Ecclesia euxina nr. 47 / 2013

iulie 15, 2013

  Eseuri                         

Terapia  revelată a Noului Testament  

 

            Farmacologia cuprinde o gamă indefinită de substanțe ale căror acțiuni se exercită asupra somei și psihicului uman, dar și asupra agenților etiologici – factori ai agresiunii interne sau externe. Strategia medicală  vizează: etiologia (cauzele), mecanismele patogenice, simptomatologia, tratamentul, menţinerea stării de sănătate (prevenirea îmbolnăvirilor). Profilaxia are în vedere anihilarea agenților nocivi, evitarea îmbolnăvirilor și întărirea mecanismelor de apărare. Astfel concepute, terapia şi profilaxia  par să acopere toate aspectele sănătăţii. Aşa ar sta lucrurile dacă boala s-ar limita la datele furnizate de ştiinţă, iar tratamentul s-ar reduce la ceeea ce ne pune la îndemână progresul tehnologic. Semnalarea tot mai insistentă a  cauzelor duhovniceşti  ale bolii pune  în discuţie  revizuirea concepţiilor materialiste cunoscute.

Nu vom face inventarul lucrărilor publicate de un număr tot mai mare de confrați  sau  teologi ce sugerează necesitatea  reconfigurării concepţiilor referitoare la cauzele, mecanismele de producere și tratamentul bolilor, concepţii care, prin îngheţare au devenit  piedici majore în creșterea eficienței actului medical. Vom aborda un capitol de terapeutică bine cunoscut Teologiei, dar absent din tratatele medicale, care ar fi rămas în continuare ignorat  dacă, în  condițiile  lărgirii orizontului științific din a doua jumătate a secolului al XX-lea, nu ar fi apărut în literatura de specialitate numeroase materiale referitoare la rolul păcatului în apariția bolii, precum și la rolul Divinității în actul vindecării.

Opinia semnalată nu este nouă, dar interdisciplinaritatea impune reevaluări în sensul deschiderii către Teologia creștină, în scopul găsirii unor soluții demne de al XXI-lea secol. Știința Medicală nu se va apleca asupra a tot ceea ce se încadrează în așa-zisele „medicini complementare”, „paralele”, „naturiste”, în care şi-au făcut loc şarlatanismul, impostura, semidoctismul, păstrându-şi demnitatea științifică. Pentru consolidarea legăturilor parțial realizate în România între Medicină și Teologie (apariția preotului de spital, construirea de biserici și capele ortodoxe în incinta spitalelor, dezbateri bilaterale), așa cum am arătat mai sus, se impun multiple clarificări, precum configurarea normalului dintr-o perspectivă științifică spiritual fundamentată, capabilă să ofere nu numai explicații, ci și soluţii.

Însuși Mântuitorul susține că: „Fără Mine nu puteți face nimic”. Am dezbătut felul în care Dumnezeu lucrează cu omul în diferitele secvențe ale actului în general și ale actului medical în special. Principala componentă a acestuia, după cuvântul Psalmistului: „Partea mea ești Doamne, zis-am să păzesc legea Ta”[1], este un corolar teo-antropologic.  Dacă acesta este adevărul insuflat de Duhul Sfânt, normalitatea e starea de sfințenie, treapta de viețuire la care, odată ajuns, omul se face locaș Preasfintei Treimi (Cf. Ioan 14,23). Pe lângă împreună-lucrarea neîntreruptă a omului cu Dumnezeu, arareori recunoscută, Mântuitorul instituie șapte ritualuri ale acţiunii divino-umane, numite Sfinte Taine, prin care harul e transmis omului. Ne vom opri îndeosebi asupra următoarelor trei: Maslul, Pocăința și Euharistia.

Ce legătură există între actul medical și Taină? Orice acțiune, pentru a fi dusă la îndeplinire, are nevoie de putere. Lipsită de energie, eșuează. Care este sursa acestei puteri? De la I Cor., 1, 18, aflăm despre Cruce că este Puterea lui Dumnezeu. Cum facem să beneficiem de această putere, numită și har sau energie divină increată? Răspunsul îl dă Mântuitorul prin instituirea Tainelor – lucrări divine cu participare umană în cadrul cărora omul se supune unor rânduieli divine bine stabilite. Slujba, ritualul Tainei este partea văzută; împărtășirea harului – partea nevăzută.  Lucrarea Tainei este lucrarea Duhului Sfânt și de aceea nu poate fi săvârșită decât în Biserică de către preoția harică sau sacramentală primită prin Taina hirotoniei. Îndoieli cu privire la efectele Tainei se pot ivi numai dacă primitorul ei nu e botezat, nu crede sau nu e pregătit, „deoarece harul divin nu lucrează împotriva libertății omului”[2].

            Vom aborda pe scurt Tainele restabilirii sănătății sufletești și trupești ca pe o adevărată „medicaţie supranaturală” a Bisericii.

                                 

1. Amputaţia în duh a membrelor şi ablaţia organelor duhovniceşti compromise (Taina Spovedaniei)

            Preluate de ştiinţă, efectele sugestiei și autosugestiei au îngăduit ca, printr-o păguboasă confuzie, vindecările Bisericii să fie ignorate.          

            În pofida îndepărtării de Dumnezeu, Adevărul, potrivit căruia boala e consecinţa  păcatului, pătrunde tot mai mult în literatura medicală.       

     Deşi prima secvenţă etio-patogenică este păcatul, în pofida controverselor generate de aparenta lipsă de legătură între cauză şi efect în cazul malformaţiilor congenitale, precum şi a altor contexte nosologice, etiologia porneşte de la secvenţa următoare – trupească. Se pierd astfel din vedere etapele timpurii ale proceselor patologice a căror desfăşurare, insesizabilă metodelor obişnuite de stabilire a diagnosticului, aparţine duhului. Patimile, cărora scrierile Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului Creştin le acordă importanţa cuvenită, constituie manifestări simptomatice ale disfuncţiilor duhovniceşti. De la apariţia Ei, Biserica luptă cu ele cu ajutorul Doctorului sufletelor și al trupurilor, Domnul nostru Iisus Hristos. Numai El poate opri efectele tulburărilor duhovniceşti prin dezlegare, iertare și redarea harului. 

            La Matei 18, 18,  Ioan 20; 22, 23, Fapte 19,18, I Ioan 1, 9, Iacov 5, 16,  I Cor. 5, 7, Sf. Scriptură aduce precizările necesare. Important de știut e că Lucrătorul Tainei, prin mijlocirea preotului, este Iisus Hristos.

            Neîncrederea față de slujitorii Bisericii nu are nici o justificare, cunoscut fiind că, indiferent de păcatele lor, lucrarea harului nu încetează. Obiectivul urmărit este  eradicarea cauzei.  Există oameni care nu cred, așa cum există diabetici care nu țin regim, bolnavi care refuză tratamentul medical sau intervenția chirurgicală. Credința în Dumnezeu se deosebeşte radical de încrederea care mobilizează propriile mijloace de luptă ale organismului prin sugestie şi autosugestie. Credinţa e mâna duhovnicească întinsă cu nădejde, de iubire, primită de mâna divină, în împreună-lucrarea Iubirii reciproce. E una dintre cele trei mâini ale duhului întinse către Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, cum spune și rugăciunea Sfântului Ioanichie. De aici și importanța ei în vindecare, pe care Supremul Doctor o dăruieşte mâinii întinse.  E păgubos ca vindecarea  să fie respinsă pe temeiul îndoielii în Însuși Dătătorul vieții și al sănătății. Iertarea păcatelor, ștergerea patimilor, curățirea inimii pot fi asemuite asepsiei şi antisepsiei. Dezinfecția sufletului  ţinteşte adâncul ființei umane, rădăcina vieții și a sănătății. Taina Mărturisirii depășește însă, posibilităţile asepsiei și antisepsiei, pentru că, spre deosebire de ele, este aducătoare de har, de energie divină necreată, necesară refacerii tuturor planurilor  ființei, menținerii  sănătăţii, îmbunătățirii calității vieții și, mai cu seamă, punerii şi întăririi temeliilor vieții veșnice. „A căzut ploaia, au venit râurile mari, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea n-a căzut, fiindcă era întemeiată pe stâncă”[3].

            Așa stau lucrurile și cu starea de sănătate care nu poate fi afectată în condițiile unui organism astfel edificat. Medicația imunomodulatoare, anticorpii, procedeele de fortificare ale organismului, sunt câteva exemple ale grijii acordate de știință mecanismelor de apărare şi luptă ale unui trup efemer. În lumina celor spuse atenția  se îndreaptă asupra duhului nemuritor, care, ca parte centrală, esențială, vitală a persoanei,  este ignorat. În alţi termeni, îi putem atribui Spovedaniei rolul unei „medicații subtile”. Din perspectivă medicală, o putem considera  un „medicament subtil”. Ce aduce în plus termenul „subtil”? Farmacologia nu a descoperit o substanță care să pătrundă în duh  unde au loc turbulenţe invizibile, vădite doar când, asemenea unor valuri, lovesc  structurile materiei vii, perturbându-le funcția, adică doar atunci când sistemul nervos central sau periferic reacționează prin suferinţă. Perspectiva în cadrul căreia duhul poate avea un rol „trigger” [declanșator] obligă reevaluarea etio-patogeniei și completarea arsenalului terapeutic cunoscut prin terapia subtilă, singura capabilă a acţiona asupra duhului  disfuncțional.

                                     

2. Medicaţia nespecifică a bolilor sufleteşti

şi trupeşti (Taina Sfântului Maslu)

      

         „Maslul este Taina în care prin rugăciunile preoților și prin ungerea cu untdelemn sfințit, se împărtășește creștinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufletești și trupești, precum și iertarea de păcate”[4].

        Săvârșirea Tainei impune participarea a șapte preoți, rostirea de șapte ori a unei rugăciuni anume, iar primitorii Tainei sunt bolnavii, după cum citim în Sf. Scriptură (Iacov, 5, 14-15). Efectul Sf. Maslu este vindecarea de bolile sufletești și trupești și iertarea de păcate care, după cum am văzut, sunt cauze evidente sau ascunse ale îmbolnăvirilor. Pe acest Adevăr se întemeiază slujbele Sf. Maslu și, prin urmare, intervenția Bisericii este pe deplin îndreptățită. Maslul este alt „medicament subtil” a cărui necesitate este pe deplin lămurită.

 

3.Leacul nemuririi (Sf. împărtăşanie) – Panaceul

Trecând peste nenumăratele vindecări ale Mântuitorului, peste învieri, ne vom opri asupra Euharistiei despre care  Sf. Nicolae Cabasila afirmă că dincolo de ea nu se mai poate merge. De ce? Pentru că „prin această Sfântă Taină  Dumnezeu se uneşte cu firea noastră cea stricăcioasă pentru a îndumnezei, în acest fel, omenirea, prin primirea ei la părtăşie cu Divinitatea“ (Sfântul Grigore de Nyssa). „Nu este boală care să nu dea înapoi prin puterea acestei doctorii. Ea stinge toată boala.“ (Sfântul Ioan Gură de Aur). „A aduce iarăşi la viaţă pe cei care au murit din cauza păcatelor, aşa ceva numai împărtăşania poate face.“ (Sfântul Nicolae Cabasila). „Euharistia este şi doctorie pentru a nu muri şi a trăi veşnic în Iisus Hristos.“[5]

       „Frângerea pâinii, Masa sau Cina Domnului, Euharistia e slujba care mai târziu a primit denumirea de Liturghie”. Sfânta Euharistie  este  asemănată de către Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful cu o nouă Bunăvestire, numai că în locul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu este Biserica Ortodoxă, cea una, sobornicească şi apostolească.

                                 Prin Taina Sfintei Euharistii, Biserica Ortodoxă devine născătoare de Dumnezeu. Tot la fel şi în timpul Sfintei Jertfe, Sfântul Duh coboară asupra Bisericii şi a Cinstitelor Daruri, lucrarea şi puterea Sfântului Duh preschimbă pâinea şi vinul în trupul şi sângele Mântuitorului, iar cuvântul lui Dumnezeu se plăsmuieşte în acest mod tainic şi se naşte cel fără de timp şi se oferă jertfit pe Sfânta Masă „pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii”.
Taina Sfintei Euharistii cuprinde în sine mulţimea darurilor şi leacurilor dumnezeieşti. Prin această taină nu se primesc numai Darurile Sfântului Duh, oricât de bogate ar fi ele, ci pe Însuşi Vistiernicul acestor daruri, comoara întru care încape toată bogăţia darurilor. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Căci după cuvântul Apostolului, după cum puţin aluat dospeşte toată frământătura, tot aşa acest Trup, făcut nemuritor prin puterea lui Dumnezeu, odată introdus în noi, schimbă şi transformă întregul nostru trup după măsura Aceluia”. Odată răspândite în trupul şi sufletul celui care le primeşte, Trupul şi Sângele lui Hristos lucrează cu putere tămăduitoare în întreaga fiinţă a omului, după cum afirmă şi Sfântul Ignatie Teoforul că este „doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”.[6]

            Fiziologia digestiei şi absorbţiei alimentelor, metabolismul principiilor nutritive sau al vinului, nu sunt suficiente a ne face să înţelegem mecanismul supranatural al Tainei. Ştiinţa cunoaşte în amănunt parcursul unei substanţe ingerate, precum şi rolul plastic sau energetic pe care-l joacă aceasta în desfăşurarea proceselor vitale. Oricine poate înţelege rolul vital al hranei, dar lucrurile stau cu totul altfel când e vorba de Sf. Împărtăşanie. De aici încolo lucrurile diferă în chip fundamental. Sf. Euharistie nu este  un aliment al trupului; e trupul și sângele lui Hristos, nesupus Fiziologiei și Metabolismului. Ideea potrivit căreia Sf. Împărtățanie e doar pâine şi vin, căreia i se adaugă cea potrivit căreia vinul și pâinea obișnuite sunt trupul și sângele Domnului, prelungesc peste milenii hula adusă de cei ce n-au vrut să vadă în Omul Iisus pe Dumnezeu-Fiul sau în Sf. Cruce „puterea lui Dumnezeu”, arătându-se incapabili să recunoască Adevărul în trup

            Naşterea lui Hristos a împărţit lumea în două. Participarea la Taină aparține numai dreptcredincioșilor creștini care se bucură de prefacerea pâinii în „pâine supra-fiinţială, prin care devenim părtaşi ai firii dumnezeieşti” aşa cum spune Sf. Chiril al Ierusalimului.

            Conţinutul Sf. Potir nu este un aliment obişnuit, ci o hrană a duhului. Este „pâinea noastră cea spre fiinţă, substanţa pentru menţinerea fiinţei, hrana vieţii veşnice.”[7] Taina ca Lucrare divină cu participarea omului se deosebeşte de acţiunea umană cu participare divină, dar ceea ce nu trebuie uitat este că mecanismul transcendent al Tainei scapă legilor firii, făcând-o incomprehensibilă omului raţiunii formale, inapt abordărilor supra-firii. „Hristos se împărtăşeşte ca mâncare credincioşilor, încât creştinii devin concorproali şi consanguini cu El”[8].  Sfântul Ignatie al Antiohiei o numeşte „leacul nemuririi[9].

          „Euharistia” înseamnă mulţumire, atrăgând atenţia mai mult asupra binefacerilor pe care le primim, decât asupra nevoilor noastre”[10]. Caracterul „suprafiinţial” al pâinii şi al vinului e rezultatul unei împreună-lucrări a omului cu Duhul Sfânt. „Taina este o acţiune a Duhului Sfânt”[11], la care omul consacrat-Preotul participă printr-o acţiune rituală în cadrul căreia epicleza precede  coborârea energiilor Duhului Sfânt. Pr. Ion Bria nu uită să amintească participarea factorilor naturali la Taină, din care, la Euharistie, nu trebuie omise apa şi căldura. Atragem atenţia asupra lor, pentru că există tendinţa să se recurgă la legile fizicii, chimiei sau oricărei alte ştiinţe în explicarea „raţională” a Tainelor sau minunilor. Aceste obsevaţii nu devin erori decât atunci când se pretind a fi suficiente.  Oricine ştie  că  materia se supune unor legi cunoscute  dar, cum are loc prefacerea  pâinii şi a vinului  în adevăratul Trup şi Sânge al Mântuitorului, numai Dumnezeu ştie. „Pîinea şi vinul sunt simbolul umanităţii noastre. În Euharistie avem umanitatea îndumnezeită a lui Hristos, pe Hristos transfigurat. Euharistia este consubstanţială cu umanitatea lui Hristos şi cu noi.”[12] Este cea mai mare din cele şapte Taine ale Bisericii Dreptmăritoare. Nu trebuie uitată nici participarea Preoţiei şi a Bisericii la Lucrare  care, după cum se ştie, este o acţiune supranaturală. Actul medical nu poate face abstracție de existenţa componentei supranaturale a acţiunii, în condiţiile în care e de presupus că ştiinţa secolului al XXI-lea  trebuie să dea dovadă de deschidere către  valorile  Creştinismului,  cel puţin din interesul ştiinţific pentru Adevăr. Exemplul artiştilor japonezi care, deşi beneficiază de noile achiziţii teoretice şi tehnice, nu renunţă la tradiţie, ci progresează în direcţia specifică fiecărei şcoli, este demn de urmat. 

            Occidentul a înlocuit o Şcoală cu alta, luând-o de fiecare dată de la zero iar, dacă luăm în considerare şi secularizarea, aceasta şi-a dovedit cu prisosinţă efectul nefast asupra tuturor domeniilor. Sacră la originea ei dar desacralizată, Medicina are şansa  recuperării şi consolidării fundamentelor ei spirituale de sorginte creştină, dacă nu în scopul atingerii unor trepte superioare, cel puţin pentru supravieţuirea ca ştiinţă, temă  dezbătută în lucrarea: Strategia eficienţei în Medicină[13]. În pofida evidenţei care demonstrează că patologia capătă o  pondere tot mai mare în viaţa omului, medicamentul oferit de Tainele Bisericii Creştin-Ortodoxe rămâne neomologat. Propulsat de performanţele „high-tech”-ului, scientismul câştigă teren în rândul unei populaţii copleşite de avantajele confortului şi de lesnicioasa satisfacere a plăcerilor. Ambele estompează viaţa spirituală – adevărata viaţă fără de sfârşit, nu trecătoare ca cea trupească. Această alegere se datorează unei greşite direcţionări a iubirii, credinţei şi nădejdii, altfel spus, unei patologii a duhului. Pentru a depăși dificultatea încredințării că pâinea şi vinul Sfintei Euharistii au devenit  Trupul şi Sângele Mântuitorului, să ne amintim că la botez apa devine „baia naşterii din nou”, untdelemnul Sfântului Maslu – „ungerea Sf. Duh”, iar lemnul spânzurătorii Fiului lui Dumnezeu – „puterea lui Dumnezeu”.  Cu întruparea Cuvântului, omul beneficiază de o nouă înţelegere  adecvată (Marcu 11, 13, 14, 20), cu mlădiţa uscată (Cf. Ioan 16, 6) sau cu sluga ce şi-a îngropat talantul (Cf. Mat. 25, 24.30). Homiacov spune că Biserica este „iubirea ca organism”.  Putem spune că Iubirea este o structură vie, lucrătoare după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, al cărui Duh se revelează în trupul mistic al lui Hristos, că Biserica e  DUMNEZEU-OMUL – unimea revelată, lăsată moştenire la Cincizecime. Pe cei neînţelegători, care nu acceptă noile înţelesuri ale cuvintelor rostite de Mântuitorul, Sf. Scriptură îi aseamănă smochinului neroditor. Euharistia e Jertfa neîntreruptă a Jertfei unice a Fiului lui Dumneazeu din care ne hrănim, pe care ne-O împropriem devenind fii ai Jertfei. Nu există altă cale către nestricăciune (sănătate veşnică şi viaţă veşnică), decât   împroprierea jertfei. „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut   L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[14]. Taina Euharistiei este, de la un cap la altul, o Taină a Crucii. În spital doctorul liturghiseşte „din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi din toată puterea” lui întruparea Cuvântului în acţiune vindecătoare. Spitalul e Biserică, Biserica e Spital. Nerecunoaşterea reciprocă sau despărţirea lor e păgubitoare. Toate eforturile trebuie îndreptate către recuperarea și fructificarea acestei sinergii. Problema eficienţei şi a strategiei Ştiinţelor Medicale, având ca temelie bimilenara revelaţie Neo-Testamentară, e dezbătută în lucrarea noastră intitulată: „Strategia eficienţei medicale” apărută în anul 2010.  

         Când Mântuitorul le spune bolnavilor: „Credinţa ta te-a mântuit”[15], nu apelează nici la autosugestie, nici la magie, ci la încrederea cu care ei au întins spre El brațul duhovnicesc al credinței. După, încrederea, dragostea și speranța exprimate, Domnul, „cu brațul Său cel înalt”[16], le răspunde. Ce reprezintă această strângere de mână divino-umană, în limbajul nostru gestual?  O  comuniune potrivit căreia omul obține acordul și  ajutorul divin în ceea ce întreprinde. Se poate medicul lipsi de așa ceva? Tocmai el să nu recunoască modul în care Dumnezeu intervine pe tot parcursul luării deciziilor și desfășurării acțiunilor sale? E greu de închipuit o astfel de  eventualitate. Sf. Împărtășanie depășește orice închipuire prin ceea ce înseamnă, şi orice aşteptare prin ceea ce împlinește. O minimizăm, încadrând-O în capitolul medicaţiei subtile, dar  o facem în scopul  semnalării cu acest preț, a panaceului care, deși  împărtășit, e în continuare căutat în  profan. Ar mai fi de adăugat că, așa precum Taina este alcătuită dintr-o parte văzută și una nevăzută, actul medical poate fi consacrat împreună-lucrării tainice dintre Dumnezeu și om, potrivit rugăminții: „Facă-se Voia Ta”.

                                                                

4. Inhibarea eredităţii malefice generate în duh de păcatul strămoşesc – Taina Sf. Botez

      Prin săvârşirea acestei Taine „omul primeşte iertarea păcatelor, harul înfierii şi puterea de a lupta cu păcatul. Prin Botez, omul se leapădă de satana, i se iartă păcatul strămoşesc şi se uneşte cu Hristos. Apa Botezului a fost numită de unii Sfinţi Părinţi „sânul maternal” al Bisericii (…) şi mormânt şi mamă.”[17]; realizează o ablaţie spirituală, însoţită de un transplant de energie divină necreată (har). Nu putem face abstracţie de faptul că la Botez are loc şi ungerea cu Sf. Mir – pecetea darului Sf. Duh  prin care are loc împroprierea „puterii lui Dumnezeu”. Vindecat de sechelele păcatului strămoşesc, omul capătă şi puterea de a nu mai păcătui (harul). În alţi termeni, Sf. Botez este o condiţie  necesară  menţinerii sănătăţii sufleteşti şi trupeşti a omului, a desăvârşirii sale şi a nemuririi.

 

5. Igiena şi terapia recuperatorie a duhului – Pocăinţa

Pocăinţa este  starea de căinţă sinceră pentru păcatele săvârşite care „ne despart de iubirea  şi de mila lui Dumnezeu”[18].

            Aceasta îmbracă forme variate care implică: rugăciunea, înfrânarea, milosteniile, lacrimile, postul şi mai cu seamă Taina Spovedaniei sau a Mărturisirii“ sau a Pocăinţei de care, despărţită, poate cauza fiinţei umane mari dificultăţi, mergând chiar până la stări depresive şi reprobabile”[19]. Aspectele pocăinţei sunt nesfârşite, şi cel mai edificator exemplu îl găsim la Sf. Ioan Scărarul, în Mânăstirea-Închisoare. Pocăinţa trebuie considerată o formă de acţiune terapeutică întinsă pe durata întregii vieţi. Este o taină a legăturii fiecărei persoane cu Dumnezeu, a curăţirii de patimi şi de păcate, a însănătoşirii omului celui dinăuntru şi o temelie a speranţei în mântuirea subiectivă. Uneori efectele ei benefice se arată chiar din timpul vieţii în vindecări ale trupului şi ale sufletului. În condiţiile în care tot omul este păcătos, pocăinţa este o coordonată esenţială a sănătăţii tuturor, un indicator al nivelului de civilizaţie spirituală, precum este igiena individuală sau colectivă pentru trup.

                                                             

                                                       Panaceul

      Dintotdeauna oamenii şi-au dorit un leac universal, un panaceu. Nu au reuşit să-l obțină cu toate progresele științei și tehnicii, ceea ce nu i-a împiedicat  să persiste într-un  efort utopic ce ilustrează, de câtă energie dispune fiinţa umană şi cât de uşor poate fi investită într-o iluzie. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a schimbat radical datele problemei. Pentru o cât mai bună înţelegere a ceea ce a însemnat prezenţa Sa printre oameni, să ne amintim că El este Doctorul sufletelor şi al trupurilor, Divino-umanul Doctor, Patronul încă nerecunoscut al Medicinii. Acest rol, atribuit lui Hippocrate, ilustrează slăbiciunea față de o deprindere, în detrimentul evidenţei. „Noul”, atât de clamat, se arată a fi doar un capriciu al avangardelor, care omit cu obstinaţie mai ales noutatea esențială a Revelației Neotestamentare. Balastul forţelor inerţiale îşi exercită nestăvilit rolul de frână asupra celor care, dispuşi să se revolte pentru te miri ce, rămân încremeniți înaintea „vițelului de aur” conceptual. În 2000 de ani de creştinism nu s-a găsit omul care să semnaleze și să corecteze eroarea Jurământului lui Hippocrate care începe astfel: „ Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toți zeii şi zeiţele, pe care îi iau ca martori, că voi îndeplini acest jurământ şi poruncile lui, pe cât mă ajută forţele şi raţiunea”. Încă şi azi, după, mai bine de 2000 de ani de creştinism, jurământul medical are asemenea fundamente. De ce şi până când? Jurământul fiecărui creştin este Sfântul Botez.

        Panaceul nu mai trebuie căutat; El există. Ceea ce îl mai ţine sub obroc e neîncrederea (lipsa credinţei, a nădejdii şi a iubirii) şi neparticiparea la Taină.  Identificarea sa cu Sf. Euharistie este pe deplin îndreptăţită. În acelaşi timp  Sf. Taine ale Botezului, Spovedaniei, Sfântului Maslu şi pocăinţa ca proces permanent  aduc  curăţirea vindecarea şi înnoirea bolnavului, încât putem afirma că Panaceul este Sf. Biserică prin Sf. Taine.

                                                                   *

6. Medicamentul paradoxal: Boala (Suferinţa)

         Departe de orice  speculaţie, în lumina scrierilor patristice şi a realităţii confirmate de acestea, de Sfânta Tradiţie şi de Sfânta Scriptură, boala trupească sau sufletească este  trezvitoare, scoţându-l „pe om din apatie, din amorţirea duhovnicească”[20] şi oferindu-i „teren pentru pocăinţă”[21]. Cum poate fi boala medicament? Răspunsul ni-l dă Sf. Apostol Pavel care spune: „Chiar dacă omul nostru cel dinafară se strică, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi”[22]. Este într-adevăr  „un medicament amar”[23], dar numai cine nu ţine la sine, cine se îndoieşte de Adevărul revelat crezând numai în el însuşi sau în părerile altora, oficializate sau împământenite dar neadeverite de Adevărul întrupat, se înşeală, se sinucide omorându-şi omul interior (duhul veşniciei).

             

7. Imunizarea nespecifică: Morala.

            Există tratate de morală, din păcate din ce în ce mai puţin folosite. Morala nu era numai o disciplină a instituţiilor de învăţământ teologic, ci o materie ca toate celelalte predate în liceu. Cuprinde normele de comportament întemeiate pe Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, explicate de Sfinţii Părinţi Răsăriteni şi, în consecinţă, pune la îndemâna oricui adevăratele „instrucţiuni de folosire” a propriei vieţi. S-ar putea susţine că există  şi alte „morale”, mai îngăduitoare, mai atrăgătoare, mai comode, dar dacă există oameni dispuşi să-şi rişte viaţa după alte reguli decât cele  revelate de Adevărul întrupat, de Fiul lui Dumnezeu – Singurul Iubitor de oameni – acelea nu le îndreptăţesc „fericirea sinucigaşă”, aşa cum o numeşte Franz Kafka.  Nu există decât o singură morală benefică, cea pusă la îndemâna omului de către Însuşi Creatorul său identificat cu Adevărul, Viaţa şi Calea care nu poate fi decât una singură, precum Unul este şi Dumnezeu. Aceasta este calea moralei Neo-Testamentare. Am asemănat-o cu „imunizarea nespecifică” pentru că morala te fereşte de patimi, de păcate, de boală de suferinţă şi de moartea veşnică. De remarcat este salutul Mântuitorului: „Pace vouă”, „Pace casei acesteia”. Nu spune nici „Noroc”, nici „Sănătate”, ci urează esenţialul şi anume pacea cu ceilalţi, cu Dumnezeu şi cu sine însuşi, pace care se află la temelia sănătăţii şi a binelui în societate. Pacea este rodul adevăratei morale de care omul e liber să nu ţină seama, să sufere pe calea    conflictului cu sine însuşi, cu ceilalţi, cu natura şi cu Dumnezeu, pe calea aleasă de el de la păcat la boală. După Sf. Ioan Scărarul, Pacea e Duhul Sfânt, iar după Avva Dorotei – Iisus Hristos. Dacă omul are pace, înseamnă că a făcut din inima sa (din conştiinţa sau duhul său) sălaşul Preasfintei Treimi. În lipsa Păcii, duhul e sediul duhurilor potrivnice, al războiului nevăzut şi al conflictelor interioare între puteri.

                                                                  *    

            Deosebite de puterea vindecătoare a Sf. Taine sunt Sfintele Liturghii, sunt „lucrurile sfinţite precum: artosul, prescurile, anafura, agheasma mică şi mai ales mare”[24], vindecările taumaturgice (minunate) datorate unor laici, sau ierurgiile – „lucrări sfințitoare sau slujbe folositoare creștinilor“[25], din cadrul cărora reținem: binecuvântările și exorcismele, alese pentru rolul lor în păstrarea și redobândirea sănătății. Săvârșite de preoți pot fi aducătoare de har, iar exorcismele, după cum se știe, scot demonii din cei posedați. „Pustiul sufletelor lor”[26] este bântuit de duhuri potrivnice care nu pot fi înlăturate cu medicaţia cunoscută, ci doar cu ajutorul terapiei duhovniceşti, singura care posedă un asemenea spectru de acţiune.

            În încheiere, îl vom cita pe Mitropolitul şi Chirurgul Antonie de Suroj, care afirmă: „Compătimirea este indiciul de bază al omenităţii: capacitatea de a simţi ceea ce simte altul şi de a-i răspunde la fel cum ai face-o ţie însuţi”[27].

                                                                   

26 Aprilie 2013.

Dr. Adrian Harghel

 Perspective critice

Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor, de Ileana Toma (Bacău, Editura Babel, 2010)

 

            Deși dedicată unui Sfînt Martir, cartea Ilenei Toma[28] nu este propriu-zis o scriere hagiografică, așa cum ne previne cu onestitate autoarea încă din titlu.

 

Ca roman, deci supunîndu-se canoanelor și convențiilor speciei, volumul aflat deja la a treia ediție se înscrie în realismul-istoric, adresat fiind, potrivit declarațiilor autoarei, îndeosebi tinerei generații, expuse, după cum știm, influențelor nefaste ale excesului de tehnologie. Idealismul Ilenei Toma îi apare înduioșător unui om al Școlii cum este semnatarul rîndurilor de față, căruia i se desfășoară dinainte cotidian aspirațiile ciuntite, stilul de viață hedonist și superficial al tinerilor crescuți într-un mediu fără valori morale și culturale certe, ori și mai rău, cu „modele“ ridicole, care le canalizează energiile către descurcăreală și improvizație. Desigur, dacă s-a ajuns aici, e cu precădere vina noastră, a adulților – părinți și educatori –, prea molatici și neconvingători în vorbe și fapte față de vigurosul asalt al așa-ziselor valori occidentale dat asupra modului de viață cumpătat și sănătos al nostru și al înaintașilor ghidați de credință și cultul muncii. Dar, trecînd peste acest context socio-cultural, demersul scriitoarei e întru totul remarcabil, mai ales față de penuria scrierilor de gen. Personal, doar un nume mai pot avansa în această ordine de idei, anume pe acela al lui Petru Demetru Popescu, între altele, autorul recent publicatului roman istoric Cerbul din pădurea pierzaniei.

Romanul propune o tematică variată și mereu actuală: rugăciunea ca mod de viață, supraviețuirea printre trădători în numele iertării creștine, rezistența unui popor condus de un domn creștin prin cultură și prin chibzuită valorificare a darurilor primite de la Creator în pofida unor mari puteri lacome și dușmănoase, familia creștină și, înainte de toate acestea, martiriul și izbînda prin trecerea în veșnicie după modelul Celui răstignit. 

Structurată în douăzeci și unu de capitole și un epilog, cartea impune prin tehnica bine stăpînită grație unui talent experimentat, combinînd în pasta narațiunii propriu-zise dialoguri, amintiri, micronarațiuni în ramă, descrieri, scrisori, epitafuri, predici. Stilul direct și indirect liber, împreună cu tradiționala culoare locală (conturată ferm prin descrieri de tip tablou și de tip portret și prin arhaisme decodate prin sobre note de subsol) contribuie esențial la un binemeritat și, iată, repetat succes editorial.

Titlul operei apare descifrat din dialogul purtat de voievod cu un negustor evreu:

– Oare să fi greșit marele rabin cînd mi-a spus: „Pleacă la Edirne [i.e. Adrianopol] că vine acolo Constantin, împăratul Bizanțului, nădejdea tuturor creștinilor din stăpînirea padișahului, e om bogat și o să faci negoț bun?“ Să fi greșit marele rabin? „Du-te să-l vezi pe ultimul împărat al Bizanțului, Constantin“, așa mi-a spus. (…) Ochii marelui spătar [Mihai Cantacuzino] întîlniră ochii prințului (Ștefan Brâncoveanu) și se lăsară în jos. Amîndoi se gîndeau la același lucru. Cînd a căzut ucis pe zidurile Constantinopolului, împăratul Constantin al XI-lea Dragases și după asta și cetatea sfîntă s-a nimicit, victimele cuceririi de către sultanul Mahomed al II-lea a ultimei citadele de speranță și-au adus aminte de o prezicere care afirma că vechea cetate a Bizanțului se va rezidi sub primul ei împărat creștin, Constantin, și că va cădea sub păgîni, iar ultimul ei împărat se va numi tot Constantin. Unora li se părea că prezicerea nu ar fi putut să se refere la unsprezece Constantini, cîți au fost, și că ar trebui să mai existe un al doisprezecelea și ultimul… (p. 246).

Teza autoarei – permis fie-mi termenul tehnic – e sugerată cititorului cu două capitole mai înainte prin fastul cu adevărat împărătesc organizat minuțios deplasării voievodului muntean (descrierea e făcută din perspectiva imbrohorului Selin pașa, slujbașul sultanului însărcinat cu aducerea lui Constantin Brâncoveanu la Adrianopol): De după clopotnița Mitropoliei apărea ca un rîu de lumini alaiul. Clopotnița dreaptă, pătrată, nu foarte înaltă dar solidă, cu brîuri de cărămidă așezate în fel și chip, făcînd jocuri de linii și culori pastelate, așezată pe culme, se profila pe cerul albastru mai sus decît turlele frumoase ale Mitropoliei; de după ea, pe amîndouă părțile, se forma un fel de procesiune nemaivăzută. Seimenii cu dulame roșii și pălării albe de paradă, călări și pedeștri, dorobanți sîrbi în haine negre, apoi peste o sută de comișei cu cai de călărie înșeuați mergînd la pas ținuți de căpestre. Pe drum se făcea un spațiu liber după care veneau mulțime de preoți în odăjdii strălucitoare, cu cruci sau cu cădelnițe, iar după ei, ca o a doua gardă voievodală, înaintau călugării mînăstirilor din București. Să fie o mie? se întrebă Selin pașa pe gînduri. Clopotul cel mare bătea să se spargă. Curînd se ivi prima caretă deschisă trasă de patru cai negri; în ea erau vodă cu cei trei fii ai lui, Constantin, Ștefan și Radu, copil încă. A doua caretă era trasă de patru cai albi și în ea i se părea că sînt mitropolitul Theodosie și patriarhul Atanasie al Antiohiei. După ei veneau, fie călări, fie în rădvane închise, fie în carete deschise, boierii țării în ordinea rangurilor. Lui Selin i se părea că în fața lui se desfășoară un basm oriental, cu un șah miraculos, care se întrupează cu întreaga lui suită dintr-un abur de cafea. Lui basme, cînd era mic, nu-i povestise nimeni; mare fiind, în Asia Mică ascultase cu plăcere prin caravanseraiuri sau ceainării tot felul de scorneli ale minții omenești, căci asta trebuie să facă el, să asculte și să raporteze mai-marilor săi. (Cap. Una mie, una ție, p. 178). Ca odinioară în valahul Mihai Viteazul, întreaga creștinătate răsăriteană își punea speranța de izbăvire în acest „ultim Constantin“. O recunoaște și mitropolitul Adrianopolului, așa cum rezultă dintr-o scrisoare către fratele său, mitropolitul Valahiei, care-i confirmă voievodului: măria ta ești adevăratul părinte al creștinilor din partea răsăritului, iar Valahia este reazemul bisericii dreptcredincioase (cf. p. 146). „Marea idee“, eliberarea Constantinopolului și a întregului teritoriu al fostului Imperiu Bizantin de sub turci de către Constantin Brâncoveanu, a fost întrezărită chiar și de Hrisant Nottara, patriarhul Ierusalimului, după eșecul lamentabil al Cantacuzinilor care au crezut în Habsburgi cedîndu-le Oltenia. Meditînd la acestea, prin intermediul personajului său, Hrisant Nottara, Ileana Toma conturează dintr-o perspectivă crudă realitățile politice ale epocii, trecute nejustificat sub tăcere de istorici actuali precum Neagu Djuvara, Lucian Boia ș.a., care se întrec să laude binefacerile civilizației apusene în opoziție cu așa-zisele frîne puse progresului de ortodoxie: Brâncoveanu s-a trezit la începutul domniei cu toată Oltenia ocupată de trupele împăratului de la Viena, care jefuiau, incendiau și violau nevestele și copilele. Atunci probabil „marea idee“ s-a transformat în mintea Brâncoveanului în altceva, căci de atunci luptă în alt fel ca să readucă la viață Bizanțul… Crede că este alesul lui Dumnezeu pentru asta, tipărește cărți de liturghie în toate limbile, trimite odoare, ctitorește biserici, ține în școli teologice tineri. Valahia a devenit limanul tuturor creștinilor care se simt năpăstuiți de iatagan. Brâncoveanul îi primește, îi lasă să-și facă meseriile, le ia dări cu care plătește la turci dreptul său la liniște (p. 316). Adăugînd la aceasta politica demografică despre care vorbește cu îndreptățită admirație, ori de cîte ori are ocazia, părintele Nicolae Tănase[29] și buna rînduială instaurată în agricultură, Muntenia conturîndu-și încă din timpul domniei sale statutul de „grînar al Europei“[30], nu ne mai miră faptul că întregul drum dus-întors al domnitorului este unul pe cît de fastuos, pe-atît de victorios. Autoarea nu pierde prilejul de a sublinia ponderea românilor în Balcani (nu doctorii cereau popasuri dese, ci localnicii pe unde treceau. Erau români sau aromâni care ieșeau din sate la drumul mare și-i cereau voievodului să poposească la ei. Kuciuk Selin nu mai văzuse așa ceva! – Cap. Adrianopol, 1703, p. 192) și factorul decisiv al unității acesteia transfrontaliere – limba și obiceiurile; bunăoară călușul: Intrînd în tabără, lăutarii au început să cînte iar flăcăii și-au schimbat mersul în dans. Aveau căciuli din blană de miel, cu cordele roșii prinse în partea stîngă. Bete tot roșii, țesute din lînă, erau legate cruciș peste piept și apoi aduse peste mijloc și înnodate tot în partea stîngă. Doar cizmele erau negre, dar aveau ciucuri roșii prinși mai peste tot, lăsînd să se vadă zurgălăii și pintenii de argint. Pe spinare, de bete erau prinși clopoței, tot așa și la poala mînecii cămășii albe. În frunte venea un bărbat înalt și frumos, urmat de altul avînd pe față o mască slinoasă din bucăți de blană de capră. Hainele acestuia erau murdare și peticite, căciula era spartă și cizmele erau înnămolite cu ciucuri cu tot. Pe umeri ducea o traistă, în mînă avea un paloș de lemn, iar la cingătoare, prins cu un inel de metal, un băț scurt cioplit. Ceilalți bărbați aveau toți cîte un băț din lemn de alun, cu coaja astfel cioplită ca să deseneze pe albul lemnului rîuri și flori, spirale și valuri. Pe măsură ce se apropiau, lăutarii cîntau tot mai rapid iar dansul se transformă într-un fel de galop dezlănțuit care-i aduse pe cei treisprezece bărbați în fața lui Brâncoveanu (…) (pp. 193-194).

Cititorul neprevenit se reîntîlnește plăcut surprins cu descrierea acestui străvechi dans traco-dac, prilejuit astăzi doar de unele spectacole ocazionale demonstrative și strecurat fără noimă printre dialoguri chinuit umoristice și acrobații de circ. Or, tradițional, Strodul Rusaliilor era pînă pe la jumătatea secolului al XX-lea o sărbătoare cu dată mobilă, în funcție de celebrarea Sfintelor Paști, anume în miercurea din a patra săptămînă după Învierea Domnului. În relație probabilă cu misteriosul cavaler trac, datina e atestată în întregul areal balcanic dominat de români, meglenoromâni și aromâni. Relația dintre această manifestare folclorică emblematică și călătoria extraordinară a lui Constantin Brâncoveanu apare firească în contextul calendaristic (mai erau cîteva zile pînă la Rusalii – cf. p. 192) și e punctată biografic:

– Ai fost călușar, măria ta?

– Prin părțile Olteniei, cînd eram flăcău. Trei ani (p. 194).

Privirile boierilor din alaiul domnesc ațintite asupra lui Brâncoveanu (cf. idem) trebuie interpretate ținîndu-se cont de regulile severe ale călușului. Alegerea ritualică a fiecărui membru al cetei de feciori se făcea după o selecție riguroasă, inițiatică, depunîndu-se în final un jurămînt sacru, flăcăii fiind legați împreună pentru trei, șapte sau nouă ani. Prestigiul flăcăilor inițiați în aceste practici ezoterice traco-dace era imens în Balcani. Vătaful și Mutul în special aveau interdicții și atribuții astăzi de neînțeles, între care unele sacrificiale, asemănătoare mult comentatei și, în definitiv, stupidei „resemnări mioritice“. Mai adaug doar că latinii au preluat și adaptat obiceiul (evident legat de evoluția anotimpurilor și avînd rădăcini în epoca Bronzului și a Fierului) în saturnalii.

Cu subtilitate, autoarea îi atribuie domnitorului cîteva remarci prin care acesta îi descifrează turcului Selin, devenit umbra sa, că nu e dans ceea ce a privit, ci este o poveste despre cai sau poate despre centauri… (…) Bărbații aceștia își jură să fie caști cît timp fac parte din ceată și, în joacă, cred că se transformă în cai, dansînd ca să îmbuneze un zeu al cailor, devin un fel de călugări credincioși acestui zeu (p. 195). În treacăt fie spus, e memorabil acest personaj secundar, imbrohorul Kuciuk Selin, școlit printre ieniceri, la origine devșirmé (i.e. copil de creștini), inteligent și bun observator, cu fobia lui față de dangătul clopotelor, cu fizic atrăgător pus mereu în valoare de o ținută elegantă (turbanul alb, cu o agrafă de argint cu safir șlefuit rotund [care] nu-i acoperea toată fruntea care părea a fi foarte înaltă), cu sprîncenele negre îmbinate (…) drepte, repezindu-se ca niște săgeți spre tîmple, barba și mustățile negre, frizate îngrijit [lăsînd] vederii gura rumenă, frumos conturată, cu buza de jos plină și răsfrîntă ca o petală, ochii mari, căprui, cu albul curat aproape transparent (…) [care] aveau ceva melancolic și prin mărimea lor subliniau noblețea nasului subțire, ușor coroiat, cu nări mici și, mai ales, cu un simț înalt al dreptății fondat pe o credință de nezdruncinat. Ca devșirmé, fusese crescut de la șase ani în școala de ieniceri de la Brusa și nu-și mai aducea aminte cine i-a fost mamă. Nimic despre tată, nimic despre satul natal. Înfometat de dimineață pînă seara, pus să-și pîrască tovarășii de dormitor pentru o lingură de pilaf, bătut ca un cîine rău, legat de panoul țintă ca să tragă camarazii de instrucție în el, fără ca niciunul să știe că gloanțele erau oarbe, Selin ienicerul, azi (ajunsese) imbrohor împărătesc (…) (p. 177).

Revenind la voievod și la drumul său spre Adrianopol, după cum poruncise sultanul, o scenă mi se pare edificatoare, anume cavalcada din capitolul Adrianopol, 1703, Brâncoveanu fiind însoțit de fiul său Ștefan și de Selin:

Constantin bei, nu-ți e frică să pornești fără gardă așa călare? [îl întreabă Selin].

 – Ba mi-e frică, dar… și vodă fluieră scurt. Din tufișurile de pe malul apei răsăriseră la început doi ciobani îmbrăcați cu haine de aba neagră, apoi mai apărură și alții. Salutară scurt pe românește (sublinierea mea, M. F.) și se lăsară în genunchi în praful drumului cu căciulile în mîini.

Selin se făcu palid la față…

– Sînt mulți? întrebă el turcește.

– Destui ca să mă păzească pe mine și pe prietenii mei, răspunse vodă, dîndu-le mîna celor îngenunchiați care, după ce sărutau inelul cu pecetea basarăbească, se ridicau cu o expresie de fericire pe față. Unul dintre ei spusese în turcește:

– Îți mulțumim, măria ta, că ne-ai dat prilejul să-ți vedem fața. O să povestim asta copiilor și nepoților noștri. La nunți și la sărbători or să ne pună la loc de cinste ca să le spunem cum a trecut Io Constantin Basarabă pe aici cu alai împărătesc și ne-a chemat pe noi, ăștia din Priștina, să stea la sfat cu noi.

– Sînteți turci? întrebă Selin.

– Români cu turme, bunicii noștri au fost robiți tătarilor în vremea lui Ion Vodă. Povestesc unii că am fi din munții Vrancei, dar noi nu știm unde-i asta (p. 201).

E adevărul dintodeauna știut de cei ce au ochi și urechi pentru el, adevăr ocolit de tratatele de istorie impuse oficial, anume că Dunărea a străbătut mereu și va străbate, probabil și pentru multe decenii de-acum înainte, ținuturi locuite majoritar de români.

Descrierile sînt numeroase, cu detalii auditive și vizuale atent lucrate, ce rămîn pentru multă vreme în imaginația cititorului, precum slujba de seară oficiată de bătrînul mitropolit Theodosie:  Arhimandritul ieși în ușile împărătești și ceru binecuvîntarea mitropolitului ca să înceapă denia. Doi diaconi în haine negre, cusute la margine cu fir de argint, se îndreptară spre scaunul episcopal cu sfeșnicele cu lumînările aprinse. Aproape că-l ridicară de subsuori pe mitropolit care, luînd în fiecare mînă cîte un sfeșnic, binecuvîntă. Atunci se produse minunea. Din stranele din stînga au început să se înalțe cîntările intonate cu glasuri bărbătești grave. O voce puternică anunța un verset, apoi în valuri, valuri, alte voci intrau pe rînd iar, în timp ce primele scădeau în intensitate și se pierdeau într-un ison, cele de pe urmă creșteau, ca apoi să scadă și ele și să facă locul celor din strana dreaptă; de acolo glasuri subțiri de băieți reluau același verset și aceeași melodie pe isonul grav al stranei din dreapta. Și așa, verset după verset, ectenie după ectenie… (…) Afară se întunecase. În biserică era bine. Fiecare ținea în mînă o lumînare de ceară, care ardea curat sfîrîind arare. Chipurile oamenilor, luminate așa de jos, galben auriu, semănau cu chipurile sfinților de pe pereți. Ți se părea că sfintele împărătese și cu sfinții oșteni și mucenici fac un fel de cerc, o horă ca să apere credincioșii pătrunși de armonia psaltichiei cîntată pe românește (…) (pp. 132-133).  Este vorba despre slujba la care participă și vodă Brâncoveanu, în timpul căreia se cîntă după îndrumările noi ale protopsaltului Filotei, fiul Agăi Jipa, școlit la Muntele Athos, pe cheltuiala domnului, acesta însuși intonînd, la timpul cuvenit, cunoscuta cîntare specială:

Cămara Ta, Mîntuitorul meu, / O văd împodobită / Și îmbrăcăminte nu am / Ca să intru într-însa. / Luminează-mi haina sufletului meu, / Dătătorule de lumină / Și mă mîntuiește![31]

Comentariul final al voievodului e ridicat verosimil la înălțimea momentelor: Cînd glasurile se urmăreau, pălind pe rînd și renăscînd în același timp, m-am gîndit, prea sfințite, că asta nu este cîntare, ci metafizică adevărată, că urechea nu o mai auzea, nici mintea nu o mai urmărea, doar sufletul o pricepea și căuta să se înalțe împreună cu ea în ceruri spre Dumnezeu (p. 133). Cu auzul său fin și mijloacele lingvistice potrivite mereu la îndemînă, romanciera descrie altundeva o veritabilă simfonie de clopote: Acum [Selin] stătea de vorbă cu căpitanii de ieniceri care-l însoțeau, cînd au început să bată toate clopotele de la toate bisericile. Mai trecuse o duminică de cînd era la București, dar parcă nu fusese chiar așa. Băteau ca și cum vîntul le-ar fi adus glasul din depărtări, se auzea întîi un dangăt slab, slab și melodios, ca apoi ca un tunet să se reverse de pe Dealul Mitropoliei care domina toată mahalaua dangătul gros al clopotului adus de Constantin bei de la Viena. Ca într-o răscoală a sunetelor, prindeau să-i răspundă, ascuțit și rapid, zeci și sute de clopote parcă înspăimîntate că o să-și piardă rîndul. Și iar amuțeau. O clipă doar, apoi răpăitul de toacă îl împresura pe Selin de peste tot ca loviturile de grindină, iar în rafalele de bătăi seci se distingea doar prin rezonanța nobilă a metalului același prim dangăt de clopot venit de undeva de foarte departe. Cînd tăceau toate, lăsînd păsărelelor dreptul de a stăpîni liniștile văzduhului, dangătul acela repetat la infinit tot mai venea… (p. 169). Din motive lesne de intuit, mai exemplific talentul descriptiv al scriitoarei doar cu o enumerație fastuoasă, împodobită ingenios cu epitete cromatice demne de o antologie a celor mai izbutite figuri de stil (e vorba de mărfurile expuse privirilor voievodului și ale însoțitorilor săi la Vlah serai de către doi negustori evrei): Pe catifeaua veche străluceau ca o minune, concentrînd parcă în ele toată lumina soarelui de vară ce pătrundea prin ferestre, zeci de pietre prețioase așezate în aparență la întîmplare, dar de fapt bine studiat, ca efectul asupra cumpărătorului să fie maxim. Printre ele, cutii minuscule din lemn lăcuit, cu arabescuri de filigran de argint sau din porțelan pictat trezeau dorința de a le deschide și cerceta interiorul. Ambre galbene ca mierea, mari cît oul de porumbel, avînd în transparența lustruită cu dibăcie vinișoare și păienjenișuri de opacități alburii sau brun roșcate; chihlimbaruri întunecate, bătînd în roșu, și ele neobișnuit de mari, puneau în evidență prin contrast peruzele de culoarea cerului, mergînd pînă la verde sau lăptoase ca ceața dimineților de vară. Risipite, bucăți de agate șlefuite doar în tăietură, lăsînd să se vadă linii drepte și curbe de diferite nuanțe, și jadeite verzi și cenușii. Spre mijloc, gemele șlefuite rotund sau cu sute de fețe, mici cît vîrful acului sau mari cît o monedă, rubine amintind de roșul vinului din cupe, smaralde verzi, heliodor rupt din soare, topaze de diferite nuanțe, safire discrete și ametiste triste. Nu lipseau decît diamantele, mărgeanul și mărgăritarele (…) (p. 244).

La fel de izbutite ca descrierile de tip tablou, portretele realist cizelate fac deliciul cititorului îndrăgostit de literatură veritabilă (îngăduită-mi fie această paranteză didactică: Ileana Toma nu produce, după cum vreau să demonstrez cu dinadinsul, o așa-numită „literatură de consum/de divertisment“. De aici, poate, o oarecare dificultate în receptarea cărții pentru insul obișnuit doar cu frunzăritul presei ori doar cu lectura subtitrajelor!). Iată o figură feminină de neuitat: Domnița Maria pășea demnă spre altar prin culoarul lăsat de mulțimea din biserică. Pas cu pas, fără să i se pară grea coroana făcută din aurul rudarilor din susul Oltului, înainta domnița Maria, cu fruntea senină, cu ochii țintă. Cine ar fi îndrăznit să spună că nu împlinise încă cincisprezece ani? Fără grai o priveau patriarhul și domnul, arhimandriții și marii boieri, fiecare gîndind că, dacă prin farmec s-ar fi oprit o clipă totul, ca la semnul degetului unei zîne, și dacă zîna ar fi întrebat-o: „Cu cine te măriți, domniță Maria?“, fata, fără să-și clintească privirea și fără să-și oprească înaintarea, ar fi răspuns: „Cu soarta de a fi doamna Moldovei“. (…) Doi ani a ținut domnia domniței Maria în scaunul de la Iași. Gravă și plină de importanță, a căutat cu toată tinerețea ei să-și impună prestanța rangului în fața orgolioaselor jupînese moldovence. Țara era încercată, jefuită de polonezi, cazaci și tătari, sărăcită de schimbările dese de domnie, de biruri și de haraciuri. Se cuvenea ca toată lumea să-i acorde respect, pentru că ea aducea garanția unei stabilități politice de care Moldova de mult nu mai avusese parte. Cînd respectul nu venea în mod firesc, atunci ea îl impunea cu încăpățînarea pe care i-o da convingerea că s-a născut pentru a fi doamnă (…) La mazilirea tînărului ei soț, Constantin Duca, replica temperamentalei fiice a lui Constantin Brâncoveanu consemnată de cronicarul Ion Neculce[32] apare redată verosimil de romancieră: uitînd de rang (…) bocea cînd tînguit, cînd ascuțit oltenește, ca între dealurile de la Brâncoveni: „Aoleu, aoleu, aoleu, ce-mi făcuși Constandine, aoleu! (…) Aoleu, că va pune taica pungă dă pungă din București pînă-n Stambul și zău nu ne va lăsa așa, și iar mă voi întoarce cu domnia îndărăt. Aoleu, aoleu, va face taica pod de aur de la Stambul pînă la Iași și nu ne va lăsa așa!“ (p. 126)

Ștefan Brâncoveanu, al doilea fiu al domnitorului, căruia i se dedică și un întreg capitol, este portretizat cu admirație din perspectiva tatălui său: Ștefan, prin strălucirea minții și neoboseala firii iscoditoare, i se părea deosebit. La cei optsprezece ani ai lui, îmbrăcat după moda europenească pe care o aduseseră numeroșii funcționari italieni și nemți ce se învîrteau în cancelaria domnească, înalt și zvelt, Ștefan era considerat cel mai frumos tînăr de la academia mînăstirii Sfîntul Sava (p. 128). Altundeva, e înfățișat în straiele orientale: Ținuta beizadelei era impecabilă. Avea un caftan din stofă subțire de cașmir, de culoarea aurului vechi, brodat cu mătase neagră cafenie, puțin mai scurt decît impunea moda orientală, lăsînd să se vadă șalvarii strîmți din postav negru și condurii de mătase albă țesută cu fir de aur și cusuți cu mărgele de chihlimbar de diferite nuanțe (p. 175). Inteligența, știința de carte (știa turcește mai bine ca un turc, grecește mai bine ca un grec, latinește, sîrbește… – cf. p. 201) și destoinicia practică a tînărului îl transformă curînd în cel mai apropiat sfetnic al voievodului. Organizîndu-și o rețea proprie de curierat servită de oameni de încredere precum Turculeț, Ștefan prinde de veste că, pe lîngă sultan, Mihai și Constantin Cantacuzino, poftind tronul Țării Românești, complotează împotriva tatălui său, Constantin Brâncoveanu. Își avertizează părintele, aducînd, spre a-și întări bănuielile, scrisoarea mitropolitului de la Adrianopol către omologul său valah, dar nu poate preveni trădarea, așa încît voievodul va fi nevoit să accepte drumul către reședința turcească în semn de supunere (Măria ta să-i sărute poala împărătească – sunase porunca adusă de imbrohor). În timpul drumului către Adrianopol e scăpat, la rîndul său, grație informării prompte primite de domnitor,     dintr-un atentat. Căsnicia lui cu Bălașa, fiica marelui vistiernic al Moldovei Ilie Cantacuzino, nepot de văr al lui Constantin Cantacuzino, se curmă tragic, după cum reiese din pisania de la mormîntul foarte tinerei soții, căci pe aceasta, după ce în boală grea căzînd, nu mult zăcînd (…), cruda moarte o au răpit, viețuind cu luminatul soțul ei numai ani doi și luni zece (cf. p. 274). Calitățile intelectuale ale nefericitului fiu de domn, veritabil bibliofil, sînt cu nimic mai prejos de ale oricărui nobil al epocii luminilor, de oriunde din Europa, așa cum reiese dintr-un savuros pasaj descriptiv din capitolul Sfinția sa Antim, făcut din perspectiva spionului mason Del Chiaro, secretar la Curtea din București: (…) lada (…) avea trei lacăte deosebite. Ridicînd capacul (…), scoase la iveală două volume cu legătura de piele roasă de vreme. Aveau colțurile copertelor întărite cu tablă de argint și miroseau a mucegai și ierburi uscate. (…) Ștefan timid deschise la întîmplare un volum. Antonio Maria Del Chiaro fu cel care tresări la vederea scriiturii desenate de la dreapta spre stînga. Fără să ceară voie întinse nesățios mîna spre unul din[tre] cele două manuscrise. Întoarse coperta și rămase stupefiat. Tușul care fusese cîndva negru, ars de vreme, avea acum culoarea petelor de sînge uscate, hîrtia și ea devenise galben-maronie. Nu-i venea să creadă, avea în fața sa cele două manuale de cabală: Sephir-Jetzira și Sepher ha Zohar-ul, așa cum fuseseră transcrise în urmă cu cinci sute de ani de cabaliștii de la Roma (…) Surprins, apropie cartea mai mult de lumină. În josul paginii era o semnătură cu litere latine, cu majusculele mult înflorite, culoarea tușului indicînd o dată ulterioară celei la care lucrase copistul.

– Pico della Mirandola, exclamă spătarul Mihai, care urmărise tot timpul gesturile secretarului, deci nu este dintre manuscrisele vîndute de Anton Cantacuzino, acum o sută cincizeci de ani cartea a venit de la Florența și este foarte veche (…) (pp. 276-277).

Portretul tînărului e aburos-romantic-premonitoriu întregit printr-o succintă descriere terminată în stil indirect liber pusă pe seama ieromonahului Gherasim. În lumina lunii, pe un drumeag tainic, numai de măgarul cuviosului știut, călugărul l-a văzut pe prinț drept, cu capul semeț ca și cum ochii închiși ar fi privit înainte și i se păru atît de frumos încît sufletul lui limpede se simți tulburat de un simțămînt de părere de rău. Doamne, ce fericit trebuie să fie vodă avînd asemenea mîndrețe de coconi… (p. 340). În biserică, în timpul unei slujbe (e o obișnuință pentru toate aceste ființe de hîrtie plăsmuite cu atîta dragoste de Ileana Toma de a trăi creștinește, spre deosebire de toți conducătorii cu tot cu odraslele lor cu care ne tot încearcă Dumnezeu în ultimii șaptezeci-optzeci de ani, încît, emoționat, aproape că nu-mi găsesc frazele potrivite!), mai aflăm un amănunt despre educația lui Ștefan: cînd era copil de nici zece ani i se spunea la orice năzbîtie: „Vezi că te vede Maica Domnului din bolta pridvorului“ (p. 341).

Cu strîngere de inimă ne gîndim la ceea ce ar fi devenit tînărul intelectual creștin Ștefan Brâncoveanu dacă n-ar fi pierit prematur… Dar nu-i loc de vorbe de prisos: Dumnezeu l-a urcat, de fapt, pe o treaptă mult mai înaltă ca să ne putem permite speculații în acest sens…

Personajului secundar deja pomenit, anume ieromonahului Gherasim Hagiul, i se face un portret aproape fabulos. E un peregrin, care de cînd fusese să se închine la Sfîntul Mormînt al Domnului Iisus Hristos, umbla cît ținea postul mare de la mînăstire la mînăstire, să afle de la credincioșii întîlniți pe cale dacă peste vreun popă se abătuse vreo nenorocire care să-l facă să nu poată sluji deniile și Sfînta Liturghie a Învierii. Și dacă afla una ca asta, bucuros se înfunda în acel loc uitat de lume și slujea cuvioșia sa, cîntînd cu glas îngeresc psalmii și cîntările ca să nu lase credincioșii fără cuminecătură și fără amintirea Paștelui aceluia. Și sta la datorie păzind turma lui Hristos pînă ce vlădica hirotonisea popă nou, popă de mir, așa cum se cuvenea (p. 336). Drumurile sale, pe poteci umblate ori neumblate, ziua ori noaptea, călare pe un asin cuminte căpătat de pomană de la niște ciobani, numit Leu, le face cu  rugăciune neîncetată, insistînd mai ales asupra pomelnicelor pentru viii și pentru morții cunoscuți ori necunoscuți. Se oprește la fiecare cruce întîlnită pe cale săvîrșind ecteniile cuvenite. Cînd ajunge la vreo biserică, slujește pășind ca și cum nu ar fi călcat pe pardoseala de piatră ci pe măguri moi de nouri și, odată cu zîmbetul lui serafic, biserica, oricît de modestă, precum, bunăoară, aceea a vreunui schit uitat de lume (…), se umplea de lumină, cu toate că deschiderea ferestrelor era doar cît o dungă (p. 341). Totuși, glasul îi e mare, aproape tunător, cînd săvîrșește ectenia mare (p. 342). În ochii prințului Ștefan, căruia îi este călăuză, apare cu fața trasă, cu ochii ascunși în găvanele lor, cu sprîncenele urmînd subțire arcada, cu barba albă, rară, ca desprins din fresca de pe zidul pronaosului mînăstirii Snagov (cf. p. 345). Știe pe de rost inscripțiile prilej savuros pentru eventualul amator de texte vechi. Iată două exemple: S-au ridicat această cinstită cruce pentru rugăciunea și lauda Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, în zilele lui Io Mihai Voievod și ale Doamnei lui, Stanca și fiului lor Petrașco Voievod; și a fost făcută de dumnealui Radu vel clucer și dumnealui Preda vel postelnic și dumnealui Stroe vel stolnic (p. 339), ori: A fost tăiat dumnealui Udrea de către Mircea Voievod în satul Oncești; a fost fiul lui Dragomir postelnicul și al jupîniței lui, Marga, în anul 1552, luna lui Noiembre 14 (p. 346) etc. Înainte de plecarea fără de întoarcere a domnitorului mazilit și a fiilor săi la Istambul, cînd vine să-i spovedească și să-i împărtășească, Gherasim e deja un monah bătrîn și împuținat la trup (…) cu o privire blîndă, a cărui rugăciune curge lin, ca un balsam în inimile celor patru bărbați îngenunchiați (p. 361). Bine informat, le comunică arestaților ceea ce se mai petrecuse prin tîrg, îi îmbărbătează și le dăruiește Cartea Sfîntă spre a citi, pe drum, cele douăsprezece Evanghelii cuvenite în Joia Mare. Îi însoțește pînă la Istambul, făcîndu-le cu putință auzul chemării spre cununa strălucitoare a muceniciei, cea răsunînd ca o muzică desăvîrșită, ca o apă îmbălsămată – cum notează scriitoarea (cf. p 406) –, prin rugăciunile sale unite în timp și peste mări și țări cu ale patriarhului valah Theodosie și ale preafericitului Hrisant, patriarhul Ierusalimului… Personajul, emblematic, chiar dacă n-are corespondent în realitatea istorică, trebuia inventat!

Amintind de Cîntarea cîntărilor și, cumva, de Scrisoarea III a lui Mihai Eminescu prin gingășia tonului și delicatețea conținutului, o scrisoare a prințului Radu către aleasa inimii sale merită atenția antologatorilor de texte menite analizelor literare: Îți mulțumesc, draga mea, că m-ai lăsat să mă simt alesul tău. Iată, eu a fost să fiu mirele tău și aceasta dă un înțeles iubirii pe care m-au învățat părinții să-ți port. Mîine, cînd călăul îmi va tăia firul vieții, nu va pleca dintre vii oricine, va pleca cel pe care așteptarea ta curată l-a făcut demn de Cîntarea Cîntărilor. M-a învățat duhovnicul cînd voi păși spre butuc să-mi spun în cuget așa: grija lumească, toată grija cea lumească, acum s-o lepădăm și să mă rog ca să pot să împlinesc aceasta, atunci cînd din toate dorurile și năzuințele mele va rămîne una singură, aceea de a mă împărtăși din marea Lui iubire, aducîndu-I prinos sîngele meu. Îți mulțumesc că m-ai așteptat ca pe o izbăvire din zidurile Stambulului și m-ai socotit întruchiparea nădejdilor tale. Așa grija mea lumească devine strălucitoare ca argintul razelor de lună, pentru că este dragostea ce-ți port și ea dă un rost scurtei mele vieți, cum iubirea pentru Domnul Iisus Hristos va da înțeles morții mele. Părinții noștri ne-au sortit unul altuia, mire și mireasă; desfac această legătură pentru a te putea dărui chemării tale de soție și mamă, o desfac nu pentru că inima mea nu te-ar dori, ci pentru că judecătorii lumești m-au osîndit să nu-mi țin legămîntul. Dezleagă-mă și tu și ajută-mă cu rugăciunea ta, ca atunci cînd voi înainta spre marea trecere din lumea aceasta să fiu liber să intru senin Dincolo. Dezleagă-mă, dar nu mă părăsi, păstrează-mă așa cum păstrezi amintirea unui vis frumos, căci te-aș fi dus mireasă în țara iubirii mele (pp. 402-403). Nu-mi amintesc să fi citit în cariera mea didactică de peste un sfert de veac o mai frumoastă scrisoare de dragoste pînă acum! Mulțumesc și pentru aceasta, Ileana Toma!

Adus din Iviria de domnitorul muntean – este o altă măsură înțeleaptă luată de Constantin Brâncoveanu spre a reînvia Bizanțul în Țara Românească –, sfîntul Antim își creionează un portret prin Scrisoarea la leat 7220, în luna Ghenarie în 13 zile: Mitropolia    n-am luat-o cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni. Facă-mi Dumnezeu răsplătire de va fi urmat vreuna din acestea, ci așa au fost plăcut înaintea stăpînului Dumnezeu și au luminat pre măria ta și te-a făcut unealtă mijlocitoare de mi s-au făcut mutare dintr-un scaun într-altul. Și știind că această hotărîre iaste duhovnicească am pus osteneli peste osteneli întru toate și am trudit zi și noapte să înmulțesc talantul Domnului, pentru ca să nu mă număr în rîndul leneșii slugi; și am silit, după putința mea și după proasta ajungere a minții mele, de am lucrat în via Domnului, de nu ca cel din al noulea ceas, măcar ca cel din al unsprezecelea și nădăjduiesc că voi lua de la Stăpîn plata deplin „că iaste volnic pre al său“ (p. 271). E o modalitate iarăși veridică de autoportretizare, de această dată prin valorificarea documentului epistolar.

Cum e și firesc, personajului eponim i se dedică cele mai multe pagini. Pe lîngă însușirile deja subliniate în rîndurile anterioare – demnitatea de principal om politic al Țării Românești cu un statut privilegiat în Balcani, decurgînd din conștiința misiunii istorice de apărare a creștinismului est-european, abil diplomat, mereu bine informat asupra realităților sociale și economice atît ale țării cît și ale Europei printr-o excelentă rețea de curierat și de oameni de încredere – Brâncoveanu Constantin, boier vechi și domn creștin, după cum atestă și creațiile folclorice, se înfățișează exemplar cititorilor ca suveran, ca tată și ca membru activ al Bisericii. Este unul dintre meritele majore ale cărții Ilenei Toma de a pune în pagină, prin suficiente pasaje, la locurile potrivite, rugăciunea particulară și colectivă. Este un mod de a trăi mărturisindu-L și dînd slavă lui Dumnezeu cum autorii romanelor realiste obișnuite nu au socotit de cuviință pînă acum să-l ilustreze. Citind și recitind această carte-omagiu, realizez că impresia de neșters a tragicelor evenimente selectate anume din istoria medievală românească rezultă tocmai din grija autoarei de a puncta insistent, dar fără emfază, de-a lungul narațiunii, participările la slujbe ale domnitorului și ale apropiaților săi, trimițîndu-ne un mesaj subtil despre rostul și rolul rugăciunii personale cotidiene. (De fapt, acest mod de viață ar trebui să fie asumat de fiecare dintre noi, cei ce ne declarăm, de obicei fără ezitare, la orice recensămînt, creștini!). Ctitor a numeroase lăcașuri de cult, fondator de școli, iubitor de frumos (i se datorează, de altfel, cum recunosc și tratatele de specialitate, „stilul Brâncovenesc“), iscusit în a spori și a chivernisi bine avutul țării (de aceea turcii l-au poreclit cu admirație și totodată cu invidie „Altîn Bei“ – „Prințul aurului“), Constantin Brâncoveanu capătă, grație talentului prozatoarei, trăsături verosimile și ca erou de roman. Iată-i potretul fizic ecvestru: Rumen la față, cu barba îngrijit tunsă, domnul era elegant îmbrăcat cu mantie din postav albastru avînd cusută la margini blană de hermină alb strălucitoare. Mantia se revărsa bogată peste crupa calului, prinsă fiind la gît de o agrafă de argint cu rubine șlefuite rotund. De o parte și de alta pe piept erau prinse cîte douăsprezece găitane brodate cu fir de aur, dedesubt era lăsat să se vadă caftanul negru, sumes cu mîneci lungi și manșete late din atlas venețian verde cu flori aurii. Caftanul se încheia în față cu un șir de nasturi mici de argint cu spărturi mărunte de rubin. La brîu, o cingătoare îngustă din același atlas verde se îmbina cu o pafta subțire tot din argint. Pe cap, cuca din blană de vidră ornată cu catifea de culoarea aramei topite avea în partea dreaptă o agrafă asemănătoare celei de la gît, fixînd penele de struț care în bătaia vîntului se mișcau unduitor. Era încălecat pe un armăsar negru al cărui harnașament din piele neagră era bătut mărunt cu ținte de aur (p. 151). Complementar, întîlnim și un portret mai succint, într-o ipostază ceremonială statică: (…) avînd cuca domnească pe cap, îmbrăcat bogat cu caftan de serasir de culoarea lemnului de trandafir, brodat cu flori de mătase neagră și încheiat cu nasturi mărunței de onix, sta pe un jilț înalt, avînd în jurul lui, ca într-un divan, adunați toți marii boieri din alai (p. 193). În timpul unei boli contagioase chipul îi apare cititorului descris naturalist, urmărindu-se evoluția bolii: Avea fruntea palidă și brobonată de sudoare, la fel și obrazul stîng, în timp ce obrazul drept era roșu ca focul… Ardea (p. 159); Din pînzeturile albe, zilnic fierte în leșie, apărea umflată și roșie vineție fața lui vodă. Boala i se întinsese și la pielea capului, și la gît. Umflătura era asimetrică și, pe sub pielea lucioasă de la o ureche la alta în zona maxilarului inferior și sub bărbie, se profilau niște gîlme de mărimea unui ou de porumbel pe care țepii bărbii zburlite nu puteau să le acopere (p. 168). După vindecarea minunată, în urma unui priveghi general în biserici (turcului Selin, care avea o aversiune tainică față de sunetele clopotelor, domnul îi explică: se fac rugăciuni speciale în toate bisericile, pentru sănătatea noastră – cf. p. 170), dar și ca urmare a spălatului părților afectate cu rouă culeasă de patru femei goale printr-un ritual arhaic săvîrșit în pădurea de la Mogoșoaia, sub clar de lună, în noaptea de Sîngiorz (i.e. Sfîntul Gheorghe, celebrat la 23 prier/aprilie – este, din perspectivă folcloric-mitologic, o divinitate ecvestră a naturii, avînd ca predecesor traco-dacic pe Iorgovan[33], cu certe atribute vindecătoare), domnitorului îi revine sănătatea. Va purta însă la gît, preventiv, o tăbliță trimisă de un moș din Brâncoveni, ca leac de brîncă: un lemn alb mirosind a rășină, frumos tras la rindea, și pe el, pornind din mijloc, învîrtindu-se ca un melc, făcut cu un cui înroșit în foc, cu slove stîngace, cu multe litere chiar lipsă:„Brîncă, bună soră cu ciuma, brîncă neagră, brîncă muscălească, brîncă ungurească, brîncă nemțească, brîncă din cei răi, să ieși după trupul lui Io Constantin Voievod, din ochi, din cap, din mîini, din picioare, din băierele inimii și să rămîie vodă curat, luminat, ca Maica Precista ce l-a lăsat“ (…). Pe verso tăblița era împărțită în patru de o cruce desenată cu linii pline, în fiecare sfert erau literele IS HS NI KA, între ele era scris subțire „Cu puterea lui Hristos“, pe margine în fiecare sfert erau desenate cîte zece cruciulițe, în total patruzeci, iar în interiorul șirului de cruciulițe era scris cu litere inversate „irulef ed 99 ed itșe ec ăcnîrb – iad ăs tărădnî uircs et tărădnî“ (…), text-descîntec care trebuia citit de la cap la coadă. Leacul, o lămurește domnul pe soția sa: Mi l-a făcut moșul după ce a postit nouă zile (…) e tămîiat și spălat cu agheasmă mare (…) (cf. pp. 185-186). Comentariul doamnei Marica schițează complexitatea sufletească a voievodului: De ce oare, cu felul lui liniștit și tăcut, îi stăpînește pe toți, el însuși fiind atît de încercat de spaime și întrebări? (p. 186).  Răspunsul e conținut în paragraful următor, din care portretul eroului mai capătă noi contururi, în paralel cu cel feminin, abia schițat: [Doamna Marica] fusese supusă soțului și binecuvîntarea lui Dumnezeu a venit peste ea – bărbat bun și cumpătat, copii minunați, domnie îndelungată, chiar dacă simțea în jurul ei rude gata să țeasă intrigi, ea le zîmbea tuturor, senină. Aici, în țară, stăpînise vodă situația, cînd cu asprime, cînd cu blîndețe, dar oare în viesparul din jurul marelui vizir va reuși? Cu asemenea gînduri trecu toată liturghia și acum aștepta binecuvîntarea mitropolitului (idem). Puterea rugăciunii (să observăm că soția voievodului se află în biserică în timpul acestor frămîntări dinaintea plecării la Adrianopol a lui Constantin Brâncoveanu) ca urmare a credinței vii, probate prin fapte, constituie răspunsul reușitelor indiscutabile în plan uman ale „ultimului“ Constantin. Însuși mitropolitul Theodosie înalță rugăciuni pentru el (savoarea limbii e indiscutabilă!): Cu mare osîrdie și vărsare de lacrimi te petrec, măria ta, să-ți împlinești datoria de a te închina celor ce le-ai jurat supunere în această vale a plîngerii ce este viața. Cu tot cinul preoțesc și monahicesc al acestei țări, mă rog Bunului Dumnezeu, azi, în ziua Înălțării Fiului Său, să fie drumul acesta întru înălțarea și întărirea măriei tale mai vîrtos pe tronul strămoșesc. Astăzi, cînd gloria împăraților este o părere, un fum trecător, faptele măriei tale s-au întărit prin mărturisirea credinței în Iisus Hristos și vin să ne vorbească despre gloria nepieritoare a împăraților Constantinopolului, căci prin trudă duhovnicească de ctitor și făcător de carte de învățătură creștinească ai întărit împărăția credinței ortodoxe acolo unde apostolii Celui Înălțat la ceruri au clădit-o. Au plecat călărași spre toate mînăstirile ctitorite de măria ta, în țara Oltului și a Bîrsei, la Rîmnicul Vîlcii și cel al Sării și spre București. Au plecat călărași dincolo de hotare, spre Ismail, Brăila și Cerneți, unde măria ta ai pus piatră peste piatră ca să ridici sfinte biserici pentru creștinii năpăstuiți. Au plecat și spre Stambul să bată toaca în biserica Galatei, pe care am tîrnosit-o acum trei ani. Să sune clopotele, să bată toaca și tot sufletul să se roage, că astăzi măria ta, ca să-și împlinească datoria față de stăpînirea pămîntească, părăsești tărîmul nădejdii – căci asta a fost țara măriei tale pentru sufletul obidit al creștinilor din răsărit (pp. 186-187). Era în 1703. Ajuns la Adrianopol, voievodul repurtează o victorie diplomatică, stîrnind admirația unora și, deopotrivă, invidia altora; obține, anume, firman de domnie pe viață în Valahia și audiență în ziua de 15 iunie la sultanul Mustafa, în timpul căreia „Împăratul Celor Două Continente, Umbra lui Allah pe această lume și pe cealaltă, Cîrmuitorul Globului de Pămînt și Ape“ și-a încălcat obiceiul trufaș de a nu rosti nimic, privind pieziș, dominator, pe deasupra tuturor. Probabil mișcat de uriașul cadou primit (două sute de pungi de aur[34]!) și urmînd sfatul sultanei validé, a cărei bunăvoință fusese cumpărată, la rîndul ei, cu alte cincizeci de pungi, sultanul ar fi catadicsit să-i adreseze două propoziții: Ochii mei se bucură la vederea ta. Să chivernisești raiaua, adică țara, bine precum și pînă acum! (p. 224). De asemenea, Constantin Brâncoveanu e primit de marele vizir Rami Efendi, aflînd cu supărare că Poarta hotărîse mărirea haraciului de la două sute optzeci de pungi, la cinci sute douăzeci! Bună psihologă, prozatoarea relatează cu imaginație și finețe scena: Vodă cu greu își stăpîni respirația ca să nu pară sacadată. Ștefan, grăbit, se trase în spatele lui, pentru a-l sprijini dacă va fi nevoie. La început, fața domnitorului se făcu roșie ca para focului, apoi treptat se schimbă ca după două, trei minute să devină palidă, cu buzele vinete. Vestea a fost primită de voievod într-un tîrziu, cu o plecăciune ușoară a capului, imitată de boieri (p. 221). Comedia crizei de lumbago jucată dinaintea marelui vizir și a divanului turcesc la a doua întrevedere, cînd i se propune și tronul Moldovei, dovedește inteligență și umor, ilustrînd, o dată în plus, cum hazul de necaz, specific românului, îi constituie mereu supapa necesară supraviețuirii în situații limită ori în împrejurări frizînd absurdul. Astfel, în locul temenelelor obișnuite, voievodul schiță un vag gest care ar fi vrut să însemne o aplecare din mijloc a trupului, duse grăbit mîna stîngă pe spate în dreptul coloanei vertebrale, oftă greu, înălță capul cu ochii închiși și, cu expresia unei dureri insuportabile întipărită pe figură, își duse mîna dreaptă la buze, apoi la frunte, ținînd fruntea sus și capul aproape pe spate. Sudoarea îi șiroia dîre pe față, la primul pas un „ah“ discret umplu inimile bărbaților de față de o milă adîncă (p. 229). Scena merită reprodusă în continuare, fără comentarii:

– Mă plec cu tot respectul cuvenit celor mai mari dregători, spunea el, ținîndu-și capul în sus și privind undeva mult deasupra feței lui Rami Pașa, apoi trase zgomotos aer în piept, ai Înaltei Porți Otomane, destoinicilor sfătuitori ai Împăratului celor Două Continente (…) (ș.a.m.d.) Am venit în fața voastră să arăt că primesc propunerea ce mi-ați făcut de a cumpăra pacea poporului meu, adăugînd la haraciul plătit pînă acum pungile pe care Stăpînul celor Două Zări crede ce cuviință că le putem plăti și fără de care Înalta Poartă Otomană…, aici glasul i se stinse, ultimul cuvînt pierzîndu-se într-un oftat de durere. Duse mîna stîngă spre spate ca și cum ar fi vrut să-și sprijine spinarea dureroasă. Se gîndi intens ce ar fi făcut cu cele două sute patruzeci de pungi de aur și lacrimi cît boaba de mărgăritar îi brăzdară amîndoi obrajii. Las sfetnicului meu, marelui logofăt Diicu din Rudeni, grija scrierii învoielii noastre. O, mult milostive și înțelepte Rami Pașa, dacă poporul meu va munci din răsputeri ca să umple haznaua împărăției cu aur curat, lucitor și bine sunător, nu se cuvine a i se lua și puțina îmbucătură de hrană de la gură. (Din ochii lui vodă lacrimile curgeau șiroaie, făcînd pete închise pe caftanul din satin). Rogu-te plecat, înălțimea ta, spuse domnul căutînd să-și îndrepte spinarea, șterge din înscris mucarerurile, mîncăturile, huzmeturile și bumbașirile pe care le dădeam înainte, să rămînă datoria noastră față de voi plătită doar în aur (pp. 229-230). Efectele circului – cum înțelege prea bine dragomanul Nicolae Mavrocordat – sînt remarcabile, captînd bunăvoința asistenței: Rami Efendi Pașa nu putea să-și creadă urechilor. El îl chemase pe Constantin bei ca să-i pună condiții și să-i facă el propuneri, iar acum… Dacă ar întoarce acum sensul convorbirii, ar stîrni oprobriul dragomanilor și al înalților demnitari otomani aci de față și s-ar duce vestea. Constantin bei și-a cumpărat simpatia tuturor cu monede grele, cu cai de rasă, blănuri și bijuterii. Avea în fața lui un om prețios care, prin suferința lui, a devenit din interesant iubit (p. 230).   

Încă unsprezece ani a mai durat domnia pașnică sub binecuvîntare dumnezeiască a voievodului muntean, care îi mărturisește, la un moment dat, ieromonahului Gherasim: pe mine de mic m-au dus de șaptezeci și șapte de ori pe an la biserică și, dacă numeri că peste două luni împlinesc șaizeci de ani, socotește și o să afli de cîte ori am fost eu la biserică (p. 391). Sfîrșitul domniei, în 1714, odată cu al vieții sale pămîntești – spre bucuria temporară a dușmanilor săi – a coincis însă cu o înălțare pe treapta muceniciei. Chinurile trupești îndurate (căpătînd abia spre final accentele comune hagiografiilor, cartea schițează iarăși naturalist picioarele cu rănile sîngerînde, mîinile cu degetele învinețite și pe piept carnea supurîndă, jupuită de pielea carbonizată – cf. p. 392) le-a suportat rugîndu-se neîncetat: Psalm după psalm, cînd grecește, cînd românește, cînd slavonește (…), realizînd că lui Hristos îi place să ne rugăm mai întîi pentru alții și apoi pentru noi  (p. 391). Greu de înțeles la scară umană acest triumf asupra vremelniciei! Mărturisesc, așa cum am făcut-o și la o lansare a cărții[35], a fi lăcrimat ori de cîte ori am recitit ultimul capitol al romanului intitulat Cred, Doamne! Pe fundalul unui intuit-iminent răsărit de soare deasupra unei mări cu un distinct freamăt al valurilor, cu zbaterea și izbiturile de țărm, cu fîlfîit de aripi de păsări care se înălțau ca niște săgeți în văzduh (cf. pp. 403-404) se pregătește spectacolul decapitării pentru toți ambasadorii europeni la Înalta Poartă – capuchehaiele – toți demnitarii otomani, pașale cu unu sau două tuiuri, veniți din provincii, seraschieri cu fețele arse de soare pe cîmpurile de luptă (p. 404). În răpăitul tobelor și în sunetele stridente ale trîmbițelor, tartorul cel mare, sultanul, și aghiotantul său, marele vizir dau semnalul începerii martiriului. Scena sfîșietoare a șovăielii lui Mateiaș, dar îndeosebi cuvîntul de îmbărbătare al tatălui, reînviind episodul legendar al năvalei păgînilor în Hagia Sofia, sînt cutremurătoare:

Taică, măria ta, sînt nevinovat, mi-e frică. Lasă-mă, taică, nu vreau să mor (…)

Ți-e frică, Mateiaș? De ce ți-e frică, dragule? Orbit de frică, nu ai putut să-i vezi venind spre noi pe preoții de la Hagia Sofia? Iată-i cum vin spre tine, pornește cu privirea pe apă în lungul potecii de lumină, așa (…) (p. 407).

În Cronica românilor și a mai multor neamuri, Gheorghe Șincai notează: Odată cu Brâncovanul au pierit cei patru feciori ai lui, cărora el le-a grăit astfel în ora morții: „Iată, toate avuțiile și orice am avut, am pierdut! Să nu ne pierdem încai sufletele… Stați tare și bărbătește, dragii mei! Să nu băgați seamă de moarte. Priviți la Hristos, mîntuitorul nostru, cîte a răbdat pentru noi și cu ce moarte de ocară a murit. Credeți tare întru aceasta și nu vă mișcați, nici vă clătiți din credința voastră pentru viața și lumea aceasta…“. Acestea zicînd el, porunci împăratul de le tăiară capetele, întîi ale feciorilor, începînd de la cel mai tînăr și mai pe urmă a tăiat capul lui Constantin Brâncovanu, și aruncară trupurile în mare. Și creștinii, după aceea, aflîndu-le, le-au astrucat la Patriarhie. (Cf. ediției îngrijite de F. Fugariu, București, 1978).

 

Repetată în finalul romanului de șase ori, mărturisirea de credință ca dinaintea sfintei cuminecături Cred, Doamne și mărturisesc (…), precedînd trecerea în veșnicie a lui Ianache, Constantin, Ștefan, Radu, Matei și Constantin – cu toții voievozi în înalturi, după spusa Ilenei Toma – corespunde, în opinia mea, atitudinii ciobanului din Miorița. În poemul nostru definitoriu, ca și în romanul Ultimul Constantin…, e reprezentată nu înfrîngerea, pasivitatea, ori resemnarea, cum au crezut-o și o mai cred, în micimea priceperii lor, mulți comentatori. Dacă însă moartea eroului anonim este doar posibilă și premonitorie în creația populară, moartea reală, istoric consemnată în ziua Adormirii Maicii Domnului, a Brâncovenilor și a sfetnicului Ianache semnifică jertfa românității pe butucul istoriei croite după mintea schimonosită de interese joase a celor ce-au slujit mereu cohortelor diavolești. Ileana Toma a găsit tonul grav, adecvat rostirii acestui adevăr valabil, îndrăznesc să afirm, și la judecata popoarelor.

 

 

Mihai Floarea

Literatură și religie… prin corespondență

 

„Icoana… parte din suflet“ – poartă spre comuniune

 

            Lumina din sfeşnic o pun să lumineze cărarea către fratele meu, către bunii mei… Astfel, icoana, oglindă a ţărmului mării din suflet, cheamă la apostolat pe cele umile, smerite, sărace. Este un moment de pilduitoare contemplaţie tainică. Sevele se ridică dinspre rădăcini spre armurile braţelor noastre ridicate în rugi către cer. Ochii din icoane se îmbracă în sentimente şi trăsături aspre, gingaşe ori neînţelese, dar niciodată fără forţa comuniunii. Aşa suntem şi noi oamenii: nu ne înţelegem uneori nici pe noi înşine nici pe aproapele nostru dar este Acela Care pe toate le bine aşează în simfonia lumii. El este nevăzut, Atotputernic, neştiut decât de adâncimea inimii. El dă culoare zorilor fiecărei priviri. Din orice unghi am privi, doar simţirea duhovnicească, puterea iubitoare pot înţelege sensul culorilor, al mişcărilor liniilor neglijente, al simbolurilor ascunse în forme ancestrale vegetale ori apotropaice, ale teologiei percepute de sufletul colectiv, al icoanei pe sticlă. Tonurile vibrează cu smerenie tuşele de culoare din cele patru anotimpuri: roşul (cărămida zidirii, culoarea magică a perpetuării ancestrale), ocrul (sensul luminii  şi al cultului solar dacic), negrul de viţă (taina pământului), albul (puritatea dintru început), din care se combină toate cele ale simţirii paletei prinse de mâinile aspre ce însămânţează pământul în primăveri, ce leagănă pruncul în ierni tăcute sau se împreună în rugă pe genunchii grei de lut, spre icoana din suflet…

            Laitmotivul funiei din chenarele icoanei pe sticlă este un simbol al şarpelui ridicat pe lemn în pustie de către Moise, ori funia ce împresoară Biserica, delimitând spaţiul sacru. Din această perspectivă, porţile refac trecerea spre veşnicie, întâlnirea nevăzută cu străbunii. Este o nevoie sfâşietoare de comuniune cu ei, cu dragostea pe care le-o datorăm. Este chemarea iubirii, a bucuriei tainice, a liniştii adânci a mării din pântecele roditor al Luminii, al Creatorului. Este cea a Maicii Sfinte, păstrând limpezimea prunciei, înţelepciunea nezburdălniciei, puterea jertfitoare a Luminii. Aceştia sunt doar câţiva paşi poticniţi mereu, spre înţelegerea marii treceri, Păresimile, mereu răbdătoare cu noi oamenii, mereu înnoite cu tainele sale, mereu roditoare în miezul mugurilor inimii ce stau să plesnească în floare…

***

Icoana Învierii Domnului

 

 

            Arta?… Nici ambiţie personală, nici concurenţă, nici ranchiună… Arta populară, în special, este reprezentanta spiritului comunitar, a sufletului colectiv, este smerenia anonimatului, nobleţea tradiţiei… lucrarea harului lui Dumnezeu… Fiecare suflet este un fluier gingaş prin care vibrează culorile calde ale iubirii lui Dumnezeu, în fiecare dintre creatori. Este acolo un talant, mai mare sau mai mic, ce vibrează în iubirea Lui. Dacă Domnul te cheamă la ospăţul iubirii Sale, cine, cum ar sta împotrivă?… Colbul se aşează pe urmele materiei, dar ceea ce sufletul emană spre infinit rămâne veşnic: e lumina din noi. Aceste umile mâzgălituri ale noastre nu ar străluci ca aurul curat în nisipul deşertăciunilor noastre, dacă nu ar percuta asemeni amnarului de piatră în simţurile noastre, tainic, în bucuria comuniunii noastre cu Domnul…

            Prin fiecare ochi din sticla icoanei priveşte Dumnezeu şi nu pentru că eu aş fi făcut ceva de la mine însămi. Dacă nu ar exista comunitatea, icoana pe sticlă nu ar respira sensul ei: iubirea în comuniune; nu pentru desăvârşirea individului, ci pentru desăvârşirea sensului comuniunii în iubire.

            Prin fiecare ochi de iconar se joacă o rază de soare din soarele iubirii lui Dumnezeu…

            Hristos a Înviat!

Mihaela Pușcaș

 

Redacţia:

               Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

               Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

               Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

               Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

                                    Link:     euxin.wordpress.com/2008/07/20/ecclesia-euxina-25/

 

 

 

                    


[1]Ps.118,57

[2] Pr. Prof. Isidor Tudoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Edit. BOR, București, 199l, pp. 324-328).

[3]Mat.7,25

[4]Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, Edit. BOR, București, 1991, p. 358. 

[5]Sfântul Ignatie Teoforul – CreştinOrtodox.Ro, Euharistia, leacul nemuririi, art. Dorina Stoica, 27 aug. 2009.

[6]Pr. Nicolae Calancea, Rădăuţi, art. Sf. Euharistie-Leacul nemuririi „Ziarul Crai Nou”, Suceava, 29 04, 2010, Calancea Ciprian Casian, Euharistia-Leacul nemuririi, 18 nov. 2011 cf. calanceacipriancasian.blogspot.com/…/sfanta-euharistie-leacul-nemuririi.html

[7] Ion Bria Pr. Prof. Dr., Dicţionar de Teologie Ortodoxă, edit. Inst. Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1981, p. 160, 161.

[8] Idem.

[9]Ibidem, p.159.  

[10] Ibidem, p. 162.

[11]Ibidem, p. 352.

[12]Ibidem p. 354.  

[13]Cristian & Adrian Harghel, Strategia eficienţei în Medicină, Edit. Vox, Bucureşti, 2010, pp. 75-99.

[14]Ioan 3,16.

[15]Lc.8,48;17,19;18,42.

[16]Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Cântarea a 8-a, Irmosul.

[17]Daniel Patriarhul BOR, Botezul şi Pocăinţa porţi ale Împărăţiei Cerurilor, Ziarul Lumina, 13 ian. 2013, p. 4.   

[18]Arhim. Mihail Daniliuc, Nu este altă cale de însănătoşire decât pocăinţa (Ziarul Lumina 5.03.2013, p. 6.

[19] Idem.

[20]Konstantin V. Zorin, Paşi spre însănătoşire, Editura Sofia, Bucureşti, 2009, p. 37.   

[21] Ibidem, p. 36.

[22] II Cor. 4, 16. 

[23] K. Zorin, op. cit., p. 65.

[24] K. Zorin, Paşi spre însănătoşire, Bucureşti, Edit. Sofia, 2009, pp. 246-247.

[25] Pr. prof. Isidor Tudoran, acad. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatic, Bucureşti, Edit. Institutului Biblic şi de misiune ortodoxă al BOR, 1991, p. 361.

[26] Rollo May cit. de K. Zorin în Paşi spre însănătoşire, Bucureşti, Ed. Sofia, 2009, p. 214.

[27]Mitropolitul Antonie, Despre credinţă şi îndoială, Bucureşti, Edit. Cathisma, 2007, p.212.

[28] Ileana Toma (n. 14 septembrie 1935), fiica preotului Alexie Bârcă, a manifestat de timpuriu talent literar (în 1952 i se acordă premiul „I. L. Caragiale“ pe țară) a absolvit Facultatea de Matematică din cadrul Universității București și s-a specializat apoi ca astronom, lucrînd treizeci și trei de ani la Observatorul Astronomic din capitală. Realizările omului de știință (premiul „Gheorghe Lazăr“ pentru Catalogul de stele slabe, 1972) sînt întrecute însă de cele ale scriitoarei. Între 1991-1993 frecventează Cenaclul „Cuget, Simțire și Credință“, condus de prof. dr. Petru Mihai Gorcea, unde citește proză scurtă (cîteva dintre texte vor face obiectul volumului de momente, schițe și mărturii Coloana – 2000 – și fragmente din romanul Singurătatea lui Vlad Țepeș – 1995). Din 2001 este membră a Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanul biografic Alexie, preotul lui Dumnezeu (2002), romanul Marea fugă (2006) și romanul creștin Marele Capadocian (2012). Din 2013 frecventează Cenaclul Euxin, condus de pr. prof. dr. Adrian Niculcea.   

[29] V. http://apologeticum.wordpress.com/2011/08/20/parintele-nicolae-tanase-sa-stiti-ca-toate-imperiile-au-cazut-cand-au-lovit-maternitatea-si-au-atacat-familia%E2%80%A6/ : Domnitorul Constantin Brâncoveanu de aceea a fost arestat și ucis de turci, pentru că a înmulțit neamul românesc, a susținut cu măsuri sociale creșterea demografică, lucru neplăcut pentru dușmani.

[30] Avînd pe lîngă specializarea de matematician și pe aceea de astronom, Ileana Toma explica auditoriului cu ocazia lansării cărții la 14 martie 2013 că minimumul atins de emanațiile solare din vremea lui Constantin Brâncoveanu au determinat probleme alimentare serioase în apusul Europei, unde cultura cerealelor fusese compromisă ani la rînd. Drept urmare, exportul de cereale din Țara Românească înflorise, aceasta fiind sursa principală a bunăstării populației și a sporului bănesc din vistieria domnească.    

[32] O redau aici, după G. Călinescu: „Aolio! Aolio! Că va pune taica pungă dă pungă din București pînă în Țarigrad; și, zău, nu ne ne va lăsa așa, și iar ne vom întoarce cu domnia îndărăpt“ (cf. Istoria literaturii române dela origini până în prezent, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1941, p. 29).

[33] V. Enache Nedela, Mihai Floarea, Iorgovan – mit, legendă, baladă, București, Editura Cuget, Simțire și Credință, 1995.

[34] Echivalentul a o sută de mii de galbeni, ceea ce ar însemna aproximativ valoarea a 300 kg de aur!

[35] Este vorba de evenimentul organizat de Fundaţia Creştină „Părintele Arsenie Boca“, în cadrul Tîrgului de carte pentru tineret de la Palatul Tineretului, din 14 martie 2013, cu începere de la ora 17:30. Am avut onoarea de a-l avea alături pe prof. univ. dr. Ion Coja.


Ecclesia euxina nr. 46 / 2013

iulie 12, 2013

                           

 

Muzeul Literaturii Române: Literatura din închisorile comuniste

 

Înștiințat prin anunțul inimoasei doamne profesoare Marilena Istrati din seara primei duminici a fiecărei luni în care se desfășoară tradiționalul de-acum Cenaclu Euxin în foișorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh din Titan, am dat curs invitației la Muzeul Literaturii Române joi, 21 mărțișor 2013, cînd, la orele 16:45, personalități din elita autentică a țării – căci, doamnelor și domnilor, slavă Domnului, România are încă așa ceva, în pofida asaltului furibund al televiziunilor comerciale și a celorlalte unelte media asupra mentalului colectiv! –   s-au adunat să depene, în special dinaintea unor tineri liceeni, amintiri din detenție.

                       

Ion Samoilă, unchiul primei vorbitoare-depănătoare de amintiri, și anume al doamnei Ileana Budimir, născută în temnița de la Văcărești, făcea parte din Mișcarea Legionară și a sfîrșit executat, ca atîția alți oameni neîncovoiați sub teroarea totalitară ori tentați de ideologiile altor formațiuni politice ale epocii. Ne relatează despre un cor spontan al deținutelor într-o noapte de Crăciun care a iritat conducerea atee a penitenciarului. La ancheta declanșată, cea care avea să-i fie mamă, în acel moment gravidă, a luat răspunderea ințierii cîntecelor creștine tradiționale asupra sa. I s-a alăturat o altă deținută. Au fost duse amîndouă în curtea pușcăriei, în frig, unde au stat o zi și noapte. „Dumnezeu a apărat-o și pe ea și pe mine, încă nenăscută, căci nu s-a îmbolnăvit“. A urmat asupra ei o tentativă, dejucată și ea tot cu ajutor de Sus: un fel de sanitar a venit la ea și i-a oferit niște vitamine, chipurile s-o fortifice. Erau sub forma unor prafuri în care era pisată o fiolă din sticlă ce i-ar fi fost fatală! „Mama a amînat înghițirea acelor prafuri și a scăpat din nou nevătămată…“ Cînd i s-a apropiat sorocul, au lăsat-o 72 de ore singură. În sfîrșit, i-au trimis o condamnată de drept comun, țigancă. Ea i-a ținut loc de moașă. Pe nou-născută au luat-o imediat de lîngă mama ei, aducîndu-i-o doar la alăptat, fără să-i dea voie s-o desfeșe, s-o poată examina cît de cît, așa cum fac toate mamele cu pruncii lor. În cele din urmă, au dus copila la o creșă, întocmai ca în cazul Ioanei Arnăuțoiu. Conducerea penitenciarului a insistat mult pe lîngă mama fetiței să-și dea acordul să fie înfiată, dar deținuta n-a fost de acord. Pînă la urmă a fost obligată să indice o adresă unde ar dori să fie trimisă și ea a indicat-o pe aceea de la niște rude din Oradea, la care Ileana a stat pînă a împlinit un an și două luni. Între timp, se produsese revoluția din Ungaria (din 1956) și contextul politic devenise încordat…

În glasul vorbitoarei începea să tremure emoția, căci se apropia de un moment biografic anume și cu greu își stăpînea lacrimile.

 

La eliberare, mama ei ajunsese la 43-44 de kilograme. Cu chiu cu vai, izbindu-se de oameni pe stradă, căci nu mai știa să meargă drept după atîta izolare, a ajuns în Gara de Nord. Îi crescuse mult păr pe corp în întunericul celulei… Din banii pe care îi avea a cumpărat o păpușă. După un drum obositor, ajunsă la gospodăria celor care-i crescuseră fetița, a văzut-o în curte, jucîndu-se. S-a gîndit că ar putea fi copilul locatoarilor. A întrebat-o cu vagă o bănuială: „Cum te cheamă?“, la care ea a răspuns: „Mă cheamă Ileana, ca pe mama“. Femeia a căzut în genunchi și atunci a cuprins-o și de-atunci, mamă și fiică nu s-au mai despărțit…

O altă invitată, Aurora Dumitrescu, avea nouăsprezece ani cînd a fost arestată. Calculele arată că 2000000 de români (adică 10% din populația țării!), au intrat în categoria de „dușmani ai poporului“ după ocuparea României de „armata eliberatoare“! Toți cei arestați au luptat în felurite chipuri împotriva instaurării comunismului – idee imposibil de încăput în capetele unor istorici precum Lucian Boia*! În ceea ce o privește, cea care ni se destăinuiește acum a vrut să fugă în munți! „Era o copilărie“ – comentează domnia sa acum, de la înălțimea vîrstei sale și a evenimentelor ce s-au consumat între timp; dar pentru tinerii luptători din munți, precum prietenul celui care face aceste însemnări, partizanul Vasile Valușescu – Dumnezeu să-l odihnească! –, și pentru mulți alții ca el, lupta cu arma în mînă, chiar vădit inegală numeric și logistic, era o formă de rezistență viabilă, fiindcă erau curajoși, patrioți, aveau simțul onoarei și credință în Pronia Cerească! Întocmai ca în cazul celorlalți deținuți, literatura din închisoare a constituit și pentru Aurora Dumitrescu un suport moral puternic. În condițiile inumane ale detenției, toate simțurile li se ascuțeau, își amintește. Inclusiv memoria le-a fost prodigioasă; astfel se și explică, de altfel, apariția după 1989 a atîtor volume de memorii și a literaturii create mental în acea perioadă. Condițiile greu descriptibile din pușcările comuniste au schimbat și destine, căci, după cum spune vorbitoarea, și unii atei au deventi credincioși. Cea mai grea lovitură a fost pentru cei din închisori tratarea lor ca „bandiți“, fiind socotiți, de fapt, animale disprețuite și veșnic umilite prin foame, sete ș.a. Au avut de suportat acuze absurde din partea unor nulități ce nici măcar limba română n-o stăpîneau (povestește amuzată cum anumiți asesori improvizați rosteau sintagme precum „bandiții să fie diferiți justiției“!!). Încheierea cade ca o acuză la adresa tuturor regimurilor instaurate și perindate la putere după 1989: „Aștept să vină democrația!“

Nina Moica a fost arestată la cincisprezece ani și jumătate! Era deci de vîrsta liceenilor participanți la întîlnirea ce se desfășura dinaintea noastră! Cum se putea ca un copil să fie socotit „dușman de clasă“ numai zeloșii comuniști de-atunci ar putea argumenta! În 1959 în Ardeal atmosfera era încă tulburată după revoluția din Ungaria din 1956. Tînăra a fost condamnată la douăzeci de ani de închisoare. A primit sentința cu speranța că n-are să-i facă pe toți și într-adevăr, i-au redus la doisprezece ani condamnarea. Tatăl i-a fost arestat și condamnat la douăzeci de ani fiindcă a fost socotit „chiabur“. Mama nu i s-a putut angaja decît la o fabrică de lăzi. După eliberare, și-a făcut studiile la fără frecvență. Ultima informare din dosarul său aflat la CNSAS e datată 11 decembrie 1989!

Scriitoarea Ileana Toma, cu socrul eliberat din detenție într-o așa stare de pierdere a memoriei, încît nu-l mai putea recunoaște pe propriul fiu, face cîteva precizări despre condițiile în care și-a putut termina studiile liceale în anii tulburi cînd denunțurile și arestările erau la ordinea zilei în România sovietizată abuziv. Declară că fusese o elevă ce învățase la toate obiectele – chiar și la constituția RPR! – și i-a fost ușor să-și dea toate examenenele spre a putea să se înscrie la facultate. (Din altă împrejurare știu că n-a putut-o face decît la matematică, fiindcă era un element periculos, ca fiică de preot!). „Comunismul a fost un experiment criminal pe oameni – afirmă pe bună dreptate scriitoarea. În 1964 deținuții au fost grațiați, nu amnistiați! Subliniez: ei au rămas cu acele condamnări nedrepte! În 1964 n-a fost amnistie, cum unii istorici precum Cioroianu, fost ministru, afirma la o emisiune televizată! Socrul meu, Matei Toma, comandor pe vasul «Mărăști» a stat șaptesprezece ani în pușcărie! Fusese decorat cu «Steaua României», dar repet: a fost grațiat, nu amnistiat! Au apărut cărți după Revoluție despre suferințele îndurate de deținuți, dar în tiraje modeste, iar editurile n-au depus la biblioteci exemplarele necesare spre a fi cunoscute aceste mărturii, așa că soarta memoriilor este de a fi uitate! De aceea sînt de părere că nu trebuie uitați nici comuniștii cu toate abuzurile și crimele lor!“

Ce fel de regimuri „democratice“, „necomuniste“ s-au perindat, așadar, pe la putere în această țară din decembrie 1989, toate incapabile să reabiliteze deținuții politici? E o întrebare retorică la care răspunsul e foarte simplu: regimurile de pînă acum pot fi socotite fără a greși neocomuniste!

Următoarea evocare a făcut-o Mihaela Ciobotea, fiica lui Mihai Buracu (1930-2011), trecut prin „reeducarea“ de la Pitești. În cartea acestuia Eu sunt scribul, prefațatorul Sorin Lavric face o listă a ororilor la care au fost supuși deținuții din închisoarea cea mai temută a istoriei: Pitești. Pentru elevii invitați la emoționanta întîlnire se citesc paginile acestei instructive prefețe.

Demostene Andronescu, arestat în 1952 și eliberat în 1964, ne povestește cum la Aiud „n-aveai voie să faci nimic. Dacă erai la izolare, cum am fost eu cu colegul N. Gane, mai în vîrstă, erai ținut în condiții foarte greu de suportat. Îmi amintesc cum la cei 72 de ani nu mai rezista și spre a-l salva, am făcut o răzmeriță: am bătut cu toții în ușile metalice ale celulelor ca să-l scoată pe domnul N. Gane de la izolare. Pe atunci era comandantul închisorii cunoscutul prin duritățile sale colonel Crăciun și, după multe insistențe, gardienii l-au adus noaptea să negocieze cu noi. În cele din urmă, l-au scos pe bătrîn și l-au dus la infirmerie. După reușita răzmeriței, în loc de rugăciune, am compus poezia În loc de rugăciune.“ Recitarea sa, ca și anul trecut, în cadrul simpozionului organizat de aceeași doamnă profesoară Marilena Istrati la liceul unde predă, m-a impresionat din nou:

                    

                    

                     În loc de rugăciune

 

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pîlpîia alt’dată în candela de gînd.

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ți oferi

Să-Ți stîmpăr foamea, furii mi-au tîlhărit cămara

Și de puținul suflet ce îl păstram ca sara

Să am, ca tot creștinul, cu ce Te omeni.

Aș vrea să-Ți pot întinde un gînd sfios măcar

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraiște și goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Și pe un ramur veșted un singur fruct amar.

De l-aș culege-n pripă să Ți-l aduc prinos,

Șoptind o rugăciune și tremurînd o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ți-aș aduce

Otrava-n cupe sparte și Te-aș tîrî prea jos.

Zadarnic stai de veghe și-aștepți umil și blînd,

Azima caldă-a gurii n-o vei avea la cină

Și-n cerul Tău de gheață cu țurțuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd.

„Îmi amintesc din închisoare doar de lucrurile frumoase, cîte au fost… Restul nu mai are rost să fie amintite… Viața merge înainte…“ – a mai spus după cîte mi-am notat, Demostene Andronescu. Apoi a recitat și cunoscuta poezie

 

Unde-s nebunii?

 

 


Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

E, Doamne, lumea plină de cuminţi,

E plin pămîntul de martiri şi sfinţi

Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

 

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul

În faţa lumii şi-a nemărginirii

Şi-ascultător de rînduiala firii,

Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

 

Scîncesc cuminţii-n chingile durerii

Şi, sîngerînd din răni adînci blîndeţe,

Lîngă neveste mor de bătrîneţe,

Necutezînd să tragă spada vrerii.

 

Boleşte omenirea ca o juncă

Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sînge;

S-a-mpotmolit istoria şi plînge,

Cu prora-nfiptă într-un colţ de stîncă.

 

 

Nu se mai nasc nebuni care s-o mîne

Cu bîta de la spate, ca pe-o vită,

Acestui veac să-i pună dinamită

Şi evu-nţelepciunii să-l dărîme.

 

O! Doamne, Doamne, unde-s Don  

                                          Quijoţii?

E lumea plină de-alde Sancho Panza

Ce nu-ndrăznesc să mînuiască lanza,

Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

 

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii

Să tragă spada şi să taie nodul?

Tînjeşte după glorie norodul

Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

 

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,

S-o răvăşească şi să o răstoarne,

Ca un berbec să ia pămîntu-n coarne

Şi-acestui veac să-i surpe temelia!

 

Programul serii a inclus și cîteva lecturi ale elevilor din creațiile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic.

Profesorul universitar George Ardeleanu (în imagine, alături de profesoara Marilena Istrati) s-a referit în continuare la opera lui Nicolae Steinhardt, reeditată în 2012 de editura Polirom. Pomenește de cunoscutul mie periplu al Jurnalului fericirii și face cîteva considerații care mi-au determinat pixul să noteze următoarele:

 

„Există astăzi discursul celor care regretă comunismul. În afara acestuia, se mai poate auzi un discurs al absenței, al nepăsării (acum telefonul contează, concediul etc. etc.). Sînt și imaginile luminozității din temnițe. Suferința e o școală: unii promovează, alții rămîn repetenți. Spre exemplu, Ion Caraion îl denunță pe Nicolae Steinhardt, securitatea îi confiscă manuscrisul. Cinci sute de ofițeri, șaptezeci de informatori au contribuit la alcătuirea dosarului Nicolae Steinhardt, alcătuind treisprezece volume ce se află la CNSAS… Răul nu compact; uneori cedează: în 1972 cartea îi e confiscată, dar în 1975 primește înapoi prima variantă a Jurnalului. În 1978 trimite Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, la Paris, varianta aceasta. În 1984 e din nou confiscat Jurnalul. În 1989, în martie, Nicolae Steinhardt moare. Au fost publicate nouă ediții ale cărții pînă acum. La Polirom a apărut în 2012 o ediție critică. Am descoperit la Rohia o dactilogramă a altei variante, unificate, a Jurnalului…“

În final, Dorel Urian a rostit cîteva banalități (ce nu mi-au atras luarea aminte!), iar Ion Lazu a vorbit cu amărăciune despre proiectul său lipsit de sponsori de a înălța o

 

placă memorială în București ori în țară cu circa 6000 de litere dedicată celor 403 scriitori care au făcut parte dintre deținuții politici, dintre care 51 au murit în închisoare, 60 au emigrat, iar 30 au avut două sau mai multe arestări… „În Basarabia acest lucru s-a putut, la noi nu“ – a comentat domnia sa.

Nici în privința recunoașterii martirajului din închisori nu stăm mai bine, din moment ce nimeni nu s-a gîndit pînă acum nici măcar la reabilitarea deținuților politici!

            Hotărît lucru: în România actuală nu e loc de asemenea „fleacuri“, căci ele ar deranja pe prea mulții profitori din timpul regimului comunist metamorfozați fără scrupule, după 1989, în „emanați“ și „oameni politici“, ce nu s-au dezis nicicînd de metodele bolșevice de reprimare a „dușmanului de clasă“ de odinioară!…

Se poate discuta în asemenea condiții de iertare? E prea naivă întrebarea, nu-i așa?…

Vorba doamnei Aurora Dumitrescu: rămînem în așteptarea democrației!

(28 martie 2013).

Mihai Floarea

*NOTĂ:Iată un semnificativ extras dintr-un articol de întîmpinare din ziarul „Adevărul“ din 8 februarie 2013, pe tema acestei aberații, semnat de jurnalistul Matei Udrea: Românii, spre deosebire de celelalte ţări din regiune, s-au lăsat convertiţi la comunism fără să se opună. Au cooperat şi s-au adaptat obedienţi la regimul sovietic, în loc să-l înfrunte, ceea ce arată duplicitatea şi laşitatea acestui popor [afirmă Lucian Boia – nota mea, M.F.]. Este, poate, cel mai dureros neadevăr, cu atât mai mult cu cât Lucian Boia a trăit perioada comunistă de la un cap la altul. Istoricul răsuceşte la 180 de grade istoria, ştergând cu buretele numărul enorm de martiri ucişi de comunişti, epurările şi aruncarea în temniţe a sute de mii de oameni, uită alte sute de mii care au fost nevoiţi să fugă din ţară, decapitarea unei întregi naţiuni prin exterminarea, alungarea sau „reeducarea“ celor care au condus-o. (cf. De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia).

 

 

Academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta

 

 

Zoe Dumitrescu-Bușulenga este una dintre personalitățile cele mai importante ale culturii românești, a cărei prezență se păstrează nealterată de trecerea vremii; chiar dacă vremile tulburi prin care a trebuit să treacă i-au umbrit uneori traiectul vieții și totdeauna au învăluit cu o aură tainică întreaga ei activitate.

Am cunoscut-o în casa bunilor mei prieteni Neli și Dinu Comorovski, unde se adunau de multe ori oameni deosebilți din acea lume zbuciumată a anilor ’50. În seara aceea se aflau acolo numai ea și cu soțul ei, frumosul avocat Tulică Bușulenga, macedonean de origine. În afară de ea, eram cu toții destul de tăcuți întrucît ea, susținîndu-și cuvintele cu privirea unor ochi strălucitori ca niște steluțe, vorbea cu un fel de nesaț despre tot soiul de lucruri pasionante ale trecutului nostru istoric, literar, filosofic, despre spiritualitatea românească integrată armonic marilor trasee ale vieții și culturii europene, despre vitejiile și suferințele noastre prin secole. O ascultam fascinați, iar eu, în seara aceea de neuitat, am îndrăgit-o puternic pentru tot restul zilelor mele.

Deși firele vieții noastre aveau să ne despartă, ne-am rămas alături cumva ca „de departe“, ea avînd un urcuș spectacular: căpătînd conducerea Institutului Călinescu, o catedră Eminescu la Facultate, mai tîrziu o apartenență la Academia de Romania din Roma ș.a., iar eu răsturnîndu-mă întruna în vîrtejul din jur. 

Și-a început existența – fără să aflu aceasta decît după plecarea ei „dincolo“ – urmînd clasele primare, cum erau denumite atunci, ca și mine, la școala călugărițelor catolice germane Sf. Maria, denumită îndeobște Pitar Moș, unde, desigur, a căpătat o anume înclinație monahală, ascunsă cu grijă în viața civilă, dar împlinită cu modestie, efectiv, către sfîrșitul vieții.

Liceul l-a urmat la Școala Centrală de fete din București, sub directoratul doamnei Elena Rădulescu Pogoneanu. Aceasta era o școală specială, urmașă a pensionului de fete nobile și sărace, înființat de o polcovnicească, iar clădirea, ridicată de curînd după planurile marelui arhitect Ion Mincu, avea o formă de mînăstire medievală. Coridoare ample și lungi înconjurau ca niște logii o curte interioară mică, un patio avînd un copac la mijloc (așa cum institutul Pitar Moș avusese pînă la venirea comuniștilor statuia Sf. Iosif). Elevele se constituiau ca de la sine într-o mare familie, purtînd peste ani amprenta unei rigori, eleganțe și a unor aspirații superioare de neconfundat. În acea perioadă în care începuseră să apară tot soiul de „prime femei“ – prima femeie-pilot, prima femeie-arhitect, sau, ca în cazul minunatei Sofia Ionescu, prima femeie-chirurg pe creier –, multe dintre ele proveneau dintre elevele școlii care purta pe frontispiciu numele unor Doamne și Domnițe de seamă din trecutul nostru istoric, înscrise pe plăcuțe de ceramică. La venirea regimului comunist, acestea au fost strînse și păstrate de domnișoara Badetti, vrednica moștenitoare superioară a școlii și astăzi puse la locul lor.

Zoe Dumitrescu s-a integrat atmosferei generale, căpătînd la maximum patina locurilor și a aspirațiilor. Fără a deveni o comunistă (ceea ce nici nu ar fi fost cu putință), a știut să extragă din doctrina materialist-dialectică latura pozitivă a unei democrații bine strunite, spre realizări de anvergură în cultură. Ca atare, s-a impus în viața noastră de zi cu zi ca un mentor prețios și de neînlocuit. În acea perioadă a anilor ’50, cînd regimul comunist, sub Gheorghiu Dej ajunsese la o culme a puterii sale și țara se umpluse de lagăre de exterminare și închisori,    Zoe Bușulenga și-a legat activitatea și numele de Eminescu, care i-a fost sprijin și apărător, el care a suferit atît de mult și ale cărui poezii au modelat și au rămas la baza limbii române moderne. Cu cîtă nerăbdare așteptam emisiunile ei de la televiziune împreună cu Iosif Sava despre istoria și cultura românească. Este de închipuit durerea cu care și-a ținut cursurile   într-o lume nu numai atee, dar care se și opunea oricărei forme de înălțare sufletească, sfințenie și pomenire a existenței celor sfinte. Și totuși, a avut mulțumirea de a conduce lucrarea de doctorat a Amitei Bhose, indiancă venită la noi în țară să studieze cu mare acribie manuscrisele lui Eminescu, găsind asemănări izbitoare cu versurile lui Rabindranat Tagore. A aflat în toată cultura română afinități cu cea indiană și a ținut un curs la facultate pe această temă.

În vremea asta, în plin regim opresiv comunist, la Mînăstirea Văratec, părintele Bartolomeu Anania se ostenea să traducă, în limba română, Sfînta Scriptură și alături, într-o casă unde stătuse Valeria Sadoveanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga ținea discuții și adunări despre care, în curînd, s-a știut în toate cercurile intelectuale din țară. Aici, cu perspicacitatea privirii ei, a lucidității și a sensibilității care au caracterizat-o, a privit la oamenii din jurul ei și a știut să îi contureze în volumul ce le-a dedicat și unde figura părintelui Dumitru Stăniloae, traducătorul și interpretul de prestigiu a douăsprezece volume din Sfinții Părinți (filocalia) e evocat cu o acuratețe și căldură impresionante. Tot astfel, l-a integrat pe Eminescu, deosebindu-l în același timp de poeții vremii lui, conturîndu-i trăsăturile ca urmare a dezvoltării generale europene, a mișcărilor sociale prin care a trecut și nu în ultimul rînd a sfîrșitului perioadei romantice pe care a trăit-o.

Îi sunt recunoscătoare pentru singura amintire pe care o păstrez de la ea: o fotografie a Sf. Paisie pe spatele căreia a însemnat cu scrisul ei clar și mare: „pentru Nina Stănculescu, împătimită de frumusețe și sfințenie“. E poate singura persoană care a știut să desprindă în încîlcita și varietatea preocupărilor mele, direct și simplu, trăsătura de profunzime ascunsă.

Ultima oară cînd am întîlnit-o a fost la Institutul Goethe, unde m-am dus cu un prieten, sas din Brașov, Dieter Fuhrmann, excelent traducător al lui Eminescu în limba germană. Acolo i-am ascultat o prelegere despre Hölderlin și unde ne-am îmbrățișat pentru prima și ultima oară. Nu aveam să ne mai vedem niciodată.

 

În zilele acelea în care precumpănea platitudinea și așteptam emisiunile lui Iosif Sava de la televizor să ne umple sufletul de deschideri culturale, mai existau încă în jurul nostru urmașii lui Tudor Vianu: prof. E. Papu (Edy), Ion Frunzetti, E. Schileru, Ruxandra Oteteleșanu sau Vasile Drăguț, Petru Comarnescu și alții, oameni vechi ce trebuiau înlocuiți cu tineri care nu cunoșteau gustul cărții, al studiului, al liniștii și al bucuriilor spirituale. Piereau unul cîte unul fără ca măcar să ne dăm seama, așa după cum și smerita Maică Benedicta[2], altădată academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, impozantă prezență, într-o zi   s-a pierdut dinaintea ochilor noștri, mistuindu-se în lumină!

Nina Stănculescu 

 

 

 

 

 

 

 

Degradeuri de sfârşit al iernii

 

                                                                  Tăceri albe

 

Ninge printre lacrimi. Hlamida se aşterne peste umerii pământului cu tăceri albe. Întrebările nu-şi au rostul. E întuneric printre fulgii lucitori în razele lunii. Departe de osteneala pământului lumile îşi spun încâlcite povestiri, străine de mirarea liniştii din adâncuri. Timpul s-a oprit un moment, pentru a întreba orologiul din lumea istoriei: unde sunt ochii de mireasă ai luminilor… ale Măriei Sale neamul nostru…?

 

                                       Semnături peste anotimpuri ( La „Sfinţii Trei Ierarhi”)

Străjerii anotimpului s-au postat printre călăreţii cu pinteni, ai ninsorilor repezi. Nu se disting glugile lor, de paşii grăbiţi ai zilelor, plutind corăbii spre Capul Bunei Speranţe. E mireasmă de lumini în licărul fulgilor, răscolind amintirile devenirii.

Sfinţii Trei Ierarhi s-au înveşmântat în pace…

 

*

            Chemăm toată metafora celor veşnici din cadenţa literelor, ca să ne adune în lumina străbunilor noştri…

 

*

            A scrie este a-ţi aduna puterile sufleteşti într-un buchet de lumină către tine şi către cel ce-i simte mireasma delicată…

 

*

            Trecem mereu: de la o zi la o altă zi, din noapte spre lumină, dinspre anotimpuri reci spre cele calde, dinspre nori spre senin. Toate şoptesc sau murmură despărţirile de trecut, devenirile noastre. E iubire pe pământ.

 

                                                               Dincolo de metaforă

            Şi totuşi, dincolo de metaforă sunt suflete tinere care se îmbrâncesc la urcarea în troleibus, dând buzna peste vârstnici, cu un cuvânt ridicol. Pe trotuar suntem necurtenitori unii cu alţii, ne lovim când ne intersectăm, grăbiţi, buimaci, în muţenia noastră azvârlită peste vacarmul străzii. Ne facem loc pe scaune, care să apuce mai repede, în mulţimea din transportoarele pe roţi, cuvântânt „aşează-te cu tupeu, că mă dor picioarele”, căci ne-au obosit vremurile, solicitările, o lume artificială care e străină de noi înşine… Ne asurzim cu ritmul tâmp al emanaţiei unor boxe nătânge la miezul unei duminici, în timpul când îngerii din ceruri cântă slavă lui Dumnezeu… Dar oamenii nu mai aud acest imn, în vacarmul chemat de vreun tânăr năuc.

            Mai e tihnă în sufletele noastre?

            Mai vrem să vorbim de moralitate în rândul tinerilor, al vârstnicilor?

            Mai înţelegem noi, medicii, pe cei îmbolnăviţi mintal de ceea ce medicina nu vrea să accepte ca adevărat: …hiperactivii, cei cu spectru autist- păruţii egoişti?

            Mai înţelegem ce se întâmplă cu neamul nostru?…

Dr. Mihaela Pușcaș

 

 

 

 

 

 Nota redacției: Pentru noua noastră rubrică includem pentru cititorii noștri și o succintă autobiografie… poetică:

 

Deşi sunt clujeancă, am peregrinat prin zona Sălajului, a văii Someşului, unde am fost inspirată de frumuseţea vieţii pământului şi a rodirii ţărânii, cu oamenii şi obiceiurile lor paşnice. Paşii m-au adus însă mereu pe meleagurile natale unde am fost atrasă de dealuri, miresme şi nobleţea ce respiră din suferinţa demnă a acestor pietre ale cetăţii. Venind pe lume printre copaci şi văzduh de frunze arse ale grădinii, septembrie mi-a colorat mereu inspiraţia cu uşoară melancolie. Muzica pe care am încadrat-o în copilăria mea a accentuat spiritul boem şi neîngrădit al perspectivei vieţii mele. Totuşi, rigoarea ştiinţei mi-a maturizat gândirea, astfel că, deşi am făcut pian la Liceul de Muzică, am terminat liceul la un profil de biologie, urmând apoi Facultatea de Medicină, deşi literatura a fost o umbră permanentă care m-a însoţit, vrând parcă, să nu fie atinsă de nimeni, de nimic, asemeni unei umbre. Am avut intervenţii literare şcolare, debutul a fost la 17 ani cu două poeme în revista „Steaua“ unde redactor a fost poetul Aurel Rău. Am mai publicat în „Tribuna“ şi am câştigat un concurs literar „Octavian Goga“. Unica apariţie publicistică în carte a fost O candelă în vară la editura Limes a d-nului Mircea Petean, în anul 2003. Cartea mi-e foarte dragă şi   mi-ar plăcea să o public din nou. Mai am poeme manuscrise dar nu s-a găsit timpul necesar şi ordinea publicării lor. Totuşi în ultimul timp poemele au tăcut pentru a face loc lucrărilor teologice demarate cu ocazia parcurgerii Facultăţii de Teologie Ortodoxă secţia Artă Sacră. Apoi au fost manifestările plastice, icoanele pe sticlă, înaintemergătoare ale vieţii pământului… Acestea marchează câteva repere din suflul inspiraţiei şi vieţii mele…

 

                                                                                            Mihaela Puşcaş

<hr align="left" size="1" Inserăm și o mărturie emoținantă culeasă de pe site http://florentinatonita.blogspot.ro/2010/08/ultimele-clipe-ale-maicii-benedicta-zoe.html

marți, 3 august 2010

Ultimele clipe ale Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga)

Publicat de Florentina Tonita

 

Cand Maica Benedicta era in spital la Iasi, era vizitata de toti academicienii din Iasi. La spital i-a facut o vizita si IPS Pimen, impreuna cu PS Calinic Botosaneanul. Preotul spitalului i-a citit o rugaciune si a fost si impartasita.

Maica Benedicta cerea sa fie miruita pe frunte cu ulei sfintit in fiecare dimineata si avea tot timpul carticica de rugaciuni la ea. Dimineata dadea cu mana pe placutele de faianta de pe perete si ma intreba: “- Maicuta, tanarul acesta imbracat in alb care zambeste, matale il vezi sau am eu naluciri? Oare de ce vine in fiecare dimineata si-mi zambeste, apoi pleaca? Oare ce-o fi vrand? Vrea sa-mi spuna ceva?”. Eu ii raspundeam ca vedeam, dar, de fapt, nu vedeam nimic. Apoi se uita pe tavanul salonului si ma intreba iar daca vad si eu lumina stralucitoare si mare pe care o vede dansa. Spunea ca “n-a mai vazut o asa lumina niciodata”.

Maica Benedicta avea in spate o rana de 20 de ani, pe care o suporta cu indelunga rabdare, nedandu-i nicio atentie, ca si cum nici nu o avea. Era atat de preocupata de ceilalti din jur, ca de sanatatea ei nici nu mai avea timp sau mai bine zis n-o interesa nicio clipa. Daca aveam eu grija s-o pansez, era pansata; daca nu, Maica Benedicta le lasa pe toate in voia lui Dumnezeu. O pansam din mers, cu praf de pedicuta, pentru ca era tot timpul ocupata, jerfindu-se pentru aproapele.

Pot sa spun ca m-am bucurat enorm de prezenta ei cat a fost in viata si cat timp a fost printre noi; dar si dupa moarte o simt prezenta in sufletul meu cu blandetea, smerenia, cumintenia, bunatatea, finetea, inteligenta si cultura pe care le iradia intreaga ei persoana.

 

Am avut un om langa mine care stia totul, chiar si incotro se indreptau lucrurile, in ce directie se duceau. Langa Maica Benedicta eram parca in rai si eram sigura ca, alaturi de ea, castig raiul. Nu pot s-o inlocuiesc cu nimeni, afara de Dumnezeu.

 

Maica Benedicta era perfectiunea omului pamantesc, era omul care se lupta sa poata dobandi raiul si mantuirea.

 

(Marturiile Maicii Eufrosina Jescu despre Doamna Academician Zoe Dumitrescu Busulenga)

Nota redacției: Am păstrat nemodificate ortografia și punctuația.


Ecclesia euxina nr. 45 / 2012

iulie 12, 2013

ACTUALITATEA

SIMPOZIONUL „Rugul Aprins” – mărturisire şi rugăciune în duhul Ortodoxiei

 

În zilele de 17 şi 18 noiembrie 2012, s-a desfăşurat la Mănăstirea Antim din capitală, în sala Conon Mitropolitul de la Biblioteca Sfântului Sinod, Simpozionul comemorativ „Rugul Aprins, mărturisire şi rugăciune în duhul Ortodoxiei”. Simpozionul a fost prilejuit de împlinirea a 100 de ani de la naşterea părintelui arhimandrit Sofian Boghiu precum şi a 10 ani de la trecerea la cele veşnice şi comemorarea a 50 de ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.

            Înaintea începerii lucrărilor din prima zi a simpozionului, în biserica Mănăstirii Antim s-a săvârşit de către Înalt Preasfinţitul Serafim, împreună cu Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul, episcop vicar patriarhal şi mai mulţi clerici o slujbă de pomenire a Părintelui arhimandrit Sofian Boghiu şi a părintelui ieroschimonah Daniil Sandu Tudor. Înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul  ortodox român al Germaniei a împărtăşit celor prezenţi ceea ce a trăit cănd Părintele Sofian i-a fost duhovnic: „Pe Părintele Sofian Boghiu l-am cunoscut personal şi i-am fost, ani de-a rândul, fiu duhovnicesc. La Părintele Sofian, vă mărturisesc că, atunci când m-am spovedit prima dată, am simţit ceea ce nu am simţit niciodată când m-am spovedit până atunci şi nici de atunci încoace, şi anume, o uşurare sufletească atât de evidentă, încât credeam că nu mai calc pe pământ timp de vreo trei zile.”

            În cadrul simpozionului s-a desfăşurat şi vernisajul Expoziţiei „Rugul Aprins sub persecuţia comunistă”. Exponatele, reprezentate de fotografii şi documente din Arhivele Securităţii, cărţi şi manuscrise din patrimoniul Sfântului Sinod, au fost prezentate de către Adrian Nicolae Petcu, consilier CNSAS şi de părintele arhimandrit Policarp Chiţulescu.

            Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul a transmis participanţilor la Simpozion, binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi a subliniat rolul Rugului Aprins: „Toţi aceşti membri ai Rugului Aprins au intrat de timpuriu în atenţia fostei Securităţi care a urmărit fenomenul şi care a dorit să ia măsuri clare împotriva mişcării, mai ales că, în 1948, conducerea comunistă a făcut o analiză a monahismului românesc, mănăstirile fiind socotite ca ultimele cetăţi de rezistenţă ale spiritualităţii româneşti ortodoxe împotriva noului regim ateu dizolvant. Multe mănăstiri au oferit ajutoare, găzduire, sprijin moral, dar şi material luptătorilor din rezistenţa anticomunistă, care face ca poporul român să aibă, astăzi, după căderea cortinei de fier, această mândrie că la noi s-a manifestat cel mai evident  o puternică rezistenţă, care a durat până în 1960”.

            Ieromonahul Elefterie Păduraru, egumenul schitului Cărbuna-Neamţ l-a evocat pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, din perioada când a fost la schitul Rarău. Pr.lect. David Pestroiu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” a susţinut lucrarea „Imnul Acatist, o epistemologie teologică”, iar Părintele arhimandrit Mihail Stanciu a vorbit despre „Mărturii ale Părintelui Daniil despre Mântuitorul Iisus Hristos—Adevărul, Lumina şi Viaţa Lumii”.

            Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, care a deschis lucrările din ziua a doua a simpozionului, duminică 18 noiembrie 2012, a mărturisit cum l-a cunoscut pe Părintele Sofian timp de trei ani, după întoarcerea  de la studii din străinătate, între 1999 şi 2002:   „ Îmi aduc aminte cum îl asaltau credincioşii, iar de multe ori noi, vieţuitorii Mănăstirii Antim, eram oarecum nemulţumiţi că nu ne aparţinea nouă în totalitate. Numai în timpul Sfintei Liturghii şi la privegheri, când Părintele Sofian stătea în Sfâtul Altar şi se ruga neîntrerupt, simţeam că ne aparţinea în totalitate. Persoana lui era asemenea unei făclii care arde şi oferă lumină, pace şi

2

 

bucurie celor din jur. Atunci îl simţeam pe Părintele că este împreună cu noi, alături de noi şi

pentru noi, aproape în exclusivitate, ca apoi credincioşii, cei care i se mărturiseau, să îl asalteze, să îi ceară binecuvântarea. Jumătate de oră dura drumul de la uşa Sfântului Altar până la uşa clădirii unde îşi avea chilia. Duhul Părintelui Sofian, împreună cu a altor părinţi duhovniceşti, s-a imprimat în viaţa şi slujirea Mănăstirii Antim.”

            Părintele profesor Constantin Coman, care a fost fiul duhovnicesc al Părintelui Sofian (s-a spovedit la Părintele Sofian ca şi preoteasa şi cei patru copii), a amintit despre mulţimile de oameni care îl căutat pe marele duhovnic al capitalei: „Cele două obşti din jurul părintelui Sofian au fost încercate frecvent de anumite gelozii, pentru că obştea Mănăstirii Antim, în mod firesc, şi-l revendica în exclusivitate, iar obştea fiilor duhovniceşti râvnea ca părintele să le aparţină cât mai mult. (…) Părintele Sofian era foarte cuprinzător, era un munte de răbdare. Eu însumi spuneam de multe ori aşteptând la rândul care nu se termina, al celor care aşteptau să se spovedească la dânsul: «De ce nu-l cruţăm?», deşi nu mă consideram pe mine îndreptăţit să lipsesc de acolo.”

            Lucia Turcea, sora poetului creştin Daniel Turcea, care s-a spovedit la Părinte Sofian Boghiu din 1976 până în 2002, a evocat mai multe întâmplări la care a fost martoră. În 1993, sora Lucia a participat la o sfeştanie la Părintele Stăniloae, la care au fost Părintele Sofian, Părintele Adrian şi Părintele Teofan. După ce aceştia au plecat, Părintele Stăniloae a rugat-o să mai rămână: „Părintele Stăniloae nu a vrut să mă lase să plec. „A zis: «Soră Lucia, te rog să rămâi ca să-ţi spun ce fel de duhovnic ai frăţia ta». Zic: «Eu ştiu ce fel de duhovnic am». «Ei, nu ştii. Îţi spun eu că nu ştii!»(…) Eram atât de încremenită că pur şi simplu îmi încremeniseră şi lacrimile. (…) Mi-a spus că la proces, care s-a ţinut cu uşile închise (…) şeful, nu ştiu ce general era, nu ştiu ce era ca militar, s-a uitat la Părintele Sofian şi i-a zis: «Ridică-te, banditule!» Părintele s-a ridicat cu foarte multă demnitate, a stat drept în faţa lui. Şi i-a spus acela: «Ei, ce zice Hristos al tău acuma, că eu te condamn pe tine la moarte? Ai ceva de spus?» Părintele a tăcut o vreme, a stat cu capul în piept încât respectivul comandant s-a enervat şi părintele, punându-i răbdarea la încercare, i-a zis: «Mai degrabă e venit Hristos în mijlocul nostru, viu, decât stai dumneata pe scaun ca să mă condamni pe mine la moarte!» Acela a început să se schimbe în toate culorile, la faţă, s-a făcut verde-albastru… Nu mai ştia ce să zică. Şi a zis: «25 de ani!» Părintele a zis: «Nici atât!» Şi acela a zis: «16 ani, nici un cuvânt în plus!». Părintele s-a aşezat.” De la Părintele Stăniloae şi de la Părintele Arsenie Papacioc, sora Lucia a auzit cum în închisoare, când erau scoşi la muncă la o carieră de piatră, Părintele Sofian i-a ajutat să-şi facă norma fiindcă se omora în serie dacă nu făceau norma. În acest timp, cei care-i păzeau nu vedeau nimic.

                                    Părintele Mihail Stanciu şi-a amintit cum părintele Sofian (sofianos, cel înţelept) le spunea că a făcut trei facultăţi: Institutul Teologic, Belle Arte şi Academia specială din temniţele comuniste şi cum, atunci când se certau, se duceau la părintele în grabă şi le spunea: „Ei, fraţilor, pe noi în temniţă ne băteau ca să spunem ce-au făcut ceilalţi. Văd că voi spuneţi singuri!” Părintele Gamaliil îşi exprimă în versuri preţuirea pentru Părintele Sofian  şi aminteşte de îndemnul pe care i l-a dat Părintele Vicenţiu Oboroceanu, când şi-a spus dorul de „apostolul Bucureştilor”: „Ia şi te roagă! O să fii contemporan cu Părintele.”

Să ne rugăm şi noi pentru a fi contemporani cu Părintele Sofian, cu Ieroschimonahul Daniil şi toţi cei

3

din Rugul Aprins, care n-au lăsat să se stingă flacăra credinţei şi a rugăciunii în perioada comunistă.

Marilena Istrati

ESEURI

Colinde și colindători: fenomenul Valea Plopului redivivus

 

Renasc obiceiurile tradiționale.

Scările cu vaste ecouri betonate ale blocurilor, străzile ninse ca altădată ale orașului răsună de glasurile copiilor și ale tinerilor: Domn, domn să-nălțăm

Am plecat să colindăm e lider necontestat, ca și anul trecut și n-am alte explicații pentru această preferință decît gingășia imaginilor poetice (analogia colind-vînătoare, ca și-n orațiile de nuntă, nevoia înveșmîntării pruncului nou născut) și mai ales a diminutivelor (căprioare, iepuraș). Poate și componenta melodică săltăreață, cu refrenul lăsînd timp de reflecție celor mai puțin înzestrați mnemotehnic, să fie un stimulent pentru copii; oricum, soția mea, ca și pînă acum, a cerut în vreo două rînduri, încurajator și totodată ușor nerăbdătoare țîncilor veniți la ușa noastră: „Altul nu mai știți?“ Nu, nu mai știau… Dar asta nu ne-a împiedicat să le oferim… Ce? Că trăistuțe nu mai au pentru nuci, covrigi, mere așa cum cere datina; într-o lume dominată de alte aspirații, de gusturi gîdilate consumist s-ar părea că doar banii mai pot îndeplini funcția darurilor…

Iată însă că mai există încă o binecuvîntată, românească Țară: aceea guvernată de părintele Nicolae Tănase, „tatăl cu inimă de mamă“ (cf. Dan Puric) pentru de-acum 413 suflete abandonate, căci România nu a progresat, din păcate, după cum observa părintele, ci merge tot în jos…

Din această țară de la Valea Plopului și Valea Screzii au descins în miez de iarnă bucureștean iarăși copiii. De vîrste diferite, înveșmîntați în frumoase costumașe populare, cu aceleași inimioare calde, pure, ne-au încîntat la sala „Rapsodia“, prin grija Asociației „Compania de Teatru PASSE-PARTOUT DP“ (v. http://www.companiadanpuric.ro/).

 

Spectacolul lor „Răsună blînd spre seară“ a fost precedat de Grupul Psaltic Horevma al Mînăstirii Turnu Prahova condus de Cristian Boroș. Splendoarea tainic-rugătoare a celor unsprezece voci bărbătești pășind cu delicatețe pe sufletul obișnuit cu rugăciunea nu poate fi redată în cuvinte. Poate de aceea publicul, luat parcă prin surprindere, a renunțat la aplauze după cel dintîi psalm.

 

 

Perihoreza aceasta de care amintea Dan Puric, te ninge, te pătrunde, te face, într-adevăr să te desprinzi de realitate fără părere de rău. „A da drumul la alune[1]“, așa cum te îndeamnă ortodoxia, înseamnă să te desprinzi de realitate, de contingent, spre a putea accesa zonele transcedente, înălțimile apropietoare de Dumnezeu. Desigur, și alte religii proclamă superioritatea spiritului asupra materiei; meritul religiei moștenite de la strămoși e însă că aici totul e împletit cu o smerenie, cu o modestie, cu o înțelepciune a răbdării cotidiene vecină cu jertfirea („lasă, c-o să vedem noi pînă la urmă“; „are Dumnezeu grijă“; „graba strică treaba“, „la mila Domnului“ etc.). Prostia fudulă cu care unii „filosofi“ au interpretat „resemnarea mioritică“, alergînd după profit imediat în lumea golită de sensuri creștine a Occidentului, mă întristează enorm. Îmi convine pilda, de aceea am reluat ideea și am dezvoltat-o pe scurt aici, spre a nu se pierde în vălmășagul vieții…

 

 

Corul mic al „sufletelor adunate“ de la Valea Plopului și Valea Screzii, de șaptesprezece voci, formează ceea ce aș putea numi crema vocală a mesagerilor Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Îmbrăcați în alb-negru, cu o singură excepție (fata de la mijlocul primului rînd înveșmîntată într-un minunat costum popular) – închipuind o adevărată elită, deci –, chiar și stîngăciile acestor copii ce bat la porțile adolescenței picură un tremur, o vibrație specială, emoționînd și atenționînd totodată auditoriul asupra trăirii autentice conservate peste veacuri în colindele românești.

 

Ascultîndu-i și apoi, chiar înainte de așternerea acestor impresii, reascultîndu-i la adresa de internet deja notată, înțeleg de ce asalturile muzicii noi, de sorginte new-agist-satanistă, fără conținut, ci beneficiind doar de formă, așa cum globurile ce împodobesc brazii cei nevinovați n-au decît sclipici, sînt obligate să devină astăzi asurzitoare, încercînd prin intensitate să acopere tăria trăirii creștin-ortodoxe. Dracul face mereu scandal ca să fie băgat în seamă, eventual să înspăimînte, manevrînd meșteșugit arta argumentării. Contrar acestor zgomote la care eu (semn de bătrînețe?) încep să nu mai risipesc toleranță (închid prompt sursa ori plec din zona poluată sonor, spre a nu participa cu niciun chip la bucuria maculării malefice) copiii părintelui Nicolae Tănase își încep actul de seducție scenică vecină cu magia prin: Ciucur verde de mătasă, / slobozi-ne gazdă-n casă… – replică populară mai puțin cunoscută decît obișnuitul șlagăr-cerere Ne dați ori nu ne dați. Astfel început,  microrecitatul acestor copii a continuat cu minunatul colind Răsună blînd spre seară / al clopotelor cînt, / căci vine-vine iară / Hristos pe-acest pămînt (…), ce a inspirat titlul întregului spectacol, creînd o atmosferă familiară serii. Am privit involuntar spre vecini și am realizat, în bătăile mai apăsate ale inimii și prin abureala subită a ochelarilor, că o astfel de muzică pornită din suflet ar face posibilă minunea acelei comuniuni bisericești ideale pe care o jinduiesc de ani buni pentru mica biserică de mir unde îmi concentrez de peste zece ani eforturile spirituale, alături de tinerele fețe bisericești trimise de Dumnezeu în cartierul nostru…

O mică piesă de teatru rusească melodramatică intitulată Povestea fetiței născute de Crăciun a constituit un fel de intermezzo al colindelor. Amatorismul cras al copiilor, tăcerile lor în care comentatorul Dan Puric, mereu triumfalist ca orice prezentator ce-și dorește reușita, vedea expresivitate (pentru mine, care lucrez zilnic cu elevii de toate vîrstele, era clar vorba de năuceală, haos, încurcătură, neștiință etc., toate izvorînd din evidentă lipsă de talent și, de bună seamă, din puținătatea repetițiilor – aceasta din urmă explicabilă prin programul școlar încărcat!) m-au umplut de melancolie… În schimb, prilejul a fost folosit de prezentatorul sigur pe sine pentru amuzante confesiuni (admiterea lui cu nota zece, în detri-

5

mentul celor trei sute de candidați concurenți, la Institutul de Teatru, cu Olga Tudorache și Dem Rădulescu mestecînd un pateu în comisie, experiența de profesor cu studenții Waldorf băgați pe ușa de serviciu la teatru etc.) și mai ales pentru digresiuni în realitatea contemporană („astăzi se tropăie pe trupul țării“; „securiștii din parlament cu privire oceanică“ etc.). Am reținut și cîteva vorbe despre ceea ce se ascunde în stîngăciile poporului român, despre pilduitoarea mică legendă a tămîioarei care, în loc de orice dar de la Zîna Florilor, își dorea puțină iarbă ca să se ascundă. Ascunderea aceasta – veritabil motiv literar purician – va intra în opoziție cu o propunere către părintele Tănase din finalul spectacolului (voi reveni).

Modelați de hîtrul talent pedagogic care este, indiscutabil, Cristian Dinu (în aceeași notă hiperbolizantă, Dan Puric îl numea fără jenă ori teamă de ridicol „Celibidache al îngerilor“ și „cu față de Ion Creangă“!), cei aproape patruzeci de membri ai corului mare au readus pe făgașul firesc al colindelor sufletele și mințile publicului. Specifică acestor zile premergătoare ale marii sărbători, generozitatea oamenilor s-a manifestat și direct: un bărbat și o fată și, spre final, un tînăr, urcîndu-se pe scenă, au depus la picioarele celor mai mici și mai simpatici coriști din primul rînd niște cadouri. Îndeosebi sacul alb cu o fundă imensă, roșie, pe cît de impozant, pe atît de lipsit de stabilitate, a făcut senzație. După cîteva tentative de redresare din partea copilașilor, el a fost abandonat în poziția culcat…

Cu două bisuri corale și cu un scurt cuvînt de mulțumire pentru ajutoarele primite rostit de părintele Nicolae Tănase (la aplauzele neavenite ale publicului față de anunțul numărului de ultimă oră de 413 de beneficiari ai așezămîntului social-pastoral patronat de el, sfinția sa și-a arătat nemulțumirea: aplauzele nu-și au rostul, căci aceasta înseamnă că n-am progresat, fiindcă numărul de copii abandonați nu a scăzut și deci România e și mai jos), Dan Puric a trecut la amintirea sponsorilor manifestării, între care aș nota două nume ce amintesc vremuri glorioase: prințesele Ghica și prințul Șerban Sturza.

Propunerea prezentatorului de a se așeza cărămizi cu numele celor care ajută așezămîntul Pro Vita din Valea Plopului și Valea Screzii rămîne discutabil. E drept că societatea românească actuală în curs de ateizare accelerată sub imboldul globalizării are nevoie acută de modele, că oamenii care ajută cu discreție asemenea organizații filantropice ar trebui cunoscuți, dar mai presus de orice este povața biblică să nu știe stînga ce face dreapta, iar binele nefăcut pe ascuns, așa cum a demonstrat prin nenumărate pilde patristica, riscă a fi prilej de mîndrie și de sminteală…

Mihai Floarea

 

Mircea Vulcănescu, omul integral al spiritualităţii româneşti

 

          La 28 octombrie 1952, pleca spre cele veşnice, în taină, mucenicul Mircea Vulcănescu, în închisoarea din Aiud. Avea 48 de ani când, deşi bolnav de plămâni, a fost bătut şi izolat în Zarca Aiudului fiindcă ţinuse conferinţe considerate subversive. Mircea Vulcănescu a fost unul din stâlpii rezistenţei din închisorile comuniste şi ne-a lăsat un testament simplu, care mărturiseşte concepţia sa creştină: „Să nu ne răzbunaţi!”.

            Arestat şi condamnat la 8 ani de temniţă grea, în al doilea lot al foştilor membri ai guvernului Antonescu, Mircea Vulcănescu a fost calificat drept „criminal de război”. Condamnarea n-a fost ridicată nici astăzi, la 60 de ani de la moarte şi 23 de ani de la căderea comunismului. Închis la Jilava, în hrubele secţiei I– izolare, a salvat viaţa unui tânăr epuizat. Numit de Emil Cioran „un sfânt ieşit dintr-o icoană”, Mircea Vulcănescu, în cei doar 18 ani cât a avut libertatea de a se exprima şi crea, s-a dovedit reprezentantul ilustru al elitei româneşti interbelice, omul integral al spiritualităţii româneşti.

6

            Mircea Vulcănescu a încercat să înfăţişeze în presa vremii, în conferinţele şi studiile sale  o orientare spiritualistă, realistă şi ortodoxă, apropiată de înţelegerea românescă şi ţărănească a existenţei.

În calitate de cercetător în campania monografică a satelor iniţiată de Dimitrie Gusti, ca profesor, în calitate de urmaş al acestuia, ca filosof, economist, director al Vămilor, subsecretar de Stat la Finanţe, reuşind să obţină de la nemţi 13 vagoane de aur, acest  adevărat „prinţ al spiritului” (expresia îi aparţine preşedintelui Cehoslovaciei, Thomas Masaryk) a publicat 146 de lucrări, studii, prefeţe, articole. În volumul 1 din Enciclopedia României, Mircea Vulcănescu a prezentat înfăţişarea socială a judeţului Alba. Legat sufleteşte de Alba Iulia, se va stinge din viaţă aproape de „inima României” (Alba Iulia fiind simbolul reîntregirii neamului românesc), va trăi ultimele clipe la Aiud şi va fi înmormântat fără cruce, pe dealul numit Râpa Robilor.

La proces, în Ultimul cuvânt, Mircea Vulcănescu s-a adresat judecătorilor….. „Tu, baciule din Bârsana Maramureşului, tu, al cărui chip mi-a stat în faţă, pe masa de lucru cât am fost Secretar de Stat, şi pe care te-am cercetat în gând întotdeauna…ţie, baciule, îţi dau astăzi, aici, mai presus chiar de această Curte, socoteală.” Ultimele cuvinte adresate Curţii la proces reprezintă un testament spiritual: „Eu cred în Adevăr şi ştiu că nu este putere în lume mai mare decât Adevărul.”

 

Într-un comentariu la „Ultimul cuvânt”, discursul de 4 ore ţinut de Mircea Vulcănescu în apărarea sa la recurs şi tipărit la Paris în 1983, în revista Ethos, Virgil Ierunca scria: „Lecţia primită de la el umileşte, în plus, o prejudecată: anume că totul trebuie dat şi cedat operei, că prin operă ne putem mântui dând uneori Cezarului ce nu-i aparţinea. Fals, ne răspunde Mircea Vulcănescu, de dincolo de sacrificiu, cu modestia-i şi smerenia lui inegalabile. Existenţa, dacă e pusă în situaţia de a servi semenul, dezvăluindu-i ceea ce-i fundamentează adevărata statură de om faţă de sine şi faţă de Dumnezeu, poate pune în paranteză o operă”.

Constantin Noica, care a cunoscut şi el ororile temniţelor comuniste, recunoştea în Mircea Vulcănescu înaintaşul ilustru al gândirii filosofice româneşti. În mărturisirile sale, Ştefan J.Fay subliniază continuitatea celor doi prieteni filosofi: „Îndrăznesc a spune că Noica a fost norocul prelungirii a ceea ce s-a frânt prin dispariţia lui Mircea. Ceea ce Mircea a schiţat în eseu, Noica ne-a dăruit în sistem.(…) De altfel Noica face această mărturisire de onestitate şi modestie spunând: „Este infinit probabil că nu aş fi putut da, peste câteva decenii, Rostirea Românească fără lecţia lui Mircea Vulcănescu.” (Ştefan J.Fay, Op.cit., p.50)

Făcând parte din elita intelectuală apărută în România unită, ca efect al descătuşării energiilor acestui popor, Mircea Vulcănescu a fost o promisiune tragic neîmplinită a filosofiei româneşti. Mircea Eliade scria în 1967: „Îl interesa tot. (…) Imensa lui cultură nu era

7

distribuită în compartimente, era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii”.

Filosof, eseist, sociolog, hermeneut în mai multe domenii ale creaţiei, Mircea Vulcănescu este un „fiu spiritual infidel” al lui Nae Ionescu deoarece uneori contrazice ideile peofesorului său.

După 1937, Mircea Vulcănescu a fost preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului românesc, conturat mai ales în studiile: „Ispita dacică”, „Dimensiunea românescă a existenţei” şi „Despre spiritul românesc”.

            Cel mai cunoscut studiu al lui Mircea Vulcănescu este „Dimensiunea românească a existenţei”, publicat în „Izvoare de filosofie”, în 1943. Studiul reprezintă conferinţa cu acelaşi titlu susţinută la Ateneul Român în 10 ianuarie 1943. Studiul este dedicat lui Emil Cioran, autorul eseului „Schimbarea la faţă a României”. O variantă a dedicaţiei este mai amplă: „Lui Emil Cioran, celui dornic de schimbarea la faţă, acest răspuns din perspectiva veşniciei româneşti”, iar alta sună astfel: „Lui Emil Cioran acest răspuns Schimbării lui la faţă din

perspectiva României nepieritoare” (notă în vol.I, Opere, p.1324).

            Acest studiu al lui Mircea Vulcănescu a intrat în atenţia specialiştilor şi a publicului larg în anii ’80, fiind publicat în suplimentul revistei „Vatra” în 1981, în revista „Ramuri”, fragmentar în 1981, în „Caiete critice”, în 1984.

            Cu subtitlul „Schiţă fenomenologică”, studiul cuprinde patru părţi: Introducere, Fiinţa fiinţei, Firea fiinţei şi Urmările. Mircea Vulcănescu aduce în dezbatere specificul naţional plecând de la analiza limbajului într-o perspectivă filosofică. El susţine ideea că „fiecare popor are, lăsată de Dumnezeu, o faţă proprie, un chip al său de a vedea lumea şi de a (o) răsfrânge pentru alţii”(vol.I, p.1011). „Nu se poate să nu avem o faţă a noastră proprie, un chip neasemănat de răsfrânge lumea aceasta a lui Dumnezeu la care să voim să reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existenţei făpturilor lui Dumnezeu”(vol.I, p.1012-1013).   

            Cercetarea sa de tipologie a culturii se adaugă altor studii menţionate în introducere printre care: Din psihologia poporului român de Dumitru Drăghicescu, Cultura românească şi politicianismul de C.Rădulescu-Motru, Gânduri despre lume şi viaţă la greco-romanii din Pontul Stâng de Vasile Pârvan, Viaţa păstorească în poezia populară de Ovid Densuşianu, Spaţiul mioritic de Lucian Blaga.

            În acest studiu se subliniază firea bogată, plină, statornică, veşnică, pururea la fel cu sine şi fiinţa multiplă, slabă, nestatornică, schimbătoare a românului. Vorbind despre resemnarea mioritică, filosoful constată că românul este un teribil oponent pe planul ideilor şi al posibilităţilor, dar nu dă importanţă faptelor, le consideră încercări care apar în calea lui, ispite sau vămi nu neapărat de netrecut. Românul are o pronunţată pornire de contestare, de contrazicere, pune la îndoială, dar neagă fără să distrugă. Tendinţa lui este să se împotrivească. Opoziţia lui nu desfiinţează ceea ce neagă, ci creează o realitate care îmbogăţeşte.

            Pentru Mircea Vulcănescu, ceea ce domină toată această concepţie a lumii româneşti este „sentimentul unei vaste solidarităţi universale. Fiecare fapt răsună în întreaga lume, fiecare gest îşi propagă muzica în tot. (…) Viaţa unui om e legată de soarta unei stele. Fapta rea a unui om întunecă soarele şi luna”( p.1023).

            Pe lângă lumea de aici există şi lumea de dincolo şi „nu există deci ruptură existenţială, prăpastie, pentru român, între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi veşnicie, ci numai vamă, adică poartă de trecere”(p.1026).

            Filosoful defineşte „fatalismul” românesc: „nu ca indiferenţă faţă de condiţiile concrete ale faptei, ci ca integrare a făpturii în ritmul universal, socotit ca arătare a voinţei dumnezeieşti. De unde şi caracterul ritualist al făpturii româneşti, în sens nerealist, derivat şi

8

simbolic”(p.1033).

            După ce analizează felul şi faptul de a fi al românului, Mircea Vulcănescu trece la subcapitolul „Tăgăduirea fiinţei.Opoziţie şi limitare” observând că românul opune „totdeauna unui fel, alt fel de a fi” şi astfel este limitator, fără să se opună celuilalt. În privinţa negaţiei el observă că „E important de reţinut acest caracter luciferic şi nu satanic, al tăgadei româneşti, în forma ei absolută. Pentru că Satana singur e cel care zice „ba”, care luptă să desfacă voile lui Dumnezeu, care reprezintă deci un negator activ, existenţial, pe când Lucifer speculează numai asupra posibilităţilor, adică asupra însuşirilor şi a putinţelor de a fi, închise în firile lucrurilor”(p.1042).

            Din modul în care înţelege negaţia, derivă pentru român un fel de contopire între existenţă şi posibilitate. Trecerea de la planul existentului la planul posibilului „umple existenţa românescă de poezie, adică de libertate şi de irealitate, şi apropie veghea românului de vis, de un vis lăuntric, fără sfârşit, care-i situează mentalitatea, din punct de vedere filosofic, (…) mitic”(p. 1045).

            Pentru român nu există imposibilitate absolută, fapt ce derivă din modul în care concepe negaţia. Gândirea românească se întâlneşte cu concepţiile orientale: „Românul are, ca tot orientalul, conştiinţa că ceea ce vede nu e decât o parte, şi nu cea mai bogată din ceea ce este. Că, dincolo de ceea ce e concret, stă ceea ce poate să fie şi că, în fond, antica devenire nu este adaus de fiinţă, ci împuţinare de posibilităţi”(p.1048). Mircea Vulcănescu defineşte acest lucru şi prin expresia lui Nae Ionescu „cădere în cosmos”, titlu al unor scrisori ultime rămase la moartea profesorului său şi neidentificate până astăzi.

            Analizînd modurile verbului, filospful subliniază „caracterul esenţial nepractic al românului” ce rezultă din frecvenţa ipoteticului, a condiţionalului optativ şi a conjunctivului folosit tot în sens condiţional. Acest caracter al românului are şi consecinţe: ”Românul nu e aplecat spre lucrul practic. Frumuseţile drumului îl aţin şi adesea stăruie el asupra unor locuri de trecere, fără însemnătate pentru ţintă. O statistică arată că numărul cel mai mare de căutători ai perpetuumului mobil era dat odinioară de români – şi căutarea perpetuumului mobil este una din pildele notorii de căutare a imposibilului practic” (pp.1052-1053).

            Activitatea românului este legată mai mult de simbolic, magic, el caută semne în fiecare lucru: „Predilecţia românului pentru calendar n-are alt rost, şi s-ar putea spune că toată existenţa lui e oarecum calendarizată. Repetiţia, regăsirea în lume, recunoaşterea lucrurilor, neschimbarea lor, i le dă ritul. Fapta omului e deci comunicare, semn, gest ritual, măsurat de funcţia lui, nu de rezultat. Iar moralitatea e „rânduială””(p.1053).

            Deoarece românul nu se agaţă cu disperare de rezultatele faptei sale ca urmare a acestui lucru, la el lipseşte sentimentul de gravitate a existenţei caracterizându-se prin „uşurinţa în faţa vieţii” şi prin „lipsa de teamă în faţa morţii”(p1055). 

            Din conferinţa susţinută în mai 1941, la Ateneul Român „Componenta dacică a sufletului românesc, în volumul 1 al Operelor este publicat textul scurt Ispita dacică, apărut şi în 1987, în „Revista de istorie şi teorie literară”. Mircea Vulcănescu ne oferă câteva coordonate ale sufletului românesc, plecând de la ideea că: „într-un colectiv caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze catacteristica ansamblului”. (p.957)

Din ceea ce lasă omul în urma lui semnele de pe pietre, de pe suprafaţa pământului, din cărţi nu se poate extrage nimic decât în măsura în care ele au o semnificaţie unitară: „despre ce suntem şi despre ce au fost cei dinaintea noastră nu putem şti nimic decât în măsura în care le putem atribui din noi un înţeles care să le unifice.” (p.959)

Filosoful îl citează pe Nietzche: „Nu putem înţelege trecutul decât prin arătarea a ceea ce este viu din el în vremea noastră”. Despre daci şi geţi izvoarele istorice afirmă că trăiau în

9

 

 munţi şi se considerau nemuritori, trăsături pe care noi ni le reprezentăm într-un anumit mod.

Mircea Vulcănescu realizează o paralelă între poporul român şi cel polonez în care există sinteza elementului latin şi slav. Spre deosebire de polonezi, care sunt „slavi în categoriile fundamentale ale sufletului lor” şi latini prin viaţa lor normativă, „noi”, scrie Mircea Vulcănescu, „suntem latino-traci în categoriile fundamentale ale sufletului nostru prin luciditate şi măsură, în vreme ce toate eforturile noastre organizatoare şi regulative par sterilizate într-atât de suprastructura slavă (referire la Regulamentul Organic aplicat din 1831 în Muntenia şi din 1832 în Moldova) (n.n.) încât ajungem să ne pară că, pentru ţara noastră, nu există mai mare fericire decât aceea de a nu avea deloc guvernatori şi de a lăsa lucrurile să meargă de la sine. Vorba proverbului: „Bună ţară, rea tocmeală””.(p.961)

 Ispita dacică este înţeleasă precum rezumatul latent al experienţei trecutului care caracterizează un suflet. Ispitele sunt caracteristici dominante, ele manifestându-se numai ca veleităţi, „ca tendinţe de a (te) depăşi şi de a ieşi din tine”, ele sunt o „identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare.”(p. 962)

Vorbind de ispita franceză (tendinţa românului desţărănit de a se integra într-un orizont mai subţire), care o continuă pe cea greacă, de ispita bizantină (prin vraja cupolei şi intimitatea tainică a naosului bisericesc), de ispita romană (nevoia fiecărui român de a organiza, a întocmi ceva), filosoful se opreşte la ispita germanică, aceea care „cuprinde din când în când sufletul nostru”, sub forma unui  efort de adâncire spre autenticitate. Mircea Vulcănescu se referă la cazul lui Eminescu, efortul reflexiv şi de profunzime al ethosului german îndreptându-l spre adâncirea şi descoperirea realităţii proprii, a configuraţiei autohtone a sufletului românesc.

Mircea Vulcănescu vede în ispita tracică o ispită reziduală, lăuntrică. Citându-l pe Paul Valery, care scria :”cultura unui om este ceea ce îi rămâne după ce a uitat totul”, el subliniază faptul că „noi aparţinem lumii trace atunci când nu ne mai silim să fim în nici un alt fel decât cum suntem”. (p.965)

Prin adâncirea în noi înşine, se „năzare străfundul sufletului românesc, ispita tracă, din care ispita dacă nu e decât o specificare hiperboreeană”. (p.964). Vorbind despre grădinile de la Versailles, cu pomii tăiaţi geometric, simte că este un străin (deşi e cucerit de această frumuseţe perfectă). Se simte străin pentru că are în faţă un om a cărui „umanitate” este să se opună naturii, ca un stăpân. „Câtă deosebire de aici şi până la sentimentul de înfrăţire a omului cu lucrurile din jur, cu sentimentul omului care trăieşte integrat în armonia măsurii fireşti a sferelor”. (p.967)

Mircea Vulcănescu realizează aproape un poem polifonic despre sufletul trac, oglindit în cel al românului: „–Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul fiecărui român. Una ţine  de chemarea pământului—de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu bătătura, cu câmpul, cu vitele.

–Ca şi uneală a pământului lui Dumnezeu stă omul cu cuţitul în fiecare an asupra lui şi-i despică brazda, şi-l fecundează cu sămânţa, şi i se nutreşte cu rodul.

–Şi vedenia lui e vedenia pământului, măsura lui e măsura hotarului, orizontul lui e zarea liniştită, acceptarea binecuvântării lui Dumnezeu este căderea ploii, timpul lui e osteneala zilei de azi şi nădejdea celei de mâine.

–Biruinţa lui nu e jertfă, ci pătrundere de ape adânci.

Străinătatea nu se lipeşte de el, se asimilează, se desface, îşi pierde alteritatea şi se preface—vorba poetului—în apă şi în pământ. 

Aşa se poate spune că nu Roma a cucerit aici pământul, ci pământul a cucerit Roma.

Alta e chemarea codrului, chemarea singurătăţii, a vijeliei, a haiduciei.

–Chemarea culmilor aspre şi reci, chemarea apelor şi a stelelor ce se oglindesc în ape.

10

–Orizontul ei e spaţiul fără sfârşit, spaţiul ordonat în care zările se înfrăţesc şi se ţin unele pe altele de mâini, ca şi stelele cerului.

–Timpul ei e vecinicia.

–Pentru această vedenie, lumea, viaţa nu sunt decât un măreţ alai, o vastă procesiune stelară, o neîncetată trecere…

–Naşterea, nunta, moartea omului se ţes în cântecul bradului, în cântecul miresei, în colinde şi în bocet, ca şi la ospăţul de priveghi.

Maica mielului şi a păstorului aleargă după fiul pierdut, care moare şi renaşte.

Sufletul omului trece din vamă în vamă, în marea liturghie a firii.

–Cântecul lui e cântecul lumilor şi lacrimile lui sunt suspinurile ei negrăite.

–Pe icoanele pe care le lucrează încă azi pe sticle ţăranii de la Nicula, buciumul viţei ţâşneşte din coasta Hristosului crucificat şi cântecul paparudelor înmoaie inima lui Dumnezeu pentru ploaie…” (pp. 968-969).

Filosoful doreşte o reînnoire a sufletului trac deoarece consideră că românii trăiesc

durerea (era anul 1941, după cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ardealului în 1940) şi

au nevoie să se întoarcă asupra lor înşişi: „—Când ţi se întâmplă ceva neplăcut; când în ochii altora se ţese despre tine o icoană nepotrivită fiinţei tale; când tu însuţi, judecându-ţi carenţele, ajungi să te îndoieşti, întoarcerea la rădăcinile fiinţei, la izvoare, ad radices, este un puternic mijloc terapeutic” (p.970).

Regretele exprimate de Mircea Vulcănescu în finalul conferinţei din 31 mai 1941 sunt mai actuale ca oricând, azi la atâţia ani de la moartea sa martirică:”—Dispare din neam spiritul de aventură, spiritul îndrăzneţ al culmilor, al zărilor îndepărtate, al adâncimilor amare – cum se rostea un păstor pentru orizontul mic de sat, pentru omul fricos şi aşezat – şi spiritul militar de ordine şi de jertfă.(…)

–Reînvierea spiritului dac e astfel menită să fie reînvierea virtuţilor ferice şi ostăşeşti ale neamului nostru, reînvierea zărilor de munte.(…)

–Să trimitem deci tineretul şcolilor, în vara ce va veni, în vara cea dintâi care urmează verii încercărilor, la munte nu numai pentru dezgroparea – cu interes arheologic – a trecutului dac.

–Să-l trimitem pentru a-i face un suflet de munte.

–Să-l deprindem cu efortul ascensiunilor îndrăzneţe, cu aerul tare al culmilor, cu biruirea de sine pe care o reprezintă atingerea fiecărui pisc.(…)

–Soare care luminezi faţa pământului şi care noaptea îl întuneci, lăsându-ne singuri şi goi. Soare în care străluceşte chipul fiului tău în slava cerului şi pământului nou, primeşte arderea de tot a copiilor tăi neştiutori şi nevrednici.

–Şi ajută-ne – tu care faci şi desfaci împărăţiile ca vieţile şi ca dimineţile şi care risipeşti ceţurile şi faci să crească florile şi grânele – să vedem iarăşi răsărirea ta” (pp.972-973).

            Studiul „Despre spiritul românesc” a fost scris, probabil, prin anii ’40 şi a fost publicat, ca inedit, în septembrie 1952, în „Caiete de dor” (nr.6),  revista exilului românesc de la Paris. Virgil Ierunca scrie în nota introductivă: „(…) Un text inedit de Mircea  Vulcănescu. Şi încă un text de filosofie românească. Se poate oare bucurie mai mare pentru paginile Caietelor de Dor? Mircea Vulcănescu, filosof pentru care refuzul afişului devenise înţelepciune, a scris foarte puţin. E însă limpede că un singur studiu al acestui filosof autentic din Izvoare de filosofie preţuieşte tot atât cât şi strădaniile toate ale gândirii româneşti de a-şi făuri o expresie în filosofie. Aceasta nu însemnează că nu s-a gândit în româneşte sau pre româneşte. De la Neagoe Basarab şi Dimitrie Cantemir până la Vasile Pârvan sau Nae Ionescu, gândirea românească a fost mereu vie. Încercarea de a surprinde un tâlc al lumii româneşti care să însemne cucerirea metafizică a unui limbaj şi dezvăluirea unui adevăr

11

românesc n-a început însă decât în vremea din urmă, cu Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu. Două inteligenţe care se completează, care îşi răspund. Noica, în rigoarea lui muzicală de a răstălmăci sensuri, nu putea să nu se întâlnească, pe drumul aceleeaşi voinţe româneşti, cu Mircea Vulcănescu, filosoful clipelor prielnice care răsplătea din plin economia expresiei prin adâncimea spuselor(…)”(Notă, vol.I, p.1318).

            Mircea Vulcănescu încearcă să definească cele mai importante coordonate ale spiritului românesc, cu toate că, la o privire generală, „spiritul nostru pare că nu şi-a găsit încă mijloacele de expresie şi împăcare”(p.974). Făcând o disociere între categoriile existenţiale şi categoriile spirituale, filosoful observă că „în cultură intervine o saturaţie timpurie, mulţumindu-ne cu fragmente. Un amestec neizbutit de raţionalism şi sentimentalism, în care umanul nu e conceput faustic şi nici mistic, şi tot astfel toate trăirile primordiale ale existenţei: Logos, Idee, Dumnezeu, Destin, Bine…” (p.974).

            Sunt remarcate contradicţiile noastre, scriitorii occidentali considerându-ne „un popor între două lumi”. Există chiar şi o critică internă: „Noi înşine ne criticăm groaznic şi suntem

nemulţumiţi, fără însă să pierdem un anumit sentiment de superioritate, care persistă oricât    l-am înăbuşi” (p.975).

            Apreciind inteligenţa pură a sufletului românesc, Mircea Vulcănescu în defineşte în raport cu cel european: ”De lumea Apusului european ne despart, în multe privinţe, prăpăstii. Mă refer la Europa căreia Nietzsche voia să-i redea prin cea mai eroică vivisecţie morală, curăţenia şi împăcarea conştiinţei, roasă până la rădăcini de nihilism.

            Ethosul nostru nu este împovărat nici de fariseismul moralist (Kant), căci cea mai mare parte din minciunil noastre sunt mai adevărate decât multe din adevărurile apusene, în tot cazul, mai sincere.

            În trăirea valorilor, spiritul românesc arată o mare nemijlocire şi o impresionabilitate care îl duce la situaţii paradoxale: clarviziune, disperare şi totuşi incorigibila conştiinţă a unei reale superiorităţi faţă de multe alte spirite naţionale.(…)

            Pe jumătate străini azi şi sceptici faţă de aşezămintele externe ale vieţii, nu ajungem totuşi la tensiunea ascetică faţă de realitate sau în duşmănie cu munca pe care n-o simţim nici ca blestemul biblic şi nici ca Banausie ca vechii greci” (p.976). (…) În fond, noi integrăm şi munca ritmului organic omenesc al vieţii, nu maniei exhibiţioniste a recordurilor americăneşti.”

            Mircea Vulcănescu vede în omenie „valoarea centrală şi echilibrul vital al ethosului nostru” şi scoate în evidenţă trăsăturile ei: „Omenia presupune, în primul rând, incorubtibilitatea raţiunii, cel mai înalt dar al omului, în ciuda tuturor misticilor. Esenţa ei nu se poate surprinde în conţinuturi parţiale, etice, sociale sau ideologice, ci numai din raportul total al spiritului faţă de totalitatea existenţei” (p.977).

            Făcând distincţia între uman şi umanitarist, Mircea Vulcănescu conchide: „Ethosul nostru este irezistibil uman, nu umanitarist. Umanul poate deveni, în anumite împrejurări, direct opus umanitarismului prin simţul prăpăstiilor, al ireparabilului şi al situaţiilor liminale din existenţă, precum şi al coruptibilităţii fundamentale”(p.978). În concluzie, se stabileşte descrierea sufletului românesc: „un fel specific de realism, cu momente de realism, cu momente magice şi romantice, formând totuşi o unitate reală, sui-generis. Ethos uman tragic, de un eroism resemnat şi minor deocamdată, în existenţa zilnică. Puternic geniu al inimii, azi fărâmiţat în sentimentalism, din cauze determinate. Uşuratec din sinceritate şi o anumită adâncime în simţul vieţii”(p.978).

            Considerând că, într-un anumit sens, am rămas antici, Mircea Vulcănescu recunoaşte slăbiciunile noastre: „Dacă n-am avea repulsie faţă de paradoxe, am putea spune: tocmai în slăbiciunile noastre de acum stau virtuţile necesare viitorului, pe care Apusul se pare că le va plăti scump. Astfel de afirmaţii trebuiesc astfel fundate.

12

            Va trebui solid şi sistematic dovedit cum în firea noastră zac posibilităţile unei mari şi noi sinteze de cultură şi soluţii proprii marilor probleme ale vieţii.”(p.979).

            Având caracter profetic, cuvintele lui Mircea Vulcănescu devin un testament spiritual pe care ni-l lasă moştenire cel care afirmând că „Există o Românie” a definit şi trăsăturile ei spirituale, printr-o metafizică românescă. Aşa cum mărturisea unul din fiii săi spirituali: „Mircea Vulcănescu a împăcat, în cel mai adânc spirit filosofic românesc, rânduiala lumii de aici, cu rânduiala lumii de dincolo, fără să abdice de la nici una din aceste meniri la care este destinat omul: a firii şi a suprafirii, a pedepsitului şi a mântuitului” (Ştefan J. Fay, Op.cit., p.135).

 

Bibliografie

Mircea Vulcănescu, Opere, Vol.I, Pentru o nouă spiritualitate filosofică; Către fiinţa

            spiritualităţii româneşti, Vol. II, Chipuri spirituale; Sociologie, Academia

            Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005

Ştefan J. Fay, Sokrateion, Mărturie despre Mircea Vulcănescu, Editura Humanitas,

                        Ediţia a II-a cu adăugări, Bucureşti, 1998                                       

 M. Istrati

 

jurnaliere

Fior mistic

 

Astăzi, la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, unde am înființat „Școala din tinda Bisericii“ pentru elevi de-a III-a – a VI-a ai parohiei, s-a slujit, spre finalul timpului meu de lucru, o înmormîntare a unei oarecare, trecute la cele tainice de dincolo, Maria.

Cu smerenia ce-i stă atît de bine, părintele paroh Sorin Ovidiu Mititean și-a cerut scuze că mi-a scurtat lecția, le-am acceptat și am trecut la o masă tot în naos, dar mai aproape de catapeteasmă, să-mi termin de corectat caietele (le dădusem elevilor o dictare de două fraze din Viețile Sfinților pe noiembrie). După ce mi-am terminat cît am putut de rapid corecturile și am ridicat capul, Biserica devenise alta!

Catafalcul înconjurat de membrii familiei îndoliate, cu lumînări în mîini, preotul acompaniat de un altul, mai tînăr și mai slab, necunoscut mie, de diacon și de dascăl intonînd trista dar puternica, plina de speranță melodie specifică momentului, transformaseră sfîntul dar modestul nostru lăcaș într-o catedrală! M-am strecurat uimit-umilit printre casnicii cerniți ai defunctei ce dobîndiseră antice ținute statuare spre ieșire, am urcat în cafas, unde elevii mei se tot îmbulzeau și șușoteau, în pofida interdicției părintelui și a protestelor depășitei doamne Tina. Dincolo de aceste vînzoleli infantile, aveam cu mine un sentiment copleșitor pe care numai pogorîrea Sfîntului Duh îl putea explica! Eram amețit!

După un timp, intuind că Liana Floarea, soția mea care le predă copiilor engleza după mine nu îndrăznise să intre, am coborît spre a o îndemna să-mi ia locul. Era, într-adevăr, afară, de vorbă cu un aurolac, pe care-l miluiește constant, spre lauda ei. M-am îndreptat unde se afla, anume spre micul amplasament din tablă caracteristic arderii ofrandei de lumînări.     I-am zis să urce repede la copii și am plecat plutind, păstrînd multă vreme acel aer straniu, indescriptibil, ce m-a făcut să-mi las deoparte toate treburile ca să însemn aici, smerit, o rugăciune de mulțumire:

 

13

 

Sfîntă Treime, Sfinților Trei Ierarhi Vasilie, Grigorie și Ioan, preasfîntă curată Fecioară Maria, Maica lui Iisus Hristos, primiți, rogu-vă, de la mult nevrednicul rob care scriu aceste fraze modeste de mulțumire pentru nemaipomenita trăire avută astăzi în Sfînta noastră Biserică!

Fie ca sufletul roabei trecute la cele veșnice Maria să aibă parte de lumina tainică a celeilalte vieți, după voia Voastră, iar mie, nevrednicului, să-mi fie aceasta mai cu luare aminte la tipicul postului pe care, din cerbicie și rea obișnuință, l-am pîngărit deja cu prea multele mele vorbe și cu altele, făptuite ori gîndite.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor! Amin!

(Sîmbătă, 17 brumar 2012; pomenirea părintelui Grigorie,

făcătorul de minuni, Episcopul Neocezareei)

Mihai Floarea

 

 

 

 

 

 

 

Redacţia:

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr


[1] Prezentatorul amintea în acest sens metoda de prindere a primatelor în nu știu ce parte a globului întemeiată pe ulcele atîrnate în copaci prevăzute, pe lîngă alunele tentante, cu un orificiu strîmt, doar cît să poată încăpea înăuntru membrul superior al animalului. Odată plină cu alune, „mîna“ maimuței nu mai poate fi retrasă. Instinctul de posesiune o face captivă, așa încît – trag eu concluzia – nici vorbă să fie, bietul mamifer, vreo rudă îndepărtată a omului, după cum afirmă bezmeticii materialiști! E  o dovadă în plus, în acest comportament, că eroarea cu pricina e grosolană!  

4


Ecclesia euxina 44/2012

iunie 10, 2013

ACTUALITATEA

Dezbatere pe tema legii consilierii preavort

 

Călcîndu-mi pe inimă, pentru prima oară am intrat miercuri, 18 aprilie 2012, în formidabila, vizitabil-profitabila și înțeleg că foarte util-confortabila pentru clasa politică actuală „Casă a poporului“. S-a întîmplat cu prilejul dezbaterii pe tema proiectului legislativ pe care parlamentarul  PD-L-ist Marius Dugulescu (între timp, trecut, cu arme și bagaje, la… opozanți!) și alți 51 de semnatari l-au inițiat referitor la consilierea femeilor însărcinate care merg să avorteze. Nu e momentul unei digresiuni pe teme arhitectonic-urbanistice despre mega construcția ceaușistă atît de bine asimilată, observ, de confrații și urmașii săi politici (și asasini, totodată, după arhaicile ritualuri cercetate cu mult folos în antropologie și folcloristică de G. Frazer făcute publice în volumele sale purtînd titlul Creanga de aur).

Cu mijloacele rudimentare pe care, ca adjuvante ale memoriei, le am mereu la îndemînă (un pix și un petec de hîrtie), vreau să fac un comentariu despre acest eveniment mărunt în vasta agitație politică a vremurilor noastre vajnic tulburate hedonist, dar esențial, aș scrie, pentru evoluția spirituală a umanității.

Nicicînd nu am fost mai stînjenit, mai indignat chiar de studiat-îngustatul cîmp terminologic juridic în materie de viață. Uimirii unui domn, participant și cuvîntător la dezbatere, de a se fi utilizat în textul inițiativei legistalive lanțul sinonimic embrion-făt-nou născut-copil nenăscut, fără acoperire juridică – îl cred pe cuvînt! –, îi opun propria-mi uimire! O mai mare cecitate frizînd absurdul nici   nu-mi pot imagina! Ruptura dintre om și Dumnezeu a cauzat destule grozăvii, dar cea mai strigătoare la cer e aceea a nu considera copilul zămislit din chiar clipa concepției drept ființă-unicat de sine stătătoare, după chipul Creatorului, cu un ADN propriu, cu amprente unice, așa cum o atestă și oamenii de știință, ci o „aglomerare de celule“ oarecare, un „produs de concepție“ ce poate fi extirpat ca o măsea, la primul imbold estetico-monden!

Profesorul universitar doctor Vasile Astărăstoae, președintele Colegiului Medicilor din  România, prezent la eveniment, a spus cît se poate de clar: Ca medic și bioetician, în Comisia de Obstetrică și Ginecologie știu că s-au discutat drepturile pacienților la informare, conducînd la consimțămîntul informat. Medical, e perfect justificat avortul cu valențe terapeutice, doar atunci cînd viața femeii este în pericol… (Îmi permit să glosez că e discutabilă situația, ca și unanimele recomandări medicale de a nu se efectua mai mult de două operații cezariene asupra unei paciente. Presbitera parohului Nicolae, de la Letca Nouă, a născut prin această metodă patru copii, cu rugăciunile și postul de rigoare, după cum ne mărturisea cu glasul gîtuit de emoție însuși preotul, fost profesor de matematică, într-un cuvînt de învățătură ținut anume dinaintea celor care rămăsesem după miruitul acelora mai grăbiți dintre participanții la renumitele slujbe desfășurate în genunchi, vinerea, începînd de la orele 22 – mă refer anume la aceea din 30 martie 2012). Medicul mai afirma răspicat:  Sarcina nu este o boală, iar nou-născutul nu este o potențialitate umană, așa cum s-a afirmat nu cu multă vreme în urmă. Există chiar o legislație de protecție a drepturilor embrionului. A consilia e un act medical, presupunînd deontologia, fără valențe terapeutice. S-a vorbit, la un moment dat, despre egalitatea de șanse, despre aspectele financiare: cine nu-și poate permite să plătească activitatea de consiliere cum mai poate beneficia de dreptul cu pricina etc. Dar cinci zile nu e un interval mare… Sexualitatea e corticalizată la om, există valori morale, valori axiologice, o responsabilitate față de sexualitate, față de sarcină…

Leonard Vancu, spre sfîrșitul precipitat de ora retragerii singurului parlamentar prezent în sală, a accentuat practica oneroasă a avortului, evocînd emoționant cazul unui copil născut și botezat de el (recomandarea medicului înainte de naștere fusese fără echivoc: fătul prezenta sindromul down! Trebuia deci avortat!!).

O doamnă cu vădită pregătire juridică a prezentat cîteva acte normative apărînd dreptul la viață al copilului nenăscut, evidențiind alunecările eufemistice, tendențioase actuale, menite adormirii vigilenței, anestezierii conștiințelor participante direct sau indirect la pruncucideri.

Dintr-o cu totul altă perspectivă, clar necreștină și înțepenită în logica juridic-ideologică modernistă, au venit „argumentele“ unor reprezentante feministe: Proiectul de lege trebuie retras, căci e un atentat asupra femeii și asupra familiei… Lipsa educației sexuale este pricina, soluția stînd în administrarea contraceptivelor… Consilierea nu poate fi obligatorie… Obligația de a fi consiliate femeile este o încălcare a drepturilor omului… Femeile au dreptul de a nu fi informate… (cu alte cuvinte, femeile au dreptul la ignoranță! Trăiască, așadar, ignoranța în secolul al XXI-lea!!). Din acceași direcție au venit însă și atenționări juste: Educația este realmente necesară… Consilierea ar trebui făcută nu numai femeilor, ci și bărbaților – parteneri/soți… (Eu aș adăuga nevoia de consiliere obligatorie și pentru familia femeii – părinți, rude etc. – și chiar a cercului prietenilor, cunoscuților care i-au sugerat ori  i-au impus o asemenea ieșire din „impas“ celei ajunse în situația de a solicita avortul!… E clar pentru mine că, în ultimă instanță, întregul conglomerat social în relație cu solicitanta unei intervenții de o asemenea natură ar trebui consiliat!… Parohul de care aparține familia în cauză ar putea fi cooptat, la rigoare, în toată această muncă enormă de lămurire, de educare sau de reeducare. Mai dur formulat, ar fi vorba și în acest aspect dureros al traiului nostru de nevoia de (re)încreștinare urgentă a societății românești).

S-a mai spus, în spirit occidental: Confuzia psihologului cu psihiatrul conduce la rețineri serioase din partea cetățenilor români de a apela la consilieri, cu specificul deontologic al acestei profesii… Nimic despre nevoia ca de aer de duhovnic din partea cuiva cu butonul microfonului la îndemînă!!…

Pornind de la o întrebare adresată participanților, la un moment dat, de către parlamentarul-moderator-inițiator al proiectului legislativ despre eventuala utilitate a unui set de pliante ori broșuri informative pe tema riscurilor avorturilor, s-a adus vorba despre inutilitatea acestui demers complementar, să zicem, consilierii propriu zise, invocîndu-se analfabetismul (!) multor femei care apelează astăzi la avort. Uimitor pentru mine a fost faptul că niciun participant n-a observat că tocmai această reală insuficientă educație și îndeosebi lipsa (parțială/totală) de informație din domeniul sanitar în România este argumentul forte al urgenței aprobării măcar a legii cu pricina! La acestea se adaugă și interesul pecuniar al ginecologilor care practică avortul, fundat pe bîlbîielile juridice din obstetrică-ginecologie.

Privitor la constatarea unei doamne psihoterapeut (pro avort!) care amintea o statistică la zi din județul Dolj vizînd zece cazuri de abandon în maternitate al nou-născuților în ultimul trimestru, abia în situații ca acestea, concrete, s-ar putea verifica așa-numitele „alternative“ (realmente arăt și în acest context că, făcînd corecția lexicală de rigoare, ar fi vorba despre soluții sau variante la avort!) propuse de legiuitor: adopția[1], plasamentul etc.

Concluzia mea este că am nimerit din nou într-o ambianță străină mie, căci s-au evitat nejustificat argumentele morale și mai ales cele conforme credinței creștine în toată această luptă pro viață și pro moarte. Astfel, nimeni n-a rostit creștinește, preluînd microfonul, în semn de salut, Hristos a înviat!, deși ne aflam la mijlocul Săptămînii luminate, de parcă dezbaterea s-ar fi desfășurat în ateismul oficial de-acum douăzeci și ceva de ani, caracteristic de altfel, zidurilor monstruosului edificiu! Ceva ostil, înverșunat, împietrit am putut simți în atmosfera încăperii, din primul pînă în ultimul minut al așa-zisei dezbateri publice, în pofida intervențiilor reprezentanților pro viață. Or, lipsind curajul afirmării directe, fără echivoc a adevărurilor de credință creștină, despre Dumnezeu cel creator, stăpînul absolut al vieții și al morții, punînd sub obroc Evanghelia, unde la unison cei chemați s-o scrie au menționat că Iisus e Calea, Adevărul și Viața, nu putem avea pretenția ca Dumnezeu să ne vină grabnic în ajutor!…

Mihai FLOAREA

P.S.: Dr. Astărăstoaie, într-un interviu alături de Larisa Iftime, afirma: Dacă pînă la patru ani copilul nu primește dragoste din partea părinților, va avea o viață psihopatică. Medicina are un nucleu mitic și mistic.

M.F.

București, 21 aprilie 2012

Un răspuns polemic

 

Doamnă Alina Mungiu Pippidi[2],

Deși aflată departe de pulsul cotidian al românilor (după cîte înțeleg), aveți destule date spre a vă extrapola convingerile mai noi sau mai vechi despre aceste realități și a vă expune curajos opiniile în presa scrisă (cf. „România liberă“ din 25 aprilie 2012) de la înălțimea profesiunii pe care o desfășurați.

Mă voi referi în cele următoare doar la problema avorturilor.

Ca participant la recenta dezbatere publică pe tema legii consilierii gravidelor, mă distanțez de afirmațiile dv. din textul dat publicității în cotidianul deja menționat. Sînt conștient că nu pot să vă clatin aceste convingeri, dar îmi permit să vă comunic două aspecte (sînt și eu formator de opinii, însă la nivel liceal):

În primul rînd, rupînd religia de chestiunea avorturilor („am băgat obligatoriu religia, nu educaţia sexuală, în şcoli…“) comiteți o curioasă confuzie: oare să nu știți că religia creștin-ortodoxă, majoritară în România, combate ferm pruncuciderea?! Ceea mă intrigă, de asemenea, e că păreți a nu avea habar că în școală EDUCAȚIA nu se face „pentru sex“, „pentru cap“, „pentru colon“ sau, dacă vreți, „pentru degetul mare de la mîna dreaptă“ al elevilor, ci PENTRU SĂNĂTATE. Manipularea prin limbaj pe care SUA și UE o practică vîrtos a contaminat, aș zice ireversibil, deopotrivă intelectualitatea și plebea. Hedonismul trîmbițat zi și noapte prin mass-media (cu sexul practicat ca un sport oarecare, dacă se poate chiar din fașă mergînd pînă la senectute!) a pervertit deja valorile, a stricat inimile și mințile tuturor. Întoarcerea la Biserică ar fi, în aceste condiții, urgentisim dezirabilă.

În al doilea rînd, consilierea la care vă referiți este necesară măcar în situațiile limită (de viață și de moarte, adică) vizate tocmai pornind de la realitatea jalnică pe care o știți și poate v-o asumați, în calitatea pe care o aveți, așa cum și eu mi-o asum, ca pedagog, la nivelul la care mă găsesc în acest moment. În ceea ce mă privește, luptînd pentru viață, nu pot accepta crima din pîntecele potențialelor mame și nu mă ascund în a releva elevilor mei adevărul despre disimularea lingvistică odioasă care se practică („produs de concepție“/„embrion fecundat“ etc. în loc de copil nenăscut, „întrerupere de sarcină“ în loc de avort=crimă/omucidere; „drepturile omului/femeii“ evocate în materie de avort, dar tăcere absolută asupra drepturilor copilului nenăscut, fără apărare și – iarăși odios! – fără statut juridic în multe state ale lumii acesteia secularizate ce-și zic „civilizate“, deși orice om de știință poate demonstra în cinci minute, pe înțelesul oricui, că ființa ce-a prins viață din clipa concepției are ADN propriu fiind încă un UNICAT, după chipul și asemenarea lui Dumnezeu cel Creator). În privința contracepției, avînd acces prin bibliotecile pe unde umblați, la studiile de specialitate de ultimă oră, ar fi de dorit să le consultați înainte de a vă exprima opiniile („am scris ancheta mea despre absenţa contracepţiei din educaţia la români“), sau măcar să răsfoiți cartea de excepțională valoare a dr. Christa Todea-Gross și Pr. prof. dr. Ilie Moldovan Îndrumarul medical și creștin despre viață al Federației Organizațiilor Ortodoxe Pro-Vita din România (Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2008).

Mihai FLOAREA

NOTE DE CĂLĂTORIE

Cu ortodocşii în Apus şi cu non-ortodocşii în Răsărit

(pretext de discuţie)

 

Dumnezeu ne-a oferit – soţiei mele şi mie – şansa ca, între mijlocul lui februarie şi cel al lui martie 2012, să ne aflăm în situaţiile pe care titlul le arată.

Astfel, în a doua jumătate a lunii februarie am putut vedea (ce n-a văzut – pînă atunci) Parisul, adică să ajungem acolo cu ocazia Zilelor Cărţii Ortodoxe. Patronată de Adunarea episcopilor ortodocşi din Franţa, această ediţie inaugurală a primei manifestări europene de profil ne-a adus între reprezentanţii editurilor prezente dar, mai ales, prin publicul prezent, între fraţii de credinţă de acolo. Spre deosebire de cei de acasă, cei din Apus par mult mai dezinhibaţi, bucuria le este mai puţin străină iar optimismul lor este o stare pe care noi am cam pierdut-o. Oare de ce?!

Primul contact cu „ai noştri” a fost în catedrala din strada Saint Jean de Beauvais, cu părinţii de acolo şi, curînd, cu enoriaşii care prăznuiau Sîmbăta celor adormiţi. Un pic altfel decît în România, ne-au luat în mijlocul lor oferindu-ne dragostea care ne-a bucurat şi ocrotit. Oare noi, acasă, cum îi îmbrăţişăm pe cei reveniţi în patrie?!

În prima duminică, am fost într-una din noile parohii româneşti, cea aflată în catacombele catedralei Saint Sulpice. Aici am avut senzaţia că ne aflăm la Paraclisul universitar Sf. Nicolae, atmosfera fiind aproape identică. În majoritate tineri şi români, părinţii şi enoriaşii alcătuiesc o comunitate puternic rîvnitoare, oferind bucuria Ortodoxiei fie celor aflaţi departe de ţara lor, fie celor care au regăsit de curînd dreapta-credinţă. Preoţii de aici îmbină atent grija pastorală cu cea a organizării de evenimente evocatoare ale identităţii naţionale, dar şi ale trecutului – pentru mulţi – necunoscut. Astfel, dintre cele iniţiate în cursul anului trecut, menţionăm: Festivalul anual „De dragul frumosului” şi, respectiv, seria de conferinţe „Martor” – manifestări care, cu voia lui Dumnezeu, continuă. Astfel, în 25 februarie a fost programată o conferinţă închinată lui Valeriu Gafencu, după cele dedicate anul precedent lui Mircea Vulcănescu şi părintelui Gheorghe Calciu. Pe parcursul a mai bine de 6 ore, părintele Emilian Marinescu şi invitatul său, părintele Moise Iorgovan, în prezenţa discretă a familiei Gafencu prin nepoata celui omagiat, au captat atenţia unui public relativ numeros al diasporei, îmbinînd dialogul evocator cu filme revelatoare despre martirii neamului şi perioada în care Valeriu Gafencu a trăit. Oare – acasă – ar fi putut avea loc o asemenea manifestare şi cu o participare corespunzător de mare?!

A doua zi, am revenit pentru Sfînta liturghie în strada Saint Jean de Beauvais. Binecunoscută de toţi românii care ajung în Franţa, biserica este loc de adunare pentru ortodocşii români, fie ei descendenţi ai perioadei exilului, fie aflaţi în treacăt prin Paris. Asemenea atmosferei catedralelor episcopale din ţară, parcă şi aici, conştiinţa apartenenţei la o parohie se şterge… Oare de ce ?!

*

La interval de o săptămînă, iată-ne în Grecia, la Salonic, între participanţii la a 2-a Conferinţă Internaţională „Sfîntul Grigorie Palama: Semnificaţia teologică şi filosofică a lucrării sale astăzi”. Exigenţa selecţiei lucrărilor a asigurat un înalt nivel academic întregii manifestări, fără ca aceasta să-i confere răceala „academică” specifică evenimentelor de profil. Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?!

Instituţia organizatoare (IOCS) a realizat manifestarea prin două (!!!) persoane: Dr. Constantinos Athanasopoulos şi Înalt Prea Sfinţitul Kallistos Ware. Primul, doctor în filosofie şi director al Departamentului de Învăţămînt la Distanţă. Spontan, prietenos şi energic, punctual pînă la tiranie şi omniprezent, Costas (aşa îi spunea toată lumea) a fost, într-adevăr, sufletul conferinţei. Elocvent şi convingător, moderator, operator video şi maestru de ceremonii, lider şi executant, Costas era peste tot. De dimineaţa pînă seara, fără să-şi piardă vreodată capul, fără să scape o clipă lucrurile din mînă, fără să intre în panică şi fără să-şi piardă simţul umorului. Prea multe paradoxuri pentru un balcanic, fie şi unul ajuns la Cambridge! Toată această amplă manifestare (40 de vorbitori din Europa şi America, alocuţiuni ample de 30-40 de minute, desfăşurate timp de 6 zile în 5 localități diferite, fiecare cu o semnificaţie eclezială deosebită, un bogat program cultural şi de pelerinaj) a fost ţinută în spate de un singur om! Iar acesta declară, într-un scurt interviu, că întreaga desfăşurare a conferinţei se datorează Sfîntului Grigorie Palama, la care are o mare evlavie, numindu-l totodată pe Mitropolitul Kallistos sufletul conferinţei… Viaţa acestui ierarh charismatic este intim legată de toate detaliile conferinţei. Începînd  de la originea sa greacă (după mamă), pronia divină l-a pus în legătură cu locurile prin care am trecut şi cu persoanele care ne-au bucurat prin dragostea lor. Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?!

Timp de aproape două săptămîni, ortodocşi, catolici şi anglicani am petrecut în Grecia, ţară declarată ortodoxă prin Constituţie dar aflată în plină criză economică şi avînd o puternică atitudine antioccidentală, fără să simţim o clipă acestea din urmă. Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?!

Conferinţa s-a încheiat, pentru participanţii bărbaţi, cu un pelerinaj în Sfîntul Munte, la mănăstirea Vatoped. Grupul, majoritar non-ortodox, condus fiind de Înalt Prea Sfinţitul Kallistos, a avut un statut aparte faţă de restul pelerinilor. Am fost însoţiţi permanent de un călugăr grijuliu şi jovial, cunoscător al limbii române, dar originar din Wisconsin, S.U.A. Prin el am observat că trăitorii ortodocşi nu sînt „nici iudei, nici elini” cum spune Apostolul neamurilor, ci Duhul Sfînt îi face una, asemenea întru Hristos, pe cei ce cred întru El cu adevărat şi fac voia Lui… Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?! Sau/şi al Maicii Domnului?!

Am fost primiţi de un reprezentant al chenotitei şi de locţiitorul stareţului Efrem. Părintele vatopedin ne-a vorbit cam un sfert de oră despre istoricul şi viaţa mînăstirii iar în final, referindu-se în cîteva fraze la situaţia apărută odată cu arestarea stareţului Efrem, (despre care nu a menţionat niciun cuvînt), a spus că vieţuitorii (ei cu adevărat vieţuiesc!) din mînăstire ştiu că nimic nu se petrece fără voia lui Dumnezeu; prin urmare ei trebuie să trăiască după voia Lui şi să nădăjduiască în mila Lui. Şi iată, zilele următoare a venit vestea că stareţul va fi eliberat condiţionat! Este evident că păcatele noastre au determinat „condiţionarea”. Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?! Sau/şi al Maicii Domnului?!

La plecarea spre România, la urcarea în microbuzul oprit în faţa mînăstirii, mi-a venit un gînd care mă uimeşte şi azi: că plec de acasă şi nu spre casă… Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?! Sau/şi al Maicii Domnului?!

Radu JECU

ESEURI

    Serialul „Brâncuşi“

Nina STĂNCULESCU

COLOANA

sau

„Zborul, ce fericire!“

      Anul 1910 a fost cel în care opera  brâncuşiană şi-a căpătat o conturare şi un avînt neaşteptat. Este anul în care au pornit la drum,  între altele, Muzele adormite şi Măiastrele, preschimbate în timp în Pasărea în văzduh.

Ovalul Muzelor adormite, perfect închis şi plutind deasupra soclului pe care  de abia îl ating cu obrazul lor alungit, ca deasupra unor ape, poartă înăuntrul fiinţei lor un palpit de viaţă, ce pare a vroii să răsară, să existe, să se înalţe.Tendinţa aceasta de ţîşnire se presimte şi la oul cel cucuiet al Începutului lumii şi mai cu seamă, deplin vizibil în ţipătul scrijălit al Nou născutului şi al Primului ţipăt. Astfel, ovoidul brâncuşian se pregăteşte să nască, să izvorască, fiind o lume nouă. Să se preschimbe, rămânând totuşi acelaşi, precum se întâmplă în gândirea indiană menţionată de Sergiu Al George, renumitul nostru indianist: „actualizându-şi latentă, germenele de aur se manifestă sub forma Coloanei cosmice.1.

Prima expresie a unei coloane în opera brâncuşiană a fost, desigur, stela funerară a Taniei Raseskaia  din cimitirul Montparnasse, şi odată cu ea, primul însemn al dragostei care învinge moartea. Acesta reprezentă o pereche îmbrăţişându-se de nemaidespărţit, la fel cu tot yin – yangul lumii. Prima reprezentare a unei coloane propriu-zise a fost însă perechea – soclu inform a primei Măiastre, din marmură albă –  despre care Carola Giedion Welker spusese că marchează începutul unei ere noi atât în sclptura lui Brâncuşi, cât şi în arta universală.

În 1912, la Tate Gallery din Londra, perechea omenească informă din soclu este înlocuită cu două păsări având capul aplecat şi deasupra, involtă, Măiastra de bronz îşi păstrează trupul bombat, de ulcior, cu ciocul deschis spre înalt al capului ei şerpesc. În felul acesta ea avea să răsară, viersuitoare, în 1913 deasupra unei coloane lungi şi drepte, din grădina lui Edward Steichen de la Voulangis, deasupra unei vegetaţii luxuriante. Era ,poate’ coloana careia îi fusese dedicat Fragmentul de capitel expus la Tinerimea Artistică şi denumit mai apoi Sărutul .

Coloanele fără sfârşit, formate din înşiruiri de romburi una deasupra celeilalte au luat naştere treptat în atelierul brâncuşian, de mărimi şi funcţionalităţi diverse. Brâncuşi a imaginat trei modalităţi de coloane: unele figurative precum Cariatidele, Himera sau Foca (Miracolul),   altele abstracte, din romburi fără sfârşit (dintre care culmea o formează cea din Ansamblul de la Târgu Jiu), şi cele între figurativ şi abstract precum : Torsul de Tinar, Regele regilor, Adam şi Eva sau stâlpii Porţii sărutului.

Niciuna dintre coloanele brâncuşiene, însă, nu reprezintă un stil static, soldat de pază al unei clădiri sau neclintită cariatidă  a Erehteionului, coloanele brâncuşiene se mişcă, şi este un pas de dans care păşeşte şi mai cu seamă se înalţă din soclu până în capitel. Pasărea în văzduh, devenire a primei Măiastre a ajuns Zbor. Cocoşii uriaşi pe care i-a creat la sfârşitui vieţii şi susţin tavanul atelierului, cântă fără întrerupere, anunţând Zorii (ai lumii, ai artei, ai fiinţei noastre renăscute.)

„Zborul, ce fericire!” a exclamat Brâncuşi şi în copilărie şi ca bătrân. Tot atelierul i-a devenit în timp o fâlfâire de aripi nevăzută. Şi o nesfârşire de scări. Romb peste romb, peste romb, coloană fără sfârşit a existenţei noastre în drumul ei către cer „ fiecare generaţie una  pe umerii celeilalte”, după cum  i-a spus Brâncuşi Carolei Giedion Welkar2. Fiecare romb: un strop de dragoste, o rugăciune şi o pâlpâire de viaţă. Brâncuşi o ştia: numai aşa te poţi înălţa şi să fii! Şi o spune prin toată opera sa.

Note:

1.Sergiu Al George, Comentarii indiene la Brâncuşi, în volumul Arhaic şi  universal,  Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, p. 94.

2.Petru Comarnescu, Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura contemporană,  Bucureşti, Ed. Meridiane, 1972.

 

Dublu vernisaj

Graţie invitaţiei telefonice a colaboratoarei noastre de nădejde Nina Stănculescu – scriitoare, critic de artă, teolog –, ce mă onorează cu prietenia sa, în seara de 23 februarie 2012, la galeria înjumătăţită ca spaţiu, dar deja celebră în lumea artelor prin manifestările ei selecte „Orizont“, a avut loc un dublu vernisaj: sculptură de Mafu şi pictură de Măriuca Oteteleşanu.

 George Radu Serafim – care m-a pus în încurcătură afirmînd, modest, că nu e nici critic de artă, nici specialist, nici… nimic, cel mai avizat fiind în aprecierea operelor de artă PUBLICUL; așa că mă văd nevoit să-l las fără adjectivări profesionale în această prezentare! – i-a abordat egal pe cei doi artiști. A împărțit pictura Măriucăi Oteteleșanu în trei: compozițiile (seria carnavalescă – aș numi-o eu, cu strădanii coloristice remarcabile în sensul reprezentării veridice a amestecului atît de clar ce sfîșie contemporaneitatea noastră asaltată de globalizare), portretele și picturile pastelate, în care a strecurat acea gentilețe nobiliară1 de care s-a înstrăinat enorm lumea noastră (B) și tablorile în culori tari, nete, care tind a năvăli de pe perete spre a îmbrățișa-atenționa într-adins privitorul.

Fac precizarea că afirmațiile din tot ceea ce încredințez acum cititorilor îmi aparțin, pretextul expunerii profesorului G. R. Serafim fiindu-mi doar catalizator, așa că nu-i pun deloc în seamă aceste impresii! Dimpotrivă, afirmația lui, venită ca urmare a întîrzierii sale de o jumătate de oră, după un conjunctural sfat dat profanilor (orice vernisaj ar trebui onorat cu zăbava anterioară a publicului, necesară privirii atente a exponatelor), m-a pus în gardă: adevărata manifestare artistică nu constă în socializare, în ciocnirea unui pahar de șampanie ori în schimbul de cărți de vizită (deși toate aceste gesturi îmi apar firești, în contextul desprinderii fețelor de fețe ocazionate de mijloacele de comunicare moderne actuale!). Vernisajele ar fi, prin urmare, prilejuri atît de a-ți exersa simțul estetic, cît și de a valida social și a reconfirma valorile existente, la un moment dat. Adaug, pe marginea aceleiași prezentări, adevărul că produsele artistice constituie un mod sigur de a investi, știut fiind faptul că leul cheltuit astăzi în achiziționarea unei opere de artă nu este nicicînd pierdut, el putînd, în cel mai rău caz, a fi recuperat integral mîine! Omagiul adus artiștilor, aș mai scrie, echivalează în astfel de ocazii cu străvechile ritualuri de reafirmare a bunelor intenții, de reașezare și de recunoaștere a aparteneței celor reuniți la o lume mai largă, stabilă, pașnică, împărtășind opinii comune și recunoscînd valori perene.

Revenind la vernisaj, m-am aplecat îndeajuns de atent și asupra sculpturilor lui Mafu (strigat, la un moment dat, de colega sa de expoziție Matei). Admirația sculptorului pentru George Apostu (n. 1934, Stănișești, Bacău – m. 1986, Paris) denotă, înduioșător-expresiv, dar totodată viril, un univers rural etern, întemeiat pe elementara „pîine cea de toate zilele“. Dialogul celor doi artiști desfășurat atît în planul formelor (expunerea joasă a pieselor din piatră, tridimensionale, respirînd discreție și armonie lăsa loc de privit picturilor înălțate pe pereți, în bidimensionalitatea lor) și al cromaticii (albul invariabil versus policromia pe alocuri exuberantă). George Radu Serafim însuși a subliniat această complementaritate ce mi s-a părut a fi cel mai mare cîștig estetic pentru privitorii profani ai serii.

Dacă ar fi să mă portivesc remarcii paradoxale a aceluiași observator – dacă nu-i critic de artă, măcar mason de rang 33 îmi permit să afirm că este! – (cînd pleci de la o expoziție cu o pictură în minte, înseamnă că expoziția a fost reușită; dacă pleci cu două – expoziția a fost excepțională; dar dacă pleci cu mai multe, înseamnă că a fost o catastrofă!), mă văd obligat să scriu că am plecat de la nepoata celebrei Ottiliei Michail (devenită prin căsătorie Oteteleşanu), pictorița Măriuca Oteteleșanu, cu o superbă în modestia ei biserică răsărind din verdele clorofilian cu o naturalețe mișcătoare, iar de la Mafu cu Pîine pentru Apostu – o încrucișare înspicată de pîini, ca două mîini de român încrucișate pașnic pe piept.

Mulțumind atît artistei (Măriuca Oteleleșanu despre Nina Stănculescu: M-a cunoscut de mică și cînd venea la noi în casă o admiram… „Cînd mai vine zîna pe la noi?“ – o întrebam pe mama, după ce pleca…), cît și Ninei Stănculescu (la rîndul său, aceasta despre pictoriță: Eu o cunosc înainte de a se fi născut… Dacă ar fi fost vorba despre oricine altcineva, n-aș fi venit la vernisaj… Dar de aici nu se putea să lipsesc…) pentru bucuria de a fi luat parte la acest eveniment artistic, închei citînd o mult mai avizată voce referitoare la pictură:

Cu totul altul [comparativ cu acela al Ottiliei Michail, căsătorită Oteteleșanu, mătușa pictoriței noastre – nota M.F.] este tipul de sensibilitate al Măriucăi Oteteleşanu, pictor de costume şi scenograf, al cărei debut pe simeze datează abia din 1992. Le desparte aproape un veac, cu toate turnurile radicale în modul de percepţie a lumii.

Obişnuită a platourilor de filmare şi a ritmurilor rampei, care i-au ocupat cea mai mare parte a vieţii profesionale, dar     i-au modelat şi ritmurile inimii, Măriuca Oteteleşanu nu-şi ascunde adeziunea faţă de universul scenei şi al iluziei. Protagonistul pînzelor ei este masca, actorul, ca vehicul al mirajului şi [al] bucuriilor efemere. Culorile tari, saturate, desfăşurate în contraste puternice modelează contururi difuze de personaje (dansatoare şi arlechini), dispuse în compoziţii spontane, a căror zbatere lăuntrică pendulează între emoţia momentului scenic, conştiinţa evanescenţei 

 

 și dorinţa ardentă de a ieşi în evidenţă „acum!“. O suită de siluete gracil-melancolice, cu vagi inflexiuni boticelliene îşi întind faciesurile frontal spre rama tabloului, dorind parcă a deborda în real.

Într-o descendenţă relativ îndepărtată a lui Chagall, una mai apropiată a Margaretei Sterian, Măriuca Oteteleşanu dezvoltă o filosofie a costumului şi măştii, înscrisă în coordonatele imediatului, în care emoţia grăbită a sărbătorii lasă să se simtă, abia perceptibilă, presiunea prezentului.(Sursa: Elena Dulgheru, Familia Oteteleșanu: trei generații de artiști plastici, publicat în „Diplomat Club“, nr. 5-6/2008).

 

NOTĂ:

Nu pot trece peste exemplul dat de vorbitor:

Astăzi zici cuiva închide geamul! Pe vremuri se zicea: nu ți se pare că e puțin curent? Oare n-ar fi bine să închidem, deocamdată, fereastra?

A consemnat,

Mihai FLOAREA

P.S.: Îmi cer scuze cititorilor, dar configurația acestui blog exclude postarea imaginilor.   (M.F.)

  

POEZIE ȘI RELIGIE

Mîinile

Tăcut, aşteptam bucuriile toate

Să bată pe rînd la poarta simţirilor mele,

Din ceruri, din ape, din cînturi furate,

Din cîte în visuri şi-n stele…

Beam vinul din amfore grele de lut

Şi mîna păroasă-a lui Bachus turna,

Cădeam ameţit de-al beţiei sărut

Şi mîna lui Bachus turna şi-nturna…

Tîrziu, setea mea se sfîrşea neştiut,

O foame măruntă prindea să mă bată,

Cu bici făurit din vînă de bou, ca un cnut,

Iar Ceres, zeiţa mea fată,

Lua grîne de aur culese din lan

Şi mîinile ei tremolate,

Pe harpe de deget prea fin măcinau

Făina dulceţii furate,

Şi zile treceau şi nopţi petreceau

Şi vară şi toamnă de ceară

Iar eu ospătam şi-ndrăgeam ca un prunc

Pe Ceres – zeiţa mea, iară…

Şi apoi tîrziu încercam pe Eol

Să-mi mîngîie fruntea de cute brăzdată,

Să-mi şteargă o vîrstă ascunsă de timp,

Cu mîna-i mereu platinată…

Şi apoi nimic, doar nimic poţi să prinzi,

Din mînă străină, din daruri de stele,

Plăceri căpătate nu poţi ca să vinzi,

Rupte din şir se risipesc ca mărgele…

Cu mîna-mi am prins de pocal,

De amfora care plîngea obosită,

Cu mîna aceasta, val după val,

Vinul din struguri cernea într-o sită,

Nectarul cel dulce, cînta din caval…

Cînd mustul cel dur fierbea într-o clipă…

Cu mîna-mi am prins de pocal,

De amfora care pornise să cînte,

Şi-n miezul de zi, un imens carnaval,

În vine prindea să se-avînte

Furat de tăria nectarului meu,

Pornit să-i ascult melodia,

O foame-n dreptate mă prinse cu greu,

Mă puse să ar toată glia;

Cu mîinile mele-n pămînt am sădit,

Steluţe de-argint şi-au cîntat,

Cu mîinile mele cînd boabe-au pocnit,

Ca piua de fier le-am sfărmat,

Şi-am ars şi-am zdrobit între dinţii mei grei

Trupul imens dintr-o sevă de miere

Şi prins-am în mine dogoarea de zei,

O herculeană putere…

Cresc mîinile, cresc şi le simţ de oţel,

Şi vîntu-l strunesc înspre bine

Prind stînca pe care-a zăcut Prometeu

Şi casa lui Eol o fac în ruine,

Lumină, lumină s-adie pe frunţi

Şi totul să fie-n dreptate,

Cînd mîinile-mi cresc cît munţii cărunţi,

Cu ele-mi culeg bucuriile toate!

Poemul Învierii Sfinte*

 

În straiul alb

Sub ploaia de miresme și de soare,

De flori ce-și țes în primăveri chilim,

În straiul alb, pe un asin călare,

Iisus tăcut, intra-n Ierusalim.

Și oamenii-L priveau ca pe-o minune,

Întîmpinîndu-L pentru a-L slăvi.

Smerit, Iisus gîndea cu-amărăciune:

„Voi mă cinstiți, tot voi Mă veți huli!“

La cina Sfîntă și de Taină

La masa Cinei cea de Taină

Plutea în aer Duhul Sfînt.

Înveșmîntat în albă haină

Iisus rostea al Său cuvînt:

–  Cel care astăzi Mă va vinde,

E printre voi acum, aici…

Și-n suflete se-nfiorară

Cei doisprezece ucenici.

Iisus știa cine-i acela

Și care este al său nume,

Simțea și Iuda:

– Nu te-oi vinde, pentru tot aurul din lume!

– Nu, Iuda, nu se poate altfel,

Tu, azi cu vorbă strîmbă minți,

Nu pentru aur Mă vei vinde,

Ci pentru treizeci de arginți!

Și prinde pîinea caldă

Din aburind cuptor:

– E trupul Meu, se frînge

Și iartă tuturor!

Smeriți, toți ucenicii

Au luat din pîinea sfîntă;

Iisus le toarnă vinul

Și glasul Lui încîntă:

– Să ridicați paharul

Și să sorbiți cu dor,

Că sîngele-Mi se varsă

Și iartă tuturor!

Smeriți sorb ucenicii

Și-mbracă-a vieții haină

Și se sfîrșește ruga

La Cina cea de Taină!

Plîngea grădina Ghetsimani!

Plîngea grădina Ghetsimani,

Plîngeau și florile-n grădină,

Cea mai aleasă dintre toate

Era a lui Iisus lumină.

El Se ruga sub raza sfîntă,

Ce Tatăl Său o trimitea:

– O, Doamne, treacă tot paharul

Așa cum este voia Ta!

Din ochi curgeau lacrimi de sînge,

Deși nu cunoșteau vreo vină,

Plîngea grădina Ghetsimani,

Plîngeau și florile-n grădină!

Iată omul!

Sub cerul asprei primăveri,

Cărarea vieții se sfîșie,

Nu este azi ce fost-a ieri,

Nici trupul mort nu mai învie!

Nici Iuda nu mai dă-napoi,

Vînzarea astfel se-mplinise,

Arginți de sînge și noroi,

Din care soarele murise!

Tăcerea e atît de mare,

Parcă auzi cum crește pomul,

Striga trădarea pînă-n zare,

Chiar fără vorbe: „Iată omul!“

Luminile se prăbușeau în hău

S-au repezit soldații de L-au înlănțuit,

Ca hienele s-au repezit,

Luminile se prăbușeau în hău…

„Cum să înăbuși soarele în carul său?“

Cocoșul va cînta!

 

Petru se-ngrozește

Pentru Domnul sfînt:

– Cît voi fi în viață,

Lîngă Tine sînt,

Merg în pas cu Tine,

Nu Te voi lăsa!

– Lung e drumul, Petre,

Crucea e a Mea,

Pînă sus pe culme

Trebuie s-o port!

(Și ca de zăpadă

Este albu-i tort).

De trei ori de Mine

Te vei lepăda

Și atunci cocoșul

Iată, va cînta!

De la Ana la Caiafa

De L-au purtat de la Ana la Caiafa,

Să-L judece pe Cel nevinovat,

Prea blîndul Iertător n-a vrut iertare,

Ci sub osînda grea El S-a plecat…

„Ce porumbel e fără de păcat?“

Pe cine iert?

 

– Nu vreau cu nimeni astăzi să mă cert –

Spunea Pilat din Pont – pe cine iert?

Cuvîntul vostru este mai presus,

Iert pe Baraba? Dară pe Iisus?

Și despre asta scrie-n Sfînta Carte,

Că pe Iisus L-au condamnat la moarte,

Să nu-I mai afle credincioșii urma…

„Bate păstorul, risipește turma!“

Și oamenii s-au preschimbat în cîini,

Pilat din Pont se spală-nsă pe mîini!

Cocoșul a cîntat!

Întîia oară Petru se-nspăimîntă,

Se leapădă. Cocoșu-ncă nu cîntă;

La fel se-ntîmplă și a doua oară,

Se leapădă cuprins de grea povară;

A treia oară cînd s-a lepădat,

A tresărit… cocoșul a cîntat!

Crucificare

Noaptea se lasă și amurgul plînge

Înveșmîntat în lacrima de sînge

Și Hrist, pe cruce, fără osanale,

Trăiește sfîntul vis al jertfei Sale!

Într-un mormînt

Iar de pe Crucea raiului cel sfînt,

Iisus a coborît într-un mormînt,

Străji I s-au pus la lespedea cea grea,

De teamă că Iisus va învia!

În mormînt, viață

În mormînt viață

Hristoase-ai fost pus,

Totul e de gheață

Soarele-a apus.

În mormînt e, iată,

Mare întuneric,

Luminează însă

Duhul Sfînt, feeric.

În mormînt viața

E de nepătruns,

Frumusețea, Doamne,

Unde Ți-ai ascuns? 

Și ape

Și ape plîngîndu-L în unde,

Șoptesc și izvoare din munte,

Lui Hrist I se stinse făclia…

Și plînge Fecioara Maria!

Și murmură-a jale norodul

Din inimă cîntă Prohodul,

Pe lume-a pierit bucuria…

Și plînge Fecioara Maria!

 

HRISTOS A ÎNVIAT

Și a venit un înger și a deschis tot cerul,

Iar morții din morminte atît, au suspinat,

Erau pămînt din care-odat’ s-au animat,

Atunci doar Hrist din moarte cu slavă

S-a’nălțat

Și n-a mai fost nimica lințoliul de-ntuneric,

A devenit stăpînă lumina pe pămînt,

Că îngerul sfărmase și piatra de mormînt

Și giulgiul curățase din trupul cel mai sfînt!

Acea măreață clipă, unică înviere,

Trecea din Om în oameni din leat și peste

leat,

Și datina creștină de-atunci nu s-a uitat,

În cor cu toții spunem: „Hristos a înviat!“

*Preluat după: Petru Demetru Popescu, Biblia în versuri, București, Editura Crist, 2003.

Petru Demetru POPESCU


[1] V. și „Evenimentul zilei“ de vineri, 06 Aprilie 2012: LEGEA ADOPŢIEI SE SCHIMBĂ DE MÂINE. Copiii vor fi repatizaţi de un soft care verifică compatibilitatea. Autoare:  Cristiana Mazilu

[2] V. „România liberă“ din 25 aprilie 2012: ALINA MUNGIU-PIPPIDI, Regimul ipocriziei, de la avort la proprietatevezi articolRegimul ipocriziei, de la avort la proprietate.


Ecclesia euxina nr. 43/2012

iunie 10, 2013

ACTUALITATEA

 

O lansare de carte în Şcheii Braşovului

 

M-au învrednicit Maica Domnului şi Îngerul meu să particip, pe 10 decembrie 2011, la o lansare de carte la Biserica „Sfântul Niolae” din Şcheii Braşovului. A fost vorba de Viaţa Sfântului  Nicolaedatorată Olgăi Greceanu – „un proiect al ArCuB, al Asociaţiei „Renaşterea Obiceiurilor şi Tradiţiilor” şi al Primăriei Oraşului Otopeni” – după cum aflăm de pe pagina a doua a ediţiei luxoase asumate de Editura „IDACO… dar din har…” şi îngrijite de Iuliana Mateescu.

În privinţa autoarei Olga  Greceanu (1890 –1978), cunoscută de toată suflarea ortodoxă, n-am să amintesc acum decît parcursul ei spiritual culminînd cu pelerinajul făcut în Ţara Sfântă, între 1932 – 1933, în continuarea revelaţiei avute la Torino, dinaintea celebrului Giulgiu. Mărturisirea ei este semnificativă pentru orice intlelectual : „De atunci Biblia mi-a stat mereu deschisă pe masă” şi pilduitoare pentru orice creator, după cum observa Adina Nanu, critic şi istoric de artă: Prin tot ce a pictat şi a scris, Olga Greceanu şi-a manifestat convingerea că expresia supremă a artei plastice este pictura religioasă, însufleţită de cele mai înalte idealuri, pe care le transpune direct prin linii şi culori. Mărturie stau peste timp, cum se ştie, frescele de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, ori frescele din clădirea Sfîntului Sinod, dimpreună cu mozaicurile bisericii Mînăstirii Antim din Bucureşti.

Ca scriitoare, Olga Greceanu a hotărît, după aceeaşi experienţă fiinţială din Israel, că numai amintirea locurilor nu ajunge. Acei paşi ai Fiului lui Dumnezeu trebuie urmăriţi, învăţaţi, pătrunşi, explicaţi, prin istorisirea evangheliştilor. După o istovitoare documentare pe teren, însoţită permanent de rugăciune, a alcătuit, ca un cartograf profesionist, o hartă a locurilor biblice şi a început lucrul la cea mai imprtantă scriere a sa: Dicţionarul Biblic. Cunoştinţele acumulate i-au permis o recunoaştere scrisă din partea Patriarhilor Nicodim Munteanu şi Justinian Marina, ceea ce-i acorda dreptul de a predica din amvon – performanţă  feminină pînă acum unică în Biserica Ortodoxă Română.

Viaţa Sfîntului Nicolae este o carte despre iubitorul de Dumnezeu şi de oameni, Sfîntul Ierarh Nicolae (…), carte lipsită de orice tentă de academism sterp (…) – după cum observă în Cuvînt de suflet (pp. 3-5) coordonatoul lucrării, Arhimandritul Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfîntului Sinod.

Despre autoare, părintele profesor doctor Vasile Oltean va rosti cîteva cuvinte cu valoare mărturisitoare:

Doar Bunul Dumnezeu a mediat posibilitatea de a o cunoaşte pe Olga Greceanu, pe atunci, prin anii 1968-1969, cînd eram foarte tînăr şi abia angajat lucrător la Muzeul Bisericii Sf. Nicolae – Prima Şcoală Românească, iar Domnia Sa depăşea 78 de ani. Solicitată de colectivul de specialişti ai Direcţiei Monumentelor Istorice, în condiţiile în care se restaura Biserica Sf. Nicolae, Doamna Olga Greceanu (căci nimeni nu îndrăznea să-i spună ,,tovarăşa” Greceanu, chiar şi atunci!), oferea indicaţii deosebit de preţioase celor care se apucaseră să restaureze biserica, fără a îndrăzni să se apropie de pictura exterioară din veacul al XVI-lea. (…)

În ciuda impresionantei munci sacrificate pe altarul picturii bisericeşti, găseşte răgazul sufletesc de a scrie, de a se documenta, de a alcătui eseuri literare. Pelerinajele la locurile sfinte le materializează aşezînd cu migală, dăruire şi trăire sufletească în manuscrisele sale păstrate minuţios, nu pentru a le publica, ci pentru a le păstra. Cei care i-au fost apropiaţi ,,au obligat-o” să le tipărească. Nu uşor i s-a smuls acceptul, motiv pentru care multe au cunoscut lumina tiparului post-mortem. Este cazul impresionantei cărţi din 1940 Pe urmele paşilor Tăi, Iisuse, îngrijită într-o nouă apariţie la Editura Idaco (2008) de cea care-i va deveni executoare testametară, Iuliana Mateescu.

Revenind la evenimentul care ne reunise în Catedrala Sfîntul Nicolae – lansarea cărţii dedicate sfîntului al cărui nume, cum precizează Olga Greceanu, semnifică în greceşte „învingător de popoare” – eruditul director al muzeului învecinat lăcaşului de cult mai avea să precizeze:  

Iată-ne acum din nou în faţa unui fapt împlinit, căci numita ,,executoare testamentară” (…) află între manuscrisele bine aşezate spre eternitate în zestrea marii artiste un manuscris de suflet dedicat celui căruia i-a ascultat sfinţenia, din a cărui viaţă şi faptă şi-a alimentat rezistenţa creştină, Marele Sfînt Nicolae al veacurilor III-IV. Parcurgînd textul, constatăm intenţia autoarei de a se apropia de sfinţenia marelui ierarh cu puterea rugăciunii de a i se îngădui s-o facă. Este din nou în pelerinaj, aşa cum a dovedit-o în cărţile de pelerinaj scrise antum. Merge să-l afle pe Sfîntul Nicolae acolo, la Mira Lichiei, în Asia, la el acasă şi apoi îl urmează la Bari, în Italia, dar şi acasă la Bucureşti, la Biserica Sf. Gheorghe, unde se păstrează mîna făcătoare de minuni a Sfîntului. Uzînd de armele documentare ale istoricului, scormoneşte colbul vechilor vremuri şi apelează la mărturiile biografice ale Sfîntului, pe care le prezintă în contextul realităţilor istorice ale timpului său, dar se foloseşte de adînca trăire creştină şi se apropie de mărturiile din viaţa Sfîntului cu pioşenia adevăratului creştin, care vede puterea divină din aureola Sfîntului. Felul în care derulează mărturiile biografice ale Sfîntului Nicolae te face să devii participant la pelerinajul spre aceste locuri care l-au găzduit fizic pe Marele Nicolae. Apoi te aduce acasă pentru a te aşeza în genunchi şi să aduci ruga ta Sfîntului Nicolae, cerîndu-i ajutor neputinţei tale. (…)

Portretul inspirat pe care i-l face sfîntului Olga Greceanu în cartea pe a cărei primă filă de manuscris a caligrafiat titlul complet VIAŢA SFÎNTULUI MARELUI IERARH NICOLAE, alături de precizarea scrisă azi, 5 Decembrie, 1955, trebuie redat fără comentarii:

Pentru mine, Sfîntul Nicolae se bucură de un cult special, pentru că este patronul casei noastre, soţul meu, inginerul Greceanu, purtînd numele Sfîntului (…) Sfîntul nu era numai păstor sufletesc, ci şi un păstor prevăzător pentru traiul material al turmei sale. Purta tuturor de grijă şi cu deosebire săracilor şi nevoiaşilor. Din mărinimie, s-a făcut părintele orfanilor şi mîngîietorul întristaţilor (urmează aici un citat din Acatistul Sfîntului Nicolae – nota M. F.)(…) Dar păstoria duhovnicească rămîne cea mai puternică şi nu se rezumă numai la timpul lui, ci a fost un exemplu de trăire creştinească şi de preoţie pentru toate timpurile. Nu numai că în Sinodul de la Niceea Sfîntul Nicolae a participat la formularea dogmelor creştineşti, sau la compunerea Crezului pînă la… „şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă Făcătorul…” , restul Crezului fiind împlinit în anul 381 (…), dar este numit: „vărsător de mir de mult preţ la toată lumea, cap sfinţit, întăritor al Ortodoxiei, insuflat de suflarea Duhului Sfînt, grai al dumnezeieştilor cuvinte, părinte şi învăţător, conducătorul celor orbi, icoana Bisericii, Cel ce minunează pe îngerii din cer pentru credinţa lui, Cel cu care se laudă apostolii şi proorocii, Cel ce împreună locuieşte cu îngerii, asemănător în credinţă cu Marele Vasile şi Ioan Gură de Aur, primitor mai dinainte al cunoştinţei lui Dumnezeu, împărţitor al bunătăţilor lui Dumnezeu, luminoasă vistierie a creştinătăţii, aducerea de roadă a pomilor celor duhovniceşti, timpan ce aduce sunet de versuire dumnezeiască, bucium bine sunător, trîmbiţa Sfintei Treimi, bun cîrmuitor, săltător împreună cu îngerii, veselitor împreună cu arhanghelii, Israel cel nou, porumbelul Domnului, al doilea Moise, tablă duhovnicească, întunecătorul nedreptăţii, îngrăditor al gurilor celor defăimători de Dumnezeu, lumină aprinsă cu dumnezeiască văpaie, aur de Dumnezeu lămurit, mărgăritar luminos, învăţător al închinării Creatorului în Treime, pom răsădit de îngeri…” (p. 9 şi pp. 37-38).

Pr. prof. dr. Ioan Chirilă, decanul Facultăţii de Teologie din Cluj-Napoca, spunea, între altele:

Olga Greceanu a avut o viziune cîndva, la un 6 decembrie, la onomastica soţului ei pe care l-a iubit mult şi aceasta i-a inspirat cartea despre Sfîntul Nicolae. În plus, a simţit dorinţa de a-l mărturisi pe acest mare Ierarh ca luptător pentru triumful adevăratei credinţe şi totodată ca făcător de minuni, chiar şi-n zilele noastre, după cum se vădeşte prin mîna sa dreaptă aflată la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou din Bucureşti. (…)

Cartea Olgăi Greceanu are cîteva merite incontestabile. Mai întîi este foarte bine documentată, căci nu numai mărturiile scrise au fost consultate, ci autoarea a făcut şi un pelerinaj la Mira Lichiei, spre a cunoaşte mediul în care a trăit Ierarhul Sfîntul Nicolae, cel care la 325 a decis să-şi cureţe eparhia de capiştile idolilor – care au dobîndit simplă valoare culturală, de vestigii istorice rămase pînă astăzi. Cartea mai este şi mărturisitoare, căci nu pune accent pe atitudinea faţă de Arie (de unde se trage „indicatorul” Sfîntului Nicolae!), ci vrea să evoce doar chipul blîndeţii, al omului echilibrat, cu vorba calmă. Cartea mai are şi calitatea de arhegrafie – Viorel Popescu a încercat la noi acest gen de scriere – ca un dicţionar ce-şi propune să pună modelele în faţă, convingătoare, aşa cum s-a vădit autoarei din acea noapte de 6 decembrie. Semnificaţia numelui Nicolaus e de biruitor al neamului, cartea Olgăi Greceanu înseamnă hagiografie, iar Şcheii Braşovului înseamnă biruinţă şi mărturisire a credinţei ortodoxe. (…)

La rîndul său, Arhimandritul Policarp Chiţulescu, în calitatea sa de coordonator al cărţii şi de prefaţator (titlul exact al paginilor sale este Cuvînt de suflet), a arătat că fiecare operă publicată semnată de Olga Greceanu este o biruinţă. Scriitoarea reprezintă un neam oprimat, marginalizat. Astăzi sîntem invadaţi de nonvalori care degradează omul. Doamna Iuliana Mateescu este o ucenică a Olgăi Greceanu fiindcă a trudit mult pînă a tipărit Dicţionarul biblic şi cartea de faţă. Dacă lansarea la care luăm parte se face în această Biserică, nu este întîmplător: aici a funcţionat prima şcoală românească, aici este un centru de credinţă ortodoxă, aici a hotărît Constantin Brîncoveanu să se retragă, de aceea a cumpărat proprietăţi pentru două dintre fetele sale, fiind conştient de dizgraţia turcilor. (…)

Viaţa Sfîntului Nicolae a fost scrisă pe la 1950, cînd sovietizarea era în toi; de aceea e o mărturisire, e o durere exprimată în cuvinte. Nu e o povestire naivă, ci e documentată în biblioteci din  Occident şi în Grecia, unde sînt încă vii minunile Sfîntului. Cartea se bucură, cum o să vedeţi, de bune condiţii grafice (…)

Două scurte intervenţii a avut Iuliana Mateescu, directoarea Editurii „IDACO …dar din har…” din Otopeni şi preşedinta Asociaţiei Renaşterea Obiceiurilor şi Tradiţiilor, care a mulţumit celor implicaţi în demersul editorial al cărui rod a fost înfăţişat cititorilor, nominalizînd pe Mihaela Păun şi pe Silviu Constantin – acesta din urmă fiind primarul oraşului Otopeni, care a organizat şi sponsorizat întreaga noastră deplasare de suflet şi ne-a însoţit cu modestia ce înnobilează pe adevăraţii mecenaţi ai zilelor noastre.

Nu pot încheia evocarea momentelor trăite la 10 decembrie 2011 fără a face o menţiune specială grupului psaltic Tronos al Catedralei Patriarhale, condus de pr. diacon Mihail Bucă. Acesta a presărat luările de cuvînt cu înălţătoare armonii vocale adecvate apropierii Naşterii Domnului Iisus Hristos, încheind – aş zice  programatic – cu vechiul cîntec Mugur, mugurel: (…) Mugur, mugur, mugurel / Ia fă-te mai măricel (…) / Bate-i, Doamne, pe ciocoi / Cum ne bat şi ei pe noi! / Bate-i, Doamne, nu-i lăsa / Că ne-au secat inima…    

                                                                                         Mihai Floarea  

Fenomenul Valea Plopului

 

După reuşita în plan spiritual a Revoluţiei anticomuniste din 1989-1990, în România au apărut oameni treji care au modificat mentalitatea generală amorţită, şovăielnică şi (semi)clandestină faţă de Biserică. „Popii“ cei „inculţi“ şi „duşmănoşi faţă de cuceririle poporului muncitor pe calea luminoasă a socialismului“ li s-au dezvăluit în adevărata lumină tuturor celor care aveau la acea dată, din mila lui Dumnezeu, solzii desprinşi de pe ochi. Au urmat acestei vederi minunate desfundarea grabnică a urechilor de cîlţii ideologici şi – mai important decît orice – încălzirea inimii la Cuvîntul biblic. Aceşti deschizători de drumuri, cu predilecţie intelectuali, au simţit ardent actualitatea îndemnului de odinioară datorat patriotului Andrei Mureşianu: Preoţi cu crucea-n frunte! (…) Cu alte cuvinte, s-a produs, fără vrerea iniţiatorilor din umbră ai revoluţiilor estice, trezirea la viaţa socială a creştinismului tradiţional. Aşa au început nenumăratele restaurări şi înfiinţări de biserici; iniţiativele şi actele misionare; conferinţele şi „serile“ filocalice (cele bucureştene, de la Darvari, au trecut deja în legendă); editarea revistelor şi a altor publicaşii creştine; amplele pelerinaje la locurile sfinte din ţară şi de peste graniţe etc.

În această emulaţie generală, s-a vădit fără putinţă de tăgadă vocaţia paşnică, darnică, ospitalieră a străvechiului neam traco-geto-dac creştinat, conform tradiţiei, de către unul dintre Apostolii cei dintîi chemaţi, anume de Andrei, fratele lui Simon (Petru). Am numit acest imbold ontologic fenomen, după modelul publicistic „fenomenul Piteşti“ (pe care l-am descris şi l-am analizat oral ori în scris, de nenumărate ori, în circumstanţele ce mi s-au ivit pînă în prezent), întregind sintagma cu toponimicul unde a luat fiinţă o tipică şi exemplară mişcare spirituală, anume la Valea Plopului. Inima îndrăzneaţă dublată de gîndirea profundă, veritabil misionară, care a făcut cu putinţă naşterea şi perpetuarea acestui fenomen este părintele Nicolae Tănase.

N-am obişnuinţa panegiricelor şi mi-e ostilă lustruirea de sine, intuită de Mihai Eminescu în celebrele versuri ale Scrisorii I. În plus, cine are nevoie de informaţii suplimentare despre Pro Vita, Valea Plopului ori despre părintele Nicolae Tănase le poate afla cu uşurinţă căutîndu-le pe internet. Aici vreau să scriu altceva, fiind probabil în asentimentul celor prezenţi în sala Teatrului „Ion Creangă“, fostă „Rapsodia“, de pe cîndva celebrul Lipscani: în seara de Duminică, 18 decembrie 2011, am luat parte la un spectacol a cărui coloană vertebrală au constituit-o o parte dintre copiii părintelui Nicolae Tănase, şcoliţi de dascăli cu har de la Valea Plopului. N-am venit să cerem, am venit să dăm – ar putea fi mottoul acestei manifestări de suflet, care a stîrnit nu numai ropote de aplauze încurajatoare, cum a spus, la un moment dat, Dan Puric, pe post de prezentator (poate un picuţ mai obosit decît mi-l imaginasem vizionînd pînă acum doar postările de pe internet, ori – ferească Dumnezeu! – aflat în pragul manierismului), ci şi lacrimi de bucurie fremătătoare, autentică, aşa cum toate spectacolele de mare ţinută le pot produce. Desigur, mesajul specific perioadei – colindele tradiţionale, apropierea vacanţei de iarnă, nerăbdarea sărbătoririi Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos etc. – a contribuit semnificativ la emoţia ce m-a încercat, chiar dacă drastic diminuată, aflat fiind pe ultimul rînd, printre foşgăielile şi tîrşîielile indescriptibile ale unor creştini cam rătăciţi pe cărările prea înguste pentru ei ale codului bunelor maniere… Însă autenticitatea trăirii pe o scenă veritabilă din partea acelor copii de 7-18 ani, îmbrăcaţi cu veşminte imitînd epoca regatului lui Irod (pentru mica piesă de teatru religios), ori cu straie tradiţionale româneşti (pentru corurile „mic“ şi „mare“) nu putea să nu mişte inimile şi minţile celor prezenţi decît dacă ar fi fost de piatră! Scriu cu mîna şi acum tremurîndă pe tastatură: fiorul vestirii strămoşeşti a Naşterii Domnului respira prin fiecare por al micilor mesageri poposiţi de la Valea Plopului/Screzii pe o scenă de teatru din capitală.

Cînd cineva dintre spectatori, spre sfîrşitul veritabilului tur de forţă al micilor protagonişti (peste cincisprezece colinde şi cîntece adecvate marelui eveniment creştin pentru care ne pregătim), a cerut să fie luminată întreaga sală, ca să ieşim din noaptea anonimatului – specific, altminteri, spectacolelor obişnuite –, aproape c-am aprobat adjectivarea hiperbolică a lui Dan Puric: „e genială ideea!“ S-a produs atunci un incredibil feed-back: fenomenul Valea Plopului a pulsat cu adevărat viaţă prin toate atriile şi ventriculele celor trei inimi despre care vorbea un părinte de la Frăsinei, evocat, la un moment dat, de către Dan Puric. În acel moment minunatul „dar din har“ făcut de purtătorii de cuvînt ai misiunii exemplar săvîrşite, de aproape două decenii, de către părintele Nicolae Tănase s-a ivit simţirii şi raţiunii mele în toată splendoarea lui. Îmbrăcat în cuvinte, fenomenul Valea Plopului – căci despre el este vorba, în definitiv – ar putea suna astfel:

Luptînd cu toate nevoile materiale, noi, copiii de la Valea Plopului şi de la Valea Screzii, îngrijiţi fiind de părintele (cuvîntul trebuie luat şi în sens propriu!) Nicolae Tănase, am venit să vă scoatem măcar pentru două ore din secţia de reanimare pe voi, orăşeni dedulciţi la toate cele ale trupului, dar agonizînd sufleteşte; am venit, dară, să vă deconectăm de la aparatele care vă ţin în viaţă, suferinzilor de „infarct duhovnicesc“ (cf. Dan Puric, citîndu-l pe acelaşi părinte Ghelasie de la Frăsinei). Fie ca apropiata sărbătorire a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care a schimbat lumea, să vă dea imboldul de a vă schimba viaţa, luîndu-vă în serios menirea creştinească, mîntuitoare.

Drept încheiere nu cred că pot găsi cuvinte mai potrivite decît cele rostite de nonagenarul dr. Iosif Niculescu, la una dintre minunatele seri organizate la sediul Fundaţiei Creştine „Părintele Arsenie Boca“ din Bucureşti: Valea Plopului este răspunsul românesc pentru Europa la întrebarea dacă va mai exista creştinism sau nu (citat din memorie).  

Mihai FLOAREA

Bucureşti, 19 decembrie 2011

  

ESEURI

 

Despre transcendent

 

Înainte de a încerca să vedem care sînt sensurile pe care le are termenul transcendent, vom face o scurtă incursiune în filologie (etimologie şi semantică) pentru a înţelege de unde vine acest termen şi alţi termeni derivaţi din el. Cuvîntul transcendent este de origine latină şi are îneţelesul general de a trece dincolo sau a trece peste, fiind format din prefixul trans- (provenit din vechiul transeo = a trece) şi verbul scondo = a se sui, a urca. Cuvîntul pare să fi fost folosit în creştinism în perioada medievală, în teologia scolastică, deşi nu se găseşte la Toma din Aquino. După unele surse, termenul transcendent a fost folosit prima dată în 1395 de către Christine de Pisan, scriitoare şi istoric, după care din ce în ce mai frecvent de unii teologi catolici şi filosofi apuseni[1].

În teologia ortodoxă, cuvîntul nu apare decît mai tîrziu şi din cauza faptului că teologia răsăriteană foloseşte ca bază limba greacă în care termenul există ca hiper, cu sensuri multiple

ca: deasupra, dincolo, foarte etc., mai ales în cuvintele compuse hiper archios = superior principiului, hiperousia = dincolo de esenţă etc.

În genere, în teologie termenul separă cosmosul sau lumea ca fiind imanente (din in şi maneo = a rămîne) de creatorul ei Dumnezeu care e transcendent, de unde şi termenul – transcendenţa lui Dumnezeu sau a Divinităţii.

Din aceleaşi rădăcini s-a format şi termenul transcendental (folosit mai ales de Kant şi filosofi) care se referă la Numele divine, definind atributele sau calităţile prin care Creatorul este denumit în univers.

Din veşnicie Dumnezeu este transcendent, dar termenul nu capătă sens deplin decît odată cu creaţia lumii, care este imanentă. În Vechiul Testament s-ar putea spune că Dumnezeu iese din transcendenţă, fără s-o părăsească (încă un paradox) odată cu acel „fiat lux”, care totuşi nu se petrece în timp, ci atemporal. Faptul apare mai evident la începutul Evangheliei lui Ioan care spune: Întru început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnzeu şi Dumnezeu era Cuvîntul… Sensul acestui întru început (en arhé; in principio) era deci principial, nu temporal. Ieşind din transcendenţă, în mod paradoxal, pentru că El rămîne transcendent, Dumnezeu se manifestă atunci cînd Ioan spune: Întru El era Viaţa şi Viaţa era lumina oamenilor (In 1.1).

Transcendentul sau transcendenţa sînt termeni care se referă la lumea divină, care e deosebită de imanent sau imanenţă, deci de lumea creaţiei, cu cele trei niveluri = corporal, subtil şi spiritual. Între cele două lumi este evident o comunicare, mai ales dinspre transcendent spre imanent prin teofaniile divine sau prin revelaţiile Lui. Şi de la uman la divin se poate comunica, dar numai prin îndumnezeirea omului, al cărei sens nu depăşeşte decît rareori limita imanentului, rămînînd în domeniul spiritual (sfinţenie).

După cum se spune şi în Noul şi în Vechiul Testament, Dumnezeu nu Se arată, nu-I putem vedea faţa. Dar putem auzi glasul Său, care este Cuvîntul însuşi. În Vechiul Testament Dumnezeu comunică cu Moise, profetul Lui, prin glasul Său şi prin simboluri cum sînt „Rugul Aprins” sau „Spatele” Său, ca şi prin Tablele Legii, care sînt Cuvîntul Său pentru lumea veche. În Noul Testament transcendentul coboară chiar prin întruparea Fiului Său, simbolizată în Evanghelia lui Ioan de Cuvîntul divin: Întru început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul (In 1,1). Tot în Noul Testament Dumnezeu comunică prin glasul Său şi prin Duhul Sfînt la Botezul lui Iisus; prin glas şi prin Lumina increată la Schimbarea la Faţă, ca şi prin lumina Focului Sfîntului Duh la Rusalii.

În continuare, comunicarea divinului cu imanentul se face doar prin epifanii ale Fecioarei Maria, ale unor sfinţi sau prin angelofanii. Totuşi, teologul rus părintele S. Bulgakov spune: Revelaţia lumii superioare, transcendente, se săvîrşeşte prin mit, care reprezintă acele scrieri prin care această lume se înscrie în conştiinţa imanentă, proiecţia ei în imagine. În mit se constată întîlnirea lumii imanente, a conştiinţei umane, cu lumea transcendentă, divină; însă transcendentul, părăsindu-şi propria natură, devine totodată imanent, iar imanentul se deschide, simţind în sine pătrunderea transcendentului.[2]

Tot S. Bulgakov, ca să facă distincţia între religie şi filosofie, spune: Şi în cazul înrudirii lor rămîne o diferenţă radicală între filosofie şi religie; ultima se întemeiază pe revelaţia transcendentului, pe trăirea Divinităţii. Această trăire este calitativ alta decît cea din filosofie, fiindcă nu există sub formă de concepţie teoretică, ci concret, ca o concepţie de viaţă, ca experienţă spirituală, iar dogmele sînt expresia acestei experienţe.[3]

Trecînd la sensul transcendentului la Sfinţii Părinţi sau la unii teologi contemporani, se constată o extindere a sensului transcendent-imanent în teologia negativă a Sf. Dionisie Areopagitul (sec. IV-V), care face deosebirea între Dumnezeu ca Fiinţă şi Dumnezeu ca Non-

Fiinţă, primul termen referindu-se la manifestarea creatoare a Fiinţei, iar al doilea la posibilitatea de nemanifestare. Unul dintre comentatorii contemporani ai lui Dionisie, englezul Anrew Louth (trecut la ortodoxie), spune: În Teologia Mistică, pe măsură ce se trece dincolo (hiper) de concepte şi simboluri, se ajunge în „prezenţa” lui Dumnezeu, o prezenţă ce seamănă cu absenţa, de vreme ce s-a trecut dincolo de puterile înţelegerii.[4]

Un alt teolog contemporan, părintele S. Bulgakov, spune: Dionisie indică neabătut natura transcendentă care întrece orice esenţă (hiperousia) a Divinităţii (…) Aici a-privativ cedează locul lui hiper, adică metodei negaţiunii (…) Căci Dumnezeu are cu prisosinţă şi supraexistenţă (proeῗnai şi hipereῗnai) care întrece orice existenţă.[5]

Poate şi mai limpede se exprimă un alt teolog rus contemporan, Paul Evdokimov, spunînd: Întunericul nu are sens privativ, el este supraabundenţă de lumină, el exprimă transcendenţa dumnezeiască faţă de orice lumină.[6]Acelaşi teolog exprimă paradoxal trecerea de la catafatic la apofatic spunînd: Dumnezeu transcende propria Sa Transcendenţă.[7]

Vorbind în continuare despre Sf. Maxim Mărturisitorul, care este un reprezentant recunoscut al catafaticului, S. Bulgakov nu ezită să spună că, poate sub influenţa lui Dionisie, el a susţinut şi transcendenţa aspectului apofatic al lui Dumnezeu (hiperousia) asupra aspectului său catafatic.

Trecînd peste alţi Părinţi ortodocşi, S. Bulgakov se opreşte la Grigorie Palama, care spune că dacă esenţa (ousia) corespunde Fiinţei transcendentale a lui Dumnezeu, energia este manifestarea lui în lume[8]. În acest mod, prin manifestarea harului increat ca energie creată, transcendenţa lui Dumnezeu se manifestă în imanent. Faptul arată că, chiar dacă există o separare netă între transcendent şi imanent, aceasta nu e absolută.

Fără să intrăm în detalii, în Occident problema transcendenţei apare în Evul Mediu, însă abia la scolastici şi mai ales la Meister Eckhart, aproape contemporan cu Palama. Făcînd o distincţie între Dumnezeu (Got) şi Dumnezeire (Gotheit), dominicanul crede că apofaticul Gotheit transcende Fiinţa propriu-zisă, folosind însă termenul űber (supra): Cînd spun că Dumnezeu nu era o fiinţă, ci era deasupra (űber) Fiinţei, eu nu i-am contestat Fiinţa; dimpotrivă, eu i-am atribuit o Fiinţă mai înaltă. Pentru Eckhart ca şi pentru Sf. Thoma şi pentru toată scolastica, ideile lucrurilor create sînt în Dumnezeu, act pur, ca şi în exemplarul lor etern: nici diferite de Dumnezeu, nici diferite una de alta. Teologia apofatică a lui Eckhart pare să meargă şi mai departe cînd vorbeşte de Nimicul (das Nichts) care depăşeşte Totul[9].

Un alt gînditor al transcendenţei, mai aproape de Renaştere decît de Evul Mediu, este cardinalul Nicolaus da Cusa (1401-1469). Lipsit de ierarhii obiective, dar instituit în fiecare din elementele sale printr-o legătură intimă cu transcendentul, universul lui Cusanus nu mai este scalar, ci radiază din Unul şi converge spre el.[10]Într-o lucrare mai tîrzie (De pace fidei), Cusanus afirmă: Dumnezeu, drept creator, este şi unul şi treimic; fiind infinit, El nu e nici unul nici treimic; nici nimic din ce se poate spune despre El. În sine, El este El însuşi inefabil şi transcendent la tot ce poate fi numit sau spus.

În continuare, deşi nu vom vorbi despre transcendent la filosofi, vom aminti totuşi de Im. Kant, care recunoaşte existenţa unui „lucru în sine” (das Dich an Sich – noumen în limba greacă); el crede că acesta nu poate fi cunoscut cu ajutorul raţiunii şi minţii omeneşti. El foloseşte totuşi termenul „transcendental” pentru anumite atribute sau categorii (în sensul aristotelic), care definesc calităţile maxime ale unor atribute ale imanentului ca atribute divine cum ar fi Adevărul, Frumosul, Binele, Dreptatea etc.

Venind acum la unii teologi contemporani, mai ales din emigraţia rusă, de care am mai amintit, ne vom opri la Vladimir Lossky şi la John Meyendorff, care se ocupă de transcendenţă. Astfel, V. Lossky nu admite transcendenţa pură pentru că nu-L putem concepe pe Dumnezeu drept cauza transcendentă a universului, deoarece ideea însăşi de cauză o implică pe aceea de efect. El admite totuşi calea negativă (apofatică), care este o încercare de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu în ceea ce El este, ci în ce nu este. 

Cît despre John Meyendorff, el spune că Teologia răsăriteană n-a recurs niciodată la ideea unui „supranatural creat”, ceea ce îi dă Dumnezeu prin harul Său este viaţa dumnezeiască necreată, îndumnezeirea.11

Multe referiri la „transcendent” se întîlnesc în cărţile gînditorului francez René Guénon. Astfel, în Stările multiple ale Fiinţei, el spune: nu putem vorbi de o multiplicitate numerică (…), ci de o multiplicitate de ordin „transcendental”, folosind termenul în sensul unei caracteristici aparţinînd creaţiei spirituale, cum este aceea a îngerilor. În altă parte, referindu-se la sine („le Soi”), el îl numeşte „principiu transcendental”. Cît despre Unitatea divină, Guénon o numeşte Unitate metafizică sau transcendentală, socotind-o un atribut coextensiv Fiinţei Universale. Termenul „metafizică” face deci parte din atributele transcendentale („meta physica”), el poate fi aplicat stărilor informale cum sînt îngerii, dar nu Fiinţei propriu-zis (ca Principiu) care este transcendentă faţă de aceştia. Doctrina metafizică pură nu se preocupă de diferitele teorii ale cunoaşterii aşa cum le văd filosofii. Astfel, doctrina scolastică a Fiinţei se referă metafizic la Fiinţă şi nu la ce o depăşeşte, la Non-Fiinţă12. De asemenea, în Simbolismul Crucii, R. Guénon face o diferenţă între „omul primordial” sau omul din paradis şi „Omul Universal”, care reprezintă fiinţa totală, incondiţionată şi transcendentă13. Tot el, într-un alt volum intitulat La Grande Triade, referindu-se de data aceasta la civilizaţiile extrem orientale (în special la cea chineză veche), găseşte două tipuri de om spiritualizat: omul veritabil şi omul transcendent. Primul corespunde omului paradisiac care a atins plenitudinea stării umane, iar celălalt omului îndumnezeit, care a ajuns la realizarea totală a „identităţii supreme”, adică la „asemănarea” cu divinul (de pildă Melchisedec în tradiţia creştină)14.

Unul dintre cei mai apropiaţi urmaşi ai lui R. Guénon (deşi ulterior s-a separat de el) a scris o carte capitală despre Unitatea transcendentă a religiilor, în care afirmă că la nivelul transcendentului, deşi cu unele nuanţe, toate marile religii sînt foarte apropiate, dacă nu identice. Ceea ce le diferenţiază este limbajul şi mai ales nivelul imanenţei la care principiile transcendente asemănătoare se diferenţiază, adaptîndu-se la structura diferită a marilor civilizaţii prin morală, ritualuri, viaţă socială etc.15

O viziune complexă despre transcendent are şi teologul român contemporan părintele Andrei Scrima. Nu trebuie, după A. Scrima, să privim „transcendenţa doar ca o limită despărţitoare între imanenţa creaţiei şi transcendenţa divină. Dumnezeu poate comunica cu creaţia şi în special cu umanitatea, prin „revelaţie”, în special ca act întemeietor de religii. Vorbind despre actul revelator al transcendenţei, părintele Scrima spune: Elementul central în revelaţie este această deschidere a transcendenţei, pe care o putem numi Dumnezeu, spre cel ce primeşte revelaţia, pe care-l putem numi umanitate (…) Iar acest element apare dinlăuntrul ei ca fiind în mod necesar „Cuvînt” (în arabă Kalám)16.

Dar după A. Scrima transcendenţa se poate coborî şi în om, şi anume în inima lui (în sensul spiritual al inimii). Vorbind despre „poarta inimii”, A. Scrima se referă la ceea ce spune Iisus: Eu sînt poarta. De va intra cineva prin Mine, se va mîntui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla (In 10, 9). Dacă cerul este locul unde se află ascunsă, dar disponibilă, prezenţa lui Dumnezeu, deci transcendenţa Lui, nu e mai puţin adevărat că inima omului, în care îşi face loc prezenţa tainei lui Dumnezeu, poate deveni un „loc” (topos) al transcendenţei. Inima în deschiderea ei permite accesul fiinţei la cele trei lumi şi integrarea lor, dar poate totodată, depăşind acest aspect, comunica cu transcendenţa, cu Dumnezeu care este în ascuns.17.

Într-un alt pasaj, vorbind despre Melchisedec, A. Scrima spune: El ţine de o poziţie transcendentă faţă de istoria sfîntă şi citează din Apostolul Pavel: El este fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavînd nici început al zilelor, nici sfîrşit al vieţii, făcut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu, el rămîne preot în veac (Evr. 7,3).

Iată cîte aspecte poate semnifica transcendenţa în teologie. Dar tema este vastă aşa că nu o putem cuprinde într-un eseu.

Florin MIHĂESCU

 

[1]1John Meyendorff, Sf. Grigorie Palama şi mistica ortodoxă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 96.

[1]2 Cf. René Guénon, Stările multiple ale Fiinţei.

[1]3 Cf. René Guénon, Simbolismul crucii.

[1]4 Cf. René Guénon, La Grande Triade.

[1]5 Cf.  Fr. Schuon, Unitatea transcendentă a religiilor.

[1]6 A. Scrima, Experienţa Spirituală şi Limbajele ei, Bucureşti, Humanitas, 2008

[1]7 Ibidem, pp. 69-71

 

 

OVOIDUL  BRÂNCUŞIAN

 

 

 

În anul 1907, în care Brâncuşi ajunsese un maestru recunoscut al stilului clasic – mimetic, studiat atât în şcolile parcurse la Bucureşti cât şi la Paris, dar în ale cărui realizări el nu vedea decât ”cadavre”, an în care avea să creeze operele ”cotiturii” (după cum le-a numit Petru Comărnescu) a pornit la drum şi cealaltă inovaţie a imaginilor sculpturilor lui: Forma Ovoidă. O formă care, după cum a remarcat Sidney Gaist, avea să îl urmărească patruzeci de ani de atunci în colo. În această formă mai toate operele lui aveau ori să izvorească ori să sfârşească, iar Brâncuşi ajungea la ea printr-o şlefuire ca o mângâiere omenească sau o netezire de ape, cum visase în copilărie când adunase pietre din vadul Bistriţei “pâna i se rupea săcuiul”. Astfel, după cum a recunoscut Mario de Micheli, se producea “la compressione della forma verso l’interno, la concentratione dell’energia plastica dentro un nucleo chiuso, compato”1. De fapt, era o înaintare către nucleul lipsit de asperităţi, şi de acel ”buruieniş” de care vorbise Henry Moore2.

     În simplitatea şi puritatea ei, imaginea brâncuşiană capătă nu numai netezimea unei blândeţi nemaicunoscute până atunci, dar şi o mlădiere către înăuntru precum arcuirea valurilor sau a scrierii japoneze. Era o “curgere” a liniilor, a volumelor, unele dintr-altele şi unele cu altele, într-o mişcare adesea ascunsă, care le articula. Individual, ele se abstractizau până la semnul grafic şi deabia recogniscibil, al realităţii din care proveneau, iar împreună se întreţeseau şi se acordau până când totul devenea un dans curb, nemaioprit. Măiastra, în beţia înălţării ei spre înalt se subţia şi se preschimba într-un simplu zbor nestăvilit. Muza adormită îşi stingea tot mai mult trăsăturile şi expresivitatea în luciul de mai târziu al Începutului lumii, ou “cucuiet” deabia atingându-şi soclul şi pregătindu-se să nască, să nască întregul univers: mai întâi Nou născutul şi Primul ţipăt, însăilare a unui zvâcnet, însemn al unei prime, mărunte izbucniri de viaţă în perfecţiunea fără fisură a ovoidului primordial. Afecţiunea celor Trei pinguini, a treimii lor de o aceeaşi fire sau fiinţă de marmură albă se preschimbă în întruparea celor Doi pinguini: mama-pământ şi fiul ei, creaţiunea, sau, ca în icoana Maica Domnului cu Pruncul. Îmbrăţişarea îi alătura până aproape de contopire şi abstracţiune. Bucuria şi tandreţea formei ovoide învăluiau tot mai mult ”obiectele”  brâncuşiene, alungind rotunjimea capetelor Domnişoarei Pogany şi a ochilor ei imenşi precum şi a altor capetele: al  Danaidei, al lui Narcis sau Prometeu şi a.m.d.. Dar şi mâna (sau mâinile) Domnişoarei Pogany ce se prefiră pe lângă obraz sunt un oval alungit ca o tulpină de plantă.

 

Această mână, rămasă în 1920 în desene, din marmură galbenă i-a fost trimisă în dar lui John Quinn, ca să o aşeze pe biroul lui de lucru.

 

     Tot astfel, trupul Ledei, din acelaşi an, sau al Focei (Miracolul) se înălţa discret dintr-un ovoid, unul dintre cele mai desăvârşite ovoide, deopotrivă trup feminin şi bulb de floare fiind Torsul de tânără  din onix de mai târziu. Dar desigur, dintre cele mai depline ovoide ale operei lui, sunt şi Negresa blondă, din aceiaşi perioadă Eileen, Nancy Curnard şi alte capete de femei, la care tandreţea  s-a întreţesut cu năstrusnicia.

      Împreună cu Începutul lumii, ovoidul cel mai simplu dintre toate, este însă fără îndoială şi Peştele, cel mai asemănător cu racheta cosmică străbătând spaţiul. Făptură acuatică, el pluteşte orizontal şi nesfârşit în apele de deasupra unei oglinzi metalice, rotitoare. Şi când capătă proporţii uriaşe, singur, pe tamburul piedestalului său, devine cu demnitate Peştele Rege. El e totodată însemn hristic (ICHTIS), însemn de recunoaştere a primilor creştini între ei. Ovoidul sacralizat şi-a regăsit împlinirea străveche, uitată, în care însă perfecţiunea realizării îi conferă o modernitate neaşteptată. “Eu vin de departe” a spus Brâncuşi, repetând cu obstinaţie: “însă pe atunci nu se cunoştea lucrul de atâta precizie până la capăt, cum fac eu astăzi”.3

      Intercalat apoi unor structuri alambicate, striaţii sau rotiri de şurub, uriaşa statuie a Regelui Regilor, cu coroana lui de nuferi pe cap ca a unui Spirit al lui Buddha, în mijlocul atelierului s-a înfiripat ca o apariţie fantastică, halucinantă urmând să fie aşezat în Templul eliberării al Maharajahului din India, unde însă nu a mai ajuns niciodată.

      Pe de altă parte, ochii alăturaţi rotund pe lintoul Porţii sărutului a ansamblului de monumente ale recunoştinţei de la Târgu Jiu, au crescut pe stâlpii care îi susţin: Soare şi Înţelepciune a Iubirii care ar trebuii să domine toată existenţa noastră de la venirea Domnul Hristos în coace. Masa de taina a tăcerii, cu care se începe întregul traseu al Căii Eroilor spre Coloana rugăciunii fără sfârşit s-a restrâns închizându-se într-un cerc.

      După un parcurs lung şi atât de diferit, ovoidul brâncuşian şi-a împlinit în sfârşit traiectul.

Nina STĂNCULESCU

 

[1] Mario de Micheli, Constantin Brancusi, Fratelli Fabbri Editori, Milono 1966

2Henry Moore on Sculpture, Mc Donald, Londra 1966,  pag. 64

3Carola Giedion Welcker Constantin Brancusi, Ed. du Griffon, Noisatel,  Elvetia 1958, cap. Le mythe et les  Temps modernes, pag. 40

 

PERSPECTIVE CRITICE

Printre cei chemaţi

Motto: (…) O a patra categorie [de oameni prezenţi la un cenaclu]e bine să-i numim magnifici (…)[sau] chemaţi (şi la propriu şi la figurat)(…)

Petru Demetru Popescu

 

Este un dublu privilegiu pentru semnatarul acestor rînduri mai întîi de a fi putut parcurge cele aproape 350 de pagini – graţie lui Petru Demetru Popescu însuşi, autorul lor, care nu numai că mi le-a semnalat, dar chiar mi le-a pus la îndemînă – ale cărţii intitulate Poemul dispăruţilor prieteni. Scriitori care au rămas (Bucureşti, Editura PACO, 2011) şi al doilea de a scrie despre această apariţie editorială.

Purtînd drept motto versul retoric-interogativ formulat de Nichifor Crainic Unde sînt cei care nu mai sînt?…, volumul se înfăţişează agreabil lecturii, fiindcă, fără a se coborî la literatura de consum, are totuşi calitatea de a comunica fiecărui cititor cîte ceva din ceea ce el se aşteaptă să afle dintr-o carte de evocări –  calitate a scrierilor menite să dăinuie. Astfel, cel preocupat de istoria „obsedantului deceniu“ poate afla cîteva repere necesare conturării unui tablou veridic; pedagogul se împărtăşeşte din atmosfera lecţiilor de odinioară, desfăşurate fără încorsetarea „itemilor“ preluaţi între timp de aiurea, de dragul unor forme fără fond;istoricul şi criticul literar îşi pot completa fişele referitoare la cutare sau cutare autor; pasionatul de literatură (dintre toţi, el pare să aibă cel mai mult folos) se poate delecta cu pagini aparţinînd, indiscutabil, unui profesionist: prozator şi autor de versuri, multe dintre ele aflate deja în manualele şcolare; chiar şi iubitorul de mondenităţi găseşte detalii despre personalităţi cunoscute doar din filme şi cărţi…

Trecînd de la aceste generalităţi la structura cărţii, o primă observaţie cantitativă mă obligă la constatarea unei asimetrii: partea întîi, intitulată Amintiri de neşters despre prieteni de neuitat şi însoţită de un fel de remember nostalgic versificat (Trecură anii… şi Ei au trecut / Întru vecia timpului din vers / Pe un tărîm de noi necunoscut: / Rămîne amintirea de neşters!), are 287 de pagini, faţă de cele 46 ale părţii a doua, cu titlul Dialoguri fugare – ce-i drept, dăruită şi ea cu acelaşi tip de rezumat versificat: Dialoguri fugare / Fără stăpîn, / Vorbe

sprinţare / Dar care / Prin culoare / Rămîn! Valoric însă, înclin să apreciez în mod egal cele două segmente, corespunzînd unor nume ce nu au nevoie de nicio prezentare (pentru economia demersului de faţă, voi adăuga acum şi subtitlurile alese de autor – purtătoare de simboluri şi grele de semnificaţii): Dumitru Almaş (O suavă amintire), Ioan Al. Bassarabescu (În vacanţă), Virgil Carianopol (Poetul fericirii tîrzii), Alexandru Cazaban (Un Alecsandri modern, „veşnic tînăr şi ferice“), Ştefan Ciobotăraşu (Un actor printre poeţi şi un poet printre actori), Şerban Cioculescu (Seducţia inefabilului), Nichifor Crainic (Recitînd din Eminescu), Cella Delavrancea (Şi mîinile ei tremolate), Mihail Drumeş (Romancierul baroc), Victor Eftimiu (Iar eu un vultur tînăr), Radu Gyr (Visătorul sublim), Traian Lalescu (Puritatea herminei), Ovidiu Papadima (Simplitatea măreţiei şi măreţia simplităţii), Cezar Petrescu (Paradoxul singurătăţii), Mircea Sântimbreanu (Recreaţia mare), Părintele Dumitru Stăniloae (M-a sărutat un sfînt pe frunte) (pentru prima parte a cărţii), Tudor Arghezi (Diamantele „Cuvintelor potrivite“), Alexandru Philippide (Estetul bizantin, arbitrul literar al eleganţei), Marin Preda (Lupta cu necunoscutul din tine), Mihail Sadoveanu (Adevărat „Ceahlău al prozei româneşti“), Vladimir Streinu (Criticul lucidităţii) (pentru cea de-a doua parte). Uvertura poemului (o pagină) şi Post scriptum (o pagină şi jumătate) încadrează corpusul de texte, iar de pe coperta a patra doi dintre cei evocaţi, anume Mircea Sântimbreanu şi Şerban Cioculescu îmbie cititorul cu aprecieri critice la adresa întregii opere a lui Petru Demetru Popescu, precum: Cu deosebire în aria Povestirilor istorice, filonul de aur a [al – n.n.] unei opere uimitoare prin proteismul său, scrisă în totalitate cu acea seducţie care preface hărnicia în apostolat iar preselecţiile în artă… sau: Bun cunoscător al epocii, autorul valorifică o bogată documentaţie istorică, realizînd cu mijloacele specifice artei literare o frază cursivă, densă, comunicînd ideile majore ale timpului

Tot la nivel formal, nu pot trece sub tăcere numeroasele erori cauzate de slaba pregătire profesională a tehnoredactorului cărţii nesecondat, din nefericire, de un corector, acestea conducînd la un număr impresionant (peste 400!) de abateri felurite, de la ridicole confuzii paronimice (or/ori, aţ/aţi, pregăti/pregătii, şti/ştii etc.) şi ignorări ale regulilor scrierii derivatelor („înegri“, „înegura“ etc.) pînă la semne de punctuaţie anapoda (peste tot cratima ţine locul liniei de dialog, de pildă) sau de-a dreptul ignorate, diacritice şi litere omise ş.a.m.d., ceea ce conferă un statut de precaritate volumului…

Pe lîngă observaţiile şi sugestiile sintactico-semantice pe care îmi cer îngăduinţa de a le trece deocamdată sub tăcere (alături de semnalarea erorilor tehnoredacţionale, acestea vor face obiectul unor discuţii abia dacă autorul, distinsul scriitor Petru Demetru Popescu, va decide scoaterea unei a doua ediţii a cărţii sale), conştient că doar cine nu munceşte nu greşeşte, la capitolul minusurilor ar mai fi de adăugat doar tendinţa superlativizării – explicabilă emoţional, dar obositoare, dacă nu chiar dăunătoare stilistic.

Ca orice „medicament“, o critică obiectiv făcută unei cărţi trebuie să cuprindă şi „substanţă activă“, în limbaj propriu: observaţiide conţinut, analitice, vizînd fondul: stilul, lexicul, viziunea artistică, mesajul operei în discuţie, elemente ale intertextualităţii ş.a.m.d.

În cele următoare am să purced pe acest drum al obiectivităţii pe cît îi stă în putinţă unuia ca mine: pe de o parte pasionat cum sînt de acurateţea rostirii şi scrierii în limba ca un fagure de miere pe care ne-au lăsat-o spre cinstire şi perfecţionare înaintaşii, pe de altă parte ca apropiat sufleteşte al autorului, care ne frecventează cenaclul şi ne onorează cu producţii literare revista „Ecclesia euxina“.

Poemul dispăruţilor prieteni este, înainte de orice, un tratat despre prietenie. E o dimensiune sufletească tot mai rară în zilele noastre, din păcate.

„Capitalismul sălbatic“ la care s-au pretat majoritar semenii noştri după 1989, secondat de răsturnarea sistematică a valorilor au generat disensiuni grave la nivel social, distorsiuni ireversibile în mentalul colectiv, au cangrenat coeziunea inter-umană fără de care nicio populaţie, oricît de civilizată, nu poate (re)deveni Popor. O nouă generaţie de profitori se

iveşte la orizont, şcolită la impostura profesională a părinţilor, dedată la dispreţul (sau ignorarea) patriotismului şi – ceea ce mi se pare cel mai grav, îndemnată de majoritatea mass-media la dispreţul (sau ignorarea) credinţei în Dumnezeu. Acestor neocapitalişti români, preponderent orăşeni, la curent cu toate „gadget-urile“, cu toate tertipurile descurcărelii aducătoare de bani, mereu puşi pe băşcălie, mereu cu gîndul la sex şi la alte plăceri, cartea lui Petru Demetru Popescu nu le va spune, vai, mai nimic! Mai mult: mă tem că ea le va fi chiar inaccesibilă! Aceasta nu numai fiindcă, alimentaţi de o educaţie greşită, avînd la bază destule reguli imorale şi chiar cinice, aceşti neo-păturici nu mai dispun de organele necesare perceperii unui asemenea demers, ci şi dintr-o exersată şi, de ani buni, nemaisancţionată de şcoală inapetenţă a lecturii, devenită chiar incapacitate sau, spus de-a dreptul: handicap! Nu le-aş acorda nici măcar un semn de exclamaţie – necum ditamai paragraful! – acestor sărmani semeni, unii aflaţi chiar la putere, dacă ei n-ar fi devenit… „modele“ pentru un îngrijorător procent de elevi de-ai mei (cam 55-60 e cifra în liceul unde predau!)…

Dar să nu fim trişti: volumul de amintiri semnat acum de autorul micului tratat istoric intitulat Strămoşii noştri reali – nemuritorii – geţii, dacii, tracii, illirii ori al poezioarei pentru copii Biblioară, biblioară, care figurează deja în manualele de religie, va rodi cîndva; îşi va găsi, adică, dacă nu în zilele noastre, în viitor, puţinii cititori tineri de elită meritaţi, care – omnia tempus habent! – vor şti să aprecieze şi portretele, şi dedicaţiile, şi detaliile autobiografice, şi creaţiile proprii introduse ilustrativ în textul evocărilor, şi dialogurile, şi cugetările, şi alocuţiunile, şi finalurile lirice evocatoare, cu iz de panegiric…

Pentru cititorii generaţiei mele, şcolite înainte de 1980, cartea constituie însă un eveniment cultural!

Iată cîteva exemple de portrete ce ne pot stîrni calde imagini, binevenite bucurii ori predispoziţii spre visare:

(…) În 1958, Cella Delavrancea avea în jur de 60 de ani (…) Parcă o văd: mignonă, zîmbind fermecător. Cred că şi în prima ei tinereţe nu a fost prea frumoasă… Frumuseţea spirituală a Cellei era[însă] impresionantă… Cella Delavrancea nu voia de fapt, nu impora, ci poruncea de-a dreptul. Ca o regină sau ca o muză. În orice caz, ca o mare artistă, aşa cum era… (pp. 138-142); (…) La sfîrşitul oraţiei, Ovidiu Papadima primea întrebări de tot soiul şi de toate mărimile şi greutăţile de la cursanţi, cărora  trebuia să le hotărască răspunsurile. Bineînţeles, maestrul era imbatabil, ieşea mereu învingător (…) Altfel, era de o modestie rar întîlnită şi de un respect desăvîrşit faţă de orice persoană cu care venea în contact. Cînd era nevoit să tragă concluziile la cenaclu, acolo se schimbau lucrurile cînd era vorba de judecarea vreunei poezii sau proze care fusese susţinută de cenaclişti. Era intransigent. Nu făcea concesii şi nu dădea rabat (sic) nimănui cînd era vorba de judecăţi de valoare. Dar spunea totul cu atîta abilitate încît cel vizat înţelegea care îi este valoarea şi locul în cenaclu. Era de fapt de o simplitate exemplară care îi ridica la cote neobişnuite măreţia personalităţii sale tocmai pentru că îşi purta măreţia prin simplitate şi modestie (p. 238); Cînd am început să vorbesc, ochii lui Marin Preda erau aţintiţi asupra mea. Treptat, pe măsură ce susţineam cauza romanescă, am simţit că învăluirea ochilor lui slăbeşte. Marin Preda privea undeva, pe deasupra mea, într-un punct sau într-un loc numai de el ştiut. Se îndepărtase de mine. Pînă atunci fusese doar la o palmă de loc distanţă, îi auzeam vocea, îi simţeam respiraţia. Acum era poate la un kilometru… sau doi… sau la sute şi mii de ani lumină: „La steaua care-a răsărit, / E-o cale atît de lungă…“ (p. 321).Actorul şi poetul Ştefan Ciobotăraşu mi-a fixat aşadar un loc de întîlnire permanent şi chiar un ceas al zilei unde putea fi găsit. Era un loc neutru, adică nici la el acasă şi nici la mine acasă, ci la casa restaurantului [„Cireşica“] (…) I-am cunoscut cu acest prilej şi am vorbit cu ei, pe Amza Pelea, Toma Caragiu (pe care îl cunoşteam mai de demult decît chiar [pe] Ştefan Ciobotăraşu, adică de pe băncile liceului), pe Septimiu Sever, Mihai Mereuţă, Al. Pop Marţian, Al. Critico, Gh. Trestian, Mircea Şeptilici, Dinu Ianculescu, Liviu Viulei, Constantin Bărbulescu şi mulţi alţii, despre care poate voi vorbi într-o carte privind memorii despre oamenii de teatru. Într-o zi l-am găsit însă singur, abătut şi parcă nu era în apele lui. (…) „Azi am o zi nostalgică, de toamnă tîrzie pe care numai un artist o poate percepe“ (…) L-am înţeles şi nu l-am tulburat. Doar am exclamat (…): „Floare albastră, floare albastră / Totuşi este trist în lume…“ Ciobotăraşu tresăriseca de o sumbră presimţire. Dar poate era doar părerea mea. El, uitîndu-se la mine cam chiorîş, în timp ce sorbea din licoarea unui vin din toamna trecută, îmi zise cu glas străin: „Eminescu avea, de fapt, dreptate. Dar numai pînă la un punct. Prea le vedea toate în negru, deşi vorbea de floarea cea albastră. Ia să nu le mai punem pe toate la inimă. Chiar dacă nu-s toate roz, noi să descoperim albul pur şi nevinovat al lucrurilor (…) (cf. pp. 100-102).

Dintre dedicaţiile primite, reţinem: Domnului profesor de istorie Popescu Petru Demetru, cu consideraţia cronicarului din mine pentru profesorul din el: Poţi să scrii şi versurele / Versurile fie-ţi grele (Tudor Arghezi), pe un exemplar din Flori de mucigai, apărut în 1947 (cf. p. 308); Scumpului şi talentatului poet Petru Demetru Popescu cu toată preţuirea şi afecţiunea lui Mihail Drumeş, 27 mai Bucureşti, f.a., pe un exemplar din Invitaţie la vals(cf. p. 171). Merită făcută precizarea că lipsa anului la dedicaţia semnată de vestitul autor al romanului Elevul Dima dintr-a şaptea a căpătat o justificare dezvăluind sensibilitatea lirică a prozatorului: (…) Anii se uită sau se încalecă unii pe alţii în goana lor nebună. Şi apoi, drept să-ţi spun, la capitolul amintiri rămîne un jar mistuitor în fiinţa lor, care e mai dureros uneori decît tăişul sabiei. Dar luna mai este eternă ca şi bucuria întreagă pe care ţi-o voi istorisi… (idem).

Chiar transcrise la destui ani distanţă, unele idei-cugetări îi invită pe cititorii mai scrupuloşi la notiţe în agendă. Cele mai preţioase – este cazul acelora atribuite lui Tudor Arghezi – au valoarea de ars poetica: a) poezia e lucru mare şi fără asemănare cu alte manifestări ale spiritului uman; pe planul puterii de mîngîiere a sufletului, poezia este soră bună cu muzica sau mai bine spus cu melodia muzicii; b) poezia nu trebuie să cînte, ci să încînte, iar elementele pe care le pune poetul în discuţie, adică cuvintele, înţelesul lor, dau poeziei încîntare; c) poezia înseamnă muncă şi iar muncă, muncă de creaţie, exerciţiu poetic zilnic chiar şi după ce devii maestru… De multe ori dai înapoi ca racul, adică eşti nevoit, după ce ai scris o strofă, să o ştergi ca nefiind demnă de a rămîne şi lupţi pentru o alta valabilă. Ştergi mult, dar rămîi cu puţin bun. Ştergi pleava, rămîi cu slava…; d) dacă nu eşti apt pentru poezie, adică născut, geaba trudă(…) Dacă te-ai născut spre a fi şi a rămîne poet, dar dacă aştepţi de-a gata de la inspiraţie totul, iarăşi nu e bine, pentru că poezia în valoarea ei intrinsecă înseamnă har şi muncă neobosită (p. 299).

Din perspectivă pedagogică, destule pagini din Poemul dispăruţilor prieteni sugerează modele de activităţi educative pentru profesorii, elevii şi studenţii ce înţeleg că, împreună, au responsabilitatea perpetuării celei mai frumoase profesii de pe pămînt. De pildă, un cerc de istorie poate urma „reţeta“ aflată la începutul evocării lui Dumitru Almaş. Nu-i nevoie pentru reuşită de săli de clasă dotate multi-media, de covoare roşii, de camere de luat vederi, eventual de-ale televiziunilor comerciale, mereu căutătoare de nod în papură. Dimpotrivă: Închipuiţi-vă – ne îndeamnă povestaşul nostru – o săliţă la etajul III, la cucurigu-gagu, cu mese aşezate în semicerc, iar în mijloc o măsuţă şi un scaun – catedra sau locul magistrului – şi cu fereastra deschisă larg şi privind spre strada Edgar Quinet… (p. 8). Calităţile moral-profesionale indiscutabile ale invitatului – se înţelege că alături de acelea ale titularului catedrei –, mesajul ancorat în realitate dar totodată elevat şi expresiv, capacitatea comunicării de la suflet la suflet, interesul real din partea elevilor ori studenţilor constituie ingredientele „reţetei“ cu pricina. Extrapolînd, orice lecţie autentică – îmi permit să adaug – necesită, de fapt, atributele fundamentale enumerate, nicidecum năstruşniciile aduse via Bologna de nechemaţii perindaţi pe considerente politice prin ministerul de resort!…

Relaţia maestru-discipol, care a preocupat condeie cu mare greutate în literatura lumii, precum acela mînuit de J. W. Goethe ori de Hermann Hesse, reiese pregnant din paginile cărţii. Şi la prozatorul nostru există, din iniţiativa discipolului, o desfăşurare anume de energii spirituale, ca un soi de exerciţii de respiraţie subcavatică ori mai degrabă asemenea unei veritabile confruntări cavalereşti; mai precis, se face uz, în fiecare caz, de o rafinată artă a seducerii, particularizată cu minuţie, cu învăluiri, asalturi şi retrageri calculate, cu îndrăzneli ori concesii, toate acestea dirijate de regulile bunului simţ. Spre exemplificare alegdin capitolul dedicat lui Mihail Drumeş: Întîlnirea de care vorbesc a rămas întipărită în inima mea pentru o viaţă întreagă. Era începutul priteniei cu Mihail Drumeş. (…) „Dragul meu, am avut o bucurie întreagă… Asta de care am să-ţi vorbesc a fost chiar bucurie ajunsă la cea mai înaltă stare de trăire“ (…) „Scumpe maestre…, şi vocea mea era emoţionată… Înainte de a-mi povesti, permiteţi-mi un răgaz de două minute… Şi scosei fulgerător din servietă un bloc notes şi un pix. Aveam obiceiul de a improviza în chip facil o anumită idee pentru a demonstra că am înţeles:

       ODA BUCURIEI

„Ai izbucnit din mine şi ai ajuns la cer,

De m-am mirat ce forţă prinzi deodată,

În urmă am cuprins acest mister,

Erai adevărată!“                     (cf. pp.168-170).

            Pentru cititorul teolog, de maxim interes consider a fi paginile dedicate părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Mă opresc asupra lor în continuare, dat fiind specificul dialogurilor noastre lunare din foişorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh din Titan. De altfel, cu ocazia prezentării altei cărţi a prolificului Petru Demetru Popescu, anume Florile din grădina Ghetsimani (v. „Ecclesia euxina“ nr. 37 / noiembrie 2010), mi-am luat permisiunea de a reproduce integral, atît prefaţa semnată de ilustrul teolog, cît şi creaţia lirică a autorului cărţii Şi totuşi Hrist! Şi-n paginile volumului de amintiri pe care-l comentez acum este vorba despre acea fericită îndrăzneală, de prin 1990-1991, a scriitorului-istoric dedicat cu atîta pasiune şcolii: Niciodată n-am privit istoria omenirii fără să ţin seama de istoria Bisericii şi [de] rolul jucat de ea în cadrul problemelor vieţii politice – îşi începe el mărturisirea relaţiei cu traducătorul Filocaliei. La bătrînul teolog dogmatist nu mai au însă trecere laudele: „Aveam nevoie de confirmarea unui teolog de talia dumneavoastră“ – i se adresează vizitatorul în legătură cu manuscrisul adus cu sine intitulat Florile din grădina Ghetsimani. Nu, fiule, – sună categoric răspunsul – să nu mai spui aşa ceva. Noi, oamenii, muritorii, sîntem muşuroaie de furnici în mîinile Domnului. El e mare, puternic şi bun. El este iertătorul păcatelor noastre. Nu sînt vrednic decît să-L slujesc şi să mă închin Lui!Rugămintea de a-i scrie prefaţa echivala cu un sacrificiu pentru cel care împlinise 87 de ani, după calculele mele, la data cînd se purta dialogul redat. Dar mai bine să redau întocmai dramatica ipostază: „Fiule, în viaţa mea am primit pe oricine mi-a bătut în uşă. I-am ascultat păsul şi cu puterile mele am căutat să-l mulţumesc. N-am refuzat în viaţa mea pe nimeni. Dar acum, vezi, sînt bătrîn şi obosit. Ca să-ţi fac o prefaţă la Florile din grădina Ghetsimani, titlu care este nespus de inspirat, trebuie să recunosc, îmi este de trebuinţă a citi manuscrisul şi apoi să-ţi pot scrie prefaţa în deplină cunoştinţă de cauză… Or, tocmai vederile mi-au slăbit… Nu ştiu ce să-ţi spun… (…) Trebuie să mă hotărăsc la acest sacrificiu. Că pentru mine e un mare sacrificiu cu vederea mea… Mi-e greu să-ţi promit, mi-e greu să te refuz, pentru că de-adevărat n-am refuzat niciodată pe nimeni. Şi apoi… pe lîngă jertfa Blîndului păstor care S-a jertfit pentru păcătoasa turmă, lectura Florilor nu înseamnă nimic! (…) Sună-mă peste o lună de zile“ (…) După alţi doi ani, prin 1992, cu doar unul înainte de trecerea sa la Domnul, cel care devenise prefaţatorul cărţii lui Petru Demetru Popescu are prilejul de a i se citi textul cu pricina. Iată-i reacţia: Cînd am isprăvit de citit, preotul Dumitru Stăniloae rîdea ca un copil ce se bucură de o jucărie sau de un [= ceva] dulce primit (…) După lectura poeziei Şi totuşi Hrist! şi a autografului versificat (Părinte sfînt şi drag sfătuitor, / M-ai mîngîiat pe mine-un trecător / Cu harul tău cît parcă-al nimănui / Şi-ai merita înaltele statui / Dar Dumnezeu te aibă-n paza Lui!), părintele îi dădu o replică memorabilă: „Mulţumesc, fiule, pentru autograf. Dar să ştii că înaltele statui le merită numai Dumnezeu. Oamenii pămîntului ar trebui să înalţe în sufletele lor statuile înalte ale credinţei nestrămutate în Creator. Doar astfel diavolul poate fi surpat din lume şi [poate]să triumfe Binele şi Adevărul Domnului!“Se ridică în picioare şi la fel am făcut şi eu. I-am sărutat mîna, iar El mi-a dat binecuvîntarea aşezîndu-mi un sărut pe frunte. Sărutul acela nu-l voi uita niciodată. Îl simt în mine întreg, viu şi trăitor. Şi nu voi uita a spune ori de cîte ori voi avea prilejul: M-a sărutat un Sfînt pe frunte! (…) (cf. pp. 291-295).

Întorcîndu-mă la enumerarea prin care îmi anunţam, la un moment dat, obiectivele critice, mă văd în dificultate: sînt atît de grăitoare, pentru temperamentul şi stilul autorului, fiecare dintre textele proprii, improvizate sau elaborate, presărate de-a lungul evocărilor sale pline de farmec, încît mă tulbură ideea că voi sfîrşi prin a cita aleatoriu… În cele din urmă, oscilînd între un microeseu despre Frumos (din Alexandru Philippide…) şi un sonet (din Ştefan Ciobotăraşu…), îl redau pe ultimul, ca semn că, poate, poate m-am apropiat, prin aceasta, un milimetru mai mult de acel deziderat tulburător, atît de apropiat zicerii lui Spinoza, atribuit autorului romanului Cel mai iubit dintre pămînteni sub forma: Important nu e să mă cunoşti pe mine, ci să ajungi să te cunoşti bine pe dumneata!  (p. 322). Iată, aşadar:

La masa fără timp ci doar cu stele

Cînd se aştern grave tăceri de toamnă

Şi liliacul floarea tot îşi pierde,

Zadarnic inima încearcă să dezmeirde,

Că sufletul la roze nu se-ndeamnă.

 

Iar floarea cea de vis devine toamnă

Cu roche de linţoliu chiar de-i verde,

Cum chiar şi bradul frunza nu şi-o pierde

Şi inima la trist decor ne-ndeamnă.

 

Dar ne-am legat într-o prietenie,

Pe-o masă fără timp ci doar cu stele,

Simţind că tu asemenea mi-eşti mie

 

Ca nerv, culoare şi ca poezie

Şi peste ani cîţi vor mai fi să fie,

Te voi purta în versurile mele!             (Cf. p. 103).

Apropiindu-mă de finalul consideraţiilor mele, îmi permit o abatere de la principiul obiectivităţii afirmat către început, spre a menţiona că paginile cel mai greu de parcurs pentru gustul meu au fost cele redînd inerentele despărţiri definitive. Socot că puteau lipsi destule sintagme sau chiar fraze dintr-unele evocări, fără teama că apăsătoarele sentimente vor fi insuficient conturate, că durerea încercată de prietenul rămas dincoace va trece – ferească Dumnezeu! – drept mimată. Iată o mostră şi las la aprecierea cititorilor mei cele afirmate: Am auzit doar, ca o veste năpraznică şi hrăpăreaţă, ca un fulger sosit răzbunător din înalt, cu chip deApollo şi ca un trăznet pornit din inima pămîntului cu chip de Ares sau cine ştie ce nălucă subpămînteană să fi fost, că inima lui Şerban Cioculescu şi-a încetat bătăile. Fără de trîmbiţe şi tras clopotele ca la moartea lui Ştefan ce Mare. Fără să se întunece cerul. Fără să se cutremure pămîntul etc. (p. 126).

Cu riscul sincerităţii asumat asftel, închei mărturisind că am întîrziat îndelung asupra titlului articolului de faţă. Acum, după ce-am ajuns, seara tîrziu, să pun punctul final consideraţiilor mele despre Poemul dispăruţilor prieteni referitor la oameni aleşi/chemaţi, mă

întreb dacă autorul s-ar fi supărat pe mine şi mai mult, taxîndu-mă drept linguşitor, de-aş fi socotit mai nimerit să-mi intitulez opiniile Un ales printre cei chemaţi… 

Mihai FLOAREA

 

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Poveste de Crăciun

 

 

Iisus umbla prin lume

În seara de Ajun

Şi oamenii anume

Găteau pentru Crăciun.

Ştiau că-n noaptea sfîntă

Acel Mîntuitor,

Înveşmîntat în raze

Intră în casa lor.

Împodobeau sălaşul

Cu ce aveau mai bun,

În noaptea cea mai sfîntă,

În noaptea de Crăciun.

 

La marginea cetăţii

Era un biet sărman.

Stătea-n bordei de paie,

Mai trist din an în an.

 

În mijlocul cetăţii

Se înălţa palatul,

Trona bogat-acolo

C-aşa îi fuse datul.

 

Avea odăi o sumă,

Bucatele stau claie…

Săracul doar din humă,

O mizeră odaie.

 

Şi cînd Iisus apare

În raze-nveşmîntat,

Bogatul se repede

Să-l cheme în palat.

 

Privindu-L cu mîndrie,

Lui Iisus îi spune:

„Palatul este gata

Să-Ţi facă plecăciune,

Să fii un mîndru oaspe,

Prea bunule Iisus,

Îţi dau bucate-alese

Şi camera de sus!“

 

Cît îşi dorea săracul,

Cu sufletul curat,

Pe cel mai sfînt din oameni

Să-L aibă invitat!

 

Dar cum o să cuteze,

Nimic nu poate-a spune,

Odaia lui, sărmana,

E ca un stins tăciune.

 

Dar geaba bogătaşul

Atunci L-a aşteptat,

Iisus, cu tot palatul,

Nici vorbă, n-a intrat.

 

Ci bate la odaia

Săracului de fel,

Să-mpartă pîinea mică

Şi timpul doar cu el!

 

 

Lăsați copiii să vină la Mine!“

Preotului Constantin Galeriu

Copile, cînd simți că durerea te-apasă,

Înalță o rugă spre ceruri senine,

Și cheamă-L pe bunul Iisus Care-a spus:

„Lăsați copiii să vină la Mine!“

 

Și-n rugă fierbinte întreabă-L așa:

„De ce-ai lăsat, Doamne, durerea pe lume,

Ca omul să fie în cumpănă grea,

Să-și uite ființă și nume?“

 

Și El îți va spune așa:

„Durerea înseamnă păcat omenesc,

Eu vreau în credință pe om a-ncerca,

Din suflet te roagă și chinul trupesc

Prin dreapta credință îl poți vindeca!“

 

Coplile, cînd simți că iubirea te-ncearcă,

Prin fața-i de floare și cînturi divine,

Tu cheamă-L pe bunul Iisus Care-a spus:

„Lăsați copiii să vină la Mine!“

 

Și-ntreabă-L cu rugă fierbinte așa:

„De ce-ai lăsat, Doamne, pe lume iubirea,

Te-ndeamnă la bine, ascute simțirea

Și curăță răul cu lacrima mea?“

 

Și El îți va spune așa:

„Copile, dacă nu înveți să iubești

Pe seamăn, o floare, o gîză tăcută,

E searbădă viața și-i neagră și slută,

Iubirea e lacrimă din inima ta!“

 

Atunci luminat de al cerului nimb,

Care te-ajută să vezi ce e-n tine,

Întîmpină-L în rugă pe bunul Iisus Care-a spus:

„Lăsați copiii să vină la Mine!“

 

Petru Demetru POPESCU


[1] Cf. Dauzat A., Dictionnaire Etymologique, Larousse, Paris, 1964.

[2] S. Bulgakov, Lumina neînserată, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999, p. 82.

[3] Ibidem, p. 105.

[4] A. Louth, Dionisie Areopagitul, Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 116.

[5] S. Bulgakov, ibidem.

[6] P. Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Bucureşti, Editura Cristiana, 1995.

[7] Ibidem.

[8] S. Bulgakov, ibid., p. 170.

[9] Cf. J. Ancelet-Hustache, Maître Eckhart et la mystique rhénane, Paris, Ed. du Seuil, 1956.

[10] A. Manolescu, Nicolas da Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010.


Ecclesia euxina nr. 41/ 2011

iunie 10, 2013

ACTUALITATEA

 

Reproducem în acest număr un interviu semnat Malina Pop, care ni se pare de actualitate. Am prelucrat lexical, sintactic şi ortografic textul  primit prin e-mail de la doamna Mariana Crîngaş, membră a Fundaţiei Creştine „Părintele Arsenie Boca“. Îi mulţumim atît domniei sale, cît mai ales autoarei interviului, în numele nostru şi al cititorilor care vor aprecia informaţiile cu pricina. Pentru cei interesaţi de a le verifica, trimitem la adresa de pe „Google“ Gheorghe Iovu, sau la http://www.youtube.com/watch?v=8e2o4EZxPZc&feature=autoplay&list=PL6B34809B73D36B45&index=4&play (Red.)                

Interviu cu Gheorghe Iovu

„Doctorul de suflete“ cum i se mai spune, compozitorul şi interpretul Gheorghe Iovu este un deschizător de drumuri în meloterapie, nu numai in cea românească, ci şi în cea mondială, muzica creată de el fiind folosită în 17 centre medicale din lume. Piesele sale îi vindecă pe bolnavi sau le ameliorează starea de sănătate, alină sufletele, spiritele le înviorează, pe beţivi îi trezeşte din beţie, face plantele să dea recolte în sere mai bogate şi mai frumoase, iar în Germania femeile nasc pe piesele sale.

            Cu modestia-i caracteristică, nu îi place să povestească despre sine. Vorbeşte despre el partenera sa de concerte, Geta Heimerl, scriitoare, care compune poveşti, atît adresate copiilor cît şi adulţilor. Poveşti cu tîlc, despre care oamenii spun că îi ajută să găsească răspunsuri la întrebările lor şi să se dezvolte personal, uneori cu funcţie vindecătoare, alteori de cunoaştere.

– De unde a pornit totul şi cum v-aţi descoperit talentul?

Gheorghe Iovu: De mic mi-a plăcut muzica, am cîntat la chitară, cît timp am făcut şcoala de canto şi, după Revoluţie mi-am cumpărat instrumente mai specializate, întrucît s-au deschis graniţele. Am luat un sintetizator şi am început să prelucrez melodiile pe care le aveam în minte, dar nu puteam să le cînt înainte, decît dacă aş fi avut orchestrator. Dar în primul şi în primul rînd trebuie să pui mult suflet, în acest tip de muzică, altfel nu transmiţi nimic.

– De ce tocmai muzică terapeutică?

Gheorghe Iovu: După ’90, am discutat cu nişte specialişti care au ascultat muzica aceasta şi spuneau că este o adevărată terapie. De aici a pornit totul. După ’90.

Geta Heimerl: Un medic din Timişoara, în urmă cu peste 20 de ani, care a pus aceste piese pacienţilor lui, a observat schimbări în evoluţia stării de sănătate a acestora şi a hotărît să introducă această muzică în schema de tratament. Dl Iovu a cîntat la invitaţia lui în centrul în care acesta trata. Aşa a ajuns să fie denumită muzică terapeutică, muzica d-lui Iovu.

– Muzica de acest gen are într-adevăr un rol vindecător sau doar ameliorează starea de sănătate?

G. I.: Aceasta depinde de fiecare om în parte. Fiecare este ca şi amprenta, unicat, şi depinde dacă crede în asta. Nu eu vindec, ci persoana se vindecă, dacă ea crede în acest sunet în momentul cînd cînd cînţi, este ca şi cum ai oferi şi persoana ar primi, este ca şi cum ai întinde o mînă şi întinde şi el mîna, atunci efectul este foarte bun.

G. H.: E important ca omul acela să aiba o deschidere. Să o simtă. În momentul în care simţi ceva, începe să îţi placă şi cînd îţi place, începe să lucreze în tine.

– Explicaţi, vă rog, mai detaliat mecanismul prin care muzica are un rol atît de benefic asupra fiinţei umane.
G. I.
: Nu este ceva ştiinţific, este atît de simplu, sînt anumite sunete care vin de la sine, este graţie unei inspiraţii venite de sus, de multe ori nu ştiu ce urmează, nu este ceva voit. Practic sînt informatii pe care le primeşti şi le dăruieşti, şi dacă le dăruieşti cu sufletul, şi persoana le primesti cu sufletul.

G. H.: Cercetatorul japonez Masaro Emoto, foarte cunoscut la noi în ţară a făcut anumite studii de cristalizare a apei. Şi a recunoscut că muzica hard rock induce o stare de durere în apa, care parca e spartă. Tot el a demonstrat că muzica de acest gen, cum e şi cea creată de dl Iovu face ca apa să cristalizeze foarte frumos, rezultînd nişte cristale uluitor de frumoase, armonioase şi simetrice. A demonstrat astfel că acest gen de muzică aduce o încărcătură deosebită corpului, atît celui uman, cît şi celui animal. Mai ales dacă ţinem cont de faptul că omul este 70% apă, putem înţelege importanţa acestor sunete în viaţa noastră.

– Dar din punct de vedere ştiinţific, cum se explică rezultatele benefice?

G. H: Un grup de cercetători americani şi ruşi au demonstrat că muzica d-lui Iovu ajută la remodelarea matricei ADN-ului. Aşa s-ar explica anumite vindecări miraculoase.

– Cum a fost cînd aţi compus prima piesă de acest gen?

G. I.: Era ceva special. Simţeam că îmi dă fiori. Compuneam înainte muzică uşoară şi folk. Şi anumite piese pentru chitară le cîntam orchestral şi simţeam că iese ceva deosebit şi mi-au rămas în memorie şi după revoluţie am început să le orchestrez. Aşa s-au născut aceste piese.

– Cînd va apărea următorul album şi cum se va numi acesta?

G. I.: Lucrez acum la un album nou, se va chema Program P77. Este un program special terapeutic de reechilibrare, care s-ar putea să fie unic pe glob. E posibil să fie doar o singură melodie, sau un program special de repetare, pe care cu cît îl asculţi mai mult, tot vrei să îl asculţi şi să descoperi lucruri noi. Sper să fim cunoscuţi şi să fim recunoscuţi, pentru că sîntem singura ţară din lume care venim cu acest gen de muzică. Există, de altfel, muzică terapeutică pe glob gîrlă, dar vorbesc de reale îmbunătăţiri ale stării de sănătate; vorbesc de efecte.

– Piesele dvs. sînt folosite în mai multe centre din ţară şi din străinătate. În care ţări?

G. H:. Există 17 clinici private în diferite ţări din lume, printre care Germania, Italia şi SUA, care folosesc muzica d-lui Iovu. În Germania şi în Italia se naşte pe muzica lui, iar copilul ascultă muzică pînă la ieşirea din spital.

– Care este impactul acestor piese în alte ţări, mai îndepărtate, spre exemplu din Asia?

G. I.: La muzica aceasta nu contează că eşti chinez, japonez sau de altă naţionalitate. Reacţia este fantastică. La Arad, cînd am făcut un test cu fragmente din noul album P77, se opreau oamenii pe stradă şi se întrebau uimiţi ce este asta. A venit la un moment dat cineva din Irlanda, care a rămas acolo ascultînd pînă la finalul concertului. Am ajuns să organizez în Germania cu ajutorul unui preot de acolo, un concert în decurs de 50 de minute, datorită faptului ca m-au auzit cîntînd la o clinică. Aici îţi trebuie o lună pînă organizezi un concert.

– Ce planuri de viitor aveţi?

G. I.: Să lansăm acest program P77, prin care sper să fim recunoscuţi şi cunoscuţi în toată lumea. Nu e vorba de o anumită categorie de afecţiuni, de vîrsta, sau socioprofesionale.

– Care este reacţia oamenilor? Ce povestesc ei despre starea lor de sanatate, ascultînd această muzică?

G. H.: Dl. Iovu a avut feed-back-ul miilor de oameni care au participat la concertele lui sau au ascultat muzica lui pe CD-uri. Are sacoşe de agende unde oamenii scriau ce simt, ce îmbunătăţiri s-au produs în vieţile lor ascultînd această muzică. Ulterior au apărut mesaje pe telefonul mobil în care oamenii îşi spuneau impresiile.

Am „văzut“ pe viu ce se întîmplă. Spre exemplu, la Constanţa, unde dl Iovu a cîntat timp de aproximativ trei sferturi de oră într-o sală, la un moment dat s-a ridicat o doamnă pe la 50 şi ceva de ani, care mi-a spus că este învăţătoare şi că ei i s-a întîmplat o minune la acel spectacol. Am întrebat-o „De ce? Ce s-a întîmplat?“ Şi ne-a povestit următoarele: „Ştiti, eu cînd eram în clasa a VI-a, am avut un accident în urma căruia am fost operată la mînă şi nu mai puteam folosi mîna“. Practic, nu a putut să îşi deschidă braţul şi palma o vreme îndelungată, rămînînd anchilozată pînă la vîrsta de 50 şi ceva de ani. În momentul în care a început dl Iovu să cînte, ea a început să simtă furnicături în mînă şi, cu mirare, şi-a dat seama că ea poate deschide palma. A deschis palma, a putut întinde mîna, şi ne spunea, fericită: „Vă daţi seama? Eu cînd cumparam pîine nu puteam să iau restul în palmă“. A reuşit prin piesele compuse de Iovu.

Îmi amintesc de un alt caz, petrecut în urmă cu vreo trei ani, tot în Constanţa, la un alt spectacol de-al d-lui Iovu.  Un fost căpitan de vas ne-a spus că a avut un accident de vapor în urma      căruia mare parte din creier i-a fost distrusă. A urmat luni şi luni de şedinţe de recuperare. L-am întrebat cum mai făcea faţă la drumuri, la boală şi cum a reuşit să se vindece. Şi a răspuns că în mare parte datorită muzicii d-lui Iovu. Nişte prieteni i-au povestit despre muzica lui şi el i-a rugat să îi cumpere cîteva CD-uri de muzică pe care le asculta în fiecare seară.

La o conferintă la Academia Militară din Bucureşti se spunea la un moment dat că sînt locuri în lume unde copiii învaţă pe muzica lui. Copiii cu un coeficient de inteligenţă normal reuşesc să memoreze aproximativ 200 de cuvinte dintr-o limbă străină, într-un timp mult mai scurt.

Anul trecut, la Tulcea, la Mînăstirea Cocoşul, la plecare, stareţul mînăstirii mi-a arătat lăcaşul de cult şi m-a întrebat. „Va plac picturile acestea? Sigur ca da, am raspuns. Ştiti cum au fost pictate? Pe muzica d-lui Iovu. Au venit pictorii şi au spus: «Ştiti, noi nu putem lucra dacă nu avem muzica d-lui Iovu, să ne potenţeze.» Eu aveam trei CD-uri ale d-lui Iovu şi m-am gîndit să le pun acolo“, a povestit stareţul mînăstirii.

O altă întîmplare hazlie s-a petrecut la un alt concert. O femeie ne-a povestit cum, punînd muzica d-lui Iovu plantelor din grădină, a avut cele mai mari şi mai frumoase recolte de legume. „De dimineaţa pînă seara le puneam muzica în seră. Iar cînd m-am dus cu ele la vînzare erau cele mai frumoase de pe piaţă“, relata femeia.

La un alt concert, la un azil de bătrîni, în final, am întrebat asistenţa cum li s-a părut şi ce au simţit. Unul dintre bătrîni s-a ridicat în picioare şi a spus: „Am trăit fericirea“. Altcineva spunea că muzica aceasta trăieşte în tine şi cînd nu o mai asculţi. Este de ajuns să te gîndeşti la ea şi ea lucrează în continuare. Practic îl ajută pe fiecare om să se apropie de partea divină din el.

Copiii îşi trag părinţii şi bunicii de mîini să stea la concerte în parcuri, iar în jurul său pisicile şi căţeii vin să îl asculte pînă la finalul reprezentaţiei. Odată o pisică nu a mai vrut să plece din bagajele lui, în care se aciuase cît timp Iovu a cîntat într-un parc.

Gheorghe Iovu are deschise două cabinete de meloterapie în Timişoara, fiind primul compozitor de gen din România. A lansat pînă acum 10 CD-uri cu piese de muzică terapeutică, dintre care amintim: Paşi spre univers, Trecerea timpului, Calea spre lumină, Nostalgie, Împăcare, Clipe de bucurie, Armonii.

 
Malina Pop

 

ESEURI

ROLUL RAŢIUNII ÎN CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU ÎN

TEOLOGIA „PERSONALISTĂ” A LUI BARTH

 

 

Tema „rațiunii în spațiul credinței/teologiei dogmatice” este, fără îndoială, una dintre cele mai interesante din câmpul teologiei. Cei ce cunosc bine istoria gândirii occidentale știu că ea s-a dovedit însă  în cursul acesteia nu doar o temă interesantă ci și una periculoasă, uneori chiar foarte periculoasă. Hipnotizat de metafizica lui Aristotel, Toma de Aquino a putut crede că poate cuprinde cu rațiunea pură (desprinsă adică de orice contingență cu experiența senzorială) existența lui Dumnezeu însuși.1 Adevărata problemă a apărut însă în momentul în care conștiința catolică a crezut că prin intermediul „rațiunii pure”  poate ajunge până la cunoaşterea existenței lui Dumnezeu însuși; că persoanele aflate în vârful ierarhiei bisericești pot ajunge să cunoască adâncurile voinței lui Dumnezeu, motiv pentru care pot pretinde întregii comunități umane, sub amenințarea morții, supunere necondiționată. Urmând firul acestei „gândiri” lumea catolică medievală a cunoscut, cum se știe, faimoasele fenomene ale „teocrației pontificale”, ale „cruciadelor”, ale „inchiziției” și „conchistei”, dar mai ales ale „războaielor religioase” cu protestanţii. Toate aceste grave puseuri dictatoriale ale evului mediu catolic au fost posibile în mod cert în baza așa-numitei „teologii naturale”, adică a încrederii nelimitate în capacitatea rațiunii umane de a pătrunde în miezul „gândirii divine” și a putea prevedea astfel cursul istoriei. Este motivul fundamental pentru care Reforma a respins radical „teologia naturală” prin faimoasa teorie a predestinației a cărei semnificație profundă era afirmația că voința lui Dumnezeu este impenetrabilă rațiunii umane și orice pretenție de a o cunoaște „infailibil”, cum pretindeau pontifii romani, nu este decât o blasfemie.

Obligată să intre pentru o vreme în defensivă mai întâi din cauza nominalismului iar mai apoi sub presiunea gândirii iluministe, „teologia naturala” va renaște cu putere în secolele XIX și XX chiar în spațiul gândirii germane care o contestase prin marea Reformă. Dezavuată de majoritatea teologilor protestanți ai secolelor XVI, XVII și XVIII, „teologia naturală” va fi promovată din nou, cu entuziasm chiar, de mari minți ale teologiei protestante a secolului XIX, dovedindu-și încă odată periculosul potențial în preziua celor două războaie mondiale. Pentru a ilustra acest dureros adevăr Barth citează ca pe „ziua cea neagră (dies ater)” a vieții lui „o anumită zi de la începutul lui august 1914, …în care 93 de intelectuali germani (influențați de gândirea pietistă a lui Scheiermacher2, a lui Ritschl și a lui Rothe3) au dat publicității o declarație de consimțire la politica militară a Kaiser-ului Wilherm al II-lea și a consilierilor săi.”4 Aceeași situație s-a repetat în 1933 „când Biserica Luterană a Germaniei, …a așa-zișilor  „creștinii germani”, mergând pe „calea iluminării și a pietismului, a lui Schleiermacher, a lui Richard Rothe și a lui Ritschl”, s-a trezit confruntată „cu un anumit nou tip de «teologie naturală» – și anume cu cererea de a considera evenimentele politice din anul 1933 și mai ales persoana așa-zisului «trimis al lui Dumnezeu», Adolf Hitler, drept izvoare ale unei noi revelații a lui Dumnezeu (Barth se referă aici la considerațiile naziste despre Hitler ca împlinire supremă a idealului german și chiar uman, n.m.). Cerându-se ascultare și încredere deplină în ele, acestea erau situate laolaltă cu revelația Sfintelor Scripturi și se pretindea ca ele să fie recunoscute de către predicatorii și teologii creștini ca fiind la fel de autoritare ca Scriptura”.5

Barth s-a opus categoric acestei viziuni. A face „teologie naturală”, sugerează el, înseamnă „a vorbi despre Dumnezeu” din interiorul ființei umane, în baza intelectului propriu. Mai mult, a face „teologie naturală” înseamnă că voința și intențiile lui Dumnezeu cu privire la lume pot fi înțelese, ba chiar anticipate, astfel încât cel ce desfășoară un asemenea discurs rațional își poate cunoaște destinul său final, al națiunii sale și chiar pe acela al umanității. Considerând că poate cunoaște rațional voința divină, un astfel de om poate ajunge inevitabil – și istoria a dovedit-o – să creadă că este o ipostază istorică, în timp, a Divinității însăși, un „trimis al lui Dumnezeu”; pentru acest motiv omul cu pricina își va aroga autoritate de „conducător” asupra celorlalți și va pretinde tuturor „supunere” necondiționată. Pentru ce? Tocmai pentru că omul cu pricina va crede că este „identic cu Dumnezeu”. Atenție însă: el nu va pretinde că el este identic cu „infinitatea” divină, ci invers, că Divinitatea este identică cu „finitudinea” sa, cu condiția sa de ființă istorică finită, concretă. El va pretinde, cu alte cuvinte, că Divinitatea  a coborât în finitudinea istoriei și subzistă în el, în ipostaza lui de om concret. Sugestia lui Barth va fi astfel că, așa au crezut papii și Biserica Catolică în evul mediu, așa au crezut mai ales dictatorii germani de la începutul secolului XX.6

Pentru a-și îndeplini dezideratul, Barth va opune „Dumnezeului-obiect” al „teologiei naturale”, anexabil de către rațiune, conceptul unui „Dumnezeul-persoană”, absolut imprevizibil, ale cărui decizii adică nu mai pot fi anticipate de rațiunea umană, un „Dumnezeu” total „incomprehensibil”, a cărui voință să nu mai poată fi anticipată de nici un om. „Dumnezeu este o persoană independentă, ca Cel ce a fost, este și va rămâne, ca o persoană independentă, în existența și esența Sa, ca fiind Cel ce deține o stăpânire absolută asupra existenței și esenței Sale, având în mod similar prin acestea o stăpânire absolută asupra oricărei alte existențe și esențe. (…)Dumnezeu, spune el, ….își atestă personalitatea ca fiind o Personalitate maiestoasă, în sensul desăvârșit al conceptului, una care nu poate fi înțeleasă în lumina vreunei concepții ce are ca autor ființa umană.”7 Conceptul lui Barth de „Dumnezeu-persoană”, care nu este altceva decât versiunea modernă a vechiului concept calvin al Dumnezeului predestinației, este astfel menit să-l facă în final pe omul modern să conștientizeze brutal și fără echivoc finitudinea fundamentală a propriei condiții ontologice, dar mai ales a rațiunii în care medievalii l-au ispitit să se încreadă cu atâta îndrăzneală și cu consecințe atât de nefaste în planul istoriei europene. Dar acest concept este menit să-l scoată pe Dumnezeu nu doar din aria de competență a rațiunii și a cunoașterii, cât mai ales din aria lumii finite, a condiției umane finite mai ales, pentru a elimina orice ispită idolatră în baza căreia un om sau o biserică s-ar putea considera identice cu El ca să poată cere apoi ascultare și supunere celorlalți8. Un Dumnezeu-persoană nu este numai un Dumnezeu imposibil de anticipat în deciziile sale cu privire la soarta omul și a istoriei în general, ci va fi  un Dumnezeu în relație cu care lumea va conștientiza diferența ei radicală, fundamentală chiar, în raport cu El, nimicnicia ei în contrast cu maiestatea divină. „…El (Dumnezeu), spune Barth, este, într-adevăr, absolut, infinit, înălțat, activ, imperturbabil, transcendent. …Dar El este toate acestea în calitatea sa de «Creator» care a creat lumea ca pe o realitate distinctă de El…9.

Prin viziunea sa „personalistă” Barth, ca și Calvin odinioară, a dorit să scoată cu totul existența și voința  Dumnezeu din aria de competență a rațiunii umane. Aceasta pentru a apariția unor personaje care să se creadă „locțiitorii lui Dumnezeu pe pământ”, cum au făcut pontifii romani în evul mediu, sau a unor dictatori moderni ca Hitler care să se prezinte umanității ca „trimiși ai lui Dumnezeu” și să pretindă supunere necondiționată înseși Bisericii lui Hristos. Teza „incomprehensibilității” totale a lui Dumnezeu pentru rațiunea umană respinge indirect și pericolul „identificării” omului sau al unei biserici sau chiar al naturii cu Dumnezeu. În condițiile noului concept de Dumnezeu nimeni nu va putea să se conceapă pe sine „ca fiind identic cu Dumnezeu și, în consecință, ca având stăpânire asupra lui Dumnezeu” pentru că Dumnezeu nu este „identic” cu lumea, ci radical diferit de ea, ba chiar în contradicție ireductibilă cu ea. Cine revelează omului modern incapacitatea sa ontologică de a putea cunoaște voința și existența lui Dumnezeu? Situându-se  la antipodul doctrinei aristotelico-tomiste catolice, răspunsul teologilor protestanți de marcă este unul singur: rațiunea umană în exercițiul ei pur. Este ceea ce Kant, „filozoful protestantismului”10, a stabilit deja nu doar pentru gândirea protestantă, ci și pentru întreaga  gândire modernă. Teza lui a devenit spiritul teologiei protestante însăși în această problemă. Un exemplu este P. Tillich:  „Rațiunea omului, spune el, este finită; atunci când se ocupă de univers și de omul însuși, rațiunea se mișcă în cadrul relațiilor finite. Toate activitățile culturale în care omul își percepe lumea (adică activitățile filozofice și științifice, n.m.) și cele în care își modelează lumea (adică activitățile tehnice, n.m.) au acest caracter al finitudinii”11. Explicația acestei teze protestante cu privire la funcția și limitele rațiunii în raport cu Dumnezeu e simplă: Dumnezeu nu poate fi „obiect” al cunoașterii raționale, cum cred adepții „teologiei naturale”, pentru că aceasta o cunoaștere fundamental finită, aplicabilă doar obiectelor finite. Astfel, nici „existența” lui Dumnezeu, nici măcar „gândul” Lui măcar, nu pot fi cuprinse de rațiune. Simpla exercitare a rațiunii pune în evidență imposibilitatea omul de a putea înțelege prin rațiunea sa naturală „existența” și „voința” lui Dumnezeu, diferența absolută dintre nimicnicia condiției sale și măreția fără egal a condiției divine.

*

*      *

 

Înțelegem din cele expuse mai sus cu privire la conceptul bathian de „Dumnezeu” că sensul și scopul „personalismului” său este ca, în raport cu El, omul și lumea sa să conștientizeze diferența incalculabilă dintre el și Divinitate pentru a preîntâmpina nefastele consecințe ale istoriei religioase occidentale. (Între paranteze fie spus, aceeași semnificație și același scop l-a avut în vedere la noi părintele Stăniloae, cel mai mare dogmatist român.  În condițiile unei ideologii comuniste care îl dizolva pe Dumnezeu în natură, în materie, iar partidul unic visa la anexarea omului până al transformarea lui în „omul nou”, menit să se supună în totalitate comandamentelor comuniste, Părintele Stăniloae, prin personalismul doctrinei sale despre ființa lui Dumnezeu și a omului, n-a vrut altceva decât să ofere Bisericii Române o armă doctrinară redutabilă împotriva pretențiilor comuniste, similare în substanța lor adâncă celor naziste care au confruntat Biserica Germană la conciliul de al Barmen în 1933). Dincolo de această simplă contingență istorică, trebuie să ne întrebăm – căci este însăși tema simpozionului de față – dacă teologia ortodoxă poate acorda rațiunii aceeași funcție în cadrul teologiei dogmatice pe care i-a acordat-o protestantismul începând cu Kant. Aceasta cu atât mai mult cu cât mulți teologi ortodocși, influențați de Barth, vorbesc cu entuziasm despre „personalismul” învățăturii ortodoxe despre Dumnezeu și om. Așa cum toți știm, viziunea ortodoxă despre natura relației omului cu Dumnezeu este cu totul alta decât aceea a lui Barth și a protestanților. Idealul ortodox nu este acela al diferențierii omului de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, acela al „asemănării” cu El până la nivelul „îndumnezeirii” umane, când „îl vom vedea (pe Dumnezeu) așa cum este” (I Ioan III, 2) și vom deveni „părtași firii dumnezeiești. (II Petru I, 4). Și toate acestea pentru că Dumnezeu nu l-la creat pe om „ca pe o realitate distinctă de El” (vezi finalul notei de subsol nr. 9), cum sugerează Barth, ci ca pe o ființă „după chipul și (spre) asemănarea Lui…”. (Geneză I, 26).

În aceste condiții simplul exercițiu al rațiunii, al cunoașterii naturale, va avea un cu totul alt sens decât cel kantian: departe de a-l face pe om să înțeleagă că Dumnezeu iese cu totul din aria de competență a minții omenești finite, rațiunea aplicată lumii naturale, cosmosului în special, este menită, dimpotrivă, să-i reveleze „cele nevăzute ale lui Dumnezeu, veșnica sa putere și dumnezeire”, care „pot fi văzute lămurit din făpturi”. (Romani I, 20). Asta înseamnă că în viziunea Scripturii rațiunea naturală revelează tocmai „asemănarea” naturii create, în special a omului, cu Dumnezeu; că ceea ce este menită să cunoască rațiunea din studiul lumii create este exact prezența Dumnezeirii în structura ei profundă. Puterea maximă de a-l „vedea” pe Dumnezeu va fi atinsă de rațiune în vremurile eshatologice când, așa cum spune Sf. Ioan evanghelistul, „orice ochi, chiar și acela al celor care l-au străpuns, îl va vedea (pe Dumnezeu)” (Apoc. I, 7); iar atunci îl va vedea  „așa cum este El (din veci)” (I Ioan III, 2). Expresia „orice ochi, chiar și acela al celor care l-au străpuns” indică fără dubiu omul natural, limitat la puterile sale naturale de cunoaștere rațională a Dumnezeirii. Revine cercetării teologice ortodoxe moderne să elaboreze o teorie modernă a rațiunii naturale ca revelatoare a infinității divine în cercetarea naturii fizice, o teorie capabilă să corecteze viziunea seculară și secularizantă a teoriei kantiene despre rațiune izvorâtă din protestantism. Atunci când manualele de fizică sau biologie vor pune în evidență „rațiunile divine” din lumea lucrurilor atomice și biologice, rațiuni despre care au vorbit marii Părinți ai Bisericii cum au fost Pseudo-Dionisie (teoria „paradigmelor divine” ale creației), Maxim Mărturisitorul (teoria „rațiunile divine” ale aceleiași creații) sau Grigore Palama (teoria „energiilor necreate”), atunci vor exista toate șansele ca învățătura ortodoxă despre rațiune să resacralizeze lumea modernă.

__________________

Note:

[1] Noţiunea de  „rațiune pură” este cerută de natura „pură” a obiectului considerat: înţeles ca „act pur”, Dumnezeu este „actualitate” pură, eliberată adică de orice urmă de potență, deci de orice amestec cu „materia”. Un „obiect” eliberat de orice rest de materie potenţială, nu mai implică necesitatea „experienței senzoriale” ca instrument de cunoaștere, ci numai „rațiunea pură”.

2 Potrivit lui Fr. Schleiermacher religia este  miracolul relației directe cu infinitul; dogmele nu fac decât să reflecte acest miracol. Religia nu are neapărat nevoie de conceptul de Dumnezeu sau de credința într-o nemurire personală; se poate concepe foarte bine o religie fără Dumnezeu, care să fie o pură contemplare a universului. „Teologia naturală” a lui Schleiermacher consta, deci, tocmai în această substituire a lui Dumnezeu cu universul fizic, această „dizolvare” a lui Dumnezeu în „substanța” universului creat. (Detalii preluate din Wikipedia, art. „Fr. Schleiermacher”).

3  Richard Rothe a fost unul din cei mai profunzi și influenți teologi germani moderni ai secolului XIX. Influențat mai degrabă de Spinoza şi Hegel, Rothe a fost o sursă de inspirație pentru Schleiermacher. Rothe s-a auto-calificat drept „teosof”. O particularitate a gândirii sale a fost natura realistă a spiritismului său: entitățile sale spirituale au  o existență în întregime reală și chiar corporală; deopotrivă și teolog, Rothe înțelege a doua venire a lui Hristos la modul vizibil, iar împărăția lui Dumnezeu ce se va instala la sfârșitul timpurilor este, în viziunea lui, co-extensivă cu natura umană, cu istoria terestră și cu societatea umană. (Detalii preluate din Wikipedia, art. „R. Rothe”).

4 K. Barth, Evangelische Theologie im 19. Jarhundert, 1957, pag. 6; în Dogmatica Bisericii, pag.25

5 K. Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. II,1, pag.172 ș.u.; în Dogmatica Bisericii, pag.103, 81, 80. Este de remarcat aici faptul că referința expresă la „cererea de a considera evenimentele politice din anul 1933 și mai ales persoana așa-zisului «trimis al lui Dumnezeu», Adolf Hitler, drept izvoare ale unei noi revelații a lui Dumnezeu”, la pretenția nazistă „ca ele să fie recunoscute de către predicatorii și teologii creștini ca fiind la fel de autoritare ca Scriptura” trimite fără îndoială la pretenția Bisericii Catolice ca „tradiția” ei, adică decretele papilor și ale conciliilor, să fie recunoscute ca având aceeași autoritate cu Scriptura. Teologia protestantă a înțeles încă de la începuturile ei noțiunea catolică de „tradiție” prin prisma nefastei ei „teologii naturale”, tot așa cum a înțeles și pretențiile de mai târziu ale nazismului și ale lui Hitler.

6 După cum arată Barth, „teologia naturală” de care erau infestați mulți teologi germani din preziua celui de al doilea război mondial considera că Dumnezeu poate fi descris în întregime în limitele discursului rațional despre el. Potrivit „teologiei naturale”, explică Barth, „omul depinde doar de el însuși în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu”; „pentru omul care îi refuză harul (și vorbește despre El doar în baza puterilor sale naturale, n.m.) Dumnezeu devine cel mai elevat lucru pe care acel om îl poate percepe, alege, crea sau asuma; teologia naturală discută exact despre acest lucru. Ea este constrânsă să facă aceasta deoarece în acest caz este vorba doar despre o expunere despre sine, despre o demonstrație cu privire la sine pe care o realizează ființa umană”. Teologia naturală devine astfel un exercițiu al „autoafirmării omului care o expune” și care „se concepe pe sine ca fiind identic cu Dumnezeu, ca având stăpânire asupra lui Dumnezeu.” (K. Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. II,1, pag.172 ș.u.; în Dogmatica Bisericii, pag.72, 73, 8, 9)  În limitele „teologiei naturale”, mai spune Barth „…religia este (ajunge să fie) percepută drept un demers uman prin care se încearcă anticiparea a ceea ce Dumnezeu intenționează să facă și chiar face prin revelația Sa. Religia reprezintă o încercare de a înlocui lucrarea divinității cu o înfăptuire umană. Realitatea divină care ni se oferă și care se manifestă prin revelație este înlocuită de un concept de «Dumnezeu» creat în mod arbitrar prin voința omului.” (K. Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. I,2, pag.301; în Dogmatica Bisericii, pag.73,74).

7 K. Barth, The Knowledge of God…; în Cunoașterea lui Dumnezeu, , p.10. Având în vedere evoluțiile istorice la care s-a ajuns și pe care el le-a întrevăzut cu claritate înaintea multora, Barth a respins cu hotărâre „teologia naturală”. „Teologia naturală, spune el, este exclusă din proclamarea Bisericii. …Ea nu poate avea nici o relevanță și nu poate sta alături de Cuvântul lui Dumnezeu în această privință. Orice ar fi și orice ar reprezenta, entitățile la care face de obicei referire teologia naturală nu pot fi considerate drept revelație a lui Dumnezeu, nu pot constitui norma și conținutul mesajului transmise în numele lui Dumnezeu.” (K. Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. II,1, pag.172 ș.u.); în Dogmatica Bisericii, pag.89-90). Dar care-i sensul exact al acestei respingeri a „teologiei naturale” în calvinism? Sensul îl oferă tot Barth, pentru care „învățătura reformată” însemnă că nimic în afara lui Dumnezeu Însuși, adică nimic din lumea creată, naturală, nu poate fi considerat Dumnezeu. Bath spune: „Această propovăduire (a Bisericii Reformate) înseamnă, mai presus de orice, limitarea autoafirmării omului care o expune; oricine și orice ar fi, el va fi incapabil să se conceapă pe sine ca fiind identic cu Dumnezeu și, în consecință, ca având stăpânire asupra lui Dumnezeu. Așadar, această propovăduire mai semnifică relativizarea tuturor ideologiilor umane, mitologiilor, filosofiilor și religiilor. Oricare ar fi validitatea lor în lumea creată, obiectele lor nu pot, cu siguranță, să fie înțelese ca dumnezei. În ultimă instanță, ele nu pot fi considerate demne de încredere și nu li se poate acorda o venerație specială.” (K. Barth, The Knowledge of God…; în Cunoașterea lui Dumnezeu, , p.8-9). Solidar cu Barth, Brunner spune și el: „Dumnezeu nu este ceva din lume, nu este ființa eternă din lume, componenta divină din lume. Sub nici o formă nu se poate afirma că Dumnezeu este în lume; mai degrabă lumea este în Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi cuprins în cunoașterea noastră…. Dacă la întrebarea referitoare la existența lui Dumnezeu s-ar răspunde prin «Da, Dumnezeu există», nu am face altceva decât să ne alegem cu încă o iluzie, întrucât în acest caz am considera că Dumnezeu face parte din aceeași categorie cu celelalte obiecte (cum presupune teologia naturală, n.m.). (…)Dacă cineva, mânat fiind de curiozitate, pune întrebarea: «Există Dumnezeu? Aș vrea să știu dacă există sau nu!», singurul răspuns care i se poate da este tăcerea. Sau poate că ar trebui să i se spună: «Nu, Dumnezeu nu există»! Munții Himalaya «există», planeta Uranus «există», radiumul «există»; pe scurt, «există» acele nenumărate lucruri despre care ne vorbesc enciclopediile. Însă Dumnezeu nu «există». Aceasta înseamnă că pentru cel ce e doar curios în această privință, Dumnezeu nu există. Dumnezeu nu poate reprezenta un obiect al investigațiilor științei, nici ceva care ar putea fi inclus în domeniul cunoștințelor noastre, așa cum putem să punem un timbru rar într-un loc special într-un album, timbru care în felul acesta devin cel mai de preț dintre toate. …Dumnezeu nu este un element dintr-o anumită categorie, Dumnezeu nu poate fi obiect printre alte obiecte. El nu poate fi nicidecum pus laolaltă cu alte lucruri. Planetele, munții, elementele chimice sunt obiecte ale cunoașterii, însă Dumnezeu nu poate fi obiect al cunoașterii.” (E. Brunner, Unse Glaube. Eine christliche Unterweisung, Gotthelf-Verlag, Zürich-Leipzig, 1935; în Temeiurile credinței creștine, traducere, cuvânt introductiv și note de O. C. Nedu, Editura Herald, București, 2009, p.43, 44). 

8 Pe urmele lui Barth Paul Tillich atrage  și el atenția că „din punct de vedere religios, în credință poate exista (se poate strecura, n.m.) un element idolatru. Ar putea fi propria noastră gândire dictată de dorință cea care determină conținutul; ar putea fi interesul grupului social cel care ne ține într-o tradiție depășită; ar putea fi o parte de realitate incapabilă să exprime preocuparea ultimă a omului, așa cum este vechiul și noul politeism; ar putea fi încercarea de a folosi  «lucrul ultim» în scop propriu, ca în practicile magice și rugăciunile din toate religiile. Ar putea fi confuzia dintre purtătorul de «lucru ultim» și «lucrul ultim» însuși. Aceasta s-a petrecut în toate tipurile de credință și a reprezentat, începând cu primele povestiri evanghelice, pericolul permanent pentru creștinism.” (P. Tillich, Dynamics of Faith. First published în Great Britain in 1957 by George Allen & Unwin Ltd.; în Dinamica credinței, traducere de Sorin Avram Vîrtop, editura Herald, București, 2007, p.143) „Singurul adevăr infailibil de credință, cel în care «lucrul ultim» se manifestă necondiționat, este acela că fiecare adevăr de credință se află sub o judecată de timpul da-sau-nu. …Criteriul conține un «Da» – adică nu respinge nici un adevăr de credință indiferent în ce formă  apare în istoria credinței – și un «Nu» – adică nu acceptă nici un adevăr de credință ca «lucru ultim» cu excepția aceluia pe care nici un om nu îl posedă. (…)Condus de acest criteriu, protestantismul a criticat Biserica Romană. Nu formulările doctrinare au divizat bisericile în perioada Reformei, ci redescoperirea principiului conform căruia nici o biserică nu are dreptul de a se pune pe sine însăși în locul «lucrului ultim».” (Paul Tillich, Dynamics of Faith. First published în Great Britain in 1957 by George Allen & Unwin Ltd.; în Dinamica credinței, p.136)  

9 K. Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. IV,1, pag.186-188; în Dogmatica Bisericii, pag.156-158. Emil Brunner este solidar cu interpretarea lui Barth, căci spune: „A fost plăcerea lui Dumnezeu să se reveleze pe Sine ca Dumnezeu, ca Domn (adică ca Domn în relație cu un popor supus, n.m.), către un popor mic, către Israel. El s-a revelat lor ca un Dumnezeu pe care noi nu îl putem folosi în nici un fel, așa cum se poate folosi cineva de un cărăuș sau așa cum se foloseau păgânii de zeii lor (adică pentru a face raționamente despre El, n.m.). S-a revelat ca un Dumnezeu pe care nu îl putem considera în modul în care îl concepeau filozofii, adică ca «ideea (rațională, umană, n.m.) de Dumnezeu». …Păgânii, inclusiv marii lor gânditori, nu cunosc în mod corect diferențierea dintre Dumnezeu și lume, dintre Dumnezeu și om, dintre Dumnezeu și natură. Pentru ei toate acestea se confundă între ele.”( E. Brunner, Unse Glaube…; în Temeiurile credinței creștine, p.57, 58, 59) Sugestia lui Barth, ca și a lui Brunner de altfel, este, deci, aceea că, în esența ei, revelația nu este altceva decât descoperirea maiestății divine în raport cu care omul trebuie să conștientizeze propria-i finitudine, ba chiar nimicnicie a condiției sale umane.

10 W. v. Löwenich, Luther und der Nouprotestantismus, Witen, 1963, p.111; la A. A. Bidian, Revelația divină după concepția protestantă contemporană, în „Mitropolia Ardealului”, 1970, 1-3, p.24, n73

11 Paul Tillich, Dynamics of Faith. First published în Great Britain in 1957 by George Allen & Unwin Ltd.; în Dinamica credinței, Editura Herald, București, 2007, p.109

 

PR. PROF. DR. ADRIAN NICULCEA

Catedra de studii sistematice a Facultății de Teologie din Constanța

email: niculcea_adrian@yahoo.com

 

Marginalii la un poem nichitastănescian:

„Ce este viaţa? Cînd începe şi încotro se îndreaptă?“

 

                                                                În toate părţile deodată, zise

                                        cel fără părţi.

                                                                      Într-o singură parte, zise partea.

                               Ce este?

                                      Cum ce este?

                                               Este, pur şi simplu.

Adică E, adică S, adică T, adică E.

Primul E mai vechi decît ultimul E.

                      Atît.

(vol. Necuvintele).

Undeva, într-o sală se afla o imensă oglindă rotundă şi nişte ferestre pornite parcă din pămînt şi pierzîndu-se în sus; lîngă un şevalet, un pictor, înconjurat de tuburi aruncate, începute, nedechise, încearcă să-şi fixeze chipul.

„Portrete ale artistului la tinereţe“ şi mai încolo.

Ca un palimpsest, pînza e repictată întruna, sînt răzuite succesiv faza naivă, apoi faza W. Blake, Manet, apoi Cézanne, faza Van Gogh, coşmarescul obiectelor şi al vegetaţiei supradimensionate din Max Ernst, ajungîndu-se la figuratul modern cu spirala lui Möbius, din grafica lui Escher, la proliferarea ochilor din Ţuculescu. Uneori se aude ţipătul sugrumat al lui Munch ori se ivesc peisajele stranii şi terifiante ale lui Yves Tanguy sau Chirico.

 Aşa ne apare acum, în 2011, creaţia lui Nichita Stănescu. Toate volumele sale, de la Sensul iubirii la Operele impersonale sînt provocări ale cunoaşterii, ale asumării dramatice de trepte revelatorii. Mările oglinzii, abisuri chemînd dincolo de a treia dimensiune, ce nu e dată oricum unei minţi umane, fie şi geniale. Momente luciferice, dar şi aporii, pe măsură ce se apropie de „amiaza vieţii“ (Dante). Va ajunge la adevărul ultim? Şi care va fi atitudinea acestui Dionis, aflat între faţa şi spatele Oglinzii?

Ca poet iniţiatic, va tinde să fixeze „o ordine“, dar nu a eternului, nici a efemerului, nu diurnă, nici umană, ci o „ordine a cuvintelor”, un Cosmos orfic, unde misterul Logosului, relaţia lui cu lumea, actul creator, se conţin.

E, de altfel, şi singura „ordine” prin care se poate nădăjdui la o transfigurare, de vreme ce Orfeu a fost, prin toate semnificaţiile lui, singurul capabil să medieze omul cu divinitatea.

Poemul propus se înscrie într-o permanenţă nichitastănesciană, utilă de citat, din majoritatea volumelor. Iată asemenea căutări în Laudă omului, Mişcare în sus, Sînt un om viu (O viziune a sentimentelor – 1964), Dreptul la timp, Enghidu, Ars poetica, Îndoirea luminii (Dreptul la timp – 1965), cele 11 elegii (1966), cu sfîşietoarea strădanie de a evada şi accepta Devenirea, de a tinde către un „rece” (eternul, cum sînt versurile din Elegia oului, Elegia a zecea, cu mottoul Sînt; sînt popasurile din Laus PtolemaeiCosmogonia, Aleph la puterea Aleph (1968), apoi Alegerea sferei, Existenţă, tu (1969) etc.

Timpul, Fiinţa, Iubirea, Moartea – mereu ispite iniţiatice, reluate şi în Măreţia frigului – 1972, Epica magna – 1978, Opere imperfecte – 1979 (Clipa cea repede, Patru afirmaţii în sprijinul realului).

Şi, pe măsură ce se scufundă în vremelnicie, un nou Andru plîngînd se aude în Noduri şi semne (1982); se succed crizele identităţii, „sinele”, „însumi” se colorează altfel acum, prin „tuneluruile oranj”. Acestea şi poemele din Opere imperfecte, în majoritatea lor, devin forme de „exegi monumentum” – anxietatea unui veac diferit răspunde astfel Odei (în metru antic): „…du-mă odată din groaza vieţii, / du-mă, du-mă, / Şi nu mă mai pedepsi / Şi mie nu mă mai redă-mă!” (s.n.) (Dialog cu Oda în metru antic, vol. II, 307).

Textul ales, Ce este viaţa?, se află în mijlocul creaţiei lui Nichita Stănescu, în volumul Necuvintele (1969), dovedind că nu e un capriciu liric, ci o firească meditaţie despre Timp/Spaţiu, cele două coordonate la care se raportează Fiinţa, dintotdeauna, fi că apelează la scenarii mitice, fie cu idei trecute prin „n” şcoli filosofice.

Creaţia lui Nichita Stănescu vizează o cosmogonie; doar în zece versuri de o concizie apoftegmatică, transpar cele două ORDINI ale universului: eternă şi efemeră, ca un dialog sau poate monologuri paralele, atîta vreme cît stările nu sînt compatibile.

Asemenea lui Pascal (Cugetări), ce afirma despre sediul divin: „Este o sferă infinită, al cărei centru e pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri”, poetul român defineşte sempiternul astfel: „În toate părţile, deodată, zise / Cel fără părţi” (s.n.). aşadar, timp şi spaţiu abolite, ori considerate osmotic.

E „roata” evocată de Ruben discipolului său: „… omul cuprinde un loc în vreme, Dumnezeu e vremea însăşi cu ce se întîmplă în ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor, a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii, ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se întorc vecinic… Dar spaţiul? Tot ca vremea, bucată cu bucată…” (Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 61).

Simbolurile propuse – „cel fără părţi” şi „partea” – (cu o sinecdocă ruptă din neant) trimit către manifestări incongruente. Fiinţa, „partea”, e divergentă prin însăşi reducţia la care e supusă: „Într-o singură parte, zise partea”, destinaţie unică, ireversibilă, răspuns dat acelui „încotro”, raportat la ubicuitatea întregului.

„Partea”, perisabilul, nu e decît „clipa suspendată” a regelui Tlà din altă nuvelă eminesciană.

În viziunea romantică a lui Mihai Eminescu, „sufletul” cuprinde „Trecut şi viitor… ca pădurea într-un sîmbure de ghindă şi infinit asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” (Sărmanul Dionis, op. cit., p. 36), ele putînd fi mereu penetrate şi făcute reversibile prin oniric. N. Stănescu, poet al unei gîndiri de altă factură, lucidă pînă la interdicţia oricărei iluzii, afirmă apodictic: „Într-o singură parte”.

Să fie relaţia lor o parafrază la „Aleph”-ul lui Borges din splendida povestire omonimă El Aleph? Credem că da, mai ales că într-o creaţie anterioară, aflată în Laus Ptolemaei (1968), cu numele Aleph la puterea Aleph, simbolul apare pentru prima dată, fixat ca un detaliu sacru: „Deodată văzum ochiul triunghiului / toţi şi singur” (s.n.) – ochiul delphic, spre care aspira şi eroul lui Eminescu. Dar mai pregnantă e analogia cu textul scriitorului argentinian, ca o parafrază aproape, pentru că şi aici eul poetic contemplă, poate contempla „Aleph”-ul: „Mă îndepărtam de raza lui / atît de iute încît, / … imediat am distins sprînceana şi chipul / ca şi cum mi-aş fi dezlipit / faţa de faţa lui… / O, poate că sînt mult prea aproape / şi atraniu lipiţi unul de altul… / zăresc distinct fiecare por al pielii…” (vol. I, p. 313).

„Aleph”-ul e identificat destul de clar ca un origo, un omphalos al universului: „Iată punctul  din care se vede sensul întregului / Ca şi cum sensul ar fi întregul…” (s.n.) (id., p. 314, 315).

Cităm şi fragmentul din opera scriitorului argentinian, evocînd un spectaculum mundi revelat muritorului, printr-o întîmplare şi într-un topos iniţiatic neaşteptat, dorit: „Orice lucru… era un infinit de lucruri, pentru că eu îl vedeam în toate punctele universului… am văzut marea, … am văzut toate oglinzile de pe lume şi niciuna nu mi-a surprins chipul, … am văzut circulaţia nevăzută a sîngelui meu, am văzut angrenajele iubirii şi modificările morţii, am văzut Aleph-ul din toate punctele … mi-a venit ameţeală şi am plîns, pentru că ochii mei văzuseră acest obiect secret şi conjunctural, al cărui nume oamenii îl tăinuiesc, dar nimeni nu l-a văzut – neconceputul univers” (s.n.) (Jorge Luis Borges, Aleph, Bucureşti, Editura Minerva, p. 338).

Dacă pentru eroul argentinian există o posibilitate de contemplare dinspre om către divin, şi astfel o aşezare în divin, la Nichita Stănescu între „cel fără de părţi”, care de altfel şi vorbeşte primul, şi „parte”, segmentele din al doilea poem, nu există compatibilitate.

Întîiul fragment al poeziei stabileşte raportul dintre cele două dimensiuni – macro şi microcosmos.

Urmează în această lecţie de filosofie sui-generis, motivarea „părţii”, adică a „vieţii”; interogaţie pregătită din titlu: Ce este viaţa? Cînd începe şi încotro se îndreaptă? – Esenţă, natură imuabilă sau aparenţă, schimbare?

În discursul liric atît de parcimonios, N. Stănescu revine la obsedantele investigări din volumele citate despre „marea trecere”. Eminescu observa într-o notă de manuscris: „esenţa fiinţelor este forma, esenţa vieţii e trecerea”.

„Ce este? Cum este? Este pur şi simplu” – răspunde Nichita Stănescu.

ESTE, verb al existenţei, dar şi al acelui temut prezent de la indici prin Schopenhauer spre Eminescu: „În prezent le-avem pe toate” (Glossa), „…ziua cea de azi” (Cu mîne zilele-ţi adaogi).

În citire nichitastănesciană e o scindare perpetuă, o înşiruire de vîrste, de fapt de alienări, din perspectiva vremelniciei. Cu o concluzie tot aforistic rostită: „Primul E mai vechi decît ultimul E”, ducînd spre heracliticul Panta rhei, spre un „nu ne scăldăm de două ori în aceeaşi apă”, intuiţie apropiindu-l şi de Lucian Blaga: „Din poarta-nălţimei şi pînă-n vala / îmbătrîneşte, ah, cît de repede, apa. Şi ceasul…” (La cumpăna apelor).

La o vîrstă juvenilă, Nichita Stănescu reflecta cu un patetism reţinut despre pierderea identităţii, despre faptul că orice înaintare în cunoaştere înseamnă punerea în Devenire a obiectului, scoaterea din mister a universului, dar şi a eului, duală ucidere de inocenţă, de aruncare în moarte: „Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating” (Enghidu – vol. Dreptul la timp).

Tot în acest volum afirmase: „Ceea ce nu e fără de margini este, / … Ceea ce nu e, pretutindenea este…” (idem, p. 144). – mod de a sublinia increatul, latenţa, dar şi nepieritorul.

Revenind la „Este” final, mai sugerăm o analogie cu un alt poem, din volumul Laus Ptolemaei, intitulat Împotriva cuvintelor. Notaţie anterioară creaţiei pe care am ales-o, dar pregătind-o: „Prima literă a oricărui cuvînt / se află în trecut – / Ultima literă – de asemeni, / Numai trupul cuvîntului / e în prezent… / Cuvintele – tristele, / jumătate Timp – jumătate lucruri…” (p. 325). Acolo, invocaţia „IUBITO”, duioşia de-a o reţine prin ispita unui cuvînt, e imediat destrămată de intervalul ce creşte între litere, dînd un sentiment al absurdului: „Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp / între «I» şi «O», / deşi «iubito» nu are timp, / Ci este tot şi dintr-odată. / Sau nu: a fost… sau nu: va fi / Sau este pur şi simplu” (ibidem).

Relaţia orfică ne trezeşte o altă poveste, compusă de Borges despre felul cum poate să dispară o realitate prin imaginar, luînd cu sine şi creatorul: „… a fost de ajuns… ca poetul să rostească poemul pentru ca palatul să dispară, abolit, parcă, şi fulgerat de ultima silabă… şi spada de fier a călăului îi seceră poetului viaţa…” (Parabola palatului – Cartea de nisip, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p. 169).

„ESTE” se recunoaşte şi în „Partir c’est mourir un peu” (Haraucourt).

Poetul nu dă soluţii şi nici nu se lamentează ca în volumele citate. Conchide: „Atît”.

De parcă nici cuvintele nu se mai pot naşte, nu mai au sevă pentru un adevăr de o asemenea tragică simplitate.

Este acel „no more” al prinţului danez, după ce provocase în sine un adevărat cod enigmatic – „to be, to die, to seem” – cu referire la om.

Este şi răspunsul: „The rest is Silence”.

Din Elsinorul îndepărtatului regat, se aude în gîndirea altui spaţiu aceeaşi rece împăcare.

Atît.

„No more”.

Luminiţa Lupu

Bibliografie:

Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, vol. I, II;

Lucian Blaga, Poezii, Bucureşti, EPL, 1966;

Jorge Luis Borges, Aleph, Bucureşti, Editura Minerva, 1983.

 

Tatăl să rămînă… tată!

 

Un articol semnat de Teodor Danalache pe site-ul CrestinOrtodox.ro mă pune pe gînduri: de ce să fie „Tatăl, o altfel de mamă“? Dacă Dumnezeu ar fi vrut doar mame pentru prunci, ar fi făcut aşa! Or realitatea este alta!

Raportul masculinitate-feminitate, pe care-l vizează (cu stîngăcie!) autorul articolului citat, este realmente soluţia echilibrată, viabilă, indicată ab initio de Creator pentru omul „căzut“, adică ademenit de diavol prin promisiunea cunoaşterii „binelui şi răului“.

Aşa cum fără unirea bărbatului cu femeia nu poate exista familia, nicio societate sănătoasă nu poate trăi, nu se poate dezvolta substituind – oricîte ingenioase şi variate formule politico-administrativ-juridice ar inventa unii membri ai săi prin medierea aceluiaşi bătrîn viclean potrivnic (vezi, de pildă, aberantele „căsătorii“ dintre homosexuali, pe care Occidentul vrea să ni-l „implementeze“!) – această „celulă de bază“ a sa, cum o numesc, deopotrivă, sociologii, politicienii, teologii. Familia modernă nu se mai poate întemeia însă la întîmplare, prin intruziunea rubedeniilor, a prietenilor ori a cunoscuţilor. Graba care mai mereu strică treaba, mai exact instinctele care se pot confunda cu uşurinţă în tinereţe cu dragostea generează adeseori pseudo-familii, adică simple convenţii ori asociaţii de trai în comun – în limbaj colocvial „concubinaje“ – care, nefiind binecuvîntate, ajung repede la destrămare, căci ştiut e că numai Dumnezeu uneşte, în timp ce diavolul dezbină.

O familie întemeiată pe logodnă şi nuntă, cu mirii caşti pînă în momentul primirii binecuvîntării preotului în timpul tainei cununiei, are, în 99% dintre cazuri, lungă durată – de regulă pînă la moarte. Asumarea acestei realităţi dumnezeieşti fiind însă lăsată la liberul arbitru al omului, prin lucrarea potrivnicului, este în epoca noastră amînată, evitată, ba chiar pervertită, cum deja am sugerat.

Sociologii, psihologii, pedagogii‚ teologii, jurnaliştii cu vocaţie, chiar şi unii politicieni au semnalat, la unison, dramatica scădere a natalităţii în România. Or, acesta este efectul deformatei concepţii despre familie inoculat vîrtos mediatic, un rol principal avîndu-l pornografia, după cum arăta şi Virgiliu Gheorghe:  [omul contemporan] a fost convins încetul cu încetul că nu este decît un animal mai evoluat şi, ca atare, trebuie să renunţe la valorile sale morale şi spirituale care îl definesc ca om, îmbrăţişînd cu toată puterea consecinţele satisfacerii instinctului sexual. Sensul profund al sentimentului de dragoste a fost înlocuit de dorinţa sexuală, ataşamentul sufletesc a fost substituit de exacerbarea excitaţiei şi a plăcerii sexuale şi, în consecinţă, viaţa de familie a fost înlocuită cu o viaţă sexuală complet liberalizată (sublinierea îmi aparţine. Textul face parte din lucrarea Pornografia – maladia secolului XXI, Bucureşti, Editura Prodromos. Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, p. 170).

Această sintagmă aiuritoare, pe care am subliniat-o în citatul anterior – „viaţă sexuală“ – a devenit pentru omul modern un fel de scop în sine, un modus vivendi separat de adevărul fiinţial: calea spre mîntuire. Ruptă din contextul fiinţei vieţuitoare conştient, cum a făcut dracul să pară a fi, „viaţa sexuală“ îşi cere drepturile, independent de religie, de morală, de legislaţie (de aici, năzbîtia în care persistă încă unii: a se legifera prostituţia!).

Revenind la responsabilitatea membrilor unei familii veritabile moderne, nici nu mai poate fi vorba astăzi despre vreo „diviziune a muncii“, adică despre treburi femeieşti şi bărbăteşti; o afirm în deplină cunoştinţă de cauză, eu, ca bărbat, avînd nenumărate ore la activ de spălat scutece, de alintat copilul, de făcut mîncare etc. etc. etc. La etajul trei al blocului unde locuiesc o familie a optat pentru concediul soţului de îngrijire a copilului. Cine mai pledează, în secolul al XXI-lea, pentru demarcaţii gen: e treaba ei/lui, nu mă bag! e fie naiv, fie rău intenţionat.

Pedagogic, masculinitatea şi feminitatea sînt complementare şi absolut necesare dezvoltării echilibrate a copilului. S-au studiat relaţiile speciale ale fătului cu mama – bătăile inimii, glasul, alimentaţia, gusturile artistice etc. – specialştii arătînd ce fire puternice uneşte, pe vecie, cele două fiinţe. Completez, la rîndul meu, că şi tatăl influenţează – e drept, că în mai mică măsură senzorial, dar cu siguranţă psihic, îndeosebi indirect, adică prin intermediul mamei – dezvoltarea micului om. Rolul lui sporeşte după naşterea pruncului într-o măsură tainic accelerată, spre a compensa decalajul în aşa măsură, încît mai ales fetiţele sfîrşesc prin a se ataşa mai mult de tată decît de mamă. Precizez că relaţia este mult mai complexă decît s-a încumetat s-o descrie, odinioară, Sigmund Freud, prin aşa-numitul „complex œdipian“.

Arhimandritul Efrem Vatopedinul îndeamnă: Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti. Rugaţi-vă, spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă împreună! […] Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa. Cu timpul, luînd exemplul părinţilor, se va adăuga la aceste rugăciuni şi copilul.

Familiile monoparentale, ştim cu toţii, furnizează multiple frustrări, dureri sufleteşti cu mare greutate ascunse ori disimulate şi cer din partea copiilor mari eforturi pentru integrarea în societate. Opţiunea unor adulţi, adeseori părinţi, de a-şi căuta de lucru peste graniţe, neluîndu-şi copiii cu ei, e iresponsabilă şi, după opinia mea, ar trebui dacă nu interzisă, măcar condiţionată legal, ţînînd cont de tragediile, nu puţine, deja înregistrate: douăzeci de cazuri de sinucideri în 2010 în rîndul copiilor lăsaţi în grija rudelor (cf. „La Repubblica“, articolul Aproape 350.000 de copii români trăiesc fără părinţii plecaţi la muncă în străinătate!). La acestea se adaugă depresiile manifeste, potrivit aceleiaşi surse jurnalistice, la o treime dintre copiii abandonaţi. (Datele au fost preluate din statisticile UNICEF). Ca profesor diriginte, îmi permit să adaug că dorul prelungit de unul sau de ambii părinţi slăbeşte sistemul imunitar al copiilor, creează stări de nervozitate şi deficit de atenţie, toate impietînd şi rezultatele şcolare.

Aşadar, atît tatăl, cît şi mama au roluri decisive în creşterea şi în educarea copiilor, iar debarasarea de prejudecăţile secolelor al XIX-lea – al XX-lea ar fi în avantajul viitorilor creştini şi cetăţeni de nădejde. Întrucît Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său […] bărbat şi femeie i-a făcut (Facerea, 1, 27, versiunea diortosită după Septuaginta. Redactată, adnotată şi tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2009, p. 23), angajarea răspunderii familiale este egală dinaintea Creatorului nostru.

Conchid că mama, cu tandreţea caracteristică inimii, iar tatăl cu rigoarea tonică a raţiunii trebuie să se completeze reciproc, alcătuind un cuplu armonios, gata în oricare moment să-şi preia unul altuia atribuţiile tradiţionale faţă de copiii care sînt cele mai preţioase daruri ale lui Dumnezeu pentru o familie.

 

Mihai FLOAREA 

POLEMICI

(Unii dintre) Intelectualii români şi Biserica (1)

 

La unii dintre cei pe care mass-media caută să îi promoveze ca modele de gîndire şi atitudine civică există o tendinţă constantă de a se raporta la creştinism, respectiv ortodoxie şi de a comenta unele chestiuni la ordinea zilei în BOR.

Printre aceştia, gruparea care-şi revendică drept mentor pe Constantin Noica domină scena mediatică. Membrii ei se erijează constant în judecători ai stării naţiunii pe toate planurile, inclusiv al credinţei. Din dorinţa de a-şi spori credibilitatea, cel mai vizibil dintre ei, Andrei Pleşu, a scris chiar o carte intitulată Despre îngeri – subiect delicat, pe care nici Sfinţii Părinţi nu l-au abordat foarte des. Efectul în rîndul practicanţilor creştini a fost evident invers decît cel scontat, bruma de reputaţie intelectuală fiind anulată de nedumerirea şi uneori dezgustul în faţa unei asemenea îndrăzneli.

Fondatorii acestei grupări au fost gazdele primelor două „Conferinţe ale Ateneului Român” avînd ca invitaţi pe Herta Muller şi Adam Michnik. În dialogul său cu proaspăta laureată a Premiului Nobel pentru literatură, Gabriel Liiceanu a ieşit şifonat în urma unui schimb de replici privind moralitatea intelectualului român în vremea dictaturii comuniste, fiind incapabil a înţelege chestiuni de trăire creştină. Cîteva luni mai tîrziu, „dizidentul convertit” catolic l-a îngenunchiat pe Andrei Pleşu, dovedindu-l ca fals patriot român şi făţarnic credincios creştin/ortodox. Ca participant la această manifestare, m-a întristat faptul că un catolic serios (nu ştiu dacă neapărat practicant) s-a deovedit a fi mai de luat în seamă în faţa unui ortodox băşcălios…  

Ni s-a dat astfel şansa să realizăm pe unde stăm sau, cel puţin, pe unde se află cei care ne sînt arătati ca învăţători… Este cazul ca românii să îşi revizuiască atitudinea faţă de ţara, credinţa, cultura şi înaintaşii lor, luînd seama să nu se lase amăgiţi de idolii de pe „sticlă” şi din presa scrisă. Prin urmare, ni se pare normală raportarea la marii înaintaşi, fără a-i idolatriza, dar preluînd cele bune ale lor în locul celor rele pe care mai-marii momentului actual ni le oferă din abundenţă, afişînd o nonşalantă inconştienţă faţă de răspunderea pe care talantul inteligentei o presupune: aceea de a deveni înţelepciune prin har, prin trăire întru Hristos, prin rugăciune.

Pentru a ilustra cele de mai sus, vom cita cazurile Horia Roman Patapievici şi Sorin Dumitrescu.

Primul, propulsat în lumina mass-media ca o speranţă a intelectualităţii formate în anii comunismului dar nealterate de veninul propagandei atee, a fost considerat o buna perioadă, chiar şi de unii preoţi şi intelectuali îmbisericiţi, ca un semn al unei renaşteri îndelung aşteptate. N-a fost să fie aşa… după o vreme, el dezamăgind şi întristînd (cel puţin pe credincioşii creştini) prin declaraţii şi atitudini. Prima parte a activităţii sale a fost, credem, urmarea sfaturilor şi rugăciunilor părintelui Constantin Galeriu, frecventat în acea vreme de Horia Roman Patapievici. Boala şi trecerea la Domnul a părintelui au condus treptat la declinul moral şi intelectual al scriitorului, în paralel cu ascendenţa sa în funcţii administrativ-culturale(!).

Cel de-al doilea, lansat chiar şi prin Biserică drept militant în favoarea revenirii la valorile ortodoxe, a fost în anii ’90 cel mai activ membru al laicatului sub aspectul organizării de manifestări, editării de cărţi, promovării culturii creştine. Şi el a fost apropiat al părintelui Constantin Galeriu, chiar fiu duhovnicesc şi apropiat al familiei. Îndată după stingerea părintelui însă, activitatea sa a intrat în umbră… Oare nu tot sustinerea marelui său duhovnic a fost baza pe care a clădit Sorin Dumitrescu în anii de început?!

Din cele de mai sus observăm încă o dată ca viaţa dusă în afara credinţei face cuvintele putrede şi discursul sterp dar totodată ispititor asemenea fructului oprit. Mulţi dintre intelectualii recent (re)veniţi în Biserică sînt foarte încîntati de „farmecul” scrierilor lui Andrei Pleşu & Co, considerîndu-le repere demne de luat în considerare în probleme legate de credinţă, Biserică, creştinism. Aceştia nu au savurat încă parfumul Sfinţilor şi dulceaţa Evangheliei care vin din Duhul care le-a inspirat, sau se lasă amăgiţi de duhul trufiei minţii care le propune alternative îmbietoare… Şi una dintre acestea este că modul acestor autori de a pune problema în chestiuni grave, care conduce la relativizări periculoase ce pot ispiti uşor pe cei mai puţin avizaţi. Chestiunile de credinţă trebuie tratate cu maximă seriozitate, mai ales în momentele de confuzie prin care trecem. De aceea consider că unii ca Andrei Plesu fac reale deservicii poporului „cultivat“ din Biserică.

Să sperăm că lucrurile pot sta şi altfel, deşi mă îndoiesc. Iată de ce:

Un proverb spune: ce naşte din pisică, şoareci mănîncă.

Cam aşa s-ar rezuma filiaţia Noica-Pleşu, respectiv Liiceanu, cu menţiunea importantă că Noica nu a relativizat vreodată credinţa sau a fost băşcălios – din contra – dar pentru el nu credinţa a fost pe primul plan, ci cultura şi neamul. Această inversare de planuri s-a accentuat la „ucenicii“ care au ajuns după cum îi ştim…

Probabil ştiţi că Noica a considerat nepotrivită jertfa naşului sau de cununie (Mircea Vulcănescu) considerînd că un om atît de dotat nu trebuia să facă un astfel de gest în favoarea unuia atît de puţin cultivat cînd mai putea scrie încă atîtea şi atîtea…

Mai multe amănunte aţi fi putut afla din conferinţa lui Sorin Lavric de joi 17.02 intitulată „Vulcănescu şi Noica – între Cuvînt şi concept“. Rezumînd foarte abrupt, Vulcănescu a iubit Cuvîntul (şi a murit pentru El), iar Noica a iubit conceptul, respectiv filosofia, de unde şi „rezistenţa prin cultură“ şi alte asemenea, prin care acum ucenicii îşi justifică atitudinea dinainte de ’89, considerînd că „nu şi-au prostituat cuvîntul“ = o disidenţă „minoră“, penalizată de Herta Muller (din păcate nu în termenii cei mai potriviţi, cum bine a observat Adam Michnik). Din delicateţe, polonezul nu s-a a referit la un alt aspect, pe care cei prezenţi la dialogul Liiceanu – Muller l-au auzit cu durere şi surprindere: nu numai tăcerea i s-a reproşat, dar şi nesprijinirea confratelui mărturisitor… care spune încă şi mai multe…

Acum realizaţi cît de periculoase sînt apariţiile publice ale acestor personaje?! Pentru a vă face o impresie accesaţi link-ul următor http: // http://www.romaniapozitiva.ro/bucuresti/ceai-biscuiti-cultura-si-normalitate-cu-andrei-plesu-la-icr-24-februarie-2011/ şi veţi vedea că tineretul studenţesc neavizat îl consideră pe Andrei Pleşu un reper / un model.

 Radu Jecu

______________________

Nota redacţiei:

Inaugurăm rubrica de faţă cu mic serial, aşa cum ne-a promis colaboratorul nostru, fiindcă realitatea ne-o cere. Aşa cum putem anticipa în temeiul aprinselor dezbateri ce-au urmat citirii acestui material în cenaclul din 5 iunie 2011, vor urma din partea cititorilor-participanţi luări de atitudine pro sau contra. Le aşteptăm cu maximă deschidere, căci  n-am cenzurat şi nu vom cenzura nicicînd pe cineva, deviza noastră fiind scrieţi în limitele bunei cuviinţe despre oricine şi despre orice, dar argumentaţi temeinic, vă rugăm!

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

EMINESCIANĂ

Nicopole

 

Peste Ţara Românească vreun an şi chiar mai bine

A trecut de cînd cu lupta care fost-a la Rovine,

Însă pasăre de pradă, turcul tot se azvîrle-n cale

Ca Balcanul să-l preschimbe iar în plînsete şi-n jale…

Iată însă la Nicopol că veniră cavaleri

Din apusul Europei să lovească-n ieniceri

Şi-a sosit şi Mircea Vodă, sol al mîndrei Românii,

Să zdrobească ienicerii, să sfărîme pe spahii.

 

Şi jurat-au cavalerii gloria să şi-o mărească

Şi-a jurat şi Vodă Mircea ca pămîntul să-şi păzească.

Se lăsase boarea serii iară moartea da popas,

Ca să vadă care-anume dintre oşti i-a mai rămas,

Se apropiau năvalnic otpmanii-n pas şi cai

Şi se pregăteau de luptă la Nicopol nat şi crai…

 

Mircea-ş adusese-n teberi oastea lui şi tot gîndea

Cum să-şi desfăşoare lupta, că pe turci îi cunoştea,

Le ştia şi slăbiciunea şi-a lor munţi de viclenie,

Nu-i era deloc străină a lor mare lăcomie,

Cînd din gîndurile toate e-ntrerupt de un ostaş,

Care-anunţă că la dînsul vine craiul papistaş…

 

Adevăr grăit-a omul, Sigismund grăbit soseşte,

Ca să vadă dacă Mircea de luptat se pregăteşte

Şi cu milă îl măsoară pe bătrîn dar şi trufie:

– Mîine-n zori să fii tu gata, Mircea, pentru bătălie!

– Mîine-n zori? – răspunse Mircea – asta-nseamnă cum că eu,

Voi deschide primul lupta, voi începe ce-i mai greu!

Tu! şi craiul îl măsoară, dar ce drept ţi se cuvine?

Dreptul – ce-a învins pe turcul cel hain şi la Rovine,

Dreptul ce ţi-l dă pămîntul care ştii pentru ce-l aperi,

Ca să poţi sub cerul ţării liber inima să-ţi scaperi,

Dreptul de a şti cum luptă turcul ăsta blestemat,

Care calcă-a mea moşie şi a voastră ne-ncetat,

Ştiu să-l hărţuiesc acolo unde nici nu se aşteaptă

Şi am şoimi duraţi în stîncă ce înving în luptă dreaptă,

Ştiu să-l înconjor, să-l macin, să-l încurc în mărăcine,

Şi să îl înec în mlaştini să se simtă şi mai bine,

Dreptul ce îl dă puterea care-n inimi e sădită

De-a vedea moşia Ţării pe vecie dezrobită!

 

– Vorbe mari rostit-ai Mircea, dar din toate pot alege

Numai dragostea de Ţară e firească, se-nţelege.

Mai avem însă oştire în Ungaria, la vale,

Care pot să se aştearnă otomanului în cale

Şi avem pe cavalerii apuseni care-au venit,

Ca a turcului trufie să o poarte spre zenit,

Ei au piepturi tari, de zale, unde spada nu pătrunde,

Pot mîndriei otomane cu mîndrie a răspunde,

Au şi cai dintre aceia care-aleargă cît clipeşti,

Cu asemenea putere sigur e că biruieşti!

 

Dară Mircea nici că tace şi-i răspunde cam aşa:

– Nu zic că a lor oştire n-ar putea să stea în şa,

Dar ei vor zbura ca vîntul să ajungă mai departe,

Pe cînd noi aici ne scriem vitejeasca noastră carte.

Îi ameninţă pe dînşii otomana aşezare?

Li-e departe Semiluna cum şi luna e de soare,

Pe cînd noi sîntem aicea, la o palmă de pămînt

Şi de-aceea să-i învingem ne-am legat cu jurămînt.

Nu zic că acestă oaste apuseană s-ar putea

Ca pe turci să îi înfrîngă stînd înveşmîntaţi în şa;

Teamă mi-e însă că toată îmbrăcare lor în zale

Să n-atîrne greu în luptă şi pe cai să îi doboare.

Ş-apoi ştiu că şi tăria zalelor curînd se sfarmă,

Numai inima voinică n-o sfărîmă nicio armă!

 

– Vorbe mari, să le ţii seamă, dar să ştii c-am priceput

Cum oştenii tăi se pultă doar cu inima drept scut.

De aceea-ntîietate am să dau cum se cuvine,

Ducelui burgund; el ştie ca să lupte mult mai bine,

Mai de neam, mai de elită, mai cu zale-nveşmîntat,

Şi-ai să vii şi tu în urmă după-acest viteaz bărbat!

 

Şi-au ştiut să lupte bine cavalerii lui greoi:

S-au făcut în neagra ţarină fiecare-un muşuroi,

Zalele cădeau zdrobite lăsînd pieptul dezgolit,

Ienicerii pretutindeni îi vînau ca să-i omoare –

La Nicopol apusese, înc-odată, mîndrul soare…

 

Mircea tot privind la cîmpul în ruină îşi zicea:

„Nu mai am ce sta pe-aicea!”… Şia plecat spre Ţara sa,

Unde ştie că-l aşteaptă rîul curgător şi ramul,

Că întreagă îi e glia şi că liber îi e neamul!

Petru Demetru Popescu


Ecclesia euxina 40

iunie 10, 2013

 

ACTUALITATEA

 

Numărul  40!

 

Iată-ne ajunşi, din mila Domnului, la numărul 40 al acestei reviste în care ne-am investit, de peste un deceniu, energii şi speranţe!…

E un bun prilej de a ne pune întrebări despre menirea celor care avem – într-o mai mare ori mai mică măsură – această preocupare.

Dacă-i adevărat că vom da socoteală dinaintea Dreptului Judecător pentru fiecare cuvînt rostit în această viaţă, atunci cum să nu fie de dat socoteală cu asupra de măsură pentru fiecare frază ori vocabulă scrisă? Pînă şi latinii, în păgînătatea lor, trăgînd cu urechea la Homer, care se pare că a fost primul ce-a formulat celebrul avertisment, observaseră că verba volant scripta manent!

Timpurile moderne, cu facilităţile lor tehnice uimitoare, au produs şi produc uriaşe cantităţi de scrieri. Numai dacă ne-am deschide, pentru o clipă, urechile şi ochii am primi, copleşitor ca un tzunami, din toate direcţiile, un vacarm babilonic, o cantitate incomensurabilă de mesaje literare ori nonliterare, la căror triere şi descifrare ni se sparie gîndul a ne raporta! E de-a dreptul înfricoşătoare această sete de exprimare ce irumpe fără încetare, zi şi noapte – fizic (ziare, reviste, cărţi) şi virtual (site-uri, bloguri) –  neţinînd cont de existenţa receptorilor!

În aceste condiţii, a citi/asculta cu atenţie constituie calităţi nepreţuite, pe care doar veritabilele elite le mai deţin. Cum însă cacofonia globalistă contemporană susţinută de doctrina sincretică new-age tinde a înăbuşi valorile autentice, a aplatiza vîrfurile de sensibilitate şi de cugetare, a uniformiza democratic emisiile verbale sub banala formulă „dreptul la exprimare liberă“ e nevoie acum mai mult ca oricînd de acel simţ al deosebirilor. A formulat-o memorabil apostolul Pavel: toate-mi sînt îngăduite dar nu toate-mi sînt de folos.   

Un lucru este cert: mai vechi (Florin Mihăescu, Nina Stănculescu, Roxana Cristian) ori mai noi (este cazul Luminiţei Lupu, care debutează chiar în numărul de faţă), redactorii şi colaboratorii revistei noastre s-au adresat contemporanilor şi se adresează posterităţii ascultîndu-şi inima şi ascuţindu-şi mintea cu deplina sinceritate şi în autentica libertate asigurate de înaltul patronaj al P. S. preot profesor dr. Adrian Niculcea – gazdă şi moderator desăvîrşit al întîlnirilor binecuvîntate din Foişorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh.

Redacţia

 

ESEU

3

LIMBAJ ŞI PARADOX ÎN EVANGHELII

 

În Evangheliile sale, în cei trei ani de propovăduire, Iisus foloseşte un limbaj de o mare diversitate, adecvat înaltei doctrine pe care o predica un mare Învăţător, cum se intitulează El însuşi când spune: „Voi să nu vă numiţi rabbi căci unul este învăţătorul vostru, Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” (23,8). În acelaşi timp, limbajul său este variat, potrivit cu cei cărora li se adresează, de la oamenii simpli la apostoli, de la vameşi la farisei.

             În genere, de cele mai multe ori, El Se adresează mulţimilor într-un Limbaj simplu, privind viaţa lor obişnuită, ca în Predica de pe Munte, prima mare predică adresată mulţimilor, după Botez, chiar la începutul propovăduirii Sale (după evanghelistul Matei, capitolele 5, 6, 7). Astfel, El le vorbeşte despre: ucidere, mînie, jurăminte, rugăciune, post şi altele. Din cînd în cînd, El sintetizează cele spuse prin sentinţe pline de miez, care ridică predica sa spre Împărăţia Cerurilor. Cităm cîteva exemple de o deosebită semnificaţie: „Eu n-am venit să stric ci să împlinesc Legea“ (5, 17); „Fiţi desăvîrşiţi precum Tatăl vostru cel Ceresc desăvîrşit este” (5, 48); „Unde-ţi este comoara îţi va fi şi inima” (6, 21); „Intraţi pe poarta cea strîmtă” (7,13); „Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (7,33). Şi evanghelistul conchide: „Cînd Iisus a sfîrşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui.”

            Dar nu totdeauna şi nu tuturor Iisus le vorbea atît de liniştit şi de limpede. El devenea tăios şi categoric atunci cînd între El şi interlocutor intervenea o contradicţie.  Mai ales atunci cînd era abordat de demon, ca în pustiul Quarantaniei sau într-unele convorbiri cu cărturarii şi fariseii. Aşa, de pildă, cînd demonul, viclean, încearcă să-L provoace cerîndu-I minuni, Iisus îl repede în cele din urmă, alungîndu-l: „Vade retro, Satana!” (Mt.4,10) şi demonul pleacă revenind mai tîrziu, atunci cînd Iisus îi anunţă prima dată pe apostoli că va fi ucis, iar Petru se opune, fiind respins cu aceeaşi poruncă: „Vade retro, Satana! Piatră de poticnire Îmi eşti.” (Mt.16, 23)1. Dar contradicţia se preface într-un adevărat război verbal cu fariseii şi cărturarii, cînd Iisus, vorbind despre înviere şi anunţînd Dumnezeirea Sa, este contrazis de farisei. Atunci Iisus se dezlănţuie împotriva lor, aducîndu-le acuzaţii ucigătoare, din care cităm cîteva: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi Împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor nu-i lăsaţi să intre”. (Mt.23, 13); „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi prozeliţi, şi dacă i-aţi făcut, îi faceţi fii ai gheenei, de două ori mai mult decît voi”. (Mt.23,15); „Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osînda gheenei?” (Mt.23, 33). Rezonanţa acestor invective ni s-a părut mai mult decît locală, ni s-a părut mondială şi în acest sens ni s-a părut actuală. Mai departe cuvintele lui Iisus se transformă în profeţii, provocînd dărîmarea Ierusalimului, care a şi avut loc în anul 70 (la mai puţin de 40 de ani de la Învierea lui Iisus). Mai departe, vorbindu-le acum apostolilor, Iisus prooroceşte, în cuvîntul său escatologic, sfîrşitul lumii, distrugerea templului şi a doua Sa venire. Din momentul acela, contradicţia fariseilor şi cărturarilor care aşteptau un Mesia pămîntesc, se preface în ură şi furie care vor duce la patimile, răstignirea şi moartea lui Iisus, Fiul Omului, transformată în Învierea Fiului lui Dumnezeu.

            Dar limbajul cu care Iisus se adresează mulţimilor este de multe ori cel al parabolelor sau pildelor în care mici povestiri au sensuri paradoxale, sensuri simbolice, dificil de înţeles şi pe care Iisus le explică apostolilor şi ucenicilor, căci nici ei nu le înţelegeau totdeauna. Din mulţimea parabolelor care se întîlnesc în Evangheliile sinoptice (dar nu şi la Ioan, a cărui Evanghelie e mai ales doctrinară), ne vom referi numai la Parabola semănătorului, formată (la evanghelistul Matei) din şapte parabole care însumează simbolic principalele semnificaţii ale creaţiei. Terminând parabola principală, Iisus le spune mulţimilor: „Cel care are urechi de auzit să audă” (Mt.13,9).2 Iar la întrebarea ucenicilor de ce le vorbeşte în parabole, Iisus le răspunde: „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor, dar acelora nu li s-a dat… De aceea le vorbesc în parabole, că ei văd fără să audă şi aud fără să vadă şi nici să înţeleagă”. Iisus continuă referindu-se la spusele proorocului Isaia din care citează: „Căci inima acestui popor s-a împietrit şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis ca nu cumva cu ochii să vadă şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să-şi revină şi Eu să-i vindec”

 

(Mt.13,15). Pare ciudat că Iisus care a venit să-i vindece pe cei bolnavi, nu vrea să-i vindece pe cei ce nu înţeleg cu inima, chiar dacă n-au înţeles! De ce? Mai întîi, fiindcă e vorba de înţelegere nu cu mintea, care înţelege cele lumeşti, dar nu pe cele spirituale care pot fi înţelese doar cu inima, ceea ce mulţimile nu pot face, ele fiind avide doar de minuni şi nu-L iubesc pe Iisus, ci Îl urăsc. Ca să pecetluiască ideea înţelegerii, deci a cunoaşterii spirituale, Iisus încheie cu un adevărat paradox, spunînd: „Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, dar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce are” (Mt.13,12).

 

Trecînd la limbajul uneori paradoxal al lui Iisus, trebuie spus că paradoxul pare contradictoriu dacă s-ar referi doar la cele pămînteşti, dar devine limpede atunci cînd sensul este transmutat în planul spiritual. E evident că cel ce are o cunoaşt ere şi o trăire spirituală nu are niciodată prea mult şi mai poate primi, în timp ce acel ce nu înţelege pentru că are prea puţină cunoaştere, pierde şi puţinul pe care-l are. Pentru motivele arătate, Iisus le vorbeşte mulţimilor nu numai în parabole, ci şi în paradoxuri, al căror enunţ este mai concentrat, plin de înţelepciune, pe care n-l poate înţelege decît cel ce crede în Iisus. Paradoxul e de neînţeles dacă e interpretat doar cu raţiunea, cu dialectica, dar devine lămurit dacă e transpus simbolic în lumea spirituală unde îşi capătă sensul. 

            Dintre numeroasele paradoxuri existente mai ales în Evangheliile sinoptice, am ales doar cîteva pentru a ilustra varietatea şi semnificaţia lor pe care uneori nici apostolii n-o înţelegeau. Paradoxul citat mai sus după Parabola semănătorului îl găsim şi după Parabola talanţilor, explicînd de ce talantul celui care l-a îngropat i-a fost luat şi dat celui cu 10 talanţi. Orice om primeşte un dar spiritual, cît de mic, pe care-l poate spori, dar dacă n-o face, şi acest dar i se va lua.

            Un  alt paradox este cel în care se spune: „Cei de la urmă vor fi cei dintîi şi cei dintîi la urmă, căci mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi” (Mt.19,30). Acest paradox sintetizează sensul Parabolei lucrătorilor la vie unde, via fiind simbolul lumii unde şi cel din urmă credincios venit va primi acelaşi dar ca şi cel dintîi.

            Într-un alt paradox, spus de altfel ca şi altele de mai multe ori, după ce Iisus le ceruse să-şi ia crucea şi să-L urmeze, El adaugă: „Cel ce vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, o va afla” (Mt.16,25). De astă dată sensul e mai clar pentru că doar viaţa pierdută pentru Iisus este adevărata viaţă.3 

            Un alt paradox: „Cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar ce ce se smereşte pe sine se va înălţa” se referă mai ales la modul de a se ruga al Fariseului şi Vameşului, dar în altă parte se adresează celor invitaţi la masă, fiind vorba desigur de masa darurilor spirituale.

            Sînt şi alte paradoxuri care au o altă formă, mai puţin contradictorie, dar care au un sens doar pentru cei cu credinţă foarte puternică. Aşa e cazul smochinului care nu avea fructe cînd Iisus a vrut să mănînce, şi Iisus l-a blestemat să se usuce, deşi nu era vremea roadelor. Şi cînd ucenicii îi reproşează, Iisus adaugă, paradoxal: „Dacă aveţi credinţa lui Dumnezeu… cei ce i-ar zice muntelui acestuia ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice” (Mt.11,23). Să remarcăm că Iisus spune: „dacă aveţi credinţa lui Dumnezeu (fidem Dei)“, deci o credinţă foarte puternică, şi doar atunci orice se va împlini.

            Sînt şi paradoxuri care par adevărate enigme, ca aceea din Parabola iconomului nedrept (Lc.16,9): „Faceţi-vă prieteni din bogăţia nedreaptă (mammona iniquitatis), pentru că atunci cînd vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice”.

            Un alt paradox dificil de înţeles este cel de la Mrc. 9, 40: „Că fiecare se va săra cu foc, aşa cum orice jertfă se va săra cu sare”. Focul este un simbol al Sf. Duh, dar legătura cu sarea, simbol al pămîntului, e mai greu de înţeles.4

            În toate aceste exemple şi în altele pe care nu le-am mai citat, paradoxul apare între termeni care au o semnificaţie contrarie, dar care capătă sens prin transmutare simbolică în plan spiritual. Acest mod al înţelegerii paradoxurilor se produce într-un fel printr-o analogie inversă, aşa cum spune Iisus despre Ioan Botezătorul: „Între cei născuţi din femei, nici unul nu este mai mare decît Ioan, dar cel mai mic întru Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decît el” (Lc.7,28).

            Iată însă că acest nivel al paradoxurilor este depăşit chiar în centrul timpului de propovăduire a lui Iisus, în momentul Schimbării la Faţă, cînd lumina care-L învălui pe Iisus, şi care arată clar că El nu este numai Fiu al Omului, ci şi Fiu al lui Dumnezeu, această lumină nu poate fi văzută de cei trei apostoli, fiind lumina dumnezeiască, lumina increată care depăşeşte în mod esenţial limitele luminii cosmice. Şi chiar dacă în Evanghelia lui Ioan nu se aminteşte acest moment al înserării luminii increate în lumea noastră, totuşi în evanghelia lui are loc o schimbare evidentă a limbajului lui Iisus. Căci în timpul Cuvântului de Despărţire, Iisus le spune apostolilor: „Pe toate acestea vi le-am spus în pilde, va veni ceasul cînd nu vă voi mai grăi în pilde, ci deschis vă voi vesti despre Tatăl… Zis-au ucenicii Săi: Iată că acum grăieşti lămurit şi nu spui nicio pildă; acum ştim că Tu pe toate le ştii şi nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că de la Dumnezeu ai ieşit.” (In.10,29).   

              Şi totuşi, pînă în acest final, paradoxurile nu dispar, ci în structura lor apare Iisus însuşi simbolizat de diferite autodefiniri ale Sale. Prin diferite atribute, în număr de şapte, pe care le vom aminti, în ordinea din Evanghelia lui Ioan:

             „Eu sînt pîinea Vieţii…Pâinea pe care eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (6,48);

            „Eu sînt Lumina Lumii, cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric ci va avea Lumina Vieţii” (8,12);

             „Eu sînt  uşa. De va intra cineva prin Mine se va mîntui şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (10,9);

5

            „Eu sînt Păstorul cel bun (kalos), care sufletul şi-l pune pentru ei” (10,11);

             „Eu sînt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi” (11,25);

             „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine” (14,6);

             „Eu sînt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul (vierul)“ (15,1).

              Prima şi ultima dintre aceste afirmaţii sînt simboluri ale euharistiei.

              Toate paradoxurile spuse depăşesc însă creaţia căci Iisus le exaltă pînă în increat, pînă la Tatăl. Iisus le însumează în fond căci de multe ori El spune doar „Eu sînt”. Este acelaşi cuvînt ca şi cel auzit de Moise pe Sinai, cînd Iahve i-a răspuns: „Eu sînt cel ce sînt”. Fiinţa supremă nu se poate defini decît prin ea însăşi, afirmîndu-şi astfel identitatea unităţii. Dar vorbind despre Tatăl, la întrebarea lui Filip, Iisus spune de mai multe ori: „Eu sînt întru Tatăl iar Tatăl este întru Mine”; şi adaugă în aceeaşi vorbire: „Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor va da vouă, pentru ca în veac să rămână cu voi… Duhul Sfînt pe Care Tatăl Îl va trimite întru Numele Meu” (In.14,10…17…26). Este prima afirmare a Sfintei Treimi, sîntem in divinis cînd nu se mai poate vorbi doar de paradox şi de antinomie (cf. pr. D. Stăniloae şi pr. Andrei Scrima) şi încă de o antinomie apofatică, pentru că la Sinodul IV de la Calcedon (451) împreună existenţa în sînul Sf. Treimi (perihoreză) este: neamestecată, neschimbată, nedespărţită, toate termene negative.5 O altă antinomie apofatică este chiar şi cea dintre Esenţa divină şi Fiinţa divină şi, în sfîrşit, cea dintre Energia increată a Sfîntului Duh şi Energia creată a harului, despre care a vorbit mai ales Sf. Grigore Palama.6

Florin Mihăescu

 

Elevi ai profesorului Dimitrie Gusti – martiri ai temniţelor comuniste:

ERNEST BERNEA, MIRCEA VULCĂNESCU şi preotul DIMITRIE BEJAN

 

Generaţia interbelică poate fi considerată generaţia de aur a culturii române. După ce şi-a văzut visul împlinit prin unirea României cu Transilvania, la 1 Decembrie 1918, acest neam a cunoscut o emulaţie nemaiîntîlnită, o însufleţire ce izvora şi avea ca bază credinţa creştină ortodoxă.

Elitele intelectuale româneşti, printre care se număra şi distinsul sociolog, filosof şi etician Dimitrie Gusti, desfăşoară o activitate constructivă pentru ridicarea satelor, pentru crearea unor instituţii, a legiferării serviciului social.

Profesor de Antică şi Morală a Facultăţii de Litere de la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române în 1919, apoi profesor al Universităţii din Bucureşti din 1920, Ministrul Învăţămîntului între anii 1932-1933, Preşedinte al Academiei Române între 1944-1946 Născut la Iaşi, la 13 februarie 1880, Dimitrie Gusti va deveni în 1910 profesor la Catedra de Filosofie.

Din 1925 şi pînă în 1948 a iniţiat şi îndrumat activitatea de cercetare monografică a satelor româneşti avîndu-i alături pe elevii săi printre care: Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea şi Dimitrie Bejan, care au urmat o cale martirică.

Alături de bunul său prieten Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti consideră că naţiunea română trebuie să se menţină şi să-şi dezvolte specificitatea stilului de manifestare. Năzuinţele naţionalist-culturale se bazează pe viaţa spirituală a naţiunii văzută ca o „unitate vie”. Pentru Dimitrie Gusti „naţiunea nu e un lucru făcut, ci un lucru în curs de a se face, un proces, o existenţă dinamică. Măsura naţiunii nu se găseşte în ea însăşi, ci în acţiunea ei culturală prin care participă la creaţia şi îmbogăţirea umanităţii cu valori universale.”   

Avînd conştiinţa misiunii reformatoare a învăţămîntului ştiinţelor sociale, Dimitrie Gusti scria: „este timpul, cred, ca studiul problemelor sociale româneşti să se strămute […] din comisiunile parlamentare şi din ministere la universităţi.” Unind sociologia cu etica şi politica, viza reforma socială, idealul său fiind aristodemocraţia.

Prin eforturile lui Dimitrie Gusti se legiferează serviciul social, în 1939, prin care se instituţionalizează, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială.

Dintre realizările sale mai amintim: crearea şi conducerea Asociaţiei pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, a Institutului Social Român şi a Muzeului Satului, alături de Victor Ion Popa.

Ca profesor, Dimitrie Gusti urmărea să formeze personalităţi creatoare de valori ştiinţifice, mai ales prin intermediul seminariilor. Printre aceste personalităţi, la loc de cinste se numără Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea şi Dimitrie Bejan, care i-au fost alături în campaniile monografice organizate de profesor.

 

Personalităţi autonome, veşnic într-un proces de autorealizare aşa cum îi învăţase profesorul, ei şi-au întemeiat existenţa pe actul religiozităţii, pe unitatea etică a naţiunii, pe dragostea de ţară şi de neam.

Născut la Focşani, în 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde a făcut studiile primare şi liceale. După ce fratele său mai mare a murit pe front, iar tatăl era destul de bolnav, a contribuit la întreţinerea familiei de la vîrsta de 13 ani.

Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi de Filosofie din Bucureşti unde i-a avut ca profesori pe Dimitrie Gusti, Nae Ionescu şi Nicolae Iorga. Cu profesorul Gusti a lucrat şi în echipele de cercetare etnografică.

Are o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diverse zone geografice ale României. În 1935 devine conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi. Dintre lucrările publicate pînă la arestare se numără: Riturile (1932), Crist şi condiţia umană – antropologie creştină (1932), Muzeul românesc de etnografie (1937), Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un om nou (1939), Moldovă tristă, poeme în proză (1939—1940), Timpul la ţăranul român (1941), Colina lacrămilor (1943).

Discipol al profesorilor Nae Ionescu, Nicolae Iorga şi Dimitrie Gusti, Ernest Bernea face studii strălucite la Paris şi Freiburg, specializîndu-se în sociologie, istoria religiilor şi filosofie. Se încadrează în curentul naţionalist-creştin al vremii, fapt pentru care va fi arestat în 1946. Rearestat în 1949, ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi ţărăniste pe care le-ar fi pus la cale, este încătuşat în 1952 sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin lagărele de la Vaslui şi Tîrgu-Jiu, prin închisorile Aiud, Tîrgu-Ocna şi pe la coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, numit şi canalul morţii.

În 1954, fiind grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei, judeţul Galaţi. În toată perioada detenţiei a fost intransigent faţă de comunism. Într-un raport din 10 decembrie 1954, maiorul Andrei Vaculin îi scria generalului-maior Ady Ladislau, locţiitor al Ministrului de Interne: „În timpul cît a stat în colonia de muncă nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa zvonuri cu privire la un nou război”.

Cu asemenea „recomandare”, după 3 luni a fost din nou arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare.”

A fost eliberat la 1 octombrie 1962, apoi în 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi Al. Phillipide, a fost angajat la Institutul de Etnografie şi Folclor, de unde a fost pensionat în 1972. În 1974, la vîrsta de 69 de ani, este bătut crunt de securitate pentru că a refuzat să devină turnător.

Pînă în decembrie 1989 a fost urmărit în continuare de securitate ca toţi deţinuţii politici care au supravieţuit temniţelor. Acuzat de regimul comunist pentru creştinismul său, Ernest Bernea s-a mutat la Domnul în 1990, fiind înmormîntat la Mănăstirea Cernica. Mitropolitul Bartolomeu Anania îl definea astfel: „om de mare subţirime intelectuală, caracter impecabil, cu o ţinută delicată şi sensibilă cum rar se poate întîlni: un prinţ al bunei cuviinţe.”

Sociolog şi filosof, Ernest Bernea a conceput în temniţă un întreg sistem filosofic creştin. Iată ce scria: „Cei care au experimentat în viaţă tristeţea amară a unei singurătăţi în mijlocul oamenilor, cei care au fost loviţi şi îngenunchiaţi în inima lor secătuită, chin conştient din chin inconştient, rău din izvoarele răului, purtat cu orgoliu şi prostie, numai aceia care au răscumpărat totul prin suferinţă, pot şti ce înseamnă a fi aproape, a fi frate, pot birui închisorile omului şi culege aurul lumii, acela ascuns în jocul cerului şi al mării vieţii noastre spirituale.

Cînd fratele de destin, omul, se apropie de tine, cheamă-l, şi, cu puterea dragostei, frînge întunericul crescut între voi în atîtea chipuri, cu gîndul tău iradiant dezvăluie-i tainele şi respectă-i sîmburele de lumină pe care însuşi începutul a depus-o acolo unde nici nu bănuim. Toţi cei ce ne înconjoară, toţi cei pe lîngă care trecem sînt pentru noi tot atîtea prilejuri de a ne încerca plantarea bucuriei şi frumuseţii noastre înşine într-o lume de durere şi de moarte prematură.”

Pentru credinţa ortodoxă, Ernest Bernea a suferit 16 ani de temniţă, lagăre, deportare. Idealul spiritual al tatălui a fost dus mai departe de fiul său, Horia Bernea, care şi-a pus sufletul în organizarea Muzeului Ţăranului Român, desfiinţat în timpul comunismului, reînfiinţat în 1991 de Andrei Pleşu. Acest muzeu a fost refăcut de Horia Bernea, care a fost director pînă la trecerea sa în nefiinţă, şi are ca simbol central crucea.

 Născut în 3 martie 1904, la Bucureşti, Mircea Vulcănescu devine cercetaş la 12 ani, iar la 16 ani se înscrie în Societatea culturală „Înfrăţirea română”.În 1921 absolvă Facultatea de Filosofie şi Litere unde îl are ca profesor pe Dimitrie Gusti, absolvind şi Facultate de Drept. Încă din timpul facultăţii publică lucrări filosofice şi este membru remarcabil al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România. Crescut sub influenţa profesorilor Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu participă în 1925 la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare din judeţul Dolj şi apoi la alte campanii monografice între 1930-1932.

Între 1929 şi 1930 este asistent onorific la catedra profesorului Dimitrie Gusti şi publică articole pe teme religioase şi filosofice. În studiul său „Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti”, analizează activitatea profesorului său în domeniile în care a lucrat subliniind contribuţia acestuia la dezvoltarea sociologiei, eticii şi îmbinarea lor cu politica în vederea înfăptuirii reformei sociale.

Semnînd cu numele său sau cu pseudonim, Mircea Vulcănescu a publicat articole în numeroase publicaţii: „Gîndirea”, „Cuvîntul”, „Viaţa universitară”, „Realitatea ilustrată”, „Ultima oră”, „Pan”, „Azi”, „Prezentul”, „Criterion”, „Convorbiri literare”, „Izvoare de filosofie”, „Index”, „Dreapta”, „Floarea de foc”, „Familia”, „Cuvîntul studenţesc”, „Gînd românesc”, „Ideea românească”, „Excelsior”.

Între 1932 şi 1943, cel despre care Mircea Eliade scria: „nu cred că am întîlnit alt om mai înzestrat cu atîtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie”, publică lucrări de mare valoare: Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932), În ceasul al 11-lea (1932), Cele două Românii (1932), Gospodăria ţărănescă şi cooperaţia (1933), Dimitrie Gusti şi şcoala sociologică de la Bucureşti (1937), Războiul pentru întregirea neamului (1938), Înfăţişarea socială a două judeţe (1938), Dimensiunea românească a existenţei (1943).

 Personalitate de prim rang a culturii române al cărui destin s-a frînt în plină putere creatoare, din cauza regimului stalinist din România care urmărea distrugerea elitelor, Mircea Vulcănescu nu s-a putut afirma plenar.

Despre Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade scria: „Nu cred că am întîlnit alt om mai înzestrat cu atîtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie.”   

În perioada interbelică, Mircea Vulcănescu ocupă funcţii importante în stat, iar după instaurarea dictaturii comuniste urmează calea martirică a generaţiei sale, fiind arestat în 30 august 1946 în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu şi condamnat drept „criminal de război”, la 8 ani de muncă silnică, deşi ocupase funcţia de Subsecretar de Stat la Finanţe. Această condamnare a echivalat cu o condamnare la moarte prin regimul de teroare din închisorile comuniste pentru că a fost închis la Aiud, ca majoritatea elitei româneşti.

În închisoare impresionează prin dragostea de semeni şi cultura sa uriaşă. „Conferenţiază“ prin Morse, pe bucăţi de săpun ori prin viu grai, întărind pe deţinuţi prin cuvînt şi exemplul personal. Conducerea închisorii din Aiud nu renunţă la ideea exterminării lui Mircea Vulcănescu. Torturat în mai multe rînduri pentru apostolatul creştin pe care îl făcea în închisoare, trimis la izolare, la Zarca, o celulă neîncălzită, el se întinde pe pardoseala rece ca să se culce un tînăr deţinut bolnav peste el. Tînărul este salvat, dar Mircea Vulcănescu se îmbolnăveşte grav de plămîni. Este internat în infirmeria penitenciarului, în ultima fază a bolii, dar nu primeşte medicaţie specifică.

În depozitul infirmeriei erau medicamente străine, dar acestea se foloseau numai pentru îngrijirea delatorilor sau a deţinuţilor de drept comun, a criminalilor de rînd. Moare la Aiud, la vîrsta de 48 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu, să nu ne răzbunaţi!”, un testament vrednic de un mucenic filosof.

În lucrarea Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist se povesteşte următoarea întîmplare din detenţie: „Se afla printre deţinuţi un om pe nume Frăţescu. Avea mîinile permanent reci din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de cîte ori era scos la muncă sau numai la alergarea bezmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi şi nimeni nu avea ca să-i dea. Mircea [Vulcănescu] avea nişte ciorapi de lînă.  S-a hotărît să-i tricoteze din lîna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămînea decît să înveţe. Avea o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers, ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! Aşa a făcut. Din ce şi-a confecţionat andrelele, nu ştiu. Poate din aşchii scoase din saltea? Din căpătîie de sîrmă? De Sfîntul Nicolae, Mircea i-a dăruit lui Frăţescu o pereche de mănuşi tricotate.” 

Gabriel Bălănescu îşi aminteşte despre Mircea Vulcănescu în volumul său Din împărăţia morţii, apărut în 1981, la Madrid:

„Rînd pe rînd, celulele se deschid şi echipele, gata formate, sînt îndrumate spre locul de îmbarcare.

Traversînd culoarul etajului II, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deţinut zdrenţăros, care freca cu terebentină scîndurile.

Mi-au atras atenţia ochii lui mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care ne privea, ştiut fiind că, deţinuţii politici, atunci cînd se întîlneau cu un alt deţinut sau grup de deţinuţi, erau obligaţi să privească în pămînt.

 

Am trecut chiar pe lîngă el. Era Mircea Vulcănescu. Îmi şopteşte: Mergeţi la muncă. În privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenuncheat pe duşumea, doar ochiişi fruntea care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolenţa lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş”.    

Despre asasinarea lui Mircea Vulcănescu la Aiud relatează un martor ocular, Nicolae Crăcea: „S-a întîmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat pentru a nu ştiu cîta oară, prin bătaia pe tot corpul [cu o biciuşcă specială din oţel], a căzut în nesimţire. Era plin de sînge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, tîrîndu-l jos. Capul îi bălăngănea în dreapta şi-n stînga, ca o minge legată cu sfoară trasă de un copil zglobiu. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi, după cîteva zile, a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe cîmpul din vecinătate cu încă unul.”

 Ioan Ianolide, în volumul „Întoarcearea la Hristos“ îi face un portret memorabil lui Mircea Vulcănescu: „Era un bărbat înalt, frumos, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filosoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gînditor, care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase, din pricina temniţei şi a morţii premature.

În temniţă vorbea şi cuvîntul lui era ascultat. Îi învăţa să gîndească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină, de pe poziţii politice democrate. Îl vedeam adesea la biserică (pe vremea cînd biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C., la începutul perioadei de detenţie).

Întreţinînd o febrilă activitate intelectuală în rîndul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava, a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi bandiţi. Ţinuţi flămînzi, neavînd pe ce să se odihnească, oamenii au început să cadă pe mîzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Vulcănescu s-a întins pe ciment, ca să poată sta alţii pe el, şi a zis: Eu voi muri. Salvaţi-vă voi! Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească, iar ei au continuat să îl pedepsească pînă ce l-au ucis. A fost un om cu caracter de diamant.”

Alături de alţi martiri ai neamului românesc care au trecut prin închisoarea din Aiud: Valeriu Gafencu, cunoscut şi sub numele de Sfîntul închisorilor, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Sofian Boghiu, Monahul Marcu, Părintele Dumitru Stăniloaie, Costache Oprişan, Mircea Vulcănescu, iubind pe Dumnezeu şi iubindu-şi aproapele mai mult decît pe sine însuşi, a trecut în rîndul sfinţilor martiri ai Aiudului ca şi Ieroschimonahul Daniil—Sandu Tudor şi  Gheorghe Jimboiu.

 Născut la Hîrlău, în 26 octombrie 1909, Dimitrie Bejan a făcut Seminarul Teologic Ortodox „Venamin Costache” din Iaşi, apoi la Bucureşti, a urmat, în paralel, cursurile Facultăţii de Teologie şi ale Facultăţii de Istorie, avîndu-i ca profesori pe Nichifor Crainic şi Nicolae Iorga. După studii post universitare la Ierusalim şi Atena, este asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga. Pleacă în Basarabia cu echipele de cercetare sociologică ale lui Dimitrie Gusti din dorinţa de a cunoaşte satele româneşti de peste Prut.

În 1938 este hirotonit preot şi se înrolează în armată ca preot militar, cu gradul de maior, participînd, alături de Armata română, la campania de eliberare a Basarabiei. Ca preot militar pe Frontul de Est, spovedea şi împărtăşea răniţii, ducea soldaţilor anafura şi agheazma în tranşee. În spatele frontului, în fiecare duminică se făcea slujbă. În Crimeea l-a împărtăşit pe Regele Mihai şi altădată pe Mareşalul Antonescu. În urma frontului, de la Prut pînă la Stalingrad, a botezat peste 100 000 de ruşi. Aproape de Kiev, într-un sat de cazaci, a botezat peste 300 de ruşi într-un iaz.

Este luat prizonier în 1942 şi este închis în lagărul de la Oranki alături de mii de soldaţi şi ofiţeri români. Această mănăstire ctitorită în secolul al XVII-lea, destinată nobililor ruşi, fusese transformată după 1918 de către comunişti în puşcărie. Pereţii bisericii au fost văruiţi, iar din 1942 a devenit lagăr de prizonieri. De pe cele cinci turle ale bisericii, crucile au fost aruncate la pămînt, iar pe locul lor au crescut cinci plopi. În spatele altarului de la Oranki, într-o vale, s-au găsit scheletele a 11 000 de preoţi şi călugări, care au refuzat colaborarea cu regimul comunist. Acolo au găsit, în urma unor săpături, şi trupul neputrezit al unui mitropolit, împuşcat în frunte.

Va trece şi prin lagărele de la Astrahan, Mănăstîrca, Karaganda, Kiev, Sverdlovsk, Arhanghelsk. După cinci ani de lagăr, este judecat de un tribunal din Moskova şi condamnat la moarte pentru că a afirmat că Basabia este pămînt românesc. A cerut să fie judecat de un tribunal din ţară şi a fost repatriat, în 1949 ajungînd în ţară.

Ajuns acasă află că mama i-a făcut toate pomenile crezînd că a murit, iar tatăl i-a făcut un mormînt şi i-a pus o cruce. Fraţii lui şi soţul sorei erau închişi la Aiud. După o scurtă perioadă de libertate, trăieşte calvarul închisorilor româneşti: Jilava, Aiud, Canal, Mina Cavnic, între 1949 şi 1956. Este deportat în Bărăgan (1956-1958) la Răchitoasa, unde îşi scrie amintirile din lagăre, apoi este iar închis la Jilava şi Aiud. Pe foaia de condamnare se consemnează şi ocupaţia: în trecut preot, în prezent grădinar.  

 

În închisorile pe unde a trecut i-a întîlnit pe Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Arsenie Papacioc, părintele Dumitru Stăniloae.

 În 21(23) august 1964, iese printre ultimii cinci din închisoarea Aiud şi este prigonit de comunişti, i se interzice să mai slujească, este arestat la domiciliul părintesc, fiind păzit permanent de securişti. În noaptea de 22 decembrie 1989 l-a salvat de linşaj pe securistul care îl păzea.

A plecat la Domnul în 21 septembrie 1995, lăsînd cu limbă de moarte să nu se rostească nici un discurs la catafalcul său, să nu i se pună nici o floare pe mormînt şi să fie îngropat cu una din crucile sculptate în rădăcină de măr sălbatic, adusă de la Oranki, cealaltă fiind dăruită Mănăstirii Sihăstria. Pe piatra de mormînt au fost încrustate versurile lui Nichifor Crainic:

                        „Unde sînt cei care nu mai sînt?

                        Răspunse ciocîrlia:

                        S-au ascuns în Lumina Celui Nepătruns.”

            În timpul vieţii, a apărut la Editura Mănăstirii Sihăstria volumul de dialoguri cu Părintele Dimitrie Bejan: Bucuriile suferinţei – viaţa unui preot martir. Postum au apărut: Viforniţa cea mare (1995), Hotarul cu cetăţi (1995), Satul blestemat (1998), Oranki – Amintiri din captivitate (2005).

Următoarele fragmente din ultimul volum amintit arată suferinţele celor închişi în lagăr şi dorul de ţară.

1.În lungul anilor care au trecut

            „E frig la mine-n casă. Lampa clipeşte nestatornic. Noaptea e tîrzie şi prietenii mei stau tăcuţi în cocioabele lor…

            Îmi răsar vii în amintire oameni şi locuri prin care am trecut. Stăruie în mine, ca o bolnavă aducere aminte, zilele robiei din Ţara-Răsăritului; lagăre, bordeie, trudă de rob şi, mereu treze, speranţele unor zile de aşteptare. Estompat, în depărtări, războiul pierdut.

            Mai aproape de orele prezente, cuştile de beton şi fier de la Interne. Jilava cu marile încercări. Aiudul şi Gherla unde satana cerne sufletele prin sită mongolă. Canalul, pecetluit pînă la A Doua Venire, cu miile de cruci ale celor răstigniţi şi minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic şi Valea Nistrului.

            Atîţia oameni care au fost şi au trecut dincolo, ducînd cu ei durerile noastre. Peste tot locul, cazne şi încercări.

            Dar noi trăim şi ducem, în sufletele noastre, mirul de pe frunţile celor ce au murit. Inimile lor bat în inimile noastre şi visurile lor de biruinţă sînt visurile noastre pentru ziua de mîine. (…)

            În amintire stăruie, rezemată de păduri, Mănăstirea de la Oranki, de pe Volga de sus. Pe turlele văduvite de cruci au încolţit şi prins rădăcini mesteceni argintii.

            În locul lor, cînd va veni Lumina, se va înălţa iarăşi, pînă la cer, semnul Biruitorului morţii.

            Între zidurile crenelate, acolo, au fost auzite vaietele prinşilor de război, iar foamea, frigul şi suferinţele au umplut cimitirul din poiana morii.

            În unele zile, rare, răsărea soarele şi pentru noi; pe feţele noastre palide flutura o lumină nepămînteană. Dar orele acestea erau sărbătoare şi însemnau popasuri, cînd bei apă limpede şi-ţi tragi sufletul.

            Apoi pădurile vuiau iarăşi, ca mările răzvrătite. Zăpezile se aşezau ca nişte ziduri de cetate şi lagărul trăia ceasuri de moarte. Iernile erau fără sfîrşit…

*

Caravanele cu fildeş

            Unul după altul pe aceeaşi urmă de picior, o mie, două, trei mii de oameni…

            Şi crivăţul chiuie nebun!

            „Caravanele” intră în păduri la ceasul dimineţii şi bat la porţi cînd umbrele înserării ne mînă către adăpost. Purtăm pădurile de argint în spate aşa cum caravanele poartă fildeşul.

Toată iarna aceea am cărat cu spatele, blestemînd zăpezi şi oameni. Apoi au venit alte ierni şi la greutatea zilelor s-au adăugat alte greutăţi.

            Purtat printre lagăre m-am întors la Mănăstîrca, pe la începutul lui ianuarie 1946. Oamenii erau aceeaşi, parcă mai puţini, mai slabi, mai vineţi. Pădurea stătea pe loc, dreaptă şi puternică bătîndu-şi joc de vînturi şi furtuni.

 Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şi alţi patru la ţepuşe: o sută, două sute de sănii – poate mai multe şi-n jur escorta şi cîinii lupi. Legaţi cu odgoanele încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată pînă sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, fără repaus. Cînd urcam panta, curgeau pe frunţile noastre sudori, care îngheţau îndată şi simţeam apa curgînd pe şira spinării. Cînd ieşeam la loc aşezat, îngheţau hainele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea în coborîş iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vîntul, cu ochiul mereu înapoi. Cîte accidente, picioare rupte, coaste rupte!

 

            Şi parchetele tăiate erau tot mai departe, prin locuri pe unde n-a intrat joagăr de la facerea lumii.

            Şi asta în fiecare zi de iarnă: un an, doi, trei, patru…

*

            Şi într-o dimineaţă, pe la sfîrşitul lui aprilie ne-am trezit cu ceţuri dese peste păduri, încît nu se mai vedeau, şi peste lagăr, unde nu se mai zăreau bordeiele. […]

            Şi după luni de zile de absenţă, peste ceţurile ce se trăgeau spre sud, a apărut soarele frumos, tînăr, strălucitor.

            La începutul lui mai se încălzeşte şi-n două săptămîni – atît ţine primăvara – pădurea înfrunzeşte şi poienile se acoperă cu flori de pădure, iar păsările cîntă refăcîndu-şi cuiburile.

            E frumos afară – nu-i frumos ca al noi – dar primăvara-i luminoasă şi noi oftăm, oftăm. Am schimbat săniile pe căruţe, înhămaţi la căruţe, cărăm pădurea la vale.

            […] Am deschis ochii, iar i-am închis, m-am pişcat de nas ca să mă trezesc. Totuşi asta era realitatea. Erau mai multe pluguri. La cormană cîte un bărbat şi la hamuri, de fiecare plug, cîte opt femei. Cel de la cormană le îndemna hai, hai, mînă! La marginea arăturii, prezidatele, contabilul şi alţi responsabili priveau şi fumau.

            După cîteva zile, stăpînirea lagărului a încercat şi cu noi această figură.

            Ne-am opus hotărît, amintindu-le că sîntem oameni. E drept că mîncam ovăz şi trăgeam la ham, dar la plugărie – am pus piciorul în prag. Înjurături, carceră, ciomege pe spinare…

            Soldaţii prizonieri au cedat. Trecînd spre pădure, îi vedeam înhămaţi la pluguri, tot cîte nouă oameni, căzînd pe brazdă, ca vitele slăbite. Seara, cu joagărul pe umăr, veneam de la pădure. Priveam şi mă chinuiam să înţeleg ce se petrece aici? E drept că Ştefan cel Mare arase cîteva costişe cu mîndrii polonezi. Dar asta a fost la anul 1500. Robii de atunci nu erau protejaţi de Crucea Roşie internaţională şi de legile umanitare care se cunosc şi se aplică în ţările civilizate.

            De neînţeles pentru mine era faptul că şi colhoznicii trăgeau la plug. Mai marii colhozului făceau planuri, fumau mahorcă, şi cîntăreau normele. Ceilalţi asudau, trăgînd la ham.

            Şi am constatat că era foarte interesantă istoria acelor zile. Şi de necrezut.

*

            Cînd ni-i sete bem seva din mesteceni. Ciocîrliile cîntă înalt – ca şi pe la noi, iar cucul îşi cîntă numele româneşte.

            Blestemat amestec de primăvară şi de chin. Bădiţa, la ora cînd ne rezemăm de trunchiurile de brad, stînd al soare, îşi scoate fluierul de la cingătoare şi ne cîntă doinele de pe Rarău.

            Dorurile noastre – sute – călătoresc spre apus, spre Ţara de sub Carpaţi. Acolo ni-i inima şi rădăcina.”

 Cei care au murit sau au suferit în temniţele comuniste continuă să fie întemniţaţi prin nepăsarea şi indiferenţa noastră. Avem datoria de suflet să-i scoatem  din uitare şi să facem cunoscută tinerelor generaţii jertfa lor. Şi să nu uităm că , printre ei, se află şi străluciţii elevi ai profesorului Dimitrie Gusti: Ernest Bernea, Mircea Vulcănescu şi Dimitrie Bejan.

 Să ne amintim crezul multora dintre cei închişi, vina pentru care au fost condamnaţi pe care au mărturisit-o la proces:  „ Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osînda şi voi fi bucuros să o ispăşesc.”

 

Prof. Marilena ISTRATI, Grup Şcolar Industrial „Dimitrie Gusti”, Bucureşti

                                     Prof. Florin TĂLMĂCIAN, Grup Şcolar Industrial „Dimitrie Gusti”, Bucureşti 

 

 

GRĂDINA GHETSEMANI în literatura şi pictura europeană

                                  Motto:    „Era grădina nu ştiu cui aici.  /Le spune El deodată: nu plecaţi./ Sînt trist de moarte, astăzi, ucenici,/Rămîneţi pe aproape, mă vegheaţi…”

     B. Pasternak – Grădina Ghetsemani

 Undeva, într-un colţ de lume, un om stă în genunchi în faţa altuia, care îl priveşte cu bucurie şi suferinţă. Este Fiul Risipitor, ca în pînza lui REMBRANDT, înclinat  înaintea tatălui. Ostenit şi refuzat vieţii obişnuite, s-a întors acolo, acasă, unde pragul, privirea părintelui, mîna blîndă, au funcţii lustrale. Braţul, aşezat pe umerii celui rătăcit, reîncheagă perechea. SE POATE ÎNCĂ.

Undeva, plecat pe stîncile din suflet, coborît într-un abis ce nu-i aparţine decît prin a doua sa entitate, cea umană, FIUL DIVIN aşteaptă o atingere, o scoatere din moarte. Cea dintîi moarte: a revelaţiei efemerului.  Cea de a doua, invocată prin amînare, nu-i este îndepărtată. Tatăl Divin nu-şi mai odihneşte logosul din el. Nici o casă nu se va deschide SUS. Porţile rămîn zăvorîte. Nu mai exista altă traiectorie, decît aceea dictată implacabil.

De-acolo, din noaptea de după Cina de Taină, cînd Iisus tocmai şi-a luat rămas-bun de la ucenici, făcînd simbolic gestul euharistiei, anticipîndu-şi ipostaza mielului pascal, şi momentul următor, dezgolindu-i a doua latură, cea vremelnică, se aude necontenit o voce implorînd: „Părinte, ia de la mine paharul acesta…”. Iar chipurile christice legate de acest interval, trec într-un film a cărui cromatică ori scenariu, poartă flexibilitatea tuturor epocilor.

*

Eseul îşi propune să dezvolte motivul amintit, în două secţiuni:

 I cea plastică,

II cea poetică.

S’a avut în vedere iconografia şi pictura apuseană, dat fiind universalitatea ei; în privinţa liricii, va folosi nume româneşti şi europene.

 

I. Reflectarea în artă

Fiindcă ce este acest episod? Şi care sînt eroii?

E dintîi „grădina”, la est de Ierihon, dincolo de valea Chedronului, aproape de Muntele Măslinilor, topos real, intrînd deodată în altă realitate, cea sacră, unde „noul Adam” va birui ispita, deosebindu-se de primul, ce trădase Edenul.

Dacă ar fi să credem pictura lui A. MANTEGNA, „Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor” – secolul XV – e un spaţiu aproape sculptural, cerul are o lumină albastră senină, de parcă nu ar fi noapte; în stînga, Ierusalimul şi suita pregătită de Iuda; în prim-plan, scufundaţi într-un somn profund , cei trei apostoli, mai sus, Fiul divin, în ruga fierbinte, iar deasupra lui, în dreapta, un înger-mesager. Viziunea biblică este cuminte respectată.

Cu totul altfel se conturează locul amintit la EL GRECO, în tabloul celebru din secolul XVI, avînd nume identic. Grădina are un peisaj de veac XX, imaginaţia artistului uimeşte prin secţiunile construite, jocuri geometrice, ovoidale, adăpostind separat personajele. Grupul lui Petru, Iacov şi Ioan, aceiaşi care-l însoţiseră şi pe muntele Tabor, cînd se întîmplase „schimbarea la faţă”, mai departe Iisus, îngerul. Ipostaza e mai relaxată. O lumină curge şi învăluie în tonalităţi de argintiu şi albastru, îngerul. Lumina aceasta se va răsfrînge şi asupra discipolilor şi, dincolo, în spaţiul astral, va fi doar preluată de haina albastră a lui Iisus. Ca într-un flash-back, e surprins Fiul, ale cărui braţe sugerează un dialog imaginar cu solul divin, aplecat spre el.  Mai departe, proiecţia selenară, ca dintr-o pleoapă rănită. Rămîne fascinantă, după cum spuneam, aşezarea ucenicilor, într-o scoică stranie, monadă chiar, formă de incomunicabil, de vreme ce sînt prinşi în abandonul somnului. Cealaltă cavitate, în culori întunecate, în ea se aflîndu-se Iisus, pare deschisă relaţiei cu îngerul, ea nu are nimic din compasiunea pînzelor de mai tîrziu. Chipul christic, alungit – stilul lui EL GRECO – spre a se apropia de lumina pe care nu-i e îngăduit s-o nege. E o noapte a singurătăţii. Totale.

Ce PINACOTECĂ se desfăşoară dinspre secolul XV către secolul XX: G. Bellini, Corregio, Mantegna, El Greco, Vasari, P. Veronese, C. Bloch, A. de Gelder, H. Hoffmann etc.

În majoritatea pînzelor se observă omonimia cu textul sacru, la modul epic cel puţin; fac excepţie cîteva.  De exemplu, la VERONESE în „Christ în grădina Ghetsemani”. În prim-plan se găseşte grupul format din îngerul a cărui figură este înlăcrimată, implorînd parcă cerul. Îl ţine în braţe pe Mîntuitor. Acesta zace inert, cu ochii închişi, pierdut în sine. Un fluid luminos vine din înalt peste El. Restul tabloului nu mai pare interesant, accentul căzînd pe cele enumerate. Pictorul s-a îndepărtat de istorisirea biblică, propunînd o emoţionantă umanizare angelică, de unde „paharul” e absent. Dar o rugă neauzită urcă din trupul celui căzut, prin cel trimis. Domină drama omului din Iisus.

 

La fel de impresionantă este reflectarea din opera germanului BLOCH, „Christ la Ghetsemani”.  Din nou o pereche: Fiul divin, îngenunchiat şi îmbrăţişat de îngerul  ce-şi apleacă faţa spre cel greu încercat. E o restrîngere narativă; frumuseţea şi nobleţea ambelor figuri e subliniată şi printr-un transfer emoţional evident, se insistă pe acest izomorfism. În fond, structura christică provine din aceeaşi scînteie celestă a mesagerului. Deosebit de Veronese, la Bloch, făptura de sus e complet ataşată celui chinuit. E o tăcere adîncă şi tandră a amîndurora. Nu apare nici acum „paharul”. Tabloul incită: şi-a uitat personajul psihopomp menirea? Fireşte că nu. Va căpăta şi el dimensiune efemeră? Credem că nu. Intenţia a fost probabil de a marca suferinţa lui Iisus, tragic rătăcit în întunericul propriei fiinţe.

În fine, cu cît ne apropiem de secolul XIX, se modifică detaliile, se renunţă la ele. Iată la H. HOFFMANN, unde personajul , tot singur, poartă aureolă, veşmîntul nu mai are cromatica ştiută, ci un alb-auriu, înconjurat de albastru. Cele două culori se răsfrîng asupra peisajului în deplină complementaritate cu cerul şi luna. Iisus se roagă, o linie de lumină trece de la aură spre chip, haină, mîini, e linişte. E pe punctul de a accepta jertfa. Nu se văd apostolii, nici cupa, nici trimisul angelic. Aici se aude numai serenitatea, împăcarea cu sine. Dar poate că ne înşelăm.

Aceasta ne-o transmite deja Bellini, din secolul al XV-lea în „Iisus primeşte potirul”. Un decor cu reliefuri pregnante, simbolice, reconstituie în întregime tema. Nu insistăm decît asupra unui element – certitudinea artistului, dovadă intitularea creaţiei.  Iisus, cu spatele spre tovarăşii săi, în genunchi, privind îngerul miniatural, departe, ţinînd cupa, imagine stranie, aproape evanescentă.

Am dori să notăm ceva. Relaţia dintre Mîntuitor şi apostoli, în majoritatea operelor plastice. Este univocă. Iisus este cu desăvîrşire singur în contemplarea şi durerea lui, fiindcă ucenicii sînt pierduţi în odihna lor,semn de neputinţă şi ascendeţă a Materiei asupra Spiritului.  Dar Învăţătorul le ceruse tocmai veghea, insomnia alături de El, adică o ÎNĂLŢARE, o biruinţă a cugetului asupra trupului pieritor. Au şi uitat de lumina taborică ce li se revelase nu demult ori circuitul evenimentelor pretinde asta: întunecarea prin somn, pînă mai tîrziu, cînd vor trebui să preia propriul sacrificiu, transormîndu-l în destin. Cînd se va produce ILUMINAREA . Deocamdată, în Grădina cunoscută, îl trădează pe Iisus, deşi cu cateva ore înainte li se oferise , în mod semnificativ, la Cină. E un început de trădare, va fi continuată de Petru („cocoşul”), de îndoiala lui Toma după Înviere.

*

Ne exprimăm o mirare. De ce lumea artei a fost fascinată mai ales de celelalte secvenţe ale existenţei christice: naşterea, botezul, miracolele, Cina, Calvarul , Pietà, punerea în mormînt, Învierea.  Noaptea din Ghetsemani ni s-a părut esenţială pentu structura theandrică a eroului sacru, pentru justificarea menirii lui, ca şi a relaţiei cu Tatăl.

*

II. Lirica europeană

Am confruntat cele patru texte biblice, observînd asemănări dar şi deosebiri substanţiale: la MATEI 26; 5-36, la MARCU 14; 5-32, aidoma în privinţa succesiunii mustrărilor lui Iisus adresate apostolilor (de trei ori), nu există îngerul şi nici detalii despre patima rugăciunii. La IOAN 18 e doar precizată grădina, fără a se spune nimic despre ce se întîmplă în conştiinţa christică (de ce?) trecîndu-se direct la prinderea lui.

LUCA rămîne cel mai precis în evocare, cel mai epic şi cel mai emoţionant. Nu vom prelua tot, ci doar cîteva sublinieri ce dau unicitate relatării: prezenţa mesagerului divin „care s-a arătat şi-l întărea”.

„Paharul”, concretizat mai tîrziu în iconografia lumii, e numai în invocaţia personajului: „Părinte, de voieşti, treacă de la mine acest pahar…” Căzut într-o veghe dureroasă, Iisus TREBUIA să traverseze o

NOAPTE  a CONŞTIINŢEI, avînd confirmarea sumbră a naturii sale umane. Cutremurat de spaima nefiinţei, scăldat în sudoare „ce s-a făcut picături mari de sînge cae picurau pe pămînt”. Poate că stă pe o colină, ca în pictura lui Bellini,în faţa unui pristol invizibil, cu ochii plînşi, îndreptaţi spre cer, uitat de ucenici prin somnul lor. Îl iubim pe Luca, deoarece mica naraţiune e o retrăire prin cuvînt a dramei unde plînge chiar el. Aşadar episodul sacru propune deja ambivalenţa tragică  a prezenţei christice, care a trecut deodată de la ipostaza gravă, profund întristată a Cinei, unde făcuse gestul transsubstanţierii către eul contrariat de perspectiva sfîrşitului.

Nu se poate ignora simbolul POTIRULUI, în legătură cu Iisus. O dată, cuprinzînd vaticinar: „acesta e sîngele meu” – a doua oară, ca receptacol al des-fiinţării (cum ar fi spus Noica) – a treia oară, adunînd prin mîna lui Iosif din Arimateea, sîngele vărsat pe cruce, pentru a deveni cîndva „cupa sfîntului Graal”, recipientul intangibil spre care vor accede numai cei iniţiaţi şi aflaţi într-o riguroasă penitenţă, ca Lohengrin sau Lancelot du Lac, recipient cu putere miraculoasă de vindecare şi eternizare. Dar în pagina biblică se spune „De voieşti…”

 

*

Ne vom opri asupra unui poem românesc, aparţinînd lui V. VOICULESCU – „În grădina Ghetsemani”, din volumul „Pîrgă”, 1921. E o capodoperă prin felul cum înţelege scriitorul să interpreteze momentul sacru cunoscut. Va urmări dualitatea dintre omenesc şi divin, dînd sensuri profunde şi neaşteptate. Încă din prima strofă, se evocă relaţia dintre absolut şi terestru, refuzul Fiului „Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…”, detaliile comportamentale (cele biblice) duc la un război cu cerul: „Şi-amarnica-i strigare stîrnea în slăvi furtuna”.

V. Voiculescu va accentua motivul „paharului”, transmiţînd prin el condiţia personajului. Desprins parcă din scenele „Judecăţii de Apoi”, de pe vreo mînăstire bucovineană, simbolul „mîinii”, doar el, sinecdocă/metaforă/metonimie a divinului, e aici pentru a sugera consecvenţa nemiloasă, imperativul pentru care s-a întrupat Fiul Său: „O mînă-nendurată, ţinînd grozava cupă/ Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură…”. Singularitatea acestei creaţii se naşte din legătura stabilită între erou şi obiecte, din atitudinea adînc umană, oscilarea dintre viaţă şi moarte, dintre viaţă ca dat perisabil şi VIAŢA ca eternitate: „Bătîndu-se cu moartea, uitase de viaţă…”.

Aparţinînd expresionismului, asemeni lui Rilke, V. Voiculescu pune în veticala textului pe IISUS-OMUL, înduioşîndu-se alături de suferinţa Lui. Nicăieri nu va fi descrisă atît de concret, prin oximoronul menit să sublinieze starea: între iubire şi ură, între oroare şi fascinaţie – „În apa ei verzuie jucau sterlici de miere/ Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…”. Sfîşierea este urmărită prin coborîrea în materie, întîrziind astfel Înalţarea, prin trăirea celui mai cumplit sentiment care bîntuie omenirea din clipa alungării ei din Rai, din clipa mai veche, cîd îşi va constata caducitatea, ca în minunatul „GHILGAMESH” de-acum şase mii de ani, şi anume moartea.

Catrenul final nu dă nicio soluţie, prelungind astfel, într-un suspans nedefinit, întîmplarea din „grădină”; dar extraordinară e viziunea unui tărîm devastat, dezechilibrat, unde arborii preiau mînia din înalt, o „grădină” unde armonia a dispărut şi s-a deschis tenebrelor, demonicului. Căci aşa am putea interpreta refuzul christic ce nu lasă posibilitatea ca, prin jertfa lui, să se înfăptuiască redempţiunea aşteptată.  Cităm stihurile atît de speciale: „Deasupra, fără tihnă, se frămîntau măslinii, / Păreau că vor să fugă din loc / Să nu-l mai vadă… / Treceau bătăi de aripri prin vraiştea grădinii / Şi uliii de seară dau roata după pradă.” Se ascunde o dojană, un reproş nemărturisit.

Atras de personaje cu valoare de simbol al umanităţii, poetul romantic francez ALFRED de VIGNY,  secolul  XIX, le integrează în ciclul numit „DESTINE”. Una din creaţii este „MUNTELE MĂSLINILOR”; desigur originea e tot în versetele biblice ştiute, dar imaginea diferă. Cu un veac înainte de expresionism, se va prefigura aici IISUS-OMUL. Conţinutul scrierii lui Vigny respectă cursivitatea  celei clasice: noapte, ucenicii dorm, Iisus se roagă, trimite de trei ori întrebări, lîngă El nu se află niciun înger iar divinitatea rămîne un Deus absconditus. Nu există nici epifanii, nici împăcări cu destinul. Accentul cade pe relaţia Iisus-spaţiu nocturn, măslini-cer, laitmotivul nopţii e pe deplin justificat, deoarece în final, găsim un Christ însingurat şi captiv unei dimensiuni pe care nu şi-a dorit-o, care i-a fost ursită. Titanismul romantic face din personaj un damnat şi un razvrătit deolaltă, fiindcă, departe de a ieşi din întuneric, de a exista o comunicare cu absolutul, se resoarbe în tăcere.

E sigur că poetul a tresărit în interiorul pătimirii celui descris. Devierea eroului atins de DEVENIRE, adică de perisabil, apare astfel: „ Atuncea era noapte şi singur Christ mergea / În alb veşmînt ca mortul în giulgiul său de nea”. Nici o asemănare cu textul cunoscut. Adus în el însuşi, expresia Marii Îndoieli i-a maculat obîrşia: „Posomorît de moarte, cu ochi de jale grei, / Cu fruntea aplecată…  ” O corespondenţă e stabilită de autor între arborii simbolici, chiar ei în derivă, şi Christ. Celor trei momente e implorare nu li se dă răspuns, incomunicabilul e fixat inexorabil, în condensări de tăceri: „Iar cerul negru este şi Domnul n-are glas… / Dar sus, un nor de doliu ca vălul se-ntindea…” O stranie sinestezie are valoare de premoniţie: cerul pare şi el pus în primejdie.

Fără ezitare, scriitorul precizează dimensiunea fragilă și, de aici, sentimentul de alienare: „O, Tată,… Singur vîntul răspunse vocii sale / Căzu-n nisip şi-n marea-i durere ca o rană / Avu de om şi lume –o gîndire pămînteană… / Fu iarăşi om şi teama încă / Îi strînse muritoarea lui inimă adîncă…” Groaza în faţa neantului ce vibrează în Iisus, transformă ultima parte a scrierii într-un lamento şi într-o imprecaţie totodată, adresate Aceluia care a zămislit lumea, punînd-o sub semnul thanatic: „De ce atîrnă moartea ca o spadă sinistră?”. Insolubilul „de ce” din atîtea capodopere universale. Le cităm în treacăt pe cele eminesciene din „Rugăciunea unui dac”, „Mortua est”.

Se conturează tuşe însîngerate (în poemul francez), din ele alunecă un „Vae victis”, neauzit de nimeni: „Nimic, vai! Tată / Atît nu mă-nspăimîntă…” faţă de „paharul impur şi mai amar…”

Dialogul FIU-TATĂ rămîne univoc, deci un solilocviu, răsturnînd atitudinea biblică, răzvrătit: „Facă-se voia Ta / şi nu a mea, Stăpîne, acum şi pururea!…”. Bolta e o imensă piatră tombală „Ca marmura de doliu era tot negrul cer…”.

 

Fără a fi epuizat semnificaţiile operei amintite, revenim, pentru a sublinia cît de viu a trecut drama christică în sufletul, în spiritualitatea omenirii; doar modificarea datelor de la un autor la altul constituie o dovadă a actualităţii ei continue.

Aflat la sfîrşit de veac XIX şi aparţinînd totuşi generaţiei interbelice, RAINER MARIA RILKE, celebrul poet austriac, reia tema; e un scriitor mistic, de pildă ciclul „Din viaţa Mariei”, „Elegiile din Duino” etc.

În creaţia „Muntele Măslinilor” (din prima suită enumerată), vom reîntîlni viziunea unui erou desacralizîndu-şi descendenţa.  Rostit mult mai clar, cu luciditatea unui secol ce tocmai începea, Rilke este expresia Îndoielii despre condiţia umană, despre relaţia sa cu sacralitatea. Scrierea se desface într-un fel de retrospectivă umilitoare şi irecuperabilă, imaginată de Fiul părăsit ori uitat în efortul sacrificial: „De ce vrei, Tu, să spun că eşti cînd, iată, / eu însumi nu te mai găsesc?… / Nu te mai pot găsi şi singur sînt…”.  E un strigăt a cărui sinceritate înspăimîntătoare sună iconoclast, cu toate că nu e; recunoaştem în el imensa alienare a omului modern, alienarea care va naşte curentul expresionist (o spunem din nou) şi unul din conceptele acestuia, despre IISUS-OMUL,  a unui Iisus unde tristeţea şi solitudinea omenească să se poată cuibări, ocroti: „Sînt singur cu durerea întregii lumi în mine / pe care am vrut s-o potolesc prin Tine, / Tu care nu exişti… Ce grea ruşine”.

            Mitul e desfăcut necruţător, prin anularea solului divin: „De ce un înger? Noaptea a venit. / Şi n-avea noaptea-aceea nimic deosebit…” Insistenţa pe ipostaza nocturnă se construieşte cu sentimentul unei frustrări filiale. Iisus e parcă un orfan, ignorat de părintele universului, un Ioan fără de ţară (folosind metafora profană), fără „ţara Lui de SUS”, fără salvatoarea „Sagrada Familia”: „O noapte dureroasă… / ce-aşteaptă pînă ce iarăşi se face dimineaţă. / Căci îngerii nu vin de obicei / la cei care se roagă, cum El se tot rugase… / Pe-acei ce-şi vor ei singuri pierzarea toţi îi lasă, / şi taţii lor se leapădă de ei / şi mamele îi izgonesc de-acasă…”                                                                           

             Niciun criteriu etic nu-l poate amenda pe Rilke, deoarece vorble lul refac un rozariu închegat.

            Dinspre ţinuturile unde stăpîneşte splendida iconografie orodoxă, a unor Teofan Grecul sau Andrei Rubliov, din greu încercata Rusie, dinspre conştiinţele dilematice ale lui Tolstoi ori Dostoievski, mistici în care se confruntă teologia catolică şi cea ortodoxă – cine nu-şi aminteşte lungile conclavuri spirituale dintre Alioşa Karamazov şi Ivan, fratele lui, părintele Zosima şi atîţia alţii din cunoscutul roman (nereferindu-ne, desigur, numai la „Marele Inchizitor”)  – din aceste toposuri vine BORIS PASTERNAK, prozatorul „Doctorului Jivago”, dar şi creatorul unor stihuri extraordinare, aflate în „Versuri pentru doctoru Jivago”,  numidu-se „Maria Magdalena”, „Grădina Ghetsemani”.

             Cel e avea să întregească şirul sumbru al scriitorilo ruşi care săau sinucis – Esenin, Maiakovski, Marina Ţvetaeva, C. Fedin – închipuie un poem emoţionant despre momentul de care ne ocupăm, mişcător datorită simplităţii şi duioşiei, amintind starea elegiacă a liricii ruseşti în genere, dar şi literatura bogată în crize şi revelaţii mistice.

             Pasternak urmăreşte gradat peisajul, plecînd de la motivul „drumului” ce îşi opreşte meandrele, sugerînd relaţia dintre celest – pămîntesc: „Calea de lapte – aci hotar şi-a tras”. Aceiaşi arbori tutelari anticipînd clipa, ca şi cum ar fi fost în atingere cu efemerul „Măslinii încărunţiţi şi argintii…”, dar şi printr-o încercare de levitaţie – „În aer dau să facă primul pas…”. Ne aducem aminte imaginea de la Voiculescu al nostru.

            Poetul rus dă grădinii identitate, pregnanţă prin prezenţa palpabilă a grupului – Iisus, uceniciii – „Era grădina nu ştiu cui aici…”. Creaţia este cel mai aproape de textul din Luca în privinţa succesiunii momentelor, a personajelor, a gesturilor, a alternării dintre discurs şi introspecţie, dar deosebită prin interpretările propuse.

            Astfel, Învăţătorul nu mai este o natură theandrică: „El renunţase fără-mpo-trivire… / La slavă, la minuni, dumnezeire / Şi-acum era ca noi, un om şi-atît.” Peisajul nocturn se dilată, accentuînd zbuciumul personajuoui, aflat într-un tărîm înconjurat de genuni, asimilat „grădinii”: „Grădina doar părea de locuit”. Adîncit în rugă, Iisus invocă resemnat „ocolirea paharului”, mustrîndu-l pe Petru pentru gestul său. Interesant este că acest episod se intercalează în meditaţia eroului şi nu în final, ca la evanghelist.

            Iisus devine aici tot conştiinţă tragică, tocmai fiindcă este în stare să-şi depăşească noaptea de cumpănă. Frumoasă este semnificaţia de catharsis dată rugăciunii: „Şi-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară”. Cel descris de Alfred de Vigny ori de V. Voiculescu se revoltă, refuză asumarea destinului. Iisus din opera lui Pasternak îşi primeşte noua condiţie dar o ridică la rang de voinţă proprie; se află, în acest orgoliu, nobleţea şi demnitatea umană, ceea ce n-ar putea jigni pe Creator: „Vezi secolele merg ca Pilda… / Spre slava ei înfricoşată / Pogor în groapă voluntar…”.

*

            După acest colocviu succint al pictorilor şi al poeţilor europeni, conchidem că există spiritualităţi convergente, aplecată asupra mitului christic, regenerat astfel permanent. Mai credem că omenirea se aşază mereu înăuntrul dramei lui Iisus şi că-l aşază, totodată, înăuntrul dramei sale de umanitate nefericită şi alienată. Act de reciprocitate.

 

            E modul nonconformist, uneori, de a dovedi că-l iubeşte pe Mîntuitor. Chiar dacă uneori ne comportăm ca ucenicii, într-un amnesis copleşitor, de Acolo, de Sus, va fi întruna un posibil anamnesis, prin memoria neatinsă de uitare a sacrului. Fie ca aceasta să se întîmple nu doar în apropierea sărbătorilor pascale, ci la nesfîrşit.

Luminiţa Lupu

Martie 2011

 

BIBLIOGRAFIE

BIBLIA – Bucureşti, 1966, cap. Citate

Boris PASTERNAK – LIRICE, EPLU, 1969

Vasile VOICULESCU – POEZII – EPL, 1968

Rainer Maria RILKE – VERSURI – EPLU, 1966

Alfred de VIGNY – VERSURI ALESE – EPLU, 1966

Dicţionarul biblic – Ed. „Cartea Cristina” – Oradea, 1995

 

PERSPECTIVE CRITICE

 

O altă preţioasă contribuţie lingvistică a lui Mihai Vinereanu

 

Nostratic roots in romanian language – Rădăcini nostratice în limba română, de Mihai Vinereanu (Bucureşti, S.C. Alcor Edimpex S.R.L., 2010) este noua carte a cercetătorului român stabilit în America.

Cuvîntul acesta barbar din titlu, „nostratic“, venit din latinescul nostris – ai noştri,   nu-mi sună deloc familiar şi nici ademenitor. Efortul doctorului în lingvistică materializat printr-o carte bilingvă, de peste 140 de pagini format A4 merită însă consemnat.

Citez din Introducere: limba nostratică a început să se dezintegreze încă din spaţiul iniţial [Africa], cu cca 17000-18000 de ani în urmă (…) în perioada pre-neolitică (…).

Din macro-familia Nostratică fac parte familia indo-europeană (greaca, illira, traco-daca, frigiana, sanskrita, iraniana, limbile celtice, baltice, italice, germanice, slave, armeana etc.), familia afroasiatică (akadiana, egipteana, copta, aramaica, ebraica feniciana, araba, asiriana, berbera, etiopiana, sudaneza etc.), familia kartveliană (caucazienele de sud, georgiana, mingreliana, svan şi zan), familia uralică (maghiara finlandeza, estoniana etc.) familia altaică (mongola, turca azera, tătara etc.), familia dravidiană (tamil, kannada, malayala etc.) şi sumeriana, care reprezintă o familie aparte. În afara familiei nostratice rămîn toate celelalte limbi, cum ar fi familiile de limbi amer-indiene, africane, australiene, polineziene, sino-tibetane, iar pe continentul european mai supravieţuiesc basca şi caucazienele de nord. (…) (pp. 5-6).

Punctuaţia şi ortografia (autorul scrie, după moda nouă, cu „â“ median, dar cu „sânt“, încurcă „or“ cu „ori“, iar ghilimelele sînt peste tot englezeşti, inclusiv în varianta românească a textului!) mă contrariază şi le taxez ca atare. De asemenea, e greşit dar foarte des folosită, din păcate, expresia „pe de altă parte“ cu sensul „în plus“, „pe lîngă aceasta“, „în altă ordine de idei“.

Ca ideatică, noua contribuţie lingvistică e remarcabilă însă. După trecerea în revistă a teoriilor despre limbile „nostratice“ (Illič-Svityč – 1965, Dolgopolski, Allan R. Bomhard, John C. Kerns – 1994, Julius Pokorny etc.), se face o prezentare a altor idei: Marija Gimbutas (vechii locuitori ai Europei erau ne-indo-europeni şi, cu timpul, au fost asimilaţi de triburile războinice aparţinînd Culturii Kurganelor), Colin Renfrew (1988: limbile indo-europene s-au răspîndit pornind de undeva din Asia Mică – p. 7), W. H. Goodenough (1970: Cultura Kurganelor este o prelungire a Culturii Cucuteni-Tripolije – p. 7). În fine, autorul îşi citează consideraţiile lingvistice din Dicţionarul Etimologic al Limbii Române (Bucureşti, Editura Alcor Edimpex SRL, 2008) – pe care am primit-o cu satisfacţie la vremea cuvenită. Nici seria de cuvinte cu rădăcini nostratice – peste 600 de rădăcini numără el – cu 216 rădăcini lexicale româneşti, unele dintre acestea fără corespondent în latină, nu mi se pare dubioasă, căci îmi confirmă mai vechile convingeri: latinitatea limbii române e o invenţie fără fundamantare ştiinţifică, întrucît traco-daca e sursa adevărată a limbii noastre.

 

            O discuţie aridă, cu privire la prezenţa laringalelor în proto-indo-europeană încheie prefaţa cărţii: laringala din românescul a hămesi, precum şi din albanezul hamës „lacom mîncău“, provine dintr-o laringală proto-nostratică *h. (…) Datele din limba română sînt destul de evidente. Analizîndu-le cu atenţie, se poate conchide că proto-indo-europeana a avut atît velara surdă aspirată *kh, cît şi laringala *h. Ambele apar în română ca h (pp. 12-13).

Din spectaculoasul index de cuvinte româneşti care păstrează „rădăcini nostratice“ şi, prin urmare, nu au alte etimoane, cum au considerat pînă deunăzi lingviştii, după ciudatul principiu că limba română ar fi una de strînsură, alcătuită adică dintr-un conglomerat de împrumuturi, reproduc: acum, alb, amar, a ameţi, apă, a apăra, a ara, argint, Bărăgan, bătrîn, a bea, băutură, burtă, cămaşă,cătană, a cînta, ce, cerc, Dunăre, a fi, fiinţă, frică, inimă, a iubi, înainte, a înghiţi, jar, labă, lumină, lună, mamă, mare (substantivul şi adjectivul), a munci, moară, a mulge, munte, a muri, nană, nas, mie, oaie,  ogor,   mal, picior, a simţi, tată, tare, a trăi, a trage, tu, tine…, ţară, a uda, val, vită, vorbă, a zîmbi etc. (cf. pp.134-137).                                                                                                                                                                                        mine…, noinouă…,              Mă înclin dinaintea răbdării şi a acribiei acestui neobosit românist şi adresez tuturor colegilor filologi, profesori de limba română, de istorie etc. să-şi procure grabnic această contribuţie valoroasă la clarificarea prea îndelungatelor lacune din lingvistica românească încremenită, vai, în teoriile deceniilor şase-şapte ale secolului al XX-lea.

Mihai FLOAREA

 

Notă: Articolul este publicat şi în „Vatra veche“, nr. 6/2011.

 

LITERATURA SI RELIGIE

 

Hristos a înviat

Iisus Hristos se ridica din moarte,

De-aceea cărturarii se temeau,

Că El scria a vieţii sfîntă carte,

În care cei umili se încredeau.

 

Un biet sărman bătu atunci la poarta

Unui avut şi mare cărturar,

Că poate va primi un boţ de pîine

Şi chiar un peşte, cît de mic măcar.

 

Şi cărturarul ce ştia prea multe

Dar foamea, setea încă nici atît

Şi nu avea nevoie de nimica,

Necum sărac să-i ţină de urît,

 

Deodată însă-i vine o idee,

Năvalnică dar rece în cuvînt,

Îşi cheamă sluga foc de credincioasă,

Cum nu era o alta pe pămînt.

 

– Du-te poruncă-i dete, ca degrabă,

S-aduci pe sărăntoc la mine sus,

Că au cu el o vorbă şi o treabă!

Şi sluga a plecat precum i-a spus.

 

Cînd biet de el, săracul ce se-ncrede,

Văzînd pe cărturarul învăţat,

Cu ochi holbaţi şi cu priviri viclene

Gîndi că ăsta n-are, zău, de dat!

 

Dar poate s-a-nşelat… doar cărturarul,

Ce poate că era un fariseu,

Menit în viaţă să-şi arate „harul“,

Sau poate vreun aprig saducheu!

 

Apleacă plin de umilinţă fruntea,

Gîndind la ce urmează de acum,

Că poate-o izbuti să treacă puntea

Spre inima bogatului… oricum…

 

Aude glasul ca de trîmbă

Cum îl întreabă:

 –  Ce s-a întîmplat,

Ce se aude, omule,-n cetate?

– Se spune că Hristos a înviat!

 

Tresare cărturarul, nu-i a bună,

I-a dispărut şi mierea din cuvînt:

– Această vorbă, omule,-i nebună,

Cum să învie dacă-i în mormînt?

 

– Ba nu-i nebună, ci nebun cel care

Nu crede făurind un greu păcat,

Că astă vorbă nu e ca oricare,

Iar Iisus Hristos a înviat!

 

„Ia să revin la  vorba dinainte“,

Îşi zice cărturarul într-un gînd:

– Spuneai că-ţi este foame, ţine minte,

Şi de năprazna ei tu mori curînd…

Dar dacă răspîndeşti o altă veste,

Că trupul lui Iisus a fost furat,

De hoţii ucenici ca-ntr-o poveste

Şi-acuma mint că mortul a-nviat!

 

Atunci se schimbă toată socoteala,

Eu foamea ce te prinde ţi-oi lua,

Îţi dau cinci pîini şi-o ladă ochi cu peşte

Şi poate mîine alta ţi-oi mai da!

 

Holbează omul ochii cît o ceapă

Să simtă de-i un gram adevărat:

– Nu pot să mint, stăpîne, niciodată,

Cred că Iisus Hristos a înviat!

 

A prins să urle cărturarul nostru

Şi nu-i convine ce a auzit:

„Ăsta o face de acum pe prostu’“…

Şi sluga-l ia pe om la chinuit!

 

Un ceas şi jumătate… sau mai bine

L-a tot bătut şi chiar l-a înjurat…

– Ei, omule, acuma crezi de bine?

– Eu cred cum că HRISTOS a înviat!

 

Porunca e mai aspră, mai cumplită,

Nici hoţii, nici pungaşii cei mai crunţi,

Nici cei care cad pururi în ispită,

Pe lîngă el sînt păcătoşi mărunţi:

 

– Să-l strîngi în chingi, cînd trupul frînt în două

Se va lăsa ca mieii la tăiere,

Spărgîndu-se ca proaspetele ouă

Nu va mai şti ce-nseamnă înviere!

 

Zis şi făcut, săracul e de-acum

Un trup cioplit şi prea însîngerat:

– Ei, omule, te mai încearcă gluma?

– Eu nu glumesc: Hristos a înviat!

 

Un ultim gînd pe cărturar îl prinde,

Să-l piardă pe sărmanul „ticălos“!

Cu ceaţă în priviri omul surîde:

– Eu mor, dar a-nviat Iisus Hristos!

 

Şi-n ultima lui clipă de viaţă

Văzu în faţă îngeresc alai

Şi vocea lui Iisus fără de moarte:

– Chiar astăzi tu vei fi cu Mine-n rai!

 

Petru Dumitru POPESCU

 

ŞTERGARUL

 

 

La Cina cea de taină, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli S-a aşezat Iisus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
Pe azimile calde, pe mielul fără vină.

Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite:
Un rob sau o copilă, ca dup-a vremii lege
Cureaua de pe glezne pe rînd să le-o dezlege,
Să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
Se întrebau în cuget: cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune Ştergarul cel de slugă?
O, iată-i cum se-ncruntă privind cu tulburare
Cînd vasele cu apă, cînd praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă cu şoapta lui uşoară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
– Chiar eu? Nu şade bine, eu doar sînt mai bătrîn.
– Dar tu? Tu, cel mai tînăr? – Eu stau lîngă Stăpîn…
– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
– Chiar eu? Sînt cel din urmă la Domnul, dintre ei?
– Dar tu, ce doar ţii punga? – Eu am făcut de-ajuns:
Am cumpărat merinde şi mielul l-am străpuns.
– Tu, Toma, nu vrei să fii tu oare cel ce spală?
– Sînt trist!… se luptă-n mine o umbră de-ndoială.
– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu?… Dar tu…
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: NU!
 Atunci lăsîndu-şi brîul şi haina-ntr-un ungher,
 S-a ridicat Stăpînul cel coborît din cer
 Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
 Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.
 De-atunci pe apa vremii, atîţia ani s-au dus!
 Şi-acum a cîta oară, Se-aşează iar Iisus
 Prin Duhul Sfînt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
 – N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?
 Tu, soră Marioara, tu Mircea, tu Mihai?
 Frumos va fi odată acolo sus în rai!
 Dar azi sînt mii de treburi… Necazul greu se curmă.
 Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
 E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!

 Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
 Sînt răni neîngrijite, sînt flăcări ce se sting,
 Batiste-n care lacrimi în taină se preling!
 Sînt văduve bolnave, bătrîni fără putere.
 Sînt oameni singuratici, dornici de-o mîngîiere,
 Sînt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,

 

 Sînt suferinzi ce-aşteptă al Cerului semnal.
 Se cere osteneală şi jertfă uneori
 Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori!
 Nu mînui cuvîntul cînd harul nu ţi-e dat,
 Cît mătura şi acul şi rufa de spălat!
 Cît lingura în crătiţi şi roata la fîntînă,
Ciocanu-n tabla casei şi-un gard la vreo bătrînă,
Să stai de veghe noaptea, la cîte-un căpătîi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mîngîi,
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul,
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
– Chiar eu? Nu şade bine. Eu doar sînt mai bătrîn.
– Chiar eu? Eu sînt prea tînăr, eu stau lîngă Stăpîn.
– Chiar eu? Eu  nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.

– Chiar eu? Chiar eu? se-aude acelaşi trist răspuns.

Atunci, lăsînd să cadă cununa Lui şi haina
Iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina
Încet, a cîta oară?, Se-apleacă iar Iisus
Şi plin de-atîtea gînduri, ştergarul iar şi-a pus!
Aşa cum o mlădiţă se-ndoaie lîngă trunchi,
Stăpînul omenirii se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă, Iisus din nou se-njugă.
El, Împăratul vieţii, din nou e rob şi slugă.

 Veniţi leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărînă!

Iisus vă spală astăzi, cu propria Sa mînă.

Veniţi voi ce-n păcate nădejdea vi se frînge!

 Iisus vă spală astăzi cu propriul Său Sînge!
 Voi, fraţi, goniţi mîndria, visările şi somnul!                                                                               

Luaţi cu drag ştergarul alăturea cu Domnul
 Şi nu uitaţi: pe cale orice lucrare-i bună,                  
 Dar cine ia ştergarul acela în cunună?

Costache Ioanid

 

NOTA: Versurile de mai sus au fost primite de la domnul Marian Neagu. Prin bunăvoinţa aceluiaşi domn, am aflat că versurile publicate de noi în nr. 39 al revistei sub această rubrică aparţin lui Traian Dorz (1914-1989), membru activ al Oastei Domnului, deţinut politic pentru convingerile sale creştine. Îndreptăm omisiunea şi, ca recunoştinţă, publicăm încă o creaţie de-a sa în numărul de faţă. (M. F.).

 

 

Blîndul păstor

 

 

 

Odată L-am văzut trecînd
 Cu turma pe Păstorul blînd,
 Mergea cu dînsa la izvor,
 Blîndul Păstor, blîndul Păstor!

 Pe-o oaie ce căzuse jos
 A ridicat-o El frumos,
 Şi-a dus-o-n braţe iubitor,

 Blîndul Păstor, Blîndul Păstor!

 Iar mai tîrziu L-am întîlnit,  
 De cuie şi de spini rănit,
Ca să-Ţi deschid, ai tot bătut
Să intri şi la mine!

Dar lumea-mi spuse să nu viu,

Că viaţa Ta-i amară,
Am vreme colo, mai tîrziu…
Şi Te-am lăsat afară!

 Iar astăzi, singur mă-nfior
De-a mele fapte rele, Iisuse,
Şi Te-aştept cu dor
În noaptea vieţii mele!

Mai vino iar, Iisuse blînd,

Mai bate iar o dată!

Te-aştept cu sufletul plîngînd…

Şi uşa-i descuiată!

 

 

 

Traian Dorz


1 Deci din piatră de temelie pentru biserica lui Iisus, Simon Petru poate deveni şi piatră de poticnire, acelaşi cuvânt putând simboliza două aspecte contrarii.

2 Să notăm că în limba greacă termenul „să audă” este akoueto, care înseamnă însă şi a asculta şi a înţelege.

3 În alte traduceri e vorba de pierderea şi cîştigarea „sufletului” pentru că în limba latină se foloseşte termenul „anima”, iar în cea greacă „psyche”, care au mai frecvent sensul de suflet.

4 Poate doar în sens alchimic care afirmă „spiritualizarea corpului şi corporificarea spiritului”!

5 Păr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.I, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic, 1978.

6 Sf.Grigore Palama, Despre Sfânta Lumină. Filocalia, vol.7, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1977.


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.