Manifestarea lui Dumnezeu prin creaţie a început să fie mai bine înţeleasă în Patristica Ortodoxă odată cu Dionisie Areopagitul, apoi cu Maxim Mărturisitorul şi mai ales cu Grigore Palama care a stabilit limpede distincțiile între esenţă (ousia) sau natura sau fiinţa Dumnezeirii, între Treimea ipostatică personală şi Intre energiile increate şi lucrarea lor creatoare (energia). „L’ideé principale du palamisme est qu’il existe, entre l’essence transcendante, une manifestation multiforme de Dieu dans Ie monde, son rayonnement par Ies energies increés” (Bulgakov.22), sau „Toute ce qui existe „hors” de Dieu ne peut exister que par sa „volonté” ou „energie” (…) Il n’y a pas de „nature” (essence) sans „energie” ou mouvement” -(Maxim Mărturisitorul. Ambigua), sau „Le deux natures du Christ  presupposent deux energies ou deux volontes” (Maxim Mărturisitorul), sau „Dieu se manifeste dans tous Ies êtres par ses forces (dynameis) se multipliant sans quitter son unité” (Lossky. Vişjon de Dieu).*

Nu există aşadar creaţie fără exteriorizarea unei energii divine care impune creaţiei dinamismul mişcării care este vibraţie. Actul pur al lui Dumnezeu se imprimă creaţiei prin energiile sale care-l transformă în act dinamic creator, mişcare ritmică, -deci vibraţie. Desigur, termeni ca: mişcare, dinamism, energie, vibraţie, etc. Trebuie înţeleşi simbolic prin extinderea acestor termeni din lumea fizică în lumea spirituală, care altfel, strict raţional, n-ar putea fi înţeleasă. Simbolurile sunt implicite în lumea noastră care, fiind  o reflectare a lumii spirituale, este plină de sens analogic şi de corespondenţe. De acest simbolism al termenilor şi al expresiilor trebuie ţinut seama în tot ce priveşte originile (lucrările) creaţiei aşa cum sunt „povestite” în Biblie şi în toate textele sacre. Simbolul nu înseamnă însă identificare ci doar analogie, aici pe verticală.

Ce sunt aceste energii increate și cum se manifestă ele în lumea creată  o spune indirect (prin simbol) Moise în cartea Facerii (1.3): „Şi a zis Dumnezeu: -să fie lumină’* (fiat lux). Creaţia începe prin „duhul lui Dumnezeu care se purta pe deasupra apelor”, energjilie divine în aspectul lor distinct şi indistinct, haotic. Ea începe aşadar, sonor şi luminos, prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin apariţia Luminii, care sunt cele două forme de energie. Duhul provoacă mişcarea care se propagă ritmic, deci vibratoriu. De aici afirmaţia, reluată nu numai de teologi şi filozofi, ci şi de oameni de ştiinţă, că universul este vibratoriu3.

Aceleaşi energii apar şi în Creaţia lumii după Ioan Evanghelistul: „întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul… Întru el era Viaţa şi Viaţa era Lumina oamenilor” (In. 1.1-4). Iată Cuvântul şi Lumina care se transformă în viaţă, prin miracolul energiilor divine, se transformă în dinamismul creaţiei. Viaţa însăşi este deci energie dinamică vibratorie pe toate nivelurile ei, văzute şi nevăzute.

  1. Energiile create: lumile angelice

Prima exteriorizare a energiilor increate în energii create a dus la formarea  cerurilor, adică a lumilor angelice, ordonate în nouă ierarhii aşa cum au fost întrevăzute de Dionisie Areopagitul. Aceste ierarhii sunt în fond nivele de energie spirituală, iar îngerii sunt entităţi ipostatice vibratorii, incorporale care comunică între ei şi cu diferitele ierarhii printr-un fel de rezonanţă care formează împreună un imens Vortex (Sferic) Universal4. Ei reprezintă în acelaşi timp prima expresie în existenţa cosmosului nevăzut a atributelor, deci a numelor divine, arhetipuri exemplare pentru lumea umană (asemănate uneori cu ideile platoniciene). Acestor nume le corespund, în multe tradiţii, numere  care sunt încă o expresie a naturii lor vibratorii, a ritmurilor universale. (Mundum segunt numeri).

Îngerii sunt simbolizaţi de multe ori prin raze de lumină, ca energie vibratoare luminoasă, ca tot atâtea reflexe ale luminii divine prin intermediul energiilor increate. Ei sunt numiţi de aceea „lumini secunde”. „Fiecare raza a Fiinţei, ieşind din unitatea sa totală fără să înceteze să rămână în ea, dă naştere unei fiinţe unice, singulare. Existenţa îngerului este o astfel de raza ieşită din soarele unic. Fiecare coexistă cu celelalte raze de care e inseparabil şi care constituie împreună „conul”, ansamblul deplin al cerului intelectual” (Bulgakov. Scara lui Iacob. p.76) „Îngerii sunt inteligenţe suprasensibile, radiaţii ale Logosului”, spune acelaşi teolog. Aceste radiaţii se manifestă însă mai degrabă fulgurant, ca tot atâtea scântei divine, ca tot atâtea clipe înşirate pe o rază, simbolizând veşnicia (sau mai degrabă perpetuitatea).

Sunt numeroase texte în Biblie care atestă caracterul luminos al îngerilor începând cu Metatron, „îngerul feţei”, care este înger de lumină. Acest înger a fost iniţial Lucifer, „purtătorul luminii”, devenit după cădere înger al întunericului. Iisus însuşi spune, reluându-l pe Isaia, „Am văzut pe Satana căzând din cer ca un fulger”. Este lumina fulgerantă, în cădere. Iar după căderea omului din rai, poarta este păzită de un Heruvim (sau doi) cu sabia de foc. De remarcat că în relaţie cu căderea, lumina se transformă în foc arzător, substanţa ignifică a infernului. Numeroasele apariţii ale îngerilor în lumea oamenilor (angelofanii) au un aspect luminos manifestându-se ca viziuni. Acelaşi simbol luminos este reprezentat  de mulţimea ochilor care acoperă figura heruvimilor (polymata). În unele .figuri îngerii sunt simbolizaţi prin roţi de foc deci prin vortexuri vibratorii.

Dar nu numai prin vibraţii luminoase sunt simbolizaţi îngerii, ci şi prin vibraţii sonore, inaudibile   dar   facându-se   auzite  in   cursul   numeroaselor   angelofonii.   Cuvântul   divin   se exteriorizează la îngeri prin laudele pe care le aduc necontenit Creatorului. Aceste laude, manifestate pe fiecare nivel angelic, formează „corurile” sau cetele îngereşti, iar muzica lor este o însumare de vibraţii care alcătuiesc „armonia sferelor”. Doxoîogia creştină nu este altceva decât un reflex, o imitaţie audibilă a acestei armonii inaudibile urechilor omeneşti. Multe angelofanii în Biblie, nu sunt altceva decât mesaje divine exprimate inteligibil prin vocea îngerilor, ca de exemplu Buna Vestire. Alteori ele îşi fac simţită prezenţa prin sufluri, printr-o boare care nu este altceva decât o vibraţie sonoră ca o bătaie de aripi a îngerului, simbol al propagării ritmice a suflului universal (pneuma)5. Are loc astfel între înger şi om un fel de rezonanţă care amplifică prezenţa angelică şi o face sensibilă sufletului uman. Ne întrebăm dacă „asimţirea” de către om a îngerului păzitor nu are loc printr-un astfel de fenomen de rezonanţă, atunci când omul se „acordează” în rugăciune pe aceeaşi lungime de undă sau pe aceeaşi frecvenţă, exprimate simbolic, cu îngerul său. Inspiraţia însăşi, în manifestările sale superioare, nu este decât o asemenea rezonanţă între ideea angelică şi sufletul uman.

Dacă Dionisie Areopagitul a explicat în termeni teologici structura ierarhiilor angelice, nimeni n-a facut-o mai sensibilă, în termeni poetici şi simbolici, decât Dante în Divina Comedie :

„Când roata-al cărei joc înveşniceşti

râvnit de ea, mă prinse cu-armonia

ce-a dăinuit pură sferelor cereşti…

Iar noul cânt şi-n cer lumina toată

stârniră-n mine atare dor de-a şti

ce pricini au, cât-n-am simţit vreodată. (Paradiş I, 76-84)

Această lumină se roteşte cu viteze (deci cu vibraţii) din ce în ce mai mari în spirale ascendente în jurul polului divin, simbolizat de „motorul imobil” al lui Aristot:

Citindu-mi visarea-n ochi, stăpâna dragă  (Beatrice)

De-al, ei grai cu glas care mângie,

atârna cerul și natura-ntreagă.

Priveşte roata ce-i în şir-dintâie

şi află că se mişcă-atât de iute

prin dragostea ce-i scris în cer s-o mâie.” (Paradis. XXVIII.40-45)

Lumina se răsfrânge în cercuri din ce în ce mai largi şi mai depărtate (în fond spirale), aruncând scântei de lumină, ca tot atâtea clipe:

„Iar când sfârşi în profunzimi de-azur

văzui, ca fieru-n clocot azvârlind

şi sferele mii de scântei în jur.

Fiece scânteie se mişcă rotind

în focul ei, şi-erau atâtea-n zbor,

că-n numere nu-i chip să le-cuprind. -(Paradis. XXVIII 88-93)

În afara aspectului luminos, energiile angelice din sferele cereşti îşi manifestă prezenţa şi sonor prin cântări de laude, prinse de Dante în versuri splendide:

„Osana-şi răspundeau din cor în cor

spre punctul ce-i sorginte de lumini

și-n veci îi va păstra pe locul lor.

Ci-nțelegând ce îndoieli m-aţin,

iubita zise: „Cercurile prime

ţi-au arătat Heruvimi și Serafimi.

Se-nvârt atât de iuţi legaţi de schime,

spre-a fi cât pot cu punctul prim la fel

şi pot, pe cât se-nalță-n stări sublime”. (Paradis.XXVIII. 94-102)

Această armonie de vibraţii luminoase şi sonore formează armonia sferelor, o sinteză a energiilor spirituale manifestată simbolic prin muzică şi fulgeraţii de lumină. Ele se vor răsfrânge-n lumea noastră, dar nevăzute si inaudibile, din cauză că oamenii au pierdut simţul eternităţii. Ecourile acestei armonii mai străbat în versurile admirabile ale lui Shakespeare din Neguţătorul din Veneţia:

„Sit, Jessica. Look how the floor of heaven

îs thick inlaid with patiens of bright gold;

There’s not the smallest orb wîch than behold’st

But in his motion like an angel sings,

Still quirring to the young-ey’d chembims;

Such harmony is in immortal souls;

But whilst this muddy vesture of decay

Doth grossly close it in, we cannot hear it.” (     )

  1. Macrocosmosui vibrator

Energiile spirituale care mişcă lumea angelică într-o armonie vibratorie de lumină suprasensibilă şi sunet inaudibiî se răsfrâng în lumea noastră, în cosmosul fizic al cerului şi al pământului, ca lumină vizibilă şi sunet audibil, lumină şi sunet care nu formează decât un segment accesibil simţurilor omeneşti din realitatea mai vastă a radiaţiilor și ultrasunetelor.

Din perspectiva biblică, răsfrângerea celor nouă ierarhii spirituale în lumea cosmosului fizic se face în cele şapte zile ale Hexaimeronului într-o ordine care merge dela simplu la complex, dela subtil la corporal, culminând cu creaţia omului care însumează toate energiile, depăşindu-le prin conştiinţa lui. În primele trei zile, care sunt tot atâtea stări şi etape, au fost create lumina şi întunericul, apoi cerul și pământul, ca prototipuri din care a decurs apoi universul fizic propriuzis, odată cu crearea (paradoxal) în ziua a patra a luminii vizibile pe cerul planetar cu stelele, soarele şi luna, despărţind ziua de noapte. În alte trei zile au fost create cele trei regnuri : mineral, vegetal şi animal La sfârşitul zilei a şasea a fost făcut omul căruia duhul divin i-a dat viaţă şi care-a-devenit stăpânitorul întregii lumi ca reprezentant al lui Dumnezeu. Zilele genezei biblice nu simbolizează altceva decât această structurare în realităţi din ce în ce mai diverse şi mai complexe a energiilor fizice vibratorii generate de energiile spirituale, care s-au născut îa rândul lor din energiile divine increate.

Din perspectiva ştiinţelor contemporane, universul fizic a luat naştere, ca şi întreg cosmosul, printr-o explozie uriaşă a unei  energii enorme, printr-un big-bang care este replica fizică a acelui principial fiat-lux, Din acest început titanic izbucnit dintr-o black-hole, această noapte a haosului – echivalent simbolic al tsim-tsum— ului originar – energia s-a „precipitat” pe nivele din ce în ce mai grosiere, prin formarea unei vaste game de radiaţii şi de vibraţii din care s-au născut atomii şi agregarea lor în moleculele materiale ale celor trei regnuri: mineral, vegetal şi animal, ultimele două marcând apariţia unei noi forme de energie, energia vitală pe care s-a grefat energia psihică odată cu apariţia omului şi a conştiinţei umane. Șiinţele nu contrazic, în fond, geneza exprimată mitic, deci simbolic, a tradiţiei biblice, ci doar o detaliază şi o analizează raţional, limitându-se evident la universul sensibil.

Întreg cosmosul a apărut aşadar prin coagularea uriui univers vibratoriu, pe nivele din ce în ce mai grosiere şi mai complexe, în realităţi din ce în ce mai corporificate, una îmbrăcând-o pe cealaltă şi toate coexistând într-o armonie care este replica, desigur imperfectă, a armoniei sferelor.

(Ar trebui să mai spunem că universul fizic este dublat de un univers subtil, în care energiile iau forme vibratorii manifestate în fenomene insesizabile, deşi de natură psiho-fîzică şi nu spirituală. Este universul duhurilor, al daimonlor, al giniîor pe care abia dacă ştiinţa modernă începe să le bănuiască, dar pe care şiinţele magice ale antichităţii Ie cunoşteau şi le foloseau datorită unor puteri paranormale. În acest univers se petrec fenomene subtile care, în aspectul lor malefic sunt provocate de demonii de tot soiul, ierarhizaţi şi ei într-o replică inversată a ierarhiilor cereşti, şi care încearcă să distrugă ordinea cosmosului – cu ajutorul omului din păcate – readucându-l la haos; în aspectul lor benefic, aceste forţe subtile sunt simbolizate de daimoni, nimfe, zâne, elfi etc, deci de entităţi ale naturii pe care mitologiile antice Ie cunoşteau şi le foloseau (magia neagră şi magia albă)).

Lumea este dominată, pe scurt, de doua tipuri de energie, una radiantă, liberă, al cărei spectru vizibil este format de lumină, şi care se propagă -chiar în vid, şi o altă energie vibratorie, în care este inclus şi sunetul audibil, şi care se produce şi se propagă prin vibraţia materială a celor trei stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă. Reprezentantul fizic şi simbolic cel mai cunoscut al celor două energii sunt fulgerul şi tunetul, cu manifestări luminoase şi sonore. Din aceste energii s-a coagulat lumea minerală prin ale cărei cristale lumina se refractă şi se descompune în culorile curcubeului, el însuşi simbol al legăturii între pământ și cer, între energiile fizice şi cele spirituale, ca şi fulgerul dealtfel. În regnul vegetal şi animal având ca suport ceîuîa vie, energia ia forma unor

bioenergii specifice, aşa cum regnului animal și uman le este specifică energia psihică. Prin sublimarea ei, luând-o ca suport, se fixează conştiinţa umană care se poate întoarce la energiile spirituale şi chiar increate, închizând astfel ciclul generării cosmosului.6

  1. Vibraţiile în microcosmosul uman

Dumnezeu, în virtutea infinităţii sale, neputând să nu-şi exercite posibilitate pentru a nu-şi limita libertatea, din iubire şi cunoaştere, a creat lumea, din nimic, din haosul lipsit de orice determinare. Creaţia este deci actul pur al voinţei Sale atotlibere care prin mijlocirea energiilor increate s-a transformat în act dinamic, creator al unui univers menţinut în mişcare de energiile create. Mişcarea  nu este altceva decât repetarea ritmică a unui act energetic care dă oricărei existenţe şi deci întregului cosmos un caracter vibrator. Această mişcare vibratorie este o alternanţă ritmică de plusuri şi minusuri care se menţine în echilibru pe seama tuturor dezechilibrelor. Ordinea universului este o ordine dinamică de natură vibratorie menţinută în act de energiile create. Şi totuşi, aceste energii au tendinţa să-şi piardă din dinamism (expansiunea universului) şi să se niveleze datorită creşterii entropiei, energia structurată transformându-se ireversibil în energie liberă. Ordinea naturală, ordinea cosmică apare astfel ca o ordine fara sens care tinde să se întoarcă în haosul din care a scos-o fiat-ul cosmogonic.

Pentru a da sens creaţiei şi pentru a o menţine în act ordonator, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, cu conştiinţă autoreflectantă şi creatoare, liberă, chiar dacă limitată în timp şi spaţiu. L-a creat asemenea lui, dar omul şi-a pierdut asemănarea, îndepartându-se de Dumnezeu. Şi de aici toată drama, chiar dacă şi-a păstrat chipul, dar şi acesta tot mai obnubilat de propria sa creaţie, devenită şi contrară sensului divin, prin abuz de libertate.

Se spune în Vechiul Testament:  „atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om, şi a suflat în faţa iui duh de viaţă (pnoen zoes), şi s-a făcut omul suflet viu (psychen zosan)” (Gen.2-7). Omul are, prin urmare, ca suporf terestru trupul animat de duhul divin care i-a dat sufletul viu, deci o triplă formă de energie, însumând cele trei nivele macrocosmice, ierarhizate armonios într-un microcosmos cu caracter de unicitate, destinat să stăpânească universul. Creaţia omului a dus aşadar la o nouă şi ultimă structurare a energiei, după aceea a lumii angelice, a lumii subtile (a vieţii biopsihice) şi a lumii fizice. Caracteristica omului este, aşa cum s-a spus, conştiinţă, o energie sublimată la limita lumii psihice şi spirituale care are capacitatea de a se privi pe ea însăşi şi de a privi universiul, de a înţeîege, deci, originea şi sensul creaţiei, şi având posibilitatea să recâştige lumea spirituală, chipul şi asemănarea pierdute la izgonirea din paradisul terestru

Pe un suport corporal, structura fiinţei umane este bipolară, suflet şi spirit, creierul şi inima formând cei doi poli ai unei elipse care aspiră permanent sa-şi recâştige unitatea si perfecţiunea centrului. Între cei doi poli se produce o continuă ritmare a vieţii, o continuă vibraţie care răspunde simbolic vibraţiei primordiale. Începutul vieţii este dat de impulsul vibratoriu al inimii cu sistola şi diastola sa. Ea întreţine viaţa creierului care, Ia rândul ei, se reverberează în viaţa inimii şi a întregului corp, ordonându-le existenţa. Are Ioc, deci, un fel de continuă rezonanţă între inimă şi creier, care întreţine viaţa biologică si psihică, pe suportul căreia omul poate sa-și altoiască viața spirituală7.

Concentrarea nu este altceva decât perceperea acestei vibraţii care unifică, cu ritmul ei, bătăile inimii şi ale respiraţiei, în fond ale sufletului vital. Perceperea acestei vibraţii este primul pas în fixarea şi unificarea conştiinţei care se ridică pe aripile gândului spre cer, de unde coboară în inimă pentru a urca apoi, sublimată, spre Dumnezeu. Acestea sunt, în fond, rostul şi tehnica rugăciunii.

 

  1. De la fîat lux Ia explozia atomică.

Tot mai puţini oameni îşi folosesc însă energia încercând s-o transmită în energie spirituală. Cei mai mulţi se lasă antrenaţi în cursul descendent al devenirii care este un curs al degradării energiei pe toate planurile, în ciuda unor aparenţe înşelătoare. Omul de ştiinţă, în măsura în care mai este conştient de răspunderea lui, îşi dă seama că a ajuns cu descoperirile sale la limita universului fizic. Constanta de acţiune a lui Planck (h), viteza limită a luminii (c) descoperită de Einstein etc. au atins marginile energiei fizice dincolo de care se trece în lumea unor energii subtile (nicidecum spirituale) în care ecuaţiile raţionale, nu mai au sens. Relaţiile de incertitudine ale lui Heisenberg au relativizat cunoaşterea ştiinţifică. Aceasta nu poate depăşi dualitatea vibratorie a undei şi corpusculului. Aceleaşi incertitudini se întâlnesc în domeniul astrofizicii unde găurile negre (black holes) lasă perplex pe omul de ştiinţă. Ce să mai spunem de structura microuniversului unde se „înghesuie” în mintea fizicianului zeci de aşa zise particule pe care nu le mai poate ordona, fără introducerea unor ficţiuni cum este quark-ui. La limită, s-a ajuns şi în universul biologic unde s-a dezechilibrat oelula, pătrunzându-se în domeniul genelor în care noul ucenic vrăjitor se „joacă” într-o inginerie genetică prin care se ameninţă însăşi viaţa, odată cu apariţia unor boli ca SIDA şi cancerul, care nu pot fi stăpânite. Să nu mai vorbim de universul psihic a cărui dereglare prin psihanaliză şi alte practici mai mult sau mai puţin oculte, au dus la sporirea alarmantă a nebuniei, pe care a întrevăzut-o Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 3.19) „Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu”.

Cu toate aceste eşecuri, omul de ştiinţă continuă să se creadă deţinătorul întregii cunoaşteri si făuritorul progresului, pur şi simplu pentru că ştiinţa l-a dus la producerea unui nou univers, cel tehnologic, aducător de bunăstare materiaă şi de confort, care lucrează în fond din ce în ce mai asiduu şi mai rapid la degradarea lumii şi a umanităţii. Această degradare a început .desigur demult, odată cu căderea omului din rai. Ea s-a continuat, lent dar sigur, prin dezvoltarea lumii materiale şi sărăcirea lumii spirituale, viteza degradării accentuându-se alarmant în lumea contemporană.  Întruparea Fiului lui Dumnezeu a dat o şansă omenirii să se reorienteze spre spiritual printr-o metanoia a iubirii şi a cunoaşterii. O parte, din ce în ce mai mică însă, mai păstrează nădejdea şi credinţa acestei reînvieri. Dar „prinţul acestei lumi” este tot mai puternic şi împinge lumea spre dezastru, profitând de inconştienţa şi slăbiciunile omului, tot mai uşor de iluzionat. Un moment de răscruce al acestui mers descendent spre moarte l-a constituit prima explozie atomică (1945) care, deşi a pus capăt celui mai atroce şi mai pustiitor război, a sporit pericolul omenirii de cădere liberă spre un crepuscul sumbru şi inevitabil. În zadar se împăunează ştiinţa cu cucerirea energiilor subatomice şi cu cucerirea spaţiului interplanetar, pentru că în realitate ea n-a cucerit decât o imensă iluzie. Răspunzând aşadar acelui creator fiat lux cu explozia atomică, omul a declanşat energiile ascunse ale universului, aruncându-l  în tenebrele exterioare.

Atâta timp cât omul şi-a utilizat propria energie şi energiile universului înconjurător pentru necesităţile traiului zilnic, lucrurile s-au menţinut în echilibru. Dar în orgoliul lui, omul a încercat să învingă natura, acumulând şi exploatând energii tot mai mari, cu mult peste cele la îndemâna lui. Odată cu trecerea de la unelte, totuşi utile, la dezvoltarea unor maşini şi a tehnologiei industriale, la exploatarea energiei elementelor în scopul dobândirii unor puteri tot mai mari, s-a produs un dezechilibru care a mărit puterea de distrugere, ducând la războaie ucigătoare. Astfel, în loc să-l  ajute pe om şi omul s-o respecte, natura a ajuns o sclavă a omului, care a degradat-o până la desfigurare. Dar este pe cale să se producă acum o revoltă a naturii împotriva omului, revoltă surdă dar tot mai perceptibilă, care ameninţă cu sufocarea umanităţii (dispariţia stratului de ozon; efectul de seră, poluarea ambianţei etc.). Progresul aparent se întoarce astfel împotriva umanităţii şi peste toate acestea, mileniul care vine pare să afecteze nu numai energiile fizice şi biologice, ci şi pe cele psihice, ameninţând însăşi gândirea umană, unicitatea omului în univers, prin computerizare, prin inventarea unui univers informatic care este preludiul robotizării omului. Ne aşteaptă aşadar o omenire de suflete moarte.

Singura posibilitate de salvare, dacă nu pentru toţi oamenii, cel puţin pentru cei care mai au urechi de auzit, este rugăciunea. Prin ea ne putem reîntoarce la universul vibratoriu al Cuvântului primordial şi al luminii originare, prin ea vom putea reintra în legătură cu îngerul nostru, având speranţa să-l urmăm pe Hristos și să ne eliberăm de noaptea apocaliptică, ce vine cu paşi mari de fiară necruțătoare.

6.- RITMURILE RUGĂCIUNII

Rugăciunea este îndreptarea cunoaşterii umane spre cer într-o încercare de a vrea tot mai sus pentru a veni în întâmpinarea harului şi împreună a ajunge Ia Dumnezeu. După Evagrie Ponticul : „Cunoaşterea este minunată căci ea este împreună lucrătoarea rugăciunii; trezind puterea intelectuală a minţii spre contemplarea cunoaşterii divine”; sau ‘Starea de rugăciune este o stare impasibilă care. printr-o iubire supremă, răpeşte pe culmile intelectuale inteligenţa îndrăgostită de înţelepciune”; sau: „Psalmodia anihilează patimile şi potoleşte necumpătarea trupului; rugăciunea face ca intelectul să-şi împlinească propria lucrare”; sau „Atenţia în căutarea rugăciunii va găsi rugăciunea căci, dacă rugăciunea urmăreşte ceva, aceasta e atenţia etc. (Tratat despre Rugăciune). Nu atlceva spune un alt Părinte al ortodoxiei, Maxim Mărturisitorul: „Duhul lui Hristos face să strălucească puterea intelectului nostru în calitatea sa proprie, aducând-o să lucreze împreună cu El” sau: „Omui, chipul lui Dumnezeu, devine Dumnezeu prin îndumnezeire (Theosis) (…) pentru că harul Duhului biruieşte în el şi pentru că singur Dumnezeu în mod vădit lucrează în el; astfei, Dumnezeu şi aceia care sunt vrednici de Dumnezeu nu au decât una şi aceeaşi lucrare (energia); sau, mai degrabă, această energie comună este numai energia lui Dumnezeu, pentru că El se comunică deplin acelora care sunt în totalitate vrednici de aceasta” (Ambigua. P6 – XCI).

Rugăciunea este aşadar, în primul rând, o lucrare (energia) a intelectului (nous) şi a inimii (kardia), pentru cunoaşterea lui Dumnezeu. Importante, între altele, sunt, în timpul rugăciunii, atenţia (veghea) şi psalmodierea, adică repetarea ritmică şi incantatorie a rugăciunii. Ţelul ei este câştigarea înţelepciunii (siophia) divine, realizarea îndumnezeirii (theosis). Altfel spus, şi ţinând seama că întreg universul este o manifestare pe multiple planuri a energiilor divine mcreate, rugăciunea poate fi privită ca o incantaţie, ca o vibraţie ascendentă a energiei fiinţei umane (corp, suflet şi intelect) în încercarea de a intra în rezonanţă (sinergie) cu vibraţia harului pentru a putea astfel ajunge în proximitatea fiinţei dumnezeieşti.

Toate textele patristice nu fac dealtfel altceva decât să urmeze şi să dezvăluie cele spuse de Iisus despre rugăciune. Adresându-se femeii samarinence, Iisus spune: „Femeie, crede-mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi, noi ne închinăm căruia ştim, pentru că mântuirea din Iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi adevăr, că şi Tatăl astfel îi doreşte pe cei care se închină Lui.” (In. 4.21-23). Calea rugăciunii este, aşadar.o cale a cunoaşterii lui Dumnezeu în duh şi adevăr. Cei ce se închină altfel, într-un timp şi un loc anumit, pot obţine mântuirea dar nu îndumnezeirea, care este atemporală. În predica de pe munte, Iisus intră în detalii şi va spune cum trebuie să ne rugăm: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este într-ascuns; şi Tatăl tău, care vede într-ascuns, îți va răsplăti ţie” (Mt. 6.6). Iisus cere, deci, retragerea în izolare şi secret pentru ca rugăciunea să poată urca spre Dumnezeul cel nevăzut, dar în continuare adaugă: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca păgânii, că ei cred că în poliloghia lor vor fi ascultaţi. Deci nu vă asemănai lor. că ştie Tatăl vostru de ce aveţi trebuinţă  înainte ca să cereţi voi de la El”.  Concentrarea trebuie să fie aşadar nu numai în cuget, ci şi în vorbe. Şi dacă Domnul ştie de ce avem nevoie, nu sunt necesare nici măcar vorbele, ci doar contemplarea noastră în tăcere şi singurătate cu El.

Spusele lui Iisus au fost urmate şi realizate printr-o intensă practică a rugăciunii minţii şi inimii de către marii isihaşti ai ortodoxiei, care au definit multe din metodele de practicare a ei, adaptarea lor la temperamentul spiritual al fiecărui rugător rămânând în grija părintelui spiritual. Din numeroasele texte existente în Filocalia ortodoxă vom cita numai câteva fragmente specifice din Grigore Sinaitul: „Sunt două feluri de a regăsi lucrarea (energeia) duhului primită tainic cu sf. Botez: a) Darul acesta ni se descoperă, în general, prin respectarea  poruncilor şi cu preţul unor strădanii îndelungate; b) Duhul se face cunoscut într-o viaţă de supunere (unui părinte spiritual) prin „invocarea” metodică şi neîntreruptă a Domnului Iisus, adică prin aducerea aminte de Dumnezeu (anamnezis) (…). Există, deasemenea, două feluri de unire, sau mai curând o dublă modalitate care deschide calea rugăciunii spirituale pe care Sf. Duh o face să lucreze în inimă (…). Uneori lucrarea (energeia) are loc în inima despătimită (apatheia) prin „invocarea” susţinută a lui Iisus Hristos, însoţită de o căldură dumnezeiască. Alteori duhul atrage la el mintea şi o fixează în adâncul inimii (…) adică mintea văzătoare şi lucrătoare care biruie patimile şi-l vede pe Dumnezeu prin contemplare, pe cât îi e cu putinţă (…). Dis de dimineaţă, aşează-te pe un scăunel jos (de-o palmă) şi adună-ţi mintea in inimă şi ţine-o în ea. Aplecându-te apoi, cu încordare, ca să simţi durere în piept, strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul: „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Pe urmă, mută-ţi mintea la cealaltă jumătate şi zi: „Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” (…). Ci înfrânându-ţi răsuflarea, pe cât e cu putinţă, şi încuind mintea în inimă, şi săvârşind neîncetat şi stăruitor chemarea Domnului Iisus (…) să arzi şi să opreşti gândurile”. (Acrostihuri despre porunci …)

In vremea noastră, un alineat din „Scrisoarea părintelui Ioan cel Străin” spune: ”Din chiar vremea tinereţii mele, gingaşa energie a Proniei a binevoit întru inima mea …”. Comentând acest pasaj, arh. André  Scrima scrie:  „În tinereţe poţi fi, în această privinţă, doar cel care primeşte; poţi fi doar deschis spre darul, spre harul pe care părintele Ioan îl numeşte, foarte semnificativ şi discret, „energia Proîvidenţei” (…). El referă această energie la Providenţă, numele Dumnezeirii pe care l-am mai întâlnit şi care angajează din Dumnezeire  aspectul .de synergie anticipativă pentru că deschide calea, o trasează dinainte şi are grije de tine de-a lungul ei. Iar răspunsul tău intră într-o legătură sinergică cu Providența, e synergazomne, cum spune Pavel … . Într-un alt pasaj, părintele Scrima scrie: „Parafrazând expresii şi definiri tradiţionale, vom spune că aripile angelice simbolizează comunicarea iradiantă a energiei divine. Aici, ele par înrudite într-adevăr, în desenul lor, cu nişte săgeţi radiale, cu razele unui cerc”. (A. Scrima -Timpul rugului aprins — Humanitas — 1996).  Să mai adăugăm că această comunicare de iradianță a energiei se face, Ia distanţă, printr-un câmp energetic, ale cărui linii de forţă sunt simbolizate de aripile arhanghelului.

Vorbind despre aceleaşi aspecte ale rugăciunii, dar în termeni simbolici ca incantaţie, energie, vibraţie  etc, René Guenon, marele gânditor tradiţional contemporan spune: „Prin acest cunvânt de incantaţie trebuie înţeles în mod esenţial o aspiraţie a fiinţei spre Universal, având drept scop obţinerea unei iluminări interioare, oricare ar fi, dealtfel, mijloacele exterioare, gesturi, cuvinte sau sunete muzicale, figuri simbolice sau altele, care pot fi folosite ca suport al actului interior şi al căror efect este să determine vibraţii ritmice care au repercursiuni în seria indefinită a stărilor de fiinţă” (Omul şi devenirea sa după Vedanta). Starea de incantaţie implică, aşadar, producerea, în timpul rugăciunii, a unor vibraţii ale întregii noastre fiinţe care poate intra astfel în „rezonanţă” (synergie) cu centrul stărilor de fiinţă care este el însuşi un vortex universal. Cu deosebire importantă ni se pare această posibilitate de a intra în rezonanţă (deci în comunicare directă sau chiar în comuniune) cu îngerul păzitor, el însuşi o vibraţie spirituală ipoltaziată, călăuzitor sufletului şi trupului nostru”.

Tot R. Guenon explică în detaliu, dar în demersul ei descendent, această realitate simbolică: „Fiinţa se simte ea însăşi ca un val al „Oceanului primordial”, fără să fie posibil să spunem dacă acest val este o vibrație sonoră sau o undă luminoasă; el este, în realitate, în acelaşi timp şi una şi alta, unite indisolubil în principiu, dincolo de orice diferenţiere care nu se produce decât într-un satdiu ulterior al desfăşurării manifestării. Vorbim, evident, prin analogie căci este de la sine înţeles că, în starea subtilă, nu ar putea fi vorba de sunet şi lumină în sens obişnuit, deci ca nişte calităţi sensibile, ci numai despre realitatea din care purced; şi, pe de altă parte, vibraţia sau ondulaţia, în accepţia sa literală, nu este decât o mişcare care, ca atare, implică în mod necesar condiţiile de spaţiu şi de timp care sunt proprii domeniului existenţei corporale; analogia nu este încă mai puţin exactă şi este, dealtfel, singurul mod de exprimare posibil. Starea de care e vorba aici este deci în legătură directă cu principiul însuşi al vieţii, în sensul cel mai universal în care poate fi privit; faptul se regăseşte ca o imagine în principalele manifestări ale vieţii organice însăşi, acelea care sunt indispensabile conservării sale, atât în pulsaţiile inimii ca şi în mişcările alternante ale respiraţiei; şi de aici adevăratul temei al multiplelor aplicaţii ale „ştiinţei ritmului, al cărui rol este extrem de important în cea mai mare parte a metodelor de realizare inițiatică”. (Apercus sur L’initiation).

  1. a) La începutul rugăciunii, printre mijloacele de realizare a acestor stări vibratorii şi a rezonanţei care le însoţeşte este, In primul rând, urmărirea bătăilor inimii. Prin această conştientizare „se poate unifica senzaţia corpului cu senzaţia sângelui; senzaţiile şi chiar simţurile dispar în elixirul astfel obţinut. În fond este nu numai percepţia conceptuală a planului subtil, ci şi prezenţa sa existenţială. Apoi trebuie perceput ritmul şi sursa acestui ritm, originea lui care nu poate fi decât inima, dar şi inima subtilă. Termenul mediu între sistolă şi diastolă este punctul de trecere către universal (poarta sfântă). Dar, încă odată, nu este vorba de pulsaţiile inimii fizice (decât cel mult la început), ci de aspirul si expirui vortexului sferic universal.” (V. Însemnări inițiatice)
  2. b) Concomitent cu urmărirea bătăilor inimii, se stăpâneşte respiraţia care, simbolic, nu este altceva decât vibraţia suflului universal în nor. După inspiraţie, care urcă suflul din inimă spre creştetul capului (rostul Domnului), este un moment de pauză, de întrerupere a respiraţiei, o clipă de linişte, după care suflul coboară din nou în inimă prin expiraţie. Pe culmea acestui ciclu se poate simţi coborârea harului, prin sublimarea rugăciunii, prin obţinerea acelei stări de rezonanţă care intensifică vibraţia la exaltare.

Iată câteva texte edificatoare din experienţa spirituală a lui Vasile Lovinescu. „Le ciel c’est un fremissement, une haleine, une touche imperceptible au fond de notre coeur”… . Este suflul care angajează toată manifestarea în scopul resorbirii şi solicită cerul în sensul binecuvântării. Acest freamăt, această boare, această atingere imperceptibilă o percepe Atenţia, mentalul degajat de orice accident. Suflul poartă intenţiile lui Dumnezeu; dacă facem tăcere în noi şi îl percepem, atunci „intenţiile” lui Dumnezeu se manifestă în Microcosmosul nostru luând coloratura fiinţei noastre, adică umplând-o de daruri şi de binecuvântări. Câteva minute de atenţie în timpul zilei pot avea urmări incalculabile şi schimba direcţia întregii noastre vieţi, a devenirii noastre nu numai în lumea aceasta-jdar şi în cealaltă (…). Într-un astfel de moment, acest fior inefabil ne conduce către „piatra” care este în noi. Nu trebuie să luăm altă iniţiativă decât să îndepărtăm de noi tot ce poate acoperi acest suflu inefabil (…). Suflul nu este ca o pală de vânt sau ca o briză uşoară pe care o simţi, ci ca o mireasmă exhalată de un unguent, de un mir, sau ca o tămâie compusă savant; este o forţă odoriferantă subtilă, a cărei pătrundere inimaginabilă este dincolo de orice expresie. Dar suflul, ca şi lumina, sunt prizonierele tenebrelor. A le elibera nu este posibil decât prin sacrificiu care este Anomnesis şi care urcă cu suavitate, ca fumul în noapte; este chiar singurul mijloc de a se degaja de tenebre, de a dejuca vigilenţa lor” (Însemnări iniţiatice-Rosmarin-1996).

  1. c) În sfârşit, al treilea mijloc capital de a face rugăciunea să urce este pronunţarea incantatorie a Numelui divin, care sublimează şi fixează vibraţia şi o transmite în cer. Ea creează acel entuziasm („Dumnezeu în noi”) care nu este altceva decât iluminare şi uimire. Cuvântul şi lumina, vibraţii exaltate, mai mult decât căldura şi lacrimile, sunt mijloc şi semn că fiinţa noastră vibrantă se uneşte cu vibraţia harului în liniştea supremă a isihiei.

„Din punct de vedere tehnic, entuziasmul nu se aventurează în inimă, în sensul profan al cuvântului, adică inima ca sediu al sentimentelor; trebuie să te concentrezi deasupra capului, în acea zonă a fiinţei noastre care corespunde cerurilor.  Această simplă concentrare susţinută de o aspiraţie spre Universal şi ajutată în noi de un Nume divin imprimă, la început în partea subtilă a fiinţei noastre, o mişcare vibratorie extrem de fină mai întâi, dar care se amplifică, apoi coboară în inimă şi sfârşeşte prin a angaja toate părţile fiinţei noastre, cu condiţia să îi dai o omogenitate, o indistincţie prin perceperea contra-părţii tale subtile. Trebuie sa simţi nu numai corpul, ci senzaţia corpului, degajată şi separată de acesta.” (V. Lovinescu – Însemnări Iniţiatice).

Încercând să sintetizăm cele spuse până aici, se poate afirma că rugăciunea trebuie să urmeze următoarele

etape ce pot fi tot atâtea trepte spre apropierea de energiile increate şi spre iluminare. Desigur, ceea ce noi expunem în succesiune, are loc până la urmă în simultaneitate ceea ce este nu numai un semn al ieşirii din timp, ci al rugăciunii ca „gest” suprem, ca gest metafizic.

– aşezarea în genunchi (pe călcâie sau în poziţie orizontală, cu bustul drept), în singurătate şi linişte; apoi perceperea bătăilor inimii, separându-ne astfel nu numai de ambianţă ci şi de agitaţia momentului; aşa se creează climatul necesar pentru ca fiinţa noastră corporală să intre într-o vibraţie ritmică pe care să urce aspiraţia spre cer, ca început al incantaţiei. La ridicarea de pe călcâie în genunchi, se produce o vibraţie şi o căldură care inundă extremităţile („unificarea senzaţiei corpului cu senzaţia sângelui”), capul şi picioarele, cu o uşoară pierdere a conştientei; se produce astfel o asimţire a corpului subtil. – odată realizată această „aducere a minţii în inimă” sau concomitent, se adaugă urmărirea respiraţiei, a suflului vital, în cele patru (sau cinci) faze ale sale: aspiraţie ascendentă continuată cu inspiraţie puternică; pauză; expiraţie descendentă; pauză, ceea ce amplifică şi face mai subtilă vibraţia care cuprinde întreaga noastră fiinţă (corporală şi psihică). Între aspiraţie si inspiraţie se poate face o pauză care ajută pătrunderea aerului (suflului) până în vîrful plămânilor şi în cap.

În această stare, urcă amintirea lui Dumnezeu (anamnesis) prin pronunţarea Numelui divin sau a rugăciunii

Iui Iisus, în două faze : jumătate pe aspirația-inspiraţia ascendentă care se ridică spre creştetul capului şi jumătate pe expiraţia descendentă de reântoarcere în inimă; culmea ciclului, pauza (retenţia respiraţiei) trebuie marcată prin semnul crucii şi privirea scurtă a icoanei, care poate produce intensificarea şi sublimarea vibraţiei, prin care fiinţa noastră se deschide spre primirea harului, pe care dacă nu-l putem fixa într-o staţiune, ne învăluie fie şi pentru o clipă într-o stare de linişte şi serenitate indicibilă, de intrare în rezonanţă cu îngerul nostru.

Şi ciclul rugăciunii se reia, ritmic şi incantatoriu, în încercarea de a urca cât mai sus, în proximitatea

Cuvântului şi Luminii divine, simţite ca o prezenţă în absentă, prin Tăcere. Este staţiunea ultimă a îndumnezeirii (theosis), de care se învrednicesc însă numai sfinţii isihaşti. Nouă ne rămâne aspiraţia şi speranţa coborârii harului care să ne urce pe aripile lui spre întâlnirea supremă.

(Pentru temperamentele devoţionale, mai puţin dominate de intelect (vous), poate apărea în timpul

rugăciuni, în locul vibraţiei, o căldură învăluitoare însoţită sau nu de lacrimi; este calea umedă a rugăciunii, complementară căii uscate, expusă mai sus).

Lumea a început aşadar cu manifestarea voinţei lui Dumnezeu prin energiile sale increate, prin Cuvântul şi

Lumina divina. Omul se poate întoarce la Dumnezeu recâştigând aceste energii increate, prin rugăciunea în care Numele divin, spus incantatoriu, atinge iluminarea, adică îndumnezeirea (theosis).

Un mare spiritual spune : „Este de ajuns ca să pronunţi un Nume divin, în mod legitim, cu intenţia de prezenţă, ca aceasta să se actualizeze. Cu alte cuvinte, nu trebuie să simţiţi în prealabil „prezenţa” pentru ca să poţi pronunţa Numele, pentru că atunci nu mai e nevoie de pronunţarea lui. Când e ridicat într-o piramidă justă, Numele atrage inevitabil „prezenţa”, ca fulgerul trăznetul. (….) Microcosmic de jos în sus privit, întâi e intenţia mea spre Suprem, apoi rostirea unui Nume, apoi „prezenţa” ce se propagă necesar, apoi „călare” pe ea, asimţirea tăcerii ultime; şi nu numai aceasta, ci toate aceste elemente la un loc dau Numele inefabil, dar fiecare din ele trebtiie să fie desăvârşite, fructe, copii ai Tăcerii.” (V. Lovinescu – Meditaţii. Simboluri. Rituri. – Rosmarin – 1997).

1-În tradiţia ebraică (kabbala), creaţia apare 1n „golul” produs, înlăuntrul Principiului prin contracţia sa urmată de expansiunea lui creatoare. Este prima alternanţă de coagula-solve care stă la originea dualităţii creaţiei, simbol al dinamismului ei ca energie vibratoare.

2– Relativ la creaţia „din nimic” s-ar putea gândi -la lîmita teologiei, şi poate de aceea teologii nfcf n-au gândit-o) că nimicul nu este neant, ci o culme a apofatismului, echivalent cu non-fiinţa ca posibilitate de nemanifestare, sau ca vid, în sensul deplinului-suprem, al tăcerii, căci lumea a fost creată din Tăcerea divină pin Cuvânt. Ar fi vorba deci de un apofatism metafizic şi nu de unul ontologic, cel al atributelor negative. Nimicul apofatic este ouk-on (in divinis) şi nu me on-care este nimicul în raport cu creaţia.

3– Acţiunea ordonatoare care face lumea să iasă din Haos se identiică în mod principial cu vibraţia iniţială a Cuvântului. Trebuie perceput Supremul care ni se revelează printr-o vibraţiune pornită din Tăcerea divină. Este o limită între lume şi Principiu şi de la acesta limită, amplificându-se, o mişcare vibratorie care transformă Haosul în Cosmos. Bineînţeles, acest Haos nu este decât Substanţa in indistincţiunea sa, şi aceste vibraţii care se imprimă în ea nu sunt altceva decât lumile …” (V. Lovinescu – Însemnări Iniţiatice, pag. 308-309).

4- Îngerii nu au fost făcuţi numai din lumină, ci din toate puterile (energiile) Domnului (…). Astfel, în fiecare putere există un sunet a cărei rezonanaţă corespunde calităţii puterii: aici stă întreaga bucurie cerească”. (Aurora-pg. 27- J. Boehme)

5-Unul din textele despre îngeri ale lui Shravardi -poartă numele: Vâjâitul Aripilor Arhanghelului (Bruissement des ailes de l’Archange).

6-În limbaj alchimic, universul este un athanor în care energiile se transformă una în alta, sublimându-se, ca să se precipite apoi în materia primă din care au purces. Acolo unde ştiinţele greşesc, este în considerarea evoluţiei universului fizic ca un progres (teoria evoluţionistă) când în realitate prin aceasta evoluţie se produce o îndepărtare – din ce în ce mai accentuată – de energiile spirituale, realitate asupra căreia vom reveni.

7-Vorbirea  omului este o vibraţie a coardelor vocale, ca si muzica sa. Acesta vibraţie se simte în tot corpul, care vibrează odată cu vorba si muzica. La pronuaţarea prelungită a vocalelor (vocalize), vibraţiile intră în rezonanţă cu organele corpului în ordinea următoare, începând cu capul: i, e, a, o, u.

RĂDĂCINILE SECULARIZĂRII

 

Acum, ia sfârşitul acestui secol, care e şi un sfârşit de mileniu, dacă încercăm să facem un bilanţ al spiritualităţii creştine, şi chiar al spiritualităţii mondiale, trebuie să constatăm că ceeace a progresat îngrijorător nu este sacralitatea omenirii ci secularizarea ei. Deşi începută mai demult în Europa, din perioada Renaşterii sau chiar din Evul de mijloc, cel puţin în Occident, secularizarea este astăzi în plină expansiune ameninţând să cuprindă în secolul următor nu numai lumea creştină, ci şi lumea celorlalte religii. Devine astfel urgentă reunirea tuturor forţelor spirituale pentru a putea lupta, într-un pacific „război” sfânt împotriva celei mai puternice tentative a demonului din tot cursul istoriei umanităţii, de a domina lumea. Pentrucă, în fond, extinderea sau chiar generalizarea secularizării ar reprezenta triumful „prinţului acestei lumi”.

Înainte însă de a încerca să vedem care ar fi direcţiile de gândire şi acţiune pentru a încerca să stopăm această teribilă maree anti-spirituală, va trebui să ne întrebăm cum a început şi care sunt sursele sau cauzele care au provocat-o, au ajutat-o să se extindă şi să ameninţe astăzi echilibrul, şi aşa precar, al omenirii.

 

1) Divizări istorico-geografice

Restrângându-ne, cel puţin deocamdată, doar la lumea creştină trebuie să constatăm că ceeace pare să constituie începutul desacralizării lumii noastre este fragmentarea bisericii unice pe care Hristos a întemeiat-o, ca o cămaşă fără cusătură, la început în două, apoi în patru sau chiar mai multe confesiuni. Căci dacă demonul este „legiune”, apoi una din metodele sale de luptă este slăbirea credinţei prin atomizarea, prin disoluţia ei spirituală. Apărută la începutul acestui mileniu între ortodoxie şi catolicism, continuată cu apariţia „reformei” la mijlocul mileniului (iată că milenarismul nu e totuşi o vorbă goală fiind dovada unor schimbări ciclice în istoria lumii), divizarea creştinismului pare să continue la sfârşitul acestui mileniu cu accentuarea neospiritualismului, şi el fragmentat într-o multitudine de secte şi false biserici.

Rămânând la primele separări, observăm că lumea creştină se compune astăzi din patru confesiuni: orotdoxie, catolicism, protestantism, la care trebuie să adăugăm pe monofiziţii din orientul apropiat, care persistă, iată. de peste un mileniu jumătate şi sunt pe cale să fie recunoscuţi de alte biserici. Ţinând seama şi de unele diviziuni secundare, ca de exemplu, divizarea pe cale să se producă în catolicism între biserica europeană şi cea sud-americană, a protestanţilor în luterani şi calvini, a monofiziţilor în antiohieni şi copţi (etiopieni), ortodoxia fiind singura unitară (stiliştii neconstituind o biserică), s-ar putea vorbi de şapte biserici creştine, ceeace face ca începutul Apocalipsei să fie profetic. Şi dacă pe primele şapte biserici Duhul lui Dumnezeu le avertizează prin şapte epistole (corespunzătoare simbolic celor şapte sinoade ecumenice recuperatoare), astăzi aceste avertismente, deşi indirecte, devin urgente şi par să fie şapte ameninţări cu slăbirea dacă nu chiar cu disoluţia lor.

De unde însă aceste divizări ale lumii creştine care, deşi a făcut faţă la numeroase erezii pe care Ie-a jugulat, este în această situaţie de peste un mileniu, neputând nu să se reunească, dar nici măcar să se apropie şi să nu se mai combată  într-o  luptă  fratricidă  aducătoare  doar  de  dihonii  şi  surde    anatemizări?

Privind harta celor patru mari confesiuni creştine, nu putem să nu constatăm că

ea cuprinde mai ales Europa și Asia Mică (Americile fiind doar o extindere a Europei). Pe această arie e, de asernenea, uşor să se constate că sudul şi vestul Europei e ocupat de catolici, nordul de protestanţi, răsăritul de ortodocși, iar orientul apropiat de monofiziţi. Căci,cu toate cuceririle americane, obţinute cu violenţă ia jumătatea mileniului, (atunci când, pierzând nordul Europei, catoilicismul s-a „revanşat” în extremul occident), creştinismul n-a reuşit să se extindă în Asia, ci cei mult în câteva colonii ca Australia şi Africa de Sud. lată că avertismentul Duhului de care se vorbeşte în Faptele Apostolilor pare să fi fost de nedepăşit: „Şi ei au străbătut Frigia şi ţinutul Galatei, opriţi fiind de Duhul Sfânt ca să propovăduiască cuvântul în Asia” (Fapte 16.6). Aceste patru mari zone de răspândire a creştinismului cuprind, în fond, patru mari etnii cum ar fi popoarele germanice, latine sau latinizate, greco-slave şi est-asiatice, pe conturul fostului imperiu Roman. Faptul a mai fost desigur remarcat, dar poate nu s’a insistat deajuns că aceste patru mari diviziuni sunt nu numai geografice, oarecum în cele patru puncte cardinale, ci şi istorice cuprinzând lumea antică şi medievală (1).

Să nu aibă aceste suporturi etnice nicio semnificaţie în privinţa împărţirii creştinismului? Nu înseamnă, oare, această cvadruplă divizare, o adaptare a creştinismului la caracterul, şi am spune la „temperamentul” spiritual, atât de diferit, al celor patru mari „zone” etnice? Căci aşa cum marea revelaţie universală s-a adaptat prin cele şapte mari religii la diversitatea continenetelor şi populaţiilor lumii, tot aşa pare că s-a adaptat şi creştinismul la cele patru (sau chiar şapte) mari etnii euro-asiatice. Iată aşadar o sursă a divizării lumii creştine, divizare care i-a slăbit unitatea şi a dat posibilitate răului să se infiltreze şi să-şi înceapă opera destructivă (2).

 

2) Separarea Puterilor

Istoria şi geografia lumii par să explice aşadar slăbirea unităţii tradiţiei primordiale paradisiace, ca şi a tradiţiei creştine (3). Dar lucrurile nu s-au oprit aici, divizarea mergând mai departe în sânul aceleiaşi religii, prin împărţirea conducerii unitare a imperiilor (statelor) respective. Astfel, imperiul roman care a constituit, cum spuneam, suportui răspândirii creştinismului, s-a dezmembrat în cele din urmă în două imperii, de apus şi de răsărit (Roma şi Bizanţul), pe structura lor împărţindu-se apoi şi creştinismul. Iar această împărţire n-a fost numai geografică, căci imperiul de răsărit a fost marcat de civilizaţia greacă, mai mertafizică, iar cel de apus de civilizaţia romană, mai juridică şi mai practică. Nu ni se pare atunci inexplicabil că cele două imperii au fost marcate de două structuri spirituale diferite, ducând la separaţia între ortodoxie şi catolicism.

La rândul ei, conducerea acestor două imperii a suferit şi ea o polarizare. Căci imperatorul, care era şi pontifex, având deci pe lângă puterea politică şi autoritatea spirituală, a pierdut-o pe aceasta din urmă, cu consecinţe grave mai ales în apus. Şi dacă împăraţii bizantini au păstrat mai mult timp o oarecare autoritate spirituală (ei convocând, între altele, şi conducând sinoadele sau chiar dominându-le (vezi Justinian şi origenismul, Teodora şi iconoclasmul), împăraţii din apus după Carol cel Mare, nu numai că au pierdut autoritatea spirituală, dar au şi intrat în conflict direct cu puterea papală, ajungând să fie umiliţi de aceasta (Henriv IV la Canossa), mai târziu puterea papală fiind batjocorită de împăraţi (exilul de la Avignon). Toate aceste divizări repetate au dus la slăbirea autorităţii spirituale, chiar dacă evlavia populară s-a menţinut încă multă vreme (v. Cruciadele) ca un suport de sobornicitate, şi el din ce în ce mai formal, mai exterior.

Dar oare această ruptură între autoritatea spirituală şi puterea temporală nu fusese prevăzută de Iisus însuşi care, la întrebarea cărturarilor a răspuns: „Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al fui Dumnezeu” (Lc 20.25), când în realitate, în uniunea primordială ce era al Cezarului era şi ai lui Dumnezeu? Această separare a fost dealtfel consfiinţită şi de primii părinţi creştini, mai ales în apus, unde Augustin vorbeşte de Cetatea divină şi de Cetatea pământească, chiar dacă aceasta din urmă o mai recunoaşte încă pe prima.

3) Diferenţe dogmatice.

                           În această situaţie, ruperea în două a bisericii creştine la capătul primului mileniu (1054) era inevitabilă, căci apare ca o consecinţă a fisurării pietrei .fundamentale, chiar dacă piatra din capul unghiului a rămas aceeaşi. Dar era chiar aceeaşi oare? Nu începuseră să se producă deosebiri dogmatice în chiar ontologia creştină? Nu vrem să facem un istoric al evoluţiei acestor deosebiri ci vom sublinia numai câteva mai importante care au rupt pe catolici de ortodoxi, mai constanţi și mai luminaţi.

Mai întâi, acel faimos filioque care pare să fi fost piatra de poticnire a creştinismului, şi să fie încă. Statuând purcederea Duhului şi de la Fiul nu numai de la Tatăl, catolicii introduc o dualitate în chiar sânul divinităţii, slăbind monarhia Tatălui şi misterul Uni-Treimii divine. Aceiaşi dezechilibru pare să se .producă şi prin importanţa acordată de catolici esenţei divine care introduce un aspect impersonal, inexistent în Treimea ipostatică. Şi mai importantă este însă socotirea harului, a graţiei divine, ca fiind creat şi nu increat aşa cum crede: ortodoxia, mai ales după Grigore Palama. Se pune astfel un accent substanţial care nu e străin de prea marea umanizare, dacă nu chiar de antroporfizarea.creştinismului, care se va accentua în cursul  Evului Mediu, mai alea în

iconografia catolică, cultivând statuia şi transformând icoana în tablou.

Dar nu numai „structura” divinităţii va slăbi în catolicism, ci şi în modul de apropiere a omului de ea, modul de cunoaştere a lui Dumnezeu. Căci dacă un Augustin (Credont intelligam) sau un Boethius (sec. VI) sau Bonaventura (sec. XIII) vorbesc de o cunoaştere raţional-discursivă (dianoia, mens), limitată, şi de una intelectuală (nous) prin care se poate ajunge la contemplarea (theoria) divinităţii, Toma din Aquino unifică raţiunea şi intelectul, dându-i o coloratură dialectică şi imprimând astfel scolasticii o tentă raţionalistă din care se va trage raţionalismul modern (5). Este în aparenţă o unificare, însă o unificare par en bas”. În timp ce în apus se produce această „minimizare” a intelectului, țn răsărit se păstrează, cu unele excepţii, deosebirea filocalică între cunoaşterea cu mintea (raţiunea) şi cunoaşterea cu inima (cardigreosia), ultima putând duce la îndumnezeirea omului prin unificarea cu energiile increate, dacă nu chiar cu Treimea ipostatică (6).

Şi chiar dacă mistica rhenană, mai ales prin Meister Eckhart, ridică pe culmi nebănuite cunoaşterea apostatică, ca şi Dionisie Areopagitul în răsărit, aspectele teologice se împuţinează şi se apropie tot mai muit de filosofie, fapt împlinit odată cu aşa zisa Renaştere. Pentru apuseni, apare totuşi în sec. XV un prilej de revenire la o gândire „mistică” şi în acelaşi timp de reunire a celor două Biserici prin influenţa platoniciană a unor gânditori ca Marsilio Ficino, ca şi prin sinodul de la Florenţa (1445). În acelaşi timp însă, în răsărit, lupta dintre Palama şi Varlaam, deşi a adus ortodoxiei un plus de spiritualitate, a rupt orice punţi de apropiere de catolicism. Şi dacă ortodoxia îşi. va păstra integritatea, catolicismul va fi confruntat cu Reforma, care îl va slăbi şi îl va anemia. De aici înainte, secularizarea a progresat rapid în Occident, mai ales după revoluţia din 1789 care a deschis larg porţile lumii profane. În Răsărit, Biserica ortodoxă a rezistat presiunii otomane, care într-un fel a protejat-o de secularizare, până la

revoluţiile din ’48, când duhul urâciunii a început să sufle puternic dinspre apus. Biserca ortodoxă, după două teribile dictaturi, nazistă şi comunistă, rezistă astăzi asaltului insidios al democraţiei profane. Cât timp? Biserica, şi noi toţi, în fond, suntem responsabili de această libertate redobândită după ’89, Ia 200 de ani după revoluţia franceză (7).

 

4) Răul şi rădăcinile secularizării

De toate aceste slăbiciuni şi contradicţii umane a profitat, mai mult ca niciodată, demonul, dacă nu chiar el Ie-a provicat, săpând la temelia bisericii creştine. Dealtfel, cum o dovedeşte istoria sacră, adversitatea satanică a fost la originea fiecăreia din marile căderi ale umanităţii, începând chiar cu facerea lumii. Deşi Scriptura nu pomeneşte decât incidental de căderea lui Lucifer (cf. Isaia 14,12; ) apare evident că răul este inerent creaţiei, apărând simbolic ca lupta întunericului cu lumina. Şi deşi întunericul nu poate învinge niciodată definitiv („Lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”, (In 1.5), nu e mai puţin adevărat că el obţine importante victorii parţiale, chiar dacă va fi învins în războiul final. Răul n-a fost şi nu poate fi ontologic („El nu are nimic în Mine”.*In 14.30) dar îşi face simţită prezenţa odată cu prima creaţie, aceea a îngerilor. Căci chiar din sânul lor apare Lucifer, duhul negațiunii, care opunându-se Creatorului, este prefăcut din înger de lumină în înger al întunericului. însăşi faptul că el a fost izgonit, cu îngerii săi, din paradis, şi nu distrus, e o dovadă că el este necesar creaţiei. Căci fiind aruncat din Eden în tenebrele exterioare, el a întemeiat aici un imperiu al răului care a devenit sursa permanentă a opoziţiei la binele din lume, a fost începătorul a ceeace se numeşte astăzi secularizare (8). Etapele acestei secularizări marchează Istoria sacră a omenirii de la începuturi, divizând-o în cicluri coborâtoare chiar dacă omenirea se reface, cu ajutor divin, după fiecare cădere, urmând însă un curs în spirale descendente, întrerupt temporar de întruparea lui lisus şi definitiv la Parusia, de a doua lui revenire.

Ciclurile intervenţiei decisive a demonului în devenirea lumii sunt bine cunoscute şi nu vom face decât să le enumerăm. În primul rând căderea din rai, când ispita demonului înfrânge capacitatea de discriminare și de rezistență a primilor oameni şi duce la prăbuşirea lor pe pământ. Şi dacă prima manifestare a omului în noua lui identitate este o crimă, a lui Cain împotriva lui Abel, faptul se datoreşte, desigur, tot Satanei iar răscumpărarea acestei crime prin Set, nu împiedică pe fiii cei răi ai lui Dumnezeu să se unească cu fiicele oamenilor, mărind fărădelegile omenirii în aşa măsură încât Creatorul se hotărăște să-l piardă pe om, salvându-l doar pe Noe şi cu el umanitatea. Şi, deşi la fiecare început de nou drum, Dumnezeu încheie un pact cu omul, acest pact va fi în repetate rânduri încălcat de om la îndemnul diavolului. Aşa se face că binele suprem pe care omul l-a primit la crearea sa, am numit libertatea, îl duce periodic la căderi mai mari sau mai mici, pentru că luciditatea şi libertatea sa de alegere sunt de fiecare dată înşelate de ispitirea demonului. Lupta care se dă în sufletul omului între ignoranţă şfunoaştere, între patimă şi virtute se termină de cele mai multe ori în avantajul demonului, ceea ce duce la o atât de mare acumulare de fără de legi, încât lui Dumnezeu nu-i rămâne decât să piardă omenirea, sau părţi din ea, pentru a putea regenera.

Cum am spus, pogorârea şi întruparea lut lisus care s-a petrecut tocmai pentru a da omului un ultim şi mai puternic mijloc de salvare, iubirea şi jertfa sa, au constituit un moment de oprire a devenirii, dar nu pentru mult timp, căci satana a revenit şi revine necontenit, rolul lui fiind tocmai de a-l coborî pe om, pentru ca Iisus să-l poată înălţa prin sacrificiul său, păstrând echilibrul iumii. Altfel cum s-ar putea explica faptul că lisus însuşi îi dă lui luda, la Cina de Taină, bucăţica de pâine, ca un fel de euharistie negativă, semn că îl tolerează în iconomia divină, dar îl şi controlează? Originea secularizării, în special a lumii  post-cristice, aici trebuie căutată, în acest moment atemporal al Cinei, care reprezintă un nou început de lume (9).

Ni se pare evident, aşadar, că secularizarea se datoreşte în cea mai mare parte acţiunii răului în lume, dar şi omului care, între atracţia cerului şi a pământului, cedează de cele mai multe ori gravitaţiei. Şi cum Dumnezeu nu-i poate suprima libertatea, făcută după chipul Său, El nu-i poate da decât posibilitatea să-şi răscumpere proasta alegere printr-o metanoia care să-l întoarcă cu faţa spre cer.

 

5) O pseudo renaştere

În istoria ultimelor secole ale lumii creştine, posibilitatea de renaştere pare să i se fi oferit omului la jumătatea acestui mileniu, după ce se produseseră atâtea rupturi în sânul creştinătăţii. Aşa cum am spus, încercările de reunificare între ortodoxie şi catolicism din sec. XV – conciliul de la  Ferrara-Florenţa, reapariţia platonismului în lumea apuseană dominată de aristotelism etc. – ar fi | putut fi tot atâtea evenimente intelectuale care să apropie cele două biserici, dar lucrurile au  luat un  curs şi  mai  accentuat descendent în  plan  spiritual, favorizând secularizarea, mai ales în Occident, de unde se va extinde încet- -încet şi în Răsărit, fenomenul fiind în curs cu viteză tot mai accelerată.

Care sunt sursele principiale, am spune dogmatice, ale acestui regres spiritual, origină a secularizării? Mai întâi extinderea cunoaşterii raţionaliste, filosofico-stiintifice, în dauna celei religioase, teologice,  având ca  rezultat imposibilitatea cunoaşterii divine şi chiar o limitare a cunoaşterii cosmosului doar la   cosmosul   fizic.   Şi   chiar   dacă,   din   punct   de   vedere   ştiinţific, heliocentrismul este mai corect decât geocentrismul, în plan simbolic pământul şi locuitorul luil omul, care sunt centrul universului nostru, cad pe o treaptă mai jos. Pe de altă parte, în mod paradoxal, heliocentrismul în loc să exalte pe Dumnezeu ca soare spiritual, îl scoate în faţă pe om care devine măsura tuturor lucrurilor, accentuând antropocentrismul în dauna deocentrismului, iar în concepţia protestantă,  unde raţionalismul este atotştiutor,  însăşi scripturile sacre devin obiect de intrepretare raţională, care va duce la „demitizarea” şi deci la desacralizarea lor.

Această răsturnare de prespectivă, o metanoia „pe dos”, a atras după ea o autonomizare a omului care începe să se creadă „buricul pământului” şi creatorul unei lumi noi, mai bună decât cea creată de Dumnezeu. În ceie din urmă,  adevăratul  creator va  fi  uitat,   prociamându~se  chiar „moartea”  lui Dumnezeu şi o nouă eră a supraomului, cu consecinţele nefaste pe care le trăim. ‘           Toate aceste curente teoretice vor deveni în curând direcţii de dezvoltare a   existenţei   umane   şi   ideologii   politice,   accentuând   individualismul   şi excrescenţa lui morală, egoismul, şi dezvoitând până la aberaţie materialsimul, ca fundament al lumii moderne, si „ideal” de viață.

Şi dacă acest progres ştiinţific şi tehnologic, „încununare” a materialismului, a dus la confort şi risipă de bunuri într-o mică parte a lumii, el n-a făcut decât să accentueze ruptura dintre Nord şi Sud, dintre bogaţi şi săraci, dintre opulenţă şi  mizerie,  generatoare de mari  dezechilibre  şi sursă de interminabile conflicte, prezente şi mai ales viitoare. Ca să nu mai amintim de „eliberarea” uriaşei energii atomice care ameninţă însăşi existenţa omenirii. Astfel, se realizează desacralizarea lumii care este, în fond, secularizarea şi prefacerea ei într-o lume fără Dumnezeu, ducând la dictaturi, războaie şi genocid care presară drumul spre neant cu violenţă, desfrâu şi profeţi mincinoşi. Căci pentru prima dată în istorie se poate vorbi acum nu numai de concepţii profane, ci de o lume profană, pregătind sub impulsul demonului, timpuri apocaliptice. Şi dacă ele nu au venit încă, decât sub formă de severe avertismente, este pentru că nu s-a plinit vremea. Pentru că, aşa cum spune apostolul Pavel, „taina fărădelegii se lucrează, numai că este unul care o ține acum pe loc, până ce va fi dat la o parte” (2 Tes. 2.7).

 

6) Perspective

 Întrebarea care se pune încă, aici şi acum, este dacă se mai poate face ceva pentru ca nu totul să fie pierdut, până când „potrivnicul” nu va fi dat la o parte. Din fericire, omul creştin nu poate renunţa la nădejdea mântuirii lui. Şi chiar dacă această „ancoră a sufletului” este tot mai firavă, ea este încă plină de posibilităţi pentru unii oameni, chiar pentru insule umane care sunt laolaltă în şi în jurul bisericii. Pentru ei o viaţă creştină axată pe cunoaştere şi iubire de Dumnezeu, centrată pe rugăciune, asceză şi jertfă, pe liturghie şi euharisie este încă posibilă (cf. Omul în Tradiţia creştină)

În ce priveşte mersul spre secularizare şi disoluţie al acestei omeniri, chiar dacă nu poate fi oprit, el ar putea fi totuşi întârziat şi astfel călăuzit încât tot mai mulţi oameni să se găsească la sfârşit printre ,cei aleşi. În acest gând, rolul principal ar putea reveni întregii creştinătăţi şi nu numai ei, ci tuturor marilor religii tradiţionale care cred într-o redresare a lumii, într-o renovatio, într-o adevărată renaştere spirituală a omenirii, după trecerea marilor incendii, într-o unică Panesia (11). În acest scop însă, este absolut necesar ca toate bisericile şi toate religiile tradiţionale să se reunească, nu într-o singură religie, ceeace ar duce la un sincretism absurd, nu într-un ecumenism formal şi inutil, ci într-o unanimitate de intenţii bazată pe principiul unităţii transcendente a tuturor religiilor care cred într-un Principiu spiritual infinit şi veşnic, creator şi călăuzitor al lumii. Această iniţiativă a unui ecumenism interior ar putea fi luată de creştinism şi mai ales de ortodoxie, care e cea mai bine situată spiritual, renunţând la orgolii şi pretenţii de dominare, pentru a deveni un mediator între Occident şi Orient, un primum inter pares care să adune ceea ce e risipit ad maiorem dei gloriam. Căci dacă Duhul Sfânt este pretutindeni şi se dă fără măsură, este poate momentul acum, la această oră târzie a omenirii, să-l invocăm şi să ne lăsăm călăuziţi de suflul iui de viață dătător.

Florin Mihăescu

Note

  • Dacă e să dăm crezare mitului Atlantidei (cf. Platon-Critias;Timen), prima mare diviziune a lumii vechi a fost între atlanţii occidentali şi hiperboreenii nordici şi orientali.
  • Aşa cum remarcam în altă parte („Omul în tradiţia creştină”), această divizare în patru s-a manifestat şi în domeniul microcosmic prin cele patru mari patimi ale omului: avere, plăcere, desfrâu şi putere, corespunzătoare celor patru principii elementare. Totul e generat, simbolic, de cela patru fluvii care îşi aveau izvoarele în rai.
  • S-ar putea spune, în fond, că prima dualitate, după căderea omului, a fost aceea a celor doi fii ai lui Adam şi Eva, Abel şi Cain, părinţii celor două mari grupe de popoare, pastorale şi agrare.
  • E semnificativ că această împărţire a împărăţiilor se face cu folosirea unui dinar, simbol al puterii economice şi financiare care domină astăzi lumea.
  • Boetius spune (De consolatione philosophiae. IV.6): „Intelectul se compară cu raţiunea, aşa cum se compară eternitatea cu timpul. Dar o putere care este în eternitate e diferită de o putere care este în timp, prin urmare intelectul şi raţiunea nu sunt aceeaşi putere”. La aceste teze, Toma din Aquino răspunde: „Trebuie să spunem că intelectul şi raţiunea la om nu pot fi puteri diferite ..” (Summa Theologiae)
  • Nu e mai puţin adevărat însă că şi în ortodoxie se produce destulă confuzie prin folosirea, fără discernănânt, a unor termeni ca raţiune, minte, inteligenţă, intelect, cu evitarea termenului gnoză, slăbind astfel cunoşterea contemplativă. Pe de altă parate se produce o disjungere între cunoaştere şi iubire, ca urmare a celor spuse de ap. Pavei: „Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, (per speculum in aenigmate), iar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu” (1 Cor. 13.12.). 17) AceastA „coincidenţă” confirmă încă o dată evoluţia istorică în cicluri a omenirii care se închid, redeschizându-se pe o altă spirală a vortexuiui

8) Dealtfel, pomul binelui şi răului, care-şi avea rădăcinile în cer, conform tradiţiei, s-a inversat după căderea omului, avându-şi rădăcinile în pământ, şi nu din el au fost făcute crucile răstignirii celor doi tâlhari, în timp ce crucea lui    lisus a fost făcută din pomul vieţii?

9) Ne întrebăm de ce catolicii îşi împărtăşesc credincioşii doar cu pâine, când acelaşi simbol l-a primit şi luda ?’

10)   Cine este acest unul rămâne un secret al lui Dumnezeu,

11)   Speranţa acestei renovări a lumii există, chiar dacă cu unele deosebiri de perspectivă, nu numai în creştinism, ci şi în iudaism” (prin Mesia), în islam (prin Mahadi şi Hristos), în hinduism (prin Kali-avatara).

ADOLESCENŢA LA RĂSCRUCE

Marea întrebare care pare să ni se pună la sfârşitul mileniului II, atât de răvăşit, al cărui bilanţ nu-1 vom face aici, este dacă e şi un sfârşit al crizei prin care trece lumea şi dacă se poate vorbi de un nou început în mileniul următor. Că suntem în prezenţa unor mari tulburări dacă nu chiar a unei răsturnări, a unui haos cu aparenţă de ordine, nimeni nu o poate nega, criza fiind prea evidentă şi afectând chiar bazele acestei civilizaţii, dacă nu ale omenirii înseşi. Şi totuşi lumea merge mai departe, căci inerţia e una din legile ei. Ne găsim însă cu siguranţă la o răscruce, ca şi Oedip în ceasul în care şi-a omorât tatăl fără să ştie, aşa cum civilizaţia noastră îşi distruge natura şi tradiţia care au susţinut-o. Ca să alegem drumul de urmat, schimbând pe cel pe care am mers până acum – şi care nu ne-a fost benefic – ar trebui să avem o călăuză, care însă nu se arată. Ea există de 2000 de ani, dar puţini o mai văd şi și mai puţini o urmează. Cum viitorul omenirii nu stă în mâna noastră şi nici nu avem orgoliul de a încerca să facem previziuni, ne vom restrânge doar la lumea apropriată, încercând să vedem ce vrea tineretul acestei lumi, mai larg sau mai restrâns. Oricum, tinerii sunt plămada, substanţa din care se va modela viitorul, dacă şi cât mai există. Pe ce drum vrea să meargă tineretul şi cum poate fi desluşit şi ales acest drum din atâtea care se deschid în această selva oscura care e lumea modernă? Iată o problemă care ne stă în faţă şi pe care vom încerca s-o analizăm, dacă nu chiar s-o rezolvăm.

Ar trebui, poate, să începem cu copilăria, dar lăsăm altora mai „paterni” această problemă şi vom încerca să integrăm tinereţea şi mai ales preludiul ei, adolescenţa, de care. nu ne simţim aşa departe, pentru că n-am pierdut-o din amintire. Această tranziţie spre tinereţe care e adolescenţa poartă în ea germenii, seminţele care, odată încolţite, se vor dezvolta, uneori necontrolat în anii viitori. Aceşti germeni, aceste posibilităţi ale adolescenţei vom încerca să le desluşim, pentru că ele există in nuce şi de dezvoltarea lor vor depinde drumurile tinereţii.

Primul lucru care se trezeşte din somnul plin de vise al copilăriei ni se pare a fi conştiinţa, ştiinţa că existăm şi că existăm împreună cu alţi oameni care formează o lume în jurul nostru; că existăm într-un cosmos care ne adăposteşte, iar noi, vrând-nevrând, facem parte din acest tot, în care va trebui să ne integrăm. Modul de integrare, disponibilitatea noastră de a participa Ia lumea în care ne-am trezit trebuie să preocupe pe orice adolescent şi pe toţi cei care au răspunderea lor, că e vorba de familie, şcoală, stat sau biserică.

In acelaşi timp însă, conştiinţa care s-a trezit, îşi dă seama – şi poate înainte de altceva – de eul propriu, de faptul că este o individualitate, distinctă de toţi indivizii care o înconjoară, o individualitate care se va dezvolta într-un mediu natural şi unul social. Foarte important ni se pare ca această individualitate să nu se centreze numai pe eul superficial, dezorientat, uşor. influenţabil, impulsiv, deci orizontal, ci pe Sinea lăuntrică, neschimbătoare, căutătoare de sens, ascendentă, deci verticală. Această conştiinţă a verticalităţii noastre ne dă şi conştiiţa unicităţii noastre, deci a centralităţii noastre într-un univers extensiv al multiplicităţii, unicitate care nu e decât reflexul unităţii unui Principiu, al Divinităţii.

Această centrare, această axare pe Dumnezeu va transforma individul în persoană şi mai târziu în personalitate. Cine şi cum poate ajuta la această transformare capitală, e o problemă de meditaţie pentru fiecare. Ce rol au familia, şcoala, statul şi biserica, aceşti patru factori în trecerea adolescentuluide la individ la persoană, ni se pare tema fundamentală de dezbătut a tuturor celor care cred că lumea modernă mai poate avea un parcurs cert, sau cel puţin o parte, cât de mică parte din lumea aceasta.

O a treia componentă de bază a omului care se trezeşte în adolescenţă la o nouă viaţă este senzaţia, poate vagă dar oricum prezentă, a libertăţii sale, a, posibilităţii sale de a porni în mai multe direcţii, de a alege una sau mai multe modalităţi de comportare, de a cunoaşte, de a simţi şi de a face ceva, chiar dacă nu îşi simte decât imprecis responsabiliattea în această alegere şi în consecinţele ei. Acum, datorită acestui simţ al libertăţii, adolescenţa poate fi îndrumată pe drumul lui a fi, a face şi avea, poate fi hotărâtă alegerea ei, o alegere care să nu facă din libertate un libertinaj, ci un drum responsabil, chiar angajat, un drum către un sens nu numai pe orizontală ci mai ales pe verticală, care să-l îndrume, să-i dea un rost şi să-l stabilizeze în perioada tinereţii care va urma. Această alegere ar trebui să se facă în funcţie de calităţile (sau şi de defectele) fiecăruia, dezvoltând luciditatea şi voinţa, atât a individului propriu-zis, cât şi a factorilor care au răspunderea educaţiei, a creşterii lui.

În sfârşit, decurgând din această libertate, şi din confruntarea cu lumea din jur, şi oarecum din energia fizică şi psihică pe care adolescenţa o are şi simte nevoia s-o libereze, se naşte implicit în individ nevoia de căutare, de depăşire, deci de mers spre un ideal, spre o culme, se naşte nevoia de a da o direcţie acestui drum care se cheamă viaţă.

Adolescenţa este, aşadar, o răscruce căreia i se deschid aceste patru domenii în care va trebui să se formeze, pe care de multe ori nu le înţelege şi care-i trebuie desluşite de cei care le-au parcurs deja şi care au rolul şi răspunderea de a-i ajuta pe cei din jurul lor să le cunoască şi să le parcurgă la rândul lor. Aceste patru linii de forţă care se profilează în faţa energiilor adolescenţei, odată înţelese şi conturate, odată conştientizate şi trăite, vor sluji la alegerea unui drum în viaţa tineretului care va constitui rostul maturităţii, posibilităţile ei de existenţă şi realizare.

Să medităm fiecare la aceste grave probleme şi evident şi la altele conexe şi să încercăm să vedem cum pot fi ele, dacă nu rezolvate, cel puţin abordate la acest început de secol şi de mileniu III, pentru a nu fi ultimul din istoria acestei omeniri. în funcţie de cum se vor rezolva aceste patru probleme căpitale ale adolescenţei: conştiinţa, persoana, libertatea şi voinţa de depăşire vor putea fi întrevăzute şi drumurile de dezvoltare a tineretului, care în principiu par să se axeze pe: cunoaştere, iubire, acţiune şi spiritualitate. Acestea ni se par a fi principalele probleme ale lumii postmoderne, la care fiecare poate reflecta şi participa cu câte o modestă contribuţie. Şi pentru că suntem într-un cenaclu religios, toate aceste probleme trebuie puse având pemanent în gând pe Cel care pe toate le ştie dar nu pe toate le voieşte!

Florin Mihăescu

August, 2000

FEMEIA ÎMPOTRIVA FEMININULUI

­­

Creaţia este, prin însăşi structura ei, multiplă dar prima celulă a multiplicităţii este dualitatea. Ca posibilitate, dualitatea există în Principiu, care o actualizează reflectând-o în creaţie. În unele tradiţii, această primă dualitate principală este definită de cuplul esenţă – substanţă. În Cartea Facerii, dualitatea primă, care stă la originea cosmosului, este simbolizată de perechea ”cerurile şi pământul” sau/şi de perechea „duhul lui Dumnezeu şi apele” (primordiale). Restrânsă la microcosmosul uman, această primă dualitate este aceea a „masculinului şi femininului” din care apar apoi bărbatul şi femeia.

Exită deci mai întâi calitatea principală din care rezultă apoi elementul concret. „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut; 1-a făcut bărbat şi femeie”, căci termenii din Septuaginta sunt: ârsen şi thely2, masculin şi feminin sau parte bărbătească şi parte femeiască, iar nu „andros şi gyneé” bărbat şi femeie.

Aceşti termeni, bărbat şi femeie (andros – gyné), apar abia atunci când e creată femeia (Fac. 2.23). În treacăt fie spus, femeia a fost făcută din coasta lui Adam, cum se traduce de obicei termenul grec „pleura” (B8,(Do< – lat. de cotis); dar acesta are şi sensul de parte laterală, parte exterioară. De aici rezultă că bărbatul este partea interioară, iar femeia partea exterioară a omului, împreună făcând deci unitatea lui Adam. De altfel, în ebraică, Oisha – femeie derivă din termenul aish – bărbat, femeia fiind deci complementară bărbatului.

Cei doi formează, aşadar, un cuplu în care bărbatul reprezintă partea interioară (ex. parte essentiae) iar femeia  partea exterioară (ex.  parte substantiae). Fiecare are caracterul său specific, funcţia lui în acest cuplu, bărbatul păstrând totuşi o preeminenţă.

De aici par să derive şi unele aspecte ale căderii omului din rai, căci şarpele pare să o ispitească mai uşor pe femeie, fiind parte exterioară, iar aceasta transmite ispita bărbatului său care mănâncă şi el din fructul oprit. Vina este, deci, a ambilor, vina este a cuplului, deşi are ceve specific fiecăruia.

În sfârşit, pentru a putea urmări rostul bărbatului şi al femeii pe pământ, să subliniem că, în urma păcatului, pământul a fost blestemat. Astfel, bărbatul a fost sortit: „cu osteneală (sudoare) să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale”; iar femeia a fost sortită: „în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Fac. 3. 16-17). Să remarcăm că viaţa bărbatului va fi munca, activitatea, iar cea a femeii va fi dorinţa sau dragostea pentru bărbat şi maternitatea, bărbatul păstrând în cuplu un plus de autoritate.

Toată istoria bărbatului şi a femeii este definită de aceste versete din Cartea Facerii, ale căror desfăşurări. le vom urmări în continuare.

*

Trecând peste câteva milenii ale istoriei scrise, în care nu se spune mai nimic despre femei, afară de enigmaticul episod cu fiii şi fiicele lui D, vom găsi cuplul bărbat – femeie la mare cinste în Vechiul Testament, în vremea patriarhilor. Femeia era în acele vremuri, înainte de toate, baza căminului şi a maternităţii, deci a stabilităţii neamului. Credinţa ei susţine familia căci, fără credinţă Sarei, Domnul nu i l-ar fi dat la bătrâneţe pe Isaac. Dar soţia lui Avram nu este numai procreatoare; ea nu e lipsită de o deosebită feminitate, căci „era foarte frumoasă la chip”, cum se spune în scriptură, ceea ce este şi un semn al iubirii care a stat la baza căsătoriei sale cu Avram. Dar, fiind frumoasă, ea a stârnit şi dorinţa Faraonului Egiptului in episodul cunoscut din Cartea Facerii. Virtutea ei, însă, a ferit-o de păcat şi Domnul I-a pedepsit pe cei ce au râvnit la ea. Acest episod s-a repetat cu Rebeca şi Abimelec, ceea ce arată că viaţa cuplului de acum câteva milenii nu era lipsită de probleme, dar se rezolva cu ajutor de sus. Acesta este, aşadar, tipul feminin care domină viaţa primilor Patriarhi, împlinind cele trei meniri (funcţii) date de Domnul la izgonirea din rai: aceea de femeie iubită, de soţie şi de mamă. Acelaşi tip îl vom întâlni şi la soţiile Patriarhului Iacob, Lia şi Rahela, care sunt în acelaşi timp un simbol al vieţii active şi al vieţii contemplative. Iacob a ţinut, se pare , mai mult la Rahela care era „chipeşe la statură şi tare frumoasă la faţă”. Se pare că în vremea aceea cuplul armoniza înţelepciunea şi puterea bărbatului cu frumuseţea şi virtutea femeii; aceasta era în plus şi păstrătoarea sacralităţii căminului, căci Rahela a ascuns şi a apărat, în timpul conflictului cu Laban, pe zeii familiei într-un episod plin de savoare (Fac. 31-34). E adevărat că tot în vremea Patriarhilor s-au petrecut şi episoade negative, provocate de femei, ca acela dintre Dina şi Siolem, şi mai ales acelea care au dus în parte la distrugerea Sodomei şi a Gomorei, şi la păcatul fiicelor lui Lot. Dar este evident că aceste episoade sunt marginale; ele au şi conotaţii simbolice enigmatice, care nu umbresc însă virtuţile Sarei, Rebecăi şi Rahelei, ci arată, dimpotrivă, cât de complexă era viaţa unei femei tradiţionale şi, în ciuda aparenţelor, cât de liberă şi fericită. Istoria sacră nu neglijează umanitatea femeii, nu o idealizează, ci o înfăţişează în tot adevărul.

Este poate aici locul să aruncăm o scurtă privire peste ceea ce unii savanţi, şi chiar unii teologi ca Evdokimov, au numit matriarhat, adică o epocă de dominare a femeii, într-un anumit tip de societate. Astfel de epoci au fost cele în care erau predominante zeităţi feminine ca Gaia, Isis, Astaertea etc. ca specificaţii ale unei zeiţe Mume primordiale. Se uită însă că aceste zeităţi făceau parte din cupluri cu zei masculini ca Uranus, Osiris sau Baal, care predominau propriu zis lumea. Epoci de matriarhat n-au putut exista pentru că, prin însăşi destinul ei, femeia nu poate exercita autoritatea sacerdotală, decât ca o deviere sau o revoltă, cum a fost, se pare, cazul în mitica Atlantida, dominată înainte de dispariţie de un sacerdoţiu feminin. Iar dacă au existat unele civilizaţii în care femeia a fost preoteasă (la Celţi, la Greci, la Egipteni etc), ea nu era decât o slujitoare a altarului şi nu o oficiantă a Iui.

Dacă, aşadar, funcţia sacerdotală şi sapienţială a fost în marile tradiţii o funcţie masculină, la fel a fost şi funcţia regală, exercitată de războinici cu putere, atribut specific bărbatului. Se cunosc puţine exemple de regalitate feminină în Vechiul Testament – ca regina din Saba, care a venit, de altfel, să i se închine lui Solomon – ca şi în alte tradiţii, excepţie făcând unele grupuri izolate ca Amazoanele sau Walkiriile. În genere însă, în societăţile biblice, tipul ideal de feminitate a fost cel de soţie şi mamă iubitoare, ca bază a familiei şi căminului, ca suport al continuităţii neamului şi tradiţiei, în timp ce bărbatului îi era delegată prin har divin autoritatea sacerdotală şi puterea regală. Acest complementarism s-a păstrat în tot cursul Vechiului Testament cu rarele excepţii semnalate.

*

Ca şi în alte domenii, dacă nu în toate, creştinismul a adus şi aici elemente noi care au situat femininul pe culmile creaţiei. Astfel, el a adus în primul rând, sfinţenia, prin persoana Fecioarei Măria, mamă a lui Iisus şi sfântă după moarte. Sfinţenia ei a fost marcată încă din copilărie prin primirea la Templu în Sfânta Sfintelor, rezervată doar Marelui Arhiereu, unde a şi rămas până la adolescenţă, fără să exercite vreo funcţie sacerdotală. Dar sfinţenia ei a devenit evidentă atunci când, la Buna Vestire, Hristos s-a întrupat în ea prin harul Sfântului Duh. Şi în sfârşit, sfinţenia i-a fost consfinţită la moarte (adormire) când s-a mutat la cer cu trupul, fiind singura femeie care s-a bucurat de acest har. Pilda ei de sfinţenie este unică în creştinism, ea fiind mai presus decât cetele îngereşti, a căror stăpână este.

Iisus a acordat atenţie multor femei în timpul vieţii Sale, deşi nu a primit nici o femeie în rândul Apostolilor, ceea ce arată totuşi o ierarhizare. El a consfinţit căsătoria la Nunta din Caana, ca şi maternitatea prin iubirea dată copiilor. Dar el a dat o preţuire aproape intelectuală unei femei ca Samarineanca stând cu ea de vorbă la puţul lui Iacob despre căsătorie, dar şi despre apa vie, sau despre rugăciunea în duh şi adevăr, dezvăluindu-i în final dumnezeirea Sa. „Eu sunt cel care vorbesc cu tine” (Ioan 4.26). Este o formulă nu departe de cea pe care a auzit-o Moise pe muntele Sinai. Apoi Iisus a făcut elogiul Mariei, sora lui Lazăr, capabilă de adoraţie şi contemplativitate, în opoziţie cu Marta, preocupată de viaţa practică. Şi nu se poate spune că Iisus n-a înţeles şi slăbiciunile femeii, din moment ce a iertat-o pe femeia păcătoasă că „mult a iubit” (în dublul. sens: omenesc şi duhovnicesc) şi din moment ce a făcut dintr-o mare păcătoasă ca Maria Magdalena o sfântă „asemenea cu Apostolii”, acordându-i cinstea de fi prima care a descoperit învierea Sa. Dealtfel, rolul femeilor de purtătoare de mir, suport al harului, la moartea sa, spune totul despre sfinţenia femeii şi despre funcţiunea sa de slujitoare sacră.

Această preţuire a lui Iisus, femeia creştină a confirmat-o, mai ales în primele secole, prin credinţa ei nestrămutată care a făcu-o să suporte martiriul pentru Hristos şi să se dedice iubirii Lui ca monahie. Pe acest plan ea nu este cu nimic mai prejos decât bărbatul, este egala şi sora lui, culme a feminităţii ca spiritualitate. Ea s-a ridicat mai presus decât strămoaşa sa, Eva, pe care în felul acesta a răscumpărat-o, urmând pilda Fecioarei Maria şi a Domnului însuşi.

*

Pe această culme, femeia s-a menţinut, cu oscilaţii mai mari desigur, dar totuşi s-a menţinut în tot cursul Evului de Mijloc, în Apus şi Răsărit, atâta vreme cât viaţa şi societatea şi-au păstrat caracterul sacru, în toate domeniile. A venit însă vremea când „prinţului acestei lumi” i s-a dat mai multă putere şi când spiritele lui au afectat-o din nou pe femeie, poate nu mai mult decât pe bărbat, dar – socotim noi – mai devastator.

Odată cu desacralizarea vieţii, cu predominanţa individualismului, complementaritatea bărbat – femeie şi-a pierdut armonia, s-a dezechilibrat şi s-a prefăcut în contradicţie. Ne mai ascultând de un principiu sacru, ordonator şi ierarhizat, omul s-a autonomizat, arogându-şi dreptul de a fi totul. Această deviere care, începută din renaştere, s-a accentuat în sec. al XIX-lea şi se desfăşoară cu viteză crescândă în secolul XX, a abătut din drum cele două destine sortite de Dumnezeu bărbatului şi femeii după căderea din rai. Bărbatul, căruia i-a fost dată munca pământului în „sudoarea frunţii” a încercat să scape de această povară, care cere totuşi o jertfă şi a inventat maşina, ajungând să devină din rob al lui Dumnezeu, rob al maşinismului. Statutul lui s-a schimbat şi asta a schimbat întreaga civilizaţie umană, împingând-o spre materialism şi mecanizare, cu toate consecinţele pe care la vedem şi în prezent. Iar acum suntem pe cale să ne automatizăm şi gândirea şi să devenim nişte roboţi dezumanizaţi.

Schimbarea statutului femeii a devenit şi mai radicală şi mai periculoasă: căci, pe când bărbatul şi-a alterat masculinitatea, femeia şi-a alterat nu numai feminitatea dar s-a şi masculinizat. Din păstrătoare a căminului a devenit director de uzină, din mamă a ajuns creatoare de obiecte (modă), iar din soţie iubitoare amantă. Plăcerea domină azi iubirea, iar liberalizarea sexului prin avort şi contracepţie face din femeie o ucigaşă, cu complicitatea bărbatului, desigur. Astfel, aproape fără să-şi dea seama, femeia este împinsă de demonismul contemporan să se ridice împotriva propriei feminităţi, anulând frumuseţea iubirii şi a maternităţii, distrugând familia şi căminul. Punctele externe ale acestui „progres” sunt pentru bărbat şi femeie fiara şi prostituata, iar pentru aşa-zişii intelectuali, profeţii mincinoşi din Apocalipsă. Cât despre sfinţenie, ea este socotită o nebunie care trebuie psihanalizată.

Fără să mai insistăm, nu putem decât constata tendinţa de extindere şi generalizare a acestei evoluţii degradante a femeii şi a întregii societăţi, de altfel, pe care Scriptura a prevăzut-o acum două mii de ani. Există însă, e adevărat, nădejdea acelei femei „înveşmântată de soare”, Mireasa care împreună cu Duhul, îl va implora pe Iisus să se întoarcă: „Maranata!” Vino Doamne!

Septembrie

Florin Mihaescu

SIMBOLUL ŞARPELUI

între Iad şi Rai

Şarpele e privit – cel puţin în lumea creştină – cu o nedisimulată suspiciune, dacă nu chiar cu duşmănie şi repulsie, pentru că a fost principala cauză a căderii omului din rai. Omul îi poartă ranchiună pentru exilul său pe pămînt, pentru alungarea sa din starea de fericire în care-1 aşezase Creatorul, pentru împovărarea sa cu toată suferinţa şi drama existenţei. Din acest motiv, şarpele a devenit simbolul cel mai puternic al răului în omenire. Dar este oare într-adevăr aşa? A fost silit omul de şarpe să păcătuiască? El i-a oferit doar o alternativă – e drept, mincinoasă – pe care omul a ales-o avînd libertatea s-o facă, dar lipsindu-i, în acea situaţie, discernămîntul. Astfel, aşezînd căderea într-un context moral, omul 1-a acuzat pe şarpe de răul care i-a marcat toată existenţa pe pămînt

Faptul căderii din rai nu aparţine însă atît domeniului moralei, cît, mai ales, celui al cunoaşterii, căci şarpele-satan i-a prezentat omului avantajele cunoştinţei binelui şi răului, din care el a ales prost. Realitatea acestui pom există, nu 1-a inventat şarpele, ci i-a făcut doar… „reclamă”, minţind că ar da nemurirea şi chiar atotputerea divină. Şarpele este cel care a luat iniţiativa ispitirii, prezemind-o în culori ameţitoare şi amăgitoare. Foamea Evei de a face ceva, curiozitatea şi dorinţa ei au provocat restul. În această primă înfruntare, omul are vina lui, dar şi şarpele, motiv pentru care Creatorul îi blesteamă pe ambii. Şarpele, ca animal, suportă şi el o dublă povară: aceea de a se fi lăsat luat ca mască de demon şi aceea a blestemului. Dar de ce i s-a adresat şarpele-satan Evei şi nu lui Adam? Doar pentru că Eva era mai supusă ispitei, fiind de „ex parte substantiae”, deci cu mai puţin discernămînt? Nu cumva, dacă i s-ar fi adresat lui Adam, acesta l-ar fi recunoscut, ca unul care-i pusese numele şi îi ştia, prin urmare, firea, căci numele conţine tocmai natura făpturii numite? Și atunci Adam nu s-ar fi lăsat înşelat. E doar o ipoteză care nu epuizează misterul căderii omului.

Totuşi, dacă şi-a luat ca mască şarpele, satan a ştiut că acesta are ceva inferior în făptura sa, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru că se tîrăşte pe pămînt, că se ascunde sub pămînt, că are un mers sinuos, înşelător, viclean ca şi demonul. Altfel, satan ar fi putut să-şi aleagă o pasăre, de pildă; dar şarpele a devenit un simbol al răului pentru că este ceva inferior în natura lui care-1 face să devină mai uşor un suport al răului.

Dar tot în Vechiul Testament există un alt episod în care intervine, de asemenea, şarpele: anume acela în care israeliţii, pribegind spre Canaan sub conducerea lui Moise, sînt atacaţi de şerpi veninoşi pentru păcatele lor. La rugămintea Profetului, Domnul răspunde:Fă-ţi un şarpe de aramă şi ridică-l pe un stîlp, şi cînd un şarpe îl muşcă pe om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi” (Numeri 21-8). Este evident că aici şarpele ridicat pe stîlp apare ca benefic, în timp ce şerpii veninoşi de pe pămînt sînt malefici. Cum poate însă acelaşi animal să fie şi benefic şi malefic? Pare o contradicţie. În realitate, este o complementaritate: atît şarpele din rai, cît şi şerpii veninoşi sînt animale tîrîtoare – simbol chtonian (î.e. al pămîntului) – în timp ce şarpele de aramă, care este făcut la porunca divină, este un şarpe vertical şi de foc. Otrava, patima, care e şi ea un foc malefic, este anihilată de focul ascendent al rugăciunii, al duhului. Şarpele, aşadar, are un simbol ambivalent, după contextul în care apare, sau după modul în care este solicitat. Dacă mai adăugăm şi prezenţa, în Cartea lui Iov, a Leviatanului – animal fabulos, înrudit cu balaurul, din „gura” căruia ies flăcări şi valuri de scîntei, pe care Dumnezeu însuşi îl laudă pentru frumoasa tui întocmire şi pentru puterea lui, numindu-1 împărat peste toate fiarele oămîntului -. vom avea o imagine totalizantă a simbolismului cosmic al şarpelui în Vechiul Testament

Din episoadele biblice relatate apare faptul că simbolul şarpelui, sau şarpele ca simbol, nu e ceva imaginar, ci ceva real avînd o semnificaţie cît se poate de concretă şi de extinsă, în acelaşi timp; această semnificaţie nu este simplă, unică, ci dublă, inferioară şi superioară, aparent contradictorie, în genere complementară. Ce este, aşadar, simbolul şi cum poate fi înţeleasă dubla lui semnificaţie?

O primă explicare o aflăm chiar în termenul şi denumirea simbolului care era la început un obiect sau un talisman format din două părţi care formau împreună întregul, unitatea, şi care serveau ca semn de recunoaştere, atunci cînd erau reunite de persoanele care deţineau fiecare cîte o parte. Simbolul vine de la cuvîntul sym-bolon – sym-ballo, care înseamnă a „aduce împreună”. Explicarea reală este însă legată de însăşi natura creaţiei. Făcută după voinţa lui Dumnezeu, creaţia este o reflectare a atributelor divine, mai întîi în lumea angelică, care întruchipează la maximum aceste atribute, apoi în lumea pămîntească în care întruparea este imperfectă şi parţială, iar după căderea lui Lucifer şi în lumea demonică în care toate atributele sunt răsturnate, îmbrăcînd aspecte negative.

Aşadar, lumea pămîntească fiind intermediară între cea angelică şi cea demonică va fi solicitată de o dublă tendinţă, una superioară şi una inferioară, simbolizîndu-le în proporţii diferite. În consecinţă, orice atribut sau calitate se regăseşte în aspecte negative sau pozitive în orice făptură, care devine astfel un simbol ambivalent al caracterului său specific. Desigur, sunt făpturi al căror simbol este mai degrabă superior şi altele mai degrabă inferior, după gradul de reflectare al lumii angelice sau demonice, dar nu în mod exclusiv. Astfel, păsările simbolizează mai ales lumile angelice, fiind dominate de tendinţa ascendentă a zborului, în timp ce animalele feroce şi reptilele simbolizează mai ales lumile inferioare. Această diferenţiere nu este însă sistematică, sensul simbolului depinzînd în mare măsură şi de contextul existenţial în care făptura respectivă este implicată.

Aşa, porcul sălbatic, mistreţul, are un simbolism net superior, în timp ce porcul domestic are conotaţii mai curînd inferioare în cele mai multe tradiţii. Cît despre şarpe, cînd satan îl ia drept mască şi se infiltrează în el, devine un simbol al răului; cînd Moise ia şarpele şi-1 ridică vertical dîndu-i un sens ascendent, ignific, el devine un simbol benefic,

Altfel spus, tot ce există în lume are o semnificaţie, simbolizează lumile superioare sau inferioare, datorită unor caracteristici specifice şi reale, care i-au fost date de la început de creator şi în virtutea cărora Adam le-a dat numele. Aceste trăsături, în cazul vegetalelor şi animalelor definesc mai curînd specia decît pe fiecare individ în parte, spre deosebire de om care, fiind o persoană, este unică în felul ei, avînd conştiinţă şi libertate de alegere, deci de formare şi creaţie. Orice făptură simbolizează aşadar un sens care e real, intrinsec făpturii respective, şi nu este o convenţie, o ficţiune închipuită de om.

În acelaşi timp, simbolul nu e cauză, ci efect, neavîndu-şi raţiunea de a fi în el însuşi, ci în cel pe care-1 semnifică (Lovinescu). El este adevărul penultim (Coomaraswamy). Simbolul nu e fantezie, nu este nici alegorie sau metaforă, mijloace de expresie umane, ci este o pecete existenţială. Şi aceasta cu atît mai mult cu cît fiecare făptură, sau mai degrabă fiecare specie, are un înger recto: care o călăuzeşte, aşa cum fiecare persoană umană are un înger păzitor.

Temeiul simbolismului este însăşi structura creaţiei, zidită de Dumnezeu în lumi paralele care se oglindesc una pe alta, şi în cele din urmă oglindesc atributele Lui. De aici rezultă implicit că dacă superiorul creează inferiorul, în schimb inferiorul simbolizează superiorul, şi nu invers; păsările sunt simbolul îngerilor şi nu viceversa. Inversarea simbolurilor, răsturnarea lor este un semn al decăderii înţelegerii lor, dacă nu chiar al confuziei demonice. În fond, se poate spune, cum o face şi Goethe, că tot ce există e numai simbol. Aşa cum spune Iisus: „Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pămînt, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea marelui împărat” {Matei 5, 34-35). Şi Iisus foloseşte verbul este, ceea ce arată că e vorba de o calitate reală, nu de o simplă aparenţă.

Revenind la simbolismul şarpelui, acesta fiind real şi existenţial este universal, întîlnit în toate tradiţiile. Vom face referire numai la cîteva, fiind cu neputinţă de abordat multiplele aspecte ale acestui simbolism proteiform, supus unor indefinite metamorfoze. Poate cele mai vechi mărturii despre şarpe ca simbol le aflăm în tradiţia chineză unde perechea umană primordială, Fo-hi şi Nin-kua este figurată ca avînd trup de şarpe şi cap de om, unind deci pămîntul şi cerul. În miturile chineze, şarpele apare ca dragon, avînd puteri demiurgice şi umplînd spaţiul dintre pămînt şi cer cu cele şapte metamorfoze ale sale: ascuns în lanul de orez, mişcător, vizibil, ţîşnind, zburînd, plutind în cer invizibil2.

Acest animal fabulos, cu corp de şarpe şi aripi de pasăre, unind deci pămîntul şi cerul, se întîlneşte în multe alte tradiţii, ca aceea mexicană, sub forma lui Quetzalcoatl, şarpele cu pene, sau în tradiţia română, sub forma balaurului din basme. Trecînd peste alte mituri şi figuri simbolice, ne oprim puţin la tradiţia greacă, unde şarpele apare, de asemenea, sub dublul aspect: benefic şi malefic, în caduceul hermetic, unde doi şerpi

se încolăcesc ascendent pe bastonul lui Hermes, într-o armonie a complementarelor. Acest dublu sens complementar apare şi în răstignirea lui Iisus, ca ax al lumii, între tîlharul bun şi tîlharul rău. În emblema lui Aesculap, zeul medicinii, rămîne un singur şarpe, cel benefic, încolăcit pe bastonul avînd o cupă în vîrf3. Deosebit de interesantă este apoi figura şarpelui care se încolăceşte muşeîndu-şi coada, numită ouroboros, regăsită mai tîrziu şi în hermetismul medieval. Acest simbol al materiei prime, al puterii substanţiale care se desfăşoară în spiralele lumilor, este şi un simbol al ciclurilor cosmice în care sfîrşitul şi începutul se întîlnesc {coincidentia oppositorum). În multe tradiţii, şarpele nu este nici bun nici rău, ci este mai curînd simbolul substanţei din care ia naştere manifestarea, simbol al forţei primordiale care generează lumile. Aşa este în tradiţia hindusă mitul baterii oceanului de către zei şi titani (asuras) cu şarpele Vritra, din care rezultă nu numai lumea, ci şi soma, băutura de nemurire. Dacă acesta este aspectul macrocosmic al şarpelui ca forţă cosmică, tot în tradiţia hindusă se întîlneşte şi aspectul microcosmic al acestei forţe sub forma şarpelui kundalini, care este înfăşurat la baza coloanei vertebrale a omului şi a cărui redeşteptare trezeşte energiile latente ce se pot ridica în două curente subtile de-a lungul coloanei vertebrale (ida şi pingala), ca şi în caduceul hermetic, ajungînd prin şase centre subtile (chakras) pînă la rostul capului, simbol al lumii cereşti.

In mitologiile mediteraneene însă predomină aspectele inferioare ale şarpelui, de multe ori ca forţă primară care păzeşte accesul la comori interzise, care nu pot fi răpite decît după distrugerea sau îmblînzirea acestor forţe. De aici, luptele atîtor eroi pentru cucerirea unor domenii sacre, cum sînt lupta lui Apollo cu Python, sau a lui Hercule cu hydra din Lerna, care păzea merele din grădina Hesperidelor (o figurare a raiului apusean, poate atlant) etc. În tradiţia creştină, întîlnim lupta Sfîntului Gheorghe cu balaurul pentru salvarea domniţei, simbol al ^ tradiţiei spirituale, poate chiar al Bisericii. În lumea românească veche există numeroase mituri şi legende legate de şarpe, relatate mai ales în basme şi balade, unde poartă numele de balaur, aceste legende, cum este cea a luptei lui lovan Iorgovan cu balaurul – Iorgovan fiind un alt nume al lui Gheorghe – se înşiră de-a lungul Carpaţilor de la Porţile de Fier la Maramureş – ţara lui Dragoş cu nume de dragon – trecînd prin figura lui Vlad Dracul (posesor al ordinului Dragonului), împletind mitul cu istoria. Chiar Munţii Carpaţi sînt -după unii mitologi – proiecţia terestră a constelaţiei Dragonului; avînd forma lui cu capul în Boemia, mijlocul în Ţările Române şi coada în Balcani (al căror nume înseamnă, de altfel, balaur – Bale). Steagul dacilor era, de asemenea, un balaur cu cap de lup, simbol al unirii înţelepciunii cu forţa, ceea ce spune multe despre locul ocupat în vechime de aceste ţinuturi. (Pentru detalii, nu putem decît să trimitem la lucrările unor Nicolae Densuşianu, Mircea Eliade şi, mai ales, Vasile Lovinescu. Aşa cum pentru simbolismul universal al şarpelui sînt indispensabile operele lui Rene Guenon şi Anaxida K. Coomaraswamy, iar pentru simbolismul creştin, teologi ca S. Bulgakov, P. Evdokimov şi A. Schmemann).

Dacă abordăm acum simbolul şarpelui din perspectiva Noului Testament, vom constata aceeaşi gamă largă de semnificaţii ca şi în celelalte tradiţii, deşi poate mai puţin diversă. Şarpele este privit de Iisus, în continuarea Vechiului Testament, ca un simbol al răului: „Şerpi, pui de vipere – le spune Fariseilor -, cum veţi scăpa de osînda gheenei” (Matei 23,33); legătura între şarpe şi iad este aici evidentă. Sau: „Cine este omul acela între voi care, de va cere fiului său pîine, el îi va da piatră?; sau de va cere peşte, el îi va da şarpe?” (Matei 7,10). Şarpele rău este opus peştelui benefic, simbol al lui Iisus. În altă parte, însă, Iisus îi găseşte calităţi deosebite şarpelui, spunînd apostolilor: „fiţi dar prudenţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16)4. În sfîrşit, facînd aluzie la Vechiul Testament, Iisus spune: „Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa va trebui să fie înălţat şi Fiul Omului; pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (loan 3, 14). Aici se întîmplă un lucru surprinzător: deşi cele două texte par identice ca înţeles, ele nu sînt, căci, pe cînd Moise vorbeşte de înălţarea unui şarpe de aramă, deci a unei figuri simbolice făcute de om, în spusele lui Iisus simbolul nu numai figurează, ci este Iisus, Care va fi răstignit în realitate, jertfindu-Se pentru omenire. Ceea ce se suprapune aici simbolului şarpelui este harul care îl încarcă cu prezenţa divină. În timp ce simbolul, în genere, reprezintă o calitate a celui simbolizat, simbolul creştin devine prin har prezenţa reală a persoanei simbolizate. Aşa se explică de ce, in extremis, pîinea şi vinul, care simbolizează în genere calitatea substanţială şi esenţială a hranei, în euharistie este prezenţa reală a trupului şi sîngelui lui Hristos, prin puterea harului.

Semnificaţia acestei „exaltări” a simbolului, a transpunerii lui în prezenţă reală prin ritualul epiclezei, este admirabil explicată de A Schmemann din care cităm: „În sensul său originar, «simbol» nu este în nici un fel sinonim cu «figuraţie». Un simbol nu poate să nu reprezinte nimic, adică să nu aibă nici o asemănare cu lucrul pe care îl simbolizează. Istoria religiilor arată că, cu cît un simbol este mai vechi, profund, organic, cu atît mai puţin vehiculează un astfel de caracter «figurativ», care i-ar rămîne cu totul exterior. Într-adevăr, funcţiunea sa primordială nu este să figureze (ceea ce presupune absenţa figurantului), ci să reveleze, fâcîndu-te să participi la ceea ce este

revelat. Se poate spune despre simbol că între el şi realitatea simbolizată nu este atît o asemănare, cît o comunicare: de aceea el te poate face să comuniezi (…). Simbolul este manifestarea şi prezenţa a altceva, tocmai pentru că este altceva, adică a unei realităţi care, în circumstanţele date, nu se poate revela decît prin simbol (…). Contrar alegoriei, semnului şi chiar consacrării în «reducţia» sa scolastică, simbolul reuneşte (sym-bollon) doua realităţi, cea empirică, vizibilă, şi cea spirituală sau invizibilă; şi nu o face logic (aceea înseamnă aceasta), nici analogic (aceea reprezintă aceasta), nici după o relaţie cauzală (aceea este cauza acesteia), ci epifanic (de la grecescul epiphaneia – „a revela”). O realitate revelează o alta, dar (şi acest lucru e capital) numai în măsura în care simbolul însuşi atinge realitatea spirituală sau este în stare s-o încarneze”. Am dat acest lung citat din volumul lui A. Schmemann, Euharistia, tocmai pentru că sintetizează şi precizează natura şi semnificaţia simbolului, diferenţa între simbolul figurativ şi cel încărcat de prezenţa spirituală, singurul revelator al misterului. Între simbol şi ritual se produce o identificare, nu numai o asemănare, datorită invocării harului şi prezenţei divine. Ritul şi simbolul se reunesc într-un tot care revelează, cum spune Schmemann, realitatea divină în darurile sfinte. Ceea ce este doar virtual în orice simbol devine efectiv prin binecuvîntarea şi coborîrea harului. „Riturile sînt simboluri «puse în act» şi orice «gest rituab> este un simbol înfăptuit (…). Ritul şi simbolul sînt în fond două aspecte ale aceleiaşi realităţi (…), prin ele, starea noastră umană poate fi pusă în comunicare cu stările superioare ale fiinţei”. (R. Guenon).

*

Ar mai fi, desigur, multe de spus despre simbolismul şarpelui. Pentru a sublinia încă o dată „realismul” mitic al acestui simbol, vom arăta doar cîteva din aspectele pe care le ia în Apocalipsă, această carte prin excelenţă simbolică a Noului Testament. În lumea ajunsă la capătul decadenţei sale, şarpele devine aproape exclusiv un simbol al răului. în cer, oștile îngereşti ale arhanghelului Mihail se luptă cu satana simbolizat de un balaur care va fi învins şi aruncat pe pămînt. În lume mai apar apoi două fiare, una pe uscat şi alta din mare, cărora balaurul le dă din puterea lui. În războiul care se poartă în continuare, balaurul este ajutat de profetul mincinos, de prostituată şi de fiare, simboluri inversate ale cunoaşterii, iubirii şi puterii malefice. Într-o primă fază, fiara, prostituata şi proorocul mincinos sînt ucişi, iar balaurul prins şi legat pentru o mie de ani; în final, el este aruncat pe veci în iezerul de foc. Aceste victorii asupra „şarpelui celui vechi, care este diavolul şi satana”, sînt posibile datorită revenirii pe pămînt a Iui Hristos, care va judeca lumea purificînd-o, după care va avea loc coborîrea pe pămînt a Ierusalimului ceresc.

Dacă, aşadar, omenirea a fost alungată din rai în urma victoriei obţinute de satana sub formă de şarpe asupra omului; dacă i s-a dat omului posibilitatea mîntuirii prin jertfa lui Hristos pe cruce, simbolizată de şarpele ridicat pe stîlp în pustie; la sfîrşitul veacurilor omenirea va fi salvată de a doua venire a lui Iisus, care-l învinge definitiv pe satana simbolizat de marele balaur. Căzut din calitatea de înger de lumină (Lucifer) şi devenit şarpe de foc, el va fi distrus prin ardere în propriile sale flăcări. Aşa va putea lua naştere „un cer nou şi un pămînt nou”, în această Parusie a nădejdilor noastre.

*

Oprim aici acest excursus prin simbolismul universal, nu înainte de a încerca o ultimă privire sintetică asupra acestui atît de tulburat şi tulburător simbol. Şarpele este, aşadar, un simbol ambivalent, dacă nu plurivalent, ca şi lumea în care semnifică inferiorul şi superiorul, el nu este totdeauna un simbol al răului, ci mai curînd al celor două elemente grele ale naturii, pămîntul şi apa, în care şarpele vieţuieşte şi al căror dinamism   îl   sugerează   prin   mişcarea   sa ondulatorie. Simbolizînd superiorul, şarpele se ridică la semnificaţia elementelor uşoare, aerul şi focul, cînd devine dragon sau balaur, animale fabuloase care au aripi cu care zboară în văzduhul invizibil şi în care varsă foc prin ochi şi pe nări, foc ce este un aspect coroziv al luminii. Aceste elemente sînt, în fond, principiile constitutive ale cosmosului, care pot avea sensuri benefice sau malefice, în raport cu lumea umană în care acţionează. Şarpele, în toată amploarea lui, este, aşadar, un vast simbol al metamorfozelor, poate cel mai complex dintre cele pe care le aflăm în miturile şi tradiţiile lumii. El însă capătă în creştinism o mare putere de distrugere, ca şi de regenerare prin harul lui Hristos.

Florin Mihăescu

2 Să spunem că termenul dragon, provenit din grecescul drakon, are sensul originar de privire strălucitoare dar şi privire cruntă, de foc (drakomai), ceea ce se apropie de sensul lui Lucifer, sau de cel hindus al lui a-sura (fără lumină).

3 Cîrja Arhiereului.

4 Traducerea termenului grecesc phronimoi prin „înţelepţi” ni se pare ambiguă; aici i se atribuie şarpelui nu înţelepciunea celestă – sophia -, ci numai aceea practică, de a se descurca într-o situaţie dată (prudentes în latină).

[1] Cf. Dauzat A., Dictionnaire Etymologique, Larousse, Paris, 1964.

[2] S. Bulgakov, Lumina neînserată, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999, p. 82.

[3] Ibidem, p. 105.

[4] A. Louth, Dionisie Areopagitul, Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 116.

[5] S. Bulgakov, ibidem.

[6] P. Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Bucureşti, Editura Cristiana, 1995.

[7] Ibidem.

[8] S. Bulgakov, ibid., p. 170.

[9] Cf. J. Ancelet-Hustache, Maître Eckhart et la mystique rhénane, Paris, Ed. du Seuil, 1956.

[10] A. Manolescu, Nicolas da Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010.

[11] Şi în tradiţia hindusă termenul „conştiinţă“ (chit) apare într-o triadă de calităţi atribuită înseşi Fiinţei creatoare (Ishwara), alcătuită din Fiinţă-Conştiinţă-Beatitudine (Sat-Chit-Ananda), care, fără să fie ipostasiate (ca în creştinism), sunt totuşi trei atribute ale Fiinţei.

[12] Pr. D. Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă, Inst. Biblic, vol. I, p. 295.

[13] Parte bărbătească şi parte femeiască, şi nu bărbat şi femeie, ceea ce e incorect.

[14] În realitate acest pom avea roade de două feluri, dar era un singur pom. Unitatea lui a fost stricată însă, căci sub influenţa Satanei, manifestându-şi libertatea, Eva a rupt rodul rău.

[15] Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti (trad. Pr. D. Stăniloaie, Craiova 1991).

[16] Meister Eckhart, Tratate. Cuvinte de învăţătură, Humanitas 2007.

[17] Pr. A. Scrima, Experienţa spirituală şi limbajele ei, Humanitas 2007.

1 Deci din piatră de temelie pentru biserica lui Iisus, Simon Petru poate deveni şi piatră de poticnire, acelaşi cuvânt putând simboliza două aspecte contrarii.

2 Să notăm că în limba greacă termenul „să audă” este akoueto, care înseamnă însă şi a asculta şi a înţelege.

3 În alte traduceri e vorba de pierderea şi cîştigarea „sufletului” pentru că în limba latină se foloseşte termenul „anima”, iar în cea greacă „psyche”, care au mai frecvent sensul de suflet.

4 Poate doar în sens alchimic care afirmă „spiritualizarea corpului şi corporificarea spiritului”!

5 Păr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.I, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic, 1978.


Ecclesia euxina 49 / 2013

septembrie 12, 2014

Actualitatea

Am primit de la familia distinșilor intelectuali care ne onorează consecvent cenaclul din foișorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan următoarele pagini:

Domnule Profesor,

Este un apel privind necesitatea lecturii, cu intenția, neetalată aici, ca, prin manualele școlare, să putem lupta  împotriva degringoladei morale și chiar mentale de astăzi. Explicit, mă gândesc la Biserica ajutătoare: ce bine ar fi ca preoții în predici și la spovedanie să recomande lucrări beletristice cu fond creștin, nu numai teologie.

În cartea pr. Bogdan Teleanu Metaforă și misiune – valorificarea literaturii laice în predica românească, Trinitas, 2007 sunt tratate tematic părți din predicile multor ierarhi în care sunt menționați scriitori de pretutindeni. Acești scriitori sunt autori clasici (nu toți creștini), autori români (unii neștiuți), dar lipsesc mulți dintre străinii sec. XX. Pe drept, figurează cei comentați de N. Steinhardt în Dăruind vei dobândi.

Pentru cucerirea tinerelor generații, este de dorit să nu se exagereze cu reeditarea unor cărțulii mai vechi, de pangar, saturate de supranatural. Este de remarcat mărturisirea pe care am întâlnit-o în Liturgica Bisericii Ortodoxe (V. Mitrofanovici s.a., Cernăuți, 1929), unde este criticat Simeon Metafrastul, cel care în sec. X „a amestecat în Viețile Sfinților faptele autentice și tradiții populare, din care cauză nici nu se bucură acestea de o autoritate  deosebită“. Trebuie discutate problemele societății actuale, mai ales că aceasta diferă semnificativ de cosmosul rural, foarte prezent în literatura română. Mai degrabă accesibile, ca limbă și probleme psihologice, s-ar putea înscrie unele creații interbelice.

Pr. Teleanu, la concluzii, insistă asupra „necesității anihilării influențelor nocive din literatură printr-o pregătire culturală a preoților și prin crearea sau promovarea unei literaturi care să reflecte valorile creștine“. Biserica poate da un impuls citirii cărților valoroase.

Articolul de față este scris înainte de a vedea lucrarea sus-menționată. Dar tema aceasta are multe ramificații.

Nu am inclus la propunerile de cărți „bune de citit“ cele trei romane istorice ale Ilenei Toma, desi n-aș fi greșit…

Cu stimă,

Ileana Toma

Ce citim, ce cităm

Pentru o lectură sănătoasă

Încă din vechime, omenirea a creat opere scrise. În antichitatea greacă au apărut la început cântece versificate (Iliada, Odiseea), apoi scrieri istorice, filosofice, dramaturgia; romanii au avut, la rândul lor, toată gama genurilor literare. Moştenirea antichităţii a ajuns să reprezinte în perioada Renaşterii sursa principală de gândire laică; cultura era creştină, dar în vestul Europei istorioarele aventurilor zeităţilor antice au continuat să inunde artele plastice. În cadrul literaturii pe care o vom numi „beletristică”, în care imaginaţia este motorul creator, au intrat cu vremea scrieri cu caracter creştin, accentuându-se aspecte ale trăirii creştine. Cu vremea, literatura s-a diversificat în proporţii uimitoare, dar aspectul contemporan al acestei proliferări este mai degrabă îngrijorător, întrucât din avalanşa de cărţi de pe piaţă puţine au un conţinut ziditor de suflete. Indexul catolic conţinea cărţile interzise ca fiind dăunătoare, dar în zilele noastre această listă ar fi deosebit de lungă… De aceea, ne gândim la o listă mai scurtă, a cărţilor „bune de citit”, recomandabile copiilor şi tineretului, chiar obligatorii în cultura unui om adult. Acoperite de valul de literatură mediocră sau de-a dreptul distructivă, scrierile de calitate trebuie scoase la iveală, fiind acelea în care apar valorile umane şi faptele care înnobilează sufletul omenesc. Dând la o parte cărţile nefolositoare, urmează la rând cele scrise cu bună intenţie dar fără talent (şi care, din păcate, plictisesc sau, deşi citite cu aceeaşi bună intenţie, nu ating efectul care ar fi de dorit). Dar oricine ia în mână o carte care încântă prin frumuseţea naraţiunii, prin stil şi prin valorile umane prezente în ea, rămâne în câştig pentru toată viaţa, atât în privinţa minţii cât şi a sufletului său. Cărţile sunt inseparabile de existenţa noastră, începând de mici copii când (ni) se citesc basme şi povestiri (să se remarce că din povestirile moderne lipseşte Dumnezeu), apoi ca elevi şi adolescenţi, când lecturile contribuie la formarea gândirii şi limbii şi la întărirea principiilor morale. De ce totuşi nu se citeşte?  Paradoxal, astăzi, când se afirmă că a scăzut anlfabetismul, cărţile lipsesc din viaţa multor oameni. Se spune că suntem foarte ocupaţi. Că ne rezolvăm cu calculatorul problemele de informare… Ar citi oare oamenii mai mult, dacă ar şti că există cărţi bune? Că ar putea să le înţeleagă, cu un minim de lămuriri? Mulţi elevi nu sunt convinşi nici că trebuie să citească, au chiar o respingere… Să răspundem măcar la această întrebare: în definitiv, de ce trebuie să citească în primul rând tinerii?

Într-adevăr, la ce sunt bune cărţile? Întâi: pentru structurarea profundă a sufletului, a personalităţii, la umanizarea omului, ca să spunem aşa. În al doilea rând: la formarea minţii, a judecăţii (s-a constatat că, în procesul misterios al cunoaşterii, nu se pot obţine rezultate superioare nici la matematică fără a fi făcut o  lectură a clasicilor literaturii). În al treilea rând: pentru învăţarea propriei tale limbi, acest pas implicând nu numai deprinderea gândirii logice, dar şi cultivarea sentimentelor normale. Astăzi  este vizibilă sărăcirea limbii pe care o vorbim şi utilizarea ei neglijentă, imprecisă, ceea ce nu va rămâne fără urmări asupra nivelului inteligenţei şi chiar asupra vieţii noastre afective. În al patrulea rând: cărţile pot forma în om o nobilă „dependenţă”, un drog de preferat celorlalte… Deci: conştiinţa umană suferă.

Pentru dezvoltarea gustului de lectură, ar trebui ca tinerii să-i vadă pe adulţi citind şi altceva decât reviste stupide, să-i vadă mai puţin în faţa divertismentelor şi filmelor mediocre de pe micul ecran, care nu fac altceva decât să cultive superficialitatea imaginii. Psihologii ar avea aici ceva de spus în ce priveşte viitorul; aşa cum au avertizat că, în lumea care vine, animalele se vor rări şi de aceea copiii ar putea fi ameninţaţi de alienare, ar trebui să ne vorbească despre efectul dispariţiei lecturii. Va suporta omenirea absenţa naraţiunii? Nevoia de vis şi imaginar constituie o structură intimă a condiţiei umane şi se concretizează în dorinţa de a asculta povestiri. Cine poate afirma sincer că citeşte romane pe ecranul calculatorului ?

În abordarea relaţiei între omiletică şi literatura laică, a folosirii în predica creştină a  literaturii de ficţiune, a beletristicii, se impune să ne slujim de „dreapta socotinţă” în alegerea textelor, deoarece o mulţime de creaţii literare exprimă poziţii personale, filosofice sau politice, sau se mărginesc la aspecte periferice ale vieţii. Totodată trăim o epocă de schimbare a lumii satului, ceea ce va cere un nou mod de adresare literară, cel puţin la noi. (Copiii de azi nu aderă la mare parte din literatura română…)  Chiar şi literatura religioasă trebuie cu grijă selectată, potrivit nivelului conţinutului său şi calităţii expunerii. La predică, cartea pe care creştinul este îndemnat s-o citească este şi trebuie să rămână cele patru Evanghelii, sub îndrumarea preotului sau măcar înarmat cu un text de comentarii, explicativ. Mai rar se recomandă lecturi, dar, în mod excepţional, este nevoie să se ia o atitudine de avertizare împotriva anumitor cărţi cărora li se face reclamă, dar sunt înşelătoare şi nu fac decât sminteală.

Ceea ce se cere este să existe o listă de cărţi ziditoare de suflete, un „canon” literar, care să lărgească orizontul spiritual şi să îndrepte cititorul către Dumnezeu. Vorbim aci nu numai de acele cărţi care sunt evident creştine, ci de cele mult mai multe, accesibile, şi cu nimic mai puţin preţioase, în care creştinismul este subînţeles, în care credinţa în Dumnezeu este implicată dacă nu la fiecare pagină, în orice caz în momentele cruciale ale conţinutului lor. Astfel se pot forma cercuri de lectură şi comentarii pe marginea operelor literare recomandate ca folositoare, care „lucrează” în suflete, şi prin care oamenii să poată reveni la valorile pe care simt că au început să le piardă. Nu ne putem reveni dacă nu pornim din nou de la şcoală.

Din parcurgerea exemplelor de trimiteri şi comentarii la operele literare care se fac în unele predici în biserică reiese o acoperire insuficientă a literaturii contemporane şi o utilizare adeseori repetitivă a câtorva autori clasici. Scrierile care constituie masa literaturii ce ne interesează pentru în folosul creştinilor se pot împărţi în trei mari categorii:

  1. Cărţi cu intenţie de popularizare religioasă în care discută pentru publicul larg problemele aplicării în viaţă a credinţei creştine. Sunt cărţi de tipul celor scrise de anglicanul C. S. Lewis (1898-1963), care a urmărit să explice într-un stil logic problemele comportării creştinului de orice confesiune. Un alt popularizator englez, acesta catolic, G. K. Chesterton (1874-1936), ne atrage printr-un stil sugestiv, creând un personaj de roman poliţist, părintele Brown. Francezul Vladimir Volkoff are romane originale de spionaj din secolul XX şi contra ateismului sovietic.

Adesea, în predici expunerea este împodobită prin citare de aforisme şi dictoane luate din autori cunoscuţi, care sunt fericit alese dacă exprimă concis o pildă de urmat. Există multe astfel de exemple în înţelepciunea antichităţii şi în autorii clasici şi moderni, deşi includerea printre aceştia a unor scriitori care au devenit cunoscuţi prin combaterea doctrinei creştine (J.J. Rousseau, Voltaire, D. Diderot etc.) nu este de urmat. Mai există şi o „literatură de pangar”, uneori nereuşind să lămurească preocupări importante ale vieţii creştine actuale. Întâlnim de exemplu şi cărţi inutile, cum ar fi traducerea în versuri a Psalmilor (făcută de un poet bine intenţionat, V. Militaru), dar ideea de a produce o versiune necanonică nu foloseşte niciunui credincios.

  1. Literatura laică (cea beletristică,- nu includem aci eseuri) care tratează într-o lumină creştină problemele sufletului omenesc inerente vieţii în lume. Din aceasta se constituie corpul principal al cărţilor bune de citit; în acest segment de literatură se găsesc construite personaje care ne impresionează, le purtăm în conştiinţa noastră şi vorbim despre ele ca şi cum ar fi nişte entităţi vii, simţite ca fiind „universale”. Ele posedă calităţi umane deosebite, în acelaşi timp „tipice”, sunt angajate în conflicte în care apar probleme morale de mare profunzime şi ating în noi coarde sufleteşti nebănuite. Este de remarcat caracterul – concomitent imaginat şi simbolic – al acestor personaje şi situaţii, care ajung să facă parte din realitatea existenţei noastre şi la care ne referim ca la nişte repere. Aceste cărţi fac parte din bagajul de cultură obligatoriu al oricărui om şi trebuie comentate de pe poziţii clare.

Un exemplu din această categorie este opera nemuritoare a lui Miguel Cervantes (1547-1616), Don Quijote de la Mancha, care zugrăveşte dubla natură a omului, trăind în lumea reală dar luptând pentru o lume ideală. La fel sunt romanele lui F. M. Dostoievski (1821-1881), care dezbat într-o încordare de neuitat adânci probleme umane (Fraţii Karamazov, Demonii, Idiotul).

Pe lângă marii autori, există mulţi scriitori talentaţi care în scrierile lor au atitudini morale corecte, dar nu-L mărturisesc pe Hristos, deşi poate simt că astfel se lipsesc de sursa vieţii şi a adevărului. Se pune însă întrebarea: dacă autorul scrie „bine” şi „frumos”, devenind astfel convingător în ceea ce spune, dar ştim despre el că a dus o viaţă imorală sau a militat pentru idei greşite, nu trebuie să căutăm în locul său alţi scriitori, faţă de care să nu păstrăm vreun sentiment de îndoială? Pentru că, fără să vrem, căpătăm bănuiala că, în cazul unui om cu două feţe, se strecoară o fisură între operă şi adevăr. Lectura scrierilor acestora este atunci de cele mai multe ori o pierdere de timp. Sunt autori care au un stil atrăgător, sunt cuceritori, dar „nu spun nimic”, tocmai din cauza unor conflicte interioare nerezolvate (Scriitorul francez A. Gide (1869-1951) face parte dintre aceştia dar şi dintre puţinii care s-au trezit din iluzia în care trăiau). Există la unii scriitori căinţă şi mărturisire iar pana lor devine apoi mai convingătoare. Răspunsul la întrebarea privind contradicţia între viaţă şi operă este însă normal să fie: „pomul se cunoaşte după roade”.

  1. Literatura cu efect vizibil dăunător şi care, datorită şi tirajelor mari în care apare, este net periculoasă. Asupra acesteia Biserica trebuie să fie informată şi preoţii să parcurgă ei înşişi cele mai reprezentative scrieri pentru a cunoaşte argumentaţia şi conflictele prezentate în ele, din care unele ating extreme satanice. Acest tip de literatură dă de gândit, chiar obsedează, prin neantul la care ajung vieţile trăite fără Dumnezeu. Dacă un cititor nu are propria sa rezistenţă morală, nu are simţul format să deosebească el însuşi ideile rele, contaminat de bine ştiuta fascinaţie pe care o transmite răul,- este bine să fie avertizat ca să evite această lectură pe viitor.

Literatura „dură” are însă o calitate „utilă”: aceea de a demonstra efectul distructiv al păcatului. În acest sens, un exemplu de lectură pentru oamenii doritori de adevăr este literatura care dezvăluie, prin metodele ei proprii, traseul ideilor care au condus, prin difuzarea lor, la marele genocid care caracterizează secolul al XX-lea, masacru imens, de care este mânjit ateismul militant al regimurilor totalitare şi la care au aderat mase mari de oameni fanatizaţi la chemarea unei erezii: „Să facem paradisul aici pe pământ”, sub îndemnul satanic: „Să ucidem pe aceia care nu sunt cu noi”. Pentru exemplificare, dăm o listă minimală de opere literare care construiesc o imagine pertinentă asupra genezei şi a efectelor prăpastiei spre care ne împing ideile utopiilor. Ordinea în care trebuie citite este: F.M. Dostoievski: Demonii (1871-1872); F. Kafka: Procesul (1921); A. Huxley: Cea mai frumoasă dintre lumi (1932); G. Orwell: 1984 (1949) şi Ferma animalelor (1945); A. Camus: Ciuma (1947); A. Soljeniţîn: Arhipelagul Gulag. Încercare de investigaţie literară (1973-1980). Scriitorii care transpun realitatea într-o lume imaginată sau o zugrăvesc cu onestitate reuşesc mai bine decât filozofii sau chiar istoricii să facă lumină în zonele dureroase ale existenţei omului în lume. Sunt cărţi preţioase, de referinţă.

Cărţi de citit (câteva sugestii din prozatorii români):

Liviu Rebreanu (1885-1944) – Pădurea spânzuraţilor – roman

Gala Galaction (1879-1961) – De la noi la Cladova, Moara lui Călifar –  nuvele

Mihail Sadoveanu* (1880-1961) – Fraţii Jderi– roman; Hanu-Ancuţei – povestiri

Ion Agârbiceanu (1882-1963) – Povestiri

Nestor Urechia (1834-1901) – Zânele din Valea Cerbului – poveşti

Ion Slavici (1848-1925) – Popa Tanda – nuvelă

Victor Ion Popa (1895-1946) – Velerim şi veler Doamne – roman

Ştefan Bănulescu (1926-1998)– Insula Cailor – proză fantastică

Aniţa Nandriş – Cudla (1904-1986) – 20 de ani în Siberia – amintiri

Ioan Ianolide (1919-1986) – Întoarcerea la Hristos – document

Pr. Dumitru Stăniloaie(1903-1993) – Ortodoxie şi românism – îndreptar

* Acest scriitor, pentru a avea funcţii înalte în statul comunist, a scris o serie de cărţi lăudând regimul şi a retipărit cartea sa Viaţa lui Ştefan cel Mare, înlocuind cuvântul „Dumnezeu” cu… „natura”.

Prozatori străini:

  1. Sienkiewicz (1846 -1916) – Quo vadis? – roman

Edmondo De Amicis (1846-1908) – Cuore – povestea unui copil

  1. Anouilh (1910-1987) – Ciocârlia (Ioana D’Arc); Beckett (sau Onoarea lui Dumnezeu) – piese de teatru

Victor Hugo (1802-1885) – Mizerabilii – roman

Ch. Dickens (1812-1870) – David Copperfield – roman

Graham Greene (1904-1991) – Miezul lucrurilor – roman

Thornton Wilder (1897-1975) – Ziua a opta – roman

John Steinbeck (1902-1968) – La est de Eden – roman

William Faulkner (1897- 1962) – Lumină de august – roman

Joseph Cronin (1896-1981) – Cheile împărăţiei – roman

Francois Villon (sec. XV) – Balade

Anatole France (1844-1924) – Zeilor le e sete – roman

Mihail Bulgakov (1891-1940) – Maestrul şi Margareta – roman fantastic

Poezie românească religioasă (selecţie mai ales din Poezia română religioasă, antologie de F. Popescu, BPT, 1992):

  1. Coşbuc (1866-1918) – La Paşti, Iisus la împăratul, Colindătorii, Psalm

Elena Farago (1878-1954) – Rugăciune

  1. Arghezi (1880-1967) – Psalm (Tare sunt singur, Doamne şi pieziş…), Colind (Doamne, vreau să-Ți mulţumesc…)

Pan Halippa (1883-1979) – Imn pe cruce

Donar Munteanu (1884-?) – Noaptea Învierii

  1. Voiculescu (1884-1963) – Cheia de aur; Căzut pe piatră; Colind I; II

Al.T. Stamatiad (1885-1966) – Psalm

  1. Buzdugan (1887-1967) – Jucăria lui Iisus

Artur Enăşescu (1888 – 1942) – Balada crucii de mesteacăn

Alexei Mateevici (1888-1917) – Hristos a înviat

  1. Crainic (1889-1972) – Iisus prin grâu; Colind; Călătorul
  2. Cotruş (1891-1961) – Psalm românesc nr.1

Ion Barbu (1895-1961) – Oul dogmatic

  1. Blaga (1895-1961) – În noaptea de sus; Biblică

Ştefan I. Neniţescu (1897-1979) – Ca Ioan; Ca Petru

Paul Sterian (1904-1984) – Părerea de rău a asinului ce purta la Florii pe Domnul nostru Iisus Hristos; Glasul Crucii care L-a purtat pe Mântuitorul spre Dumnezeu; Războiul nevăzut. Viaţa de îndumnezeire a sfântului părintele nostru Paisie cel Mare (1944) – acatist

Radu Gyr (1905-1975) – Sunt, Doamne, copt pentru cules; Metanie; Az-noapte Iisus…; Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Magda Isanos (1916-1944) – Dumnezeu; Doamne, n-am isprăvit; Trebuie să plec astă-seară

Şt. Baciu (1918-1993) – Psalm de supunere; Psalm (Eu ca pe-o piatră rară…); Nimicnicie

Nichita Stănescu (1933-1983) – Îngerul cu o carte în mâini

Grigore Vieru (1935- 2009) – Slavă cerului; Hristos nu are nici o vină; Ajut-o, Doamne!

Ioan Alexandru (1941- 1998 ) – Lumină lină

Vasile Speranţa (1941-1996) – Sonete fără umbră (9): Şi dacă-mi iei cântul, cu ce mai rămân…

Daniel Turcea (1945-1979) – Făgăduinţă; Racla de lumină; Puritate

Dan Verona (1947-…) – Învierea, la porţile Răsăritului; Duminica Floriilor

Leonida Lari (1949-2012) – Rugă de dimineaţă; Un înger trecea prin seară

Andrei Ciurunga (1920-2004) – Solii tăi; Liturghie

Este bine să avem o bibliotecă alcătuită din cărţi esenţiale, pentru noi şi ceilalţi.

Notă: Din cărţile folositoare, scrise spre slujirea binelui, să citim sau să recitim pe cele multe sau puţine şi să le dăm şi celorlalţi. E o propunere pentru un minimum de lectură.

Eugen Toma

Din viața parohiilor

Scurt istoric al Bisericii Delea Nouă-Calist

 

Parohia Delea Nouă-Calist este amplasată în București, pe strada Delea Nouă, numărul 1, sector 3.

Această biserică ortodoxă a fost construită între anii 1790-1798, cu ziduri puternice din cărămidă, avînd formă dreptunghiulară. Odată cu înmulțirea enoriașilor s-a simțit nevoia lărgirii incintei, aceasta făcîndu-se în anul 1847. Aceste date au fost înscrise pe o pisanie așezată pe frontispiciul bisericii, pisanie ce s-a pierdut în anul 1871, odată cu dărîmarea din temelii a vechii biserici.

În primăvara anului 1872, au început lucrările de construcții la noua biserică, lucrări ce s-au desfășurat fără întrerupere pînă în iarna anului 1875, an în care a fost terminată atît zidăria, cît și pictura, rămînînd de instalat numai tîmplăria de la Sfîntul Altar, care a fost lucrată la Sf. Mînăstire Ghighiu din Prahova și instalată în același an.

Într-un document dactilografiat nesemnat descoperit în balconul corului se menționează următoarele:

„Pictura interioară, făcută de Tătărăscu în 1875 (lucrare nemenționată în monografiile dedicate pictorului) a fost spălată (împreună cu catapeteasma) în 1907 de către pictorul Vasilescu, apoi de Iosif Kebler, iar în anii 1957-1958 a fost din nou spălată și completată de pictorul Gheorghe Răducanu, același care o reface și în anul 1981, după ce pictura avusese de suferit în urma cutremurului din 1977“.

Pe pisania de la intrarea în biserică se menționează printre altele:

„Această Sfîntă Biserică numită Delea Nouă-Calist este refăcută din temelie prin îngrijirea și cu cheltuiala Arhiereului Calist Vicarul Sfintei Mitropolii*. Sfințirea acestui lăcaș de rugăciune s-a făcut la 25 Martie 1875“.

Deci, sfințirea bisericii s-a făcut în ziua Bunei Vestiri, această sfîntă zi fusese aleasă ca al doilea hram al vechii biserici, pe lîngă hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Tot Arhiereul Calist a zidit în anul 1881, din fonduri proprii, casa parohială, clopotnița și locuințele preoților.

În anul 1879 Arhiereul Calist construiește școala, obiectiv ce i-a fost foarte drag, școală ce urma să funcționeze pe lîngă biserică. Referindu-se la activitatea intensă susținută în școală de preoți, dascăli și mai tîrziu, după 1880, de cei patru profesori, Arhiereul Calist Ialomițeanu** menționează în anul 1905 următoarele:

„Și a dat roade destul de însemnate, întrucît de unde pînă în 1879 știutorii de carte din suburbiile amintite (riverane) se numărau ca luceferii pe cer, astăzi mai bine de jumătate din populația acestor suburbii au devenit știutori de carte“.

În testamentul întocmit la 7 iunie 1885, Arhiereul Calist dispune ca întreaga sa avere să fie pusă la dispoziția Mînăstirii Cernica și Bisericii Delea-Nouă.

Testamentul luat în întregul său reprezintă, pe lîngă o generozitate aparte, și rigurozitate privind destinația viitoarelor cheltuieli. Citez două dintre punctele testamentului care vin să întărească această afirmație:

„Leg a se cheltui cîte lei 200 pe an pentru îmbrăcămintea a 12 școlari săraci, iar pentru lemne și materialul trebuitor școalei, cîte 800 lei pe an

Leg a se da Societății „Pentru Învățătura Poporului Român” o dată pentru totdeauna, lei 5000”

Legatarul universal și executor testamentar a fost dl Pache Protopopescu, profesor și avocat, cum menționează Arhiereul Calist Ialomițeanul în lucrarea sa Biserica Delea Nouă Calist, 1790-1906. Ctitorul Arhiereul Calist murise la cîteva zile după întocmirea testamentului de la 7 iunie 1885.

Legatarul testamentar, pe lîngă alte construcții, ridică Azilul Calist Arhiereul în anul 1886.

Toți preoții care au slujit la vechea biserică demolată cît și la noua biserică, cînd au trecut la Domnul au fost înmormîntați împrejurul Bisericii Delea Nouă.

Prin deceniul al șaselea al secolului trecut în spatele bisericii s-a aflat un mic lapidarium, cu circa 30-40 cruci de piatră cu dimensiuni reduse, cu inscripții, majoritatea cu caractere chirilice. Aceste cruci datînd din perioada 1820-1875 aparțineau fostului cimitir.

În anul 1993 pe acest spațiu s-a amenajat un părculeț de joacă pentru copii, iar crucile au fost așezate lîngă zidul din spatele bisericii. Acum au fost depozitate într-un loc necunoscut nouă.

Toate construcțiile din jurul Bisericii Delea Nouă Calist au rezistat timpului pînă în anul 1987, cînd au început demolările în conformitate cu planurile de sistematizare. Tot perimetrul parohiei a fost demolat, rămînînd ca prin minune numai biserica, înconjurată de un areal de moloz. Cu despăgubirile modice primite, la care s-au adăugat contribuțiile enoriașilor, s-a reușit ridicarea gardului ce delimitează noua incintă (redusă) a bisericii Delea Nouă.

Prin strădaniile enoriașilor s-a reușit ridicarea unei clopotnițe avînd și rolul de capelă mortuară***.

6 iulie 2013

NOTE: * Ctitor Arhiereul Calist STRATONICHIAS.

** Constantin Ialomițeanu-Botoșeneanu își ia numele Calist cînd se călugărește în 1899, după cel al ctitorului bisericii noi Calist Stratonichias.

*** Proiectarea clopotniței a fost executată în mod gratuit de dna arhitect Boicescu Marie Jeanne

Ion Mitru

Perspective critice

„Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici,

„o carte cât Memorialul durerii

 

 

Ediţia I a volumului de memorii „Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici, apărut la Editura Cartier (colecţia Rotonda, seria Memorii), în 2001, a primit Premiul special de debut al Uniunii Scriitorilor din România. Ediţia a II-a a apărut la Editura Fundaţiei Academia Civică, în 2011, la fel ca şi ediţia a III-a  din anul 2012. Fiind o scriere reprezentativă pentru memorialistica detenţiei, cartea a beneficiat de multe comentarii în presă, în volume de eseuri ale unor istorici şi critici literari, în „Dicţionarul general al literaturii române”, publicat de Academia Română şi „Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu, în capitolul „Memorialişti de ieri şi de azi”.

Scriitorul Emilian Galaicu Păun, din Republica Moldova, considera acest volum de memorii din gulag, „o carte cât Memorialul durerii”, punându-l pe autor pe aceeaşi treaptă cu A. Soljeniţîn şi V. Şalamatov.

În cele 22 de capitole, Florin Constantin Pavlovici realizează o radiografie a sistemului concentraţionar comunist, purtându-şi cititorii prin celula de anchetă, sălile tribunalului unde a avut loc procesul, închisoarea Jilava, lagărele de muncă de la Salcia, Strâmba, pe bacul ancorat pe braţul Chilia, de la conferinţele ţinute şi ascultate de pe Cracă (paturile suprapuse) până la reeducarea de la închisoarea Gherla, apoi eliberarea din 31 ianuarie 1964, trăită cu amărăciune: „Nu-mi venea să cred că îmi era atâta frică de libertate.”

Valoarea autobiografică, documentară şi literară a acestui volum, îl aşază în seria celor ale lui Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Paul Goma, Marcel Petrişor. Talentul descriptiv, portretistic este dublat de umorul, care nu dispare nici în situaţiile tragice.

Cartea are o dedicaţie ieşită din comun: „Se dedică delatorilor, anchetatorilor, procurorilor şi judecătorilor militari, paznicilor de închisoare, tuturor celor care au contribuit la batjocorirea omului”. Elvira Sorohan apreciază foarte mult volumul lui Florin Constantin Pavlovici şi se indignează pe bună dreptate: „ De ce n-a vuit presa politică şi literară la apariţia cărţii? Cine i-a obturat popularitatea meritată? Presupunând că nu mai trăiau cei cărora ironic le este dedicată, înseamnă că, la trecerea cărţii sub tăcere, au contribuit copiii lor, cu studii la Oxford, cum revoltat i-a încondeiat, după marea aglomeraţie din decembrie 89, regretatul poet Mihai Ursache. În nicio carte, memorial de închisoare, n-am citit un portret atât de bine lucrat în pasta groasă a violenţei, a poftei de a lovi şi a limbajului grosier, o analiză psihologică mai adâncă a anchetatorului sadic, aşa cum le realizează Florin Constantin Pavlovici”(fragment din articolul publicat în revista Convorbiri literare).

Aşa cum afirma Titus Vâjeu în volumul „Eterul şi eternul”, cartea are „prospeţimea unui jurnal scris—în lipsa hârtiei—pe chiar rănile temniţei şi ale umilinţelor”.

Pe lângă valoarea subiectivă, cartea are şi o mare valoare documentară, informaţiile din ea fiind folosite şi în paginile volumului „Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945—1947)”, alcătuit de un grup de cercetători ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România.

Valoarea literară a cărţii constă în talentul autorului, care plecând de la rememorarea subiectivă devine un adevărat romancier al unui univers concentraţionar de dimensiuni diabolice. „Umorul nu dispare nici măcar în situaţiile tragice. Privirea ironică, când tăioasă, când blândă, însoţeşte cititorul pe tot parcursul cărţii”(Florin Lăzărescu, în revista Timpul).

Condamnat pentru „ploconire în faţa literaturii occidentale reacţionare”, Florin Constantin Pavlovici începe calvarul în februarie 1959, în celula Ministerului de Interne de pe strada Uranus, avându-l ca prim dascăl de puşcărie, pe moş Alexa, care făcea închisoare de 5 ani. Acesta îi spune: ”Ca să rezişti trebuie să te odihneşti”. Este condamnat, după patru luni de anchetă, în 5 iunie 1959, de Tribunalul Militar sub acuzaţia de uneltire contra ordinei sociale. Va primi o condamnare de 5 ani.

La Jilava, face cunoştinţă cu caraliii, dintre care se „remarcă” Ferometal: „Ferometal ne-a aliniat la perete, şi-a dus mâinile la spate, şi-a crăcănat picioarele şi a prins să se legene de e o cizmă pe alta. Era o mişcare studiată, exersată îndelung, bună pentru relaxare, dar şi pentru atac:

– Tu ce-ai fost, bă, în viaţa civilă?

(…) Primul interogat, un bărbat mai înalt cu două capete decât caraliul şi care avusese norocul să primească o zeghe cu mânecile până la coate, fusese profesor universitar la Academia Comercială.

– Şi ce-ai făcut de ai ajuns aici?

Profesorul nu făcuse nimic. El vorbise, îl arestaseră – pentru vorbe.

– Bă, că prost mai eşti! Da’ tu, tu ce-ai fost în viaţa civilă?

– Doctor.

– Şi ce-ai făcut?

Nici doctorul nu făcuse ceva anume. Fusese judecat pentru agitaţie contrarevoluţionară.

– Mare prost mai eşti! Da’ tu?

– Avocat.

–Şi?

Avocatul se porni să explice ceva despre un anumit articol din codul penal, citând alineate şi litere, dar fu întrerupt brutal:

– Tot un prost!

Următorul prost, un inginer, îţi pierduse libertatea pentru că nu iubea Uniunea Sovietică. Era un lucru inacceptabil, o blasfemie care îl făcu pe Ferometal să exclame, adresându-se, de fapt, tuturor celor chestionaţi până atunci:

– Puteai să fii tu şi general, ba chiar contabil, că tot prost ai rămas.

(…)

Ferometal se dovedea a fi o ilustrare perfectă a uneia dintre marile, eternele obsesii ale umanităţii: frica de prostie” (volumul citat, pp.53—55).

La Jilava, dormind în patul lui Robert Cahuleanu, poetului cunoscut şi sub pseudonimul Andrei Ciurunga, autorul evocă „literatura subterană”, poezia închisorilor comuniste, care a adus la condamnarea creatorilor la închisoare sau chiar la moarte (cum a fost cazul lui Radu Gyr). Miraculul creaţiei se împlinea în orice loc : „Robert Cahuleanu îşi punea pătura în cap, se băga sub movila de paturi, se ghemuia pe cimentul celulei ca fătul în pântecele mamei, rămânea nemişcat acolo ceasuri întregi. Când ieşea de la şerpărie – aşa se numea locul de sub pat –, poemul era gata. Îl recita prietenilor, aceştia îl memorau, ca în scurtă vreme, datorită pritocelilor din celule să facă înconjurul închisorii. Peste câteva luni, aveam să mă întâlnesc cu Robert Cahuleanu într-un lagăr de muncă şi să constat că miracolul poeziei nu avea neapărat nevoie de şerpăria de la Jilava. Poetul izbutea să facă versuri în marş, în pas alergător sau în poziţie de drepţi, la cărat cărămizi, la curăţatul seminţelor de sorg, în timp ce mânca, în timp ce dormea”(op.cit., pp.76—77).

Un alt scriitor evocat în paginile memoriilor este Alexandru Ivasiuc, cel rămas fără nici un dinte în gură de la o bătaie a caraliilor, pentru care Ion Varlaam (arestat pe când era copil) se oferă să fie pedepsit în locul lui: „Saşa Ivasiuc dădea meditaţii de engleză. Ştia limba, ca să zic aşa, din scutece. Avusese o dădacă din Anglia.(…) În faza de perfecţionare, Saşa Ivasiuc îi punea pe elevi să traducă tot ce se referea la universul puşcăriaşului. Roabele de pământ, ciorba de murături, sârma ghimpată, bastoanele caraliilor îşi căutau corespondentul în limba lui Shakespeare. La indicaţiile profesorului, elevii se îmbrăcau şi se dezbrăcau de zeghe, prăşeau sau urcau pe rampele digului, îşi spălau gamela sau obielele” (op.cit.pp.214—215).

Tot Saşa Ivasiuc face într-o zi elogiul călătoriei fără întoarcere, iar doctorul Dabija, din Lotul Rugului Aprins dă replica la această teorie câteva zile mai târziu: „Popoarele care nu se mai întorc de unde au plecat sunt dizarmonice, zicea doctorul. Fac istorie, dar o fac rău. O fracturează şi o abat de la cursul firesc. Nici un popor creator de cultură nu migrează, el călătoreşte. Iar într-o călătorie, întoarcerea e sacră. Numai ea îţi dă stabiitate.

– Secretul marii culturi greceşti este circumvagia, călătoria în cerc, se hotărî el să-şi exemplifice teza.

Şi de această dată, argumentul cel mai convingător al demonstrţiei părea să fie târnul. Rotindu-l ca pe un compas, în jurul fragilei sale persoane, doctorul Dabija a trasat pe pardoseala de pământ a barăcii mai multe cercuri concentrice.

– Cultura, ca şi religia, nu se poate naşte în două locuri, deodată, preciză el.

Tăind desenul cu câteva raze, a continuat să-mi explice că, la începuturi, a existat un singur centru de iniţiere, opera unei revelaţii, desigur, care s-a răspândit apoi în cercuri din ce în ce mai largi. Pe măsură ce circumferinţa s-a îndepărtat de centru, sensul acelei revelaţii s-a degradat. La extreme, acolo unde legătura cu matca s-a şters, mesajul prim aproape că nu mai e recunoscut, a încheiat el.

Într-adevăr, cercurile îndepărtate se cam şterseseră. Sub tălpile deţinuţilor ce călcau pe ele, abia de se mai ghiceau sfărămăturile sublimei iniţieri. Aparent, era o poveste despre cultură şi istorie; în realitate, doctorul Dabija făcea o descriere savantă a slujbei sale de planton. În cei doi ani cât am stat în lagărul de la Salcia, rarele mele convorbiri cu scheletul circumvagant au fost de-a dreptul captivante”(op.cit.pp.222—223).

Dintre cei închişi pentru motive derizorii, unii apucă eliberarea, alţii nu. Comăniţă, care a făcut 12 ani de închisoare, purtând aceeaşi cămaşă 4350 zile, având vreo 300 de petice, n-o mai apucă:”avea petice de la generali de armată, de la preoţi, profesori universitari sau ex-miniştri, după cum în alcătuirea ei intra şi pânza de casă a prietenilor de la ţară.. Unii muriseră demult, dar Comăniţă le păstra amintirea pe propria lui piele”(op.cit.pp.235—236). Dar Comăniţă s-a stins din viaţă, aşezat pe treptele de la intrarea spitalului, unde un concetăţean medic s-a oferit să-l interneze ca să se mai întremeze să poată ajunge acasă: „Noi, prizonierii de la Salcia, am resimţit moartea fratelui nostru Comăniţă ca pe un asasinat”(op.cit.p.236), completează emoţionant autorul.

Un alt deţinut, Horia reuşeşte să se elibereze pentru că alesese varianta s-o facă pe nebunul încă de la internarea în lagărul de la Periprava:”Vorbea cu opincile aşa cum vorbesc ţăranii cu animalele din curte. Se răstea la ele cu un aer veşnic nemulţumit:”Ho, boală, iar dai cu cornul? Stai că pun eu mâna pe tine buhaiule!””. Fusese condamnat pentru că atunci când era în armată trăsese cu praştia în Gh.Gheorghiu-Dej: ”Îşi făcea armata, se afla în sala de conferinţe a unităţii şi, ca să-şi omoare plictiseala, a improvizat o praştie de elastic, cu proiectile din ace de gămălie. Şi-a fixat drept ţintă portretul primului secretar al partidului.(…) O asemenea performanţă nu se putea pierde în anonimat. Ea a ajuns la urechea ofiţerului de contrainformaţii, acesta a declanşat o anchetă, iar trăgătorul de elită contrarevoluţionar a fost dat pe mâna Securităţii”(op.cit.p.237) şi condamnat la 3 ani de închisoare.

Pe digul de vest îl întâlneşte pe Emil Mihăilescu (unul dintre studenţii condamnaţi în Lotul Rugului Aprins, n.n.):”Arhitectul dintr-însul descoperise cu satisfacţie, că arhitectura se poate împlini şi sub scoarţa terestră. Gropile lui erau adevărate locuinţe. Netezea pământul, scobea nişe în care îşi ţinea gamela şi zeghea, lăsa scaune de pământ şi loc de odihnă, iar când groapa se adâncea construia scări(op.cit.p.264).

În lagărele de muncă îl întâlneşte şi pe actorul-poet Ion Omescu, condamnat politic la 5 ani de închisoare pentru încercarea de a ajunge în Occident. Când în baraca distroficilor nimeni n-a mai vrut să fie polonicat, Ion Omescu a fost ales:”Aşa cum în Roma antică a existat o perioadă în care, din cauza decăderii moravurilor, nici un patrician cinstit nu a mai acceptat coroana de împărat, tot astfel, în baraca distroficilor, a venit o zi în care nimeni n-a mai vrut să fie polonicar. Roma şi-a rezolvat criza importând împăraţi de la periferia imperiului, din Spania sau Iudeea; distroficii au apelat la singurul om care părea sustras oricăror preocupări culinare: actorul Ion Omescu. În timp ce toată lumea saliva, el făcea poezii.”(op.cit.p.304). Să nu uităm că a fost polonicar şi alt poet, ultimul poet al închisorilor în viaţă, Demostene Andronescu.

Povestind despre evadarea lui Stroiescu şi Moldovan de la poarta lagărului Salcia, seara, sub nasul sergentului major Zaharia, Florin Constantin Pavlovici face cu amărăciune şi umor teoria generaţiei spontanee: „După o lungă şi strălucită carieră, teoria generaţiei spontanee, a naşterii lucrurilor din nimic, a fost respinsă de ştiinţa modernă. Cred că savanţii s-au grăbit totuşi, respingerea ei ar fi cerut mai multă prudenţă. Dacă nu ar exista generaţie spontanee, cum s-ar explica apariţia în puşcăriile politice, într-un mediu sterilizat prin suferinţă, a atâtor delatori? Oricât de curat ar fi fost mediul, oricât de selectă societatea deţinuţilor, turnătorii apăreau din nimic, asemenea vieţii din materia moartă. Când vărgatul care valida ipoteza generaţiei spontanee i-a atras atenţia sergentului-major că au fugit doi cărăuşi, toată armata de paraziţi în uniformă din Insula Mare a Brăilei a fost pusă în situaţia neplăcută şi arareori întâlnită de a-şi justifica existenţa. Caraliii au pornit în căutarea fugarilor, cot la cot cu trupele de securitate, asistate de câini-lupi, au răscolit bălţile toată noaptea , au continuat cercetările a doua şi a treia zi, fără să descopere însă ceva. Ţinând cont de competenţa şi de inteligenţa temnicerilor noştri, ei ar mai fi căutat şi astăzi poate, dacă nu ar fi intervenit salvatoare generaţia spontanee a informatorilor”(op.cit.,p. 369).

În finalul volumului, Florin Constantin Pavlovici realizează o concentrare a mesajului, în aceeaşi notă ironică: „Orice fost deţinut politic, care va contesta autenticitatea relatărilor, nu în detalii, ci în substanţa lor, va primi din partea memorialistului echivalentul în lei al unui dolar; orice fost securist care va dovedi falsitatea lor va primi echivalentul unei ruble. Autorul mulţumeşte tuturor celor care, după citirea acestor pagini, au încercat o cât de mică strângere de inimă. Este semnul compasiunii şi este dovada solidarităţii umane, în numele cărora a fost gândită cartea. Lor le mărturiseşte că i-a fost mai uşor să facă puşcărie, decât să scrie despre ea.”

Autorul mulţumeşte fiului său, care l-a ajutat prin însemnările lui: „În 1990, la începutul ordonării acestor amintiri, anumite întâmplări îmi ieşiseră definitiv din minte. Am uitat numele multora dintre camarazii de închisoare, oameni demni şi curaţi la suflet, după cum am uitat destule nume de secături sau de torţionari, ca şi isprăvile lor nedemne. Cartea ar fi arătat şi mai săracă însă dacă memoria nu mi-ar fi fost stimulată de însemnările fiului meu Vlad. Cu ani în urmă, într-o vreme în care eu nu îndrăzneam să le povestesc decât celor apropiaţi, el a notat unele istorii, e apar aici, cu intenţia de a le păstra măcar pentru sine. S-au strâns astfel câteva zeci de pagini, fişe mai mult sau mai puţin elaborate, iar unele au fost reunite într-o încercare de literatură, rămasă nepublicată. Pentru curajul de a fi scris lucruri ce i-ar fi putut aduce şi lui o condamnare politică, la o vârstă mai crudă decât aceea la care fusesem condamnat eu, îl socotesc pe Vlad Pavlovici coautor al cărţii”.

Marilena Istrati

 Literatură și religie

 

Final de vacanţă

… muncind sub aureole de sfinţi, lucrurile par plutitoare pe munţi şi albiile nu ies uituce din mătci. Am uitat uneori să aprindem jarul din vetre şi inimile nu mai bat a imne străvechi. Norii au puf de aripi ce zâmbesc asemeni pruncilor şi nu ne mai jucăm de-a v-aţi ascunselea printre bărci. Au iz de spaimă uneori zorii prea adânci de norii negri. Totuşi, ochii ascunşi printre săbiile genelor au culorile toamnelor arămii şi rugina nu prinde decât poemele tuşelor trecătoarelor anotimpuri de pe glii. Mâine, Învierile vor să ne surâdă cu taina Sfintelor Liturghii…

 

Naşterea Maicii Domnului la Ciucea

M-am suit azi pe un deal, de unde am cules câteva clipe de poezie a sufletului, rostogolite în lumina caldă a sărbătorii. E ca şi cum aş atinge luna nouă ca un surâs pe bolta unei toamne blânde. Am mai trăit aceste şiraguri ale cuvintelor, dincolo de rostiri. Unde se tot ascund de mine?…

Peste bolta cu harbuzi rostogolită între foioase şi conifere, paşii se sfiesc poticniţi pe tăişurile pietrelor colţuroase ale potecilor, ce-ţi descoperă un labirint suspendat între istorie, literatură, religie şi artă, printre fantasmele unor vieţi revărsate ca un izvor prin tăceri de litere şi culoare… Ciucea coboară din cer, rotund, cu chip de copilărie, dar cu profunzimi de har prin sunete de clopot prăznicar, invitând să descoperi şi să te cufunzi într-o mireasmă de epocă apusă.

Rosturile au prins rădăcini prin temeliile micii bisericuţe din lemn, în care intri doar aplecat prin uşile scunde ale spaţiului sacru, lăcrimate de jalea ritmurilor poetice.

Prunca nădejdii priveghi se preschimbă din dangătul străjii.

E surâs şi lumină pe dealul cu largile odăjdii.

Parfumul tămâios al toamnei pe deal e dar al copilăriei împletit cu cel al tainei… Cu miros de urzici, de fagi, frunze pălite şi răcoare de brazi; crăiţele cu aurul soarelui pogoară din slava divină…

Mihaela Pușcaș

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

                                       Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

                                      Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                      Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

http://mihaifloarea.wordpress.com/2010/02/11/ecclesia-euxina-33-ianuarie-2010/


Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.