Ecclesia euxina 39

ACTUALITATEA                   

            Conferinţele „Mircea Vulcănescu“ la Muzeul Naţional al Ţăranului Român

            Miercuri, 19 ianuarie 2011, a avut loc la Muzeul Ţăranului Român deschiderea seriei Conferinţelor „Mircea Vulcănescu“. La prima conferinţă au participat filosoful Mihai Şora şi doamna Măriuca Vulcănescu, moderator fiind cercetătorul Mihai Gheorghiu de la M.Ţ.R.

            Onorîndu-l pe Mircea Vulcănescu în calitate de precursor şi model, s-a deschis astfel un spaţiu al dialogului intelectual orientat spre tematica raportului dintre tradiţie şi modernitate, între cultură şi religie, la început de secol XXI.

            Reprezentînd atît tipul intelectualului angajat în viaţa neamului său cît şi tipul creştinului jertfelnic, Mircea Vulcănescu a fost evocat de Mihai Şora: Am spus cîndva (sau am scris undeva) că generaţia aceea din 1927, al cărei şef – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vîrf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decît Eliade, şi că acel vîrf al ei a fost Mircea Vulcănescu. Vorbitorul a subliniat deschiderea infinită a marelui intelectual spre Înalt şi spre Adînc, în ambele direcţii, atît pe verticală, cît şi pe orizontală, arătînd că Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gîndurile, în modul cel mai firesc, spre acest vîrf al condiţiei de făptură care este sfinţenia.

            Pînă şi Emil Cioran, ajuns pe culmile disperării, avea să tacă şi să-l asculte pe Mircea Vulcănescu într-o noapte pariziană şi îi va scrie fiicei acestuia, Elena-Maria Viorica, în 1973: Cu cît mă gîndesc mai mult la tatăl dumitale, cu atît mi se pare a fi fost – şi el – o uluitoare excepţie, care, prin nu ştiu ce minune, a scăpat de blestemul nostru, al tuturora. Poate trece drept o nerozie să afirmi, despre un spirit cu adevărat universal, că nu a muşcat vreodată din fructul oprit.

            Şi totuşi, lucrul este neîndoielnic, căci prodigioasa lui ştiinţă era dublată de o curăţie cum nu mai mi-a fost dat să întîlnesc vreodată. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu putea fi dibuit în fiinţa lui, în omul atît de vînjos care, printr-un minunat paradox, adăpostea un evadat dintr-o icoană. […] Nu vreau să fac din tatăl dumitale un sfînt, dar, într-un anume fel, era chiar aşa ceva.  

Cei prezenţi la această întîlnire au trăit momente de emoţie ascultînd evocarea plină de sensibilitate a doamnei Măriuca Vulcănescu, fiica distinsului intelectual, care a amintit participarea lui Mircea Vulcănescu la guvernul antonescian, ca subsecretar de stat la finanţe, într-o perioadă foarte grea din istoria ţării, suferinţele şi jertfelnicia din închisorile prin care a trecut, Jilava şi Aiud. În încheiere a subliniat dragostea de ţară care l-a însufleţit pe Mircea Vulcănescu: Faptul că şi-a ispăşit ultimii ani în închisoare a fost pentru el poate un lucru pe care şi l-ar fi dorit. Ar fi fost foarte nemulţumit ca, în momentul în care ţara noastră suferea cumplit, el să o ducă bine. Avea un sentiment de român care îşi iubea glia.

Marilena Istrati

În toamna 2010 „au venit ruşii“ – cei buni!

 

            În octombrie 2010 nişte afişe roşii au ocupat anunţurile culturale sub sigla: „Vin ruşii!“ Dacă acum 60-70 de ani această veste aducea groaza, în acest an ne-a adus bucuria!

            Ne-au umplut de bucurie două evenimente, ce ne-au adus în prim plan, să-i cunoaştem faţă către faţă, pe doi oameni buni şi frumoşi, nişte adevăraţi reprezentanţi ai ethosului rus!

             Evenimentul reînceperii Festivalului Filmului Rus a emoţionat multe conştiinţe de la vechii cunoscători ai calităţii filmelor ruseşti, de referinţă în istorie, pînă la cei care mai au serioase rezerve, amintindu-şi de perioada amară a impunerii filmelor sovietice.

            Cea care a organizat evenimentul, Ştefana Mărmureanu de la Institutul Cultural Român, a simţit că, după aceste cîteva decenii de întrerupere a Galei Filmului Rus, s-a copt momentul revenirii „în forţă“ pentru ca şi noile generaţii să cunoască acest spaţiu cultural, iar cele vechi să reprimească doar partea „bună“ a spiritualităţii ruseşti. Dînsa a ales filme cu o paletă diversă spaţială şi temporală, dar respirînd un suflu de mare încărcătură morală, istorică sau spirituală, fiind ea însăşi o iubitoare a întinselor spaţii ruse – geografice şi epice – chiar colindînd cîteva luni de vară prin vasta Siberie – o experienţă inedită care a  marcat-o profund (după cum a mărturisit într-o carte).

            Filmul ales pentru Gala de deschidere, din 22 octombrie, este o justificare pentru toate observaţiile enunţate anterior: celebrul deja (de pe internet) „Lăcaşul îngerilor“, în rusă „Pridel Angela“, cunoscut sub numele de „Capela Îngerului“ sau „Aripa Îngerului“ deoarece descrie un spaţiu secundar, subteran, folosit pentru ascunziş (la rugăciune sau la bombardament!). Acest film din 2008, care nu  a rulat la noi pe ecrane, dar a luat deja destule premii (ca şi multe altele alese pentru acest festival): trofeul „Îngerul de lumină“ al Festivalului de la Moscova, ca „film pentru întreaga familie“ şi premiul I la Festivalul Filmului Istoric, care a avut un impact extraordinar asupra publicului din sală (a fost o singură reprezentaţie doar) şi pentru că a fost însoţit de regizorul său, minunatul şi tînărul Nikolay Dreyden, un nume de viitor, ce a dat „lovitura“ celebrităţii cu acest chiar întîi lung-metraj al său, realizat la 27 de ani, la puţin timp după terminarea Facultăţii de Regie din Sankt Petersburg. Din discuţia pe care a purtat-o după proiecţia filmului cu numeroşii admiratori, cu care a interacţionat foarte dezinvolt în engleză, s-au desprins multe amănunte fascinante legate de realizarea acestei pelicule foarte impresionante, greu de uitat – o adevărată frescă psihologică şi istorică a spiritului rus din zonele nordice. Chiar amănuntele biografice ale realizatorului, N. Dreyden, vin în completarea acestui tablou fascinant: dînsul arată ca un voinic tînăr, cu tipologie de kievean: ochi senini, blond, robust, cu chip ca o „pîine coaptă“ (provine dintr-o familie de artişti din Kiev), dar adolescenţa şi formarea le-a trăit la Sankt-Petersburg, unde a vizitat, pe o insulă din apropiere, o veche mănăstire, la care a fost găzduit cîteva săptămîni de o cunoştinţă monahală a familiei sale (toţi fiind credincioşi). Aici a fost inspirat pentru scenariul filmului de relatările stareţului şi ale altor monahi, despre destinul mutării Mănăstirii Valaam spre Finlanda (unde acum există Noul Valaam) din cauza disputelor teritoriale asupra Lacului Ladoga.   

            Multe dintre personajele filmului au fost reale (stareţul Mavrike era chiar renumit, fiind descris în diferite cărţi duhovniceşti), iar peste jumătate dintre figuranţi au fost chiar călugări din mănăstirea unde s-a turnat filmul.

            Deşi personajele par a fi caractere foarte simple, ele devin memorabile datorită interpretării lor de către mari actori ai celebrului teatru „L. Dimov“ din St.-Petersburg (stareţul, bucătarul şi personajul principal). Dreyden a reuşit să aibă şi ajutorul altor prieteni şi colaboratori (acelaşi consultant cinematografic de la filmul „Ostrov“, care a precedat cu puţin gestaţia „Lăcaşului…“) datorită cărora el a făcut turnarea scenelor în doar 46 de zile şi cu doar 700 000 $.

            Mai este o revelaţie şi prestaţia actoricească a celor două actriţe (copil şi adult) pentru personajul Jenia; copila de 7 ani ce dă mare credibilitate unei acţiuni „ingrate” a fost descoperită printre zeci de copii şi nu este străină de cunoşterea credinţei pe care a  interpretat-o memorabil.

            A rezultat un film cu adevărat „pentru întreaga familie“, dar şi cu important rol moralizator al adevăratei Iubiri şi Credinţe, dar cu măiestria şi discreţia demne de marile realizări ale şcolii ruse de film.

            Cronologic, primul rus invitat la Bucureşti, în această toamnă, a fost Ambrozie Iurasov, arhimandrit şi stareţ la mănăstirea de maici din oraşul Ivanovo (la cca. 200 km de Moscova). Sfinţia Sa a fost primul chip văzut pe viu, ca un adevărat prototip de stareţ îmbunătăţit cum noi nu văzusem decît în poze sau în închipuire! Acest părinte, supranumit „Cleopa al Rusiei“ pentru influenţa şi reputaţia duhovnicească în multe medii sociale (dar şi cu vie activitate în mass-media rusă), ascunde sub înfăţişarea sa simplă şi ne-uzată de multiplele sale responsabilităţi, o vîrstă cu cîteva decenii mai mare decît pare: adică peste 70 de ani, deşi pare de 45, căci emană o stare de vigoare maximă.  Aceasta s-ar putea explica doar prin puterea spirituală lăuntrică obţinută prin lucrarea duhovnicească ce poate birui lucrarea firii noastre degradabile.

            Prezenţa Sfinţiei Sale, chip ascetic, privire cuprinzătoare, armonioasă şi arzătoare, era întregită de grupul de monahii din Rusia care l-a însoţit în România, cu veşmintele lor insolite pentru noi (deşi două vorbeau româneşte fiind din Basarabia). Acest tablou ce ne-a încîntat inimile a apărut ca un „desant“ din Siberia tocmai în micuţa sală a Librăriei „Sophia“ cu ocazia lansării, aici, a cărţii.

            Acest modest stareţ, originar din taigaua siberiană, cum s-a prezentat laconic, s-a dovedit foarte volubil cînd a fost să răspundă întrebărilor variate şi aprinse ale numeroasei asistenţe. Astfel, am putut afla multe dintre părerile sale despre problemele arzătoare ale epocii noastre, dar şi sfaturi – în completarea celor din ambele volume ale sale ce s-au tradus acum în româneşte. Dar, despre unele dintre activităţile din trecutul său extraordinar am putut afla doar ulterior, printr-o frumoasă conjunctură.

            Într-o altă carte scrisă tot de un trăitor în spaţiul ex-sovietic, dar de origine român din Basarabia, care a parcurs traseul clasic al unui intelectual ateu cu educaţie rusească, ştiinţifică şi filosofică, aflăm că stareţul Ambrozie Iurasov a fost cel care i-a încununat traseul de convertire la ortodoxie prin acceptarea lui la Sfîntul botez, devenindu-i apoi duhovnic şi îndrumător al familiei.

            În acest mod indirect, dar prin mărturia autentică venită de la persoana arhimandritului (marcă a modestiei sale), aflăm de exilul lui, într-un cătun izolat – a fost şansa moldovenilor aflaţi la studii – deci cu o oarecare libertate de mişcare, acest domiciliu forţat al unui om înduhovnicit în marile lavre ruseşti (Serghie Posad şi Optina). Spaţiul atît de oropsit al Basarabiei din care au fost exterminaţi cam toţi preoţii şi dislocaţi toţi oamenii de valoare ai generaţiei interbelice (majoritar spre Siberia) a primit acum, prin grija proniei divine, un ajutor duhovnicesc, originar din taigaua ce-i înghiţise pe „bunicii“ tinerilor rămaşi să supravieţuiască într-o Basarabie, de care aflăm abia acum cît a fost de îndoctrinată şi transformată pentru schimbarea profilului populaţiei: atît etnic cît şi al conştiinţei.

            Îndrumar creştin pentru vremurile de azi este cartea care a fost lansată prin venirea arhimandritului în România. Ea este structurată în două volume, primul pentru nivelul de începător în viaţa duhovnicească, iar al doilea mai cuprinzător, pentru probleme mai avansate, constînd în transpunerea răspunsurilor Sfinţiei Sale la întrebările credincioşilor, în multele sale acţiuni mediatice. Motto-ul sub care s-au redactat acestea este un cuvînt puternic din înţelepciunea pravoslavnică rusă şi cu care a început cuvîntul pentru auditoriul român: Dacă ai pierdut averea n-ai pierdut nimic, dacă ai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva important, dar dacă ai pierdut credinţa ai pierdut totul

Anca Gheorghe

 

ESEURI

Reflecţii asupra pelerinilor şi pelerinajelor

 

            Pelerinajul a devenit un reper temporal în viaţa unor oameni; el ritmează timpul anului prin orientarea întregului program social şi casnic după acest moment (dorit şi aşteptat pentru a se lua concedii, învoiri de la serviciu sau de la şcoala copiilor), dar şi spaţiul de desfăşurare a acţiunilor (se fac deplasări de zeci, sute, mii de kilometri cu toată logistica aferentă: rezervarea din timp a biletelor la mijloacele de transport şi a cazărilor, cu soluţionarea acestei cazări prin agenţii, organizatori sau cunoştinţe în oraşul respectiv). Uneori apare doar soluţia lăsării în grija Domnului (am văzut cu propriii ochi cum este să „dormi“ în gară la Iaşi sau pe o masă la Mănăstirea Sihăstria sau cum oamenii locului stau în tinda lăcaşului, pe o şubă mai groasă…).

            Putem observa o gamă atît de largă a modurilor de deplasare către locul dorit (ţinta „fierbinte“) unde oamenii doresc să-L slăvească pe Domnul: cel făcut în deplasare, pe jos, cu prapori şi cîntări (cum au făcut ascoriştii, în 2004, de la Rădăuţi la Putna pentru cei 500 de ani comemoraţi ai Sfîntului Ştefan cel Mare sau cum fac în fiecare an sătenii din comunele ce înconjoară Mănăstirea Nicula pentru a ajunge la hramul Adormirii Maicii Domnului, dar şi cei catolici pentru aceeaşi sărbătoare la Mănăstirea din Cacica – aceasta este şi cel mai mare pelerinaj catolic din Estul Europei). Iar la polul opus (geografic – în Vestul Europei şi economic – simbol al bunăstării şi organizării) fiind pelerinajul de la Lourdes. Sînt familii de catolici practicanţi sau chiar mai puţin practicanţi care alocă anual un important buget de timp şi de bani pentru a sta cca. două săptămîni în acest (devenit) oraş, integrîndu-se şi în serviciile de voluntariat aferente; la fel şi pentru ziua Sfîntului Francisc, la Assisi (în Italia), unde merg şi ortodocşi (cunosc chiar cazuri ce au luat binecuvîntare de la duhovnicii autohtoni) pentru promisiunea ce a făcut-o acest celebru sfînt de a cere mîntuire de la Dumnezeu pentru orice pelerin care-l vizitează de ziua sa.

            Desigur că şi în spaţiul slav sînt aceste deplasări ale unor mari mase de oameni, la numeroasele şi faimoasele lor Lavre (posibil că nu pentru un anumit Sfînt anume – doar la canonizarea Sfîntului Serafim de Sarov s-au numărat un milion de oameni – ci pentru numărul impresionant de moaşte întregi sau de relicve din aceste Lavre. Specific spaţiului rus ante-bolşevic era că se sta la aceste locuri nu doar cîteva ore sau zile (ca în România), ci săptămîni sau luni, oamenii aceştia mulţumindu-se cu puţin, în condiţii rudimentare. De altfel şi deplasarea majorităţii acestor oameni se făcea pe jos – prin stepă, din Siberia pînă la Odesa, unde se îmbarcau pe vapoare pentru Sfîntul Munte sau Sfîntul Mormînt – durînd un an.

            Sînt mărturii că au existat şi pelerini români ce au mers de la noi pînă la Muntele Athos pe jos, iar recent a fost făcut şi un drum al tinerilor, pe jos, din Bucureşti pînă la Mănăstirea Cernica, pentru parastasul Părintelui Stăniloae. În lumea catolică, este cunoscut cel mai lung pelerinaj pedestru (iar acum şi pe bicicletă), El Camino, adică două rute, de sute de kilometri, începînd din Munţii Pirinei (prin Spania sau prin Portugalia) cu finalitate la Sf. Santiago (Sf. Ioan Evanghelistul) din Compostella. Acesta căzuse în desuetudine în anii ’60-’70, cînd era parcurs doar de cîteva zeci de pelerini anual, iar logistica (popasurile, potecile, măsurile de securitate) se degradaseră. Dar datorită grijii papei polonez Ioan Paul al II-lea a fost resuscitat aducîndu-se şi investiţii majore, astfel că azi are sute de mii de participanţi (pe parcursul unui an). Spre deosebire de pelerinajele din spaţiul ortodox, el a devenit recunoscut ca un pelerinaj „iniţiatic“ unde oamenii dezabuzaţi de societatea modernă caută o regăsire a sinelui profund.

            Deci pare o deosebire a scopului, faţă de cel de la Lourdes (nemaivorbind şi de efortul fizic complet diferit: suprasolicitarea fizică, agreată adesea şi de amatorii sporturilor şi ai expediţiilor „extreme“, în contrast cu nivelul de bunăstare şi confort cerut de o vizită la Lourdes sau Assisi) care mizează mai mult pe dezvoltarea valorilor umanismului social.

            În lumea pelerinajelor din România eu am remarcat o altă structură a motivaţiilor: slăvire a unor momente, fapte sau personaje religioase, nevoia de participare „măcar o dată“ la aşa o „baie de mulţime“ sau nevoia de verificare a capacităţilor fizice, psihologice şi chiar a credinţei proprii (a posibilităţilor proprii de interiorizare) şi de a da un exemplu de mărturisire a unei frumoase conduite creştine pînă la nevoi mai simple: „aşa e bine“, „aşa e de folos“, sau chiar de a face o catehizare celorlalţi participanţi sau „încă o faptă bună“.

            Un caz cu totul special este al pelerinajului la Salonic, de ziua Sfîntului Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir, a cărui importanţă – dată de evlavia poporului – a născut hotărîrea statului elen de a o înscrie ca zi naţională. Astfel, s-au creat condiţiile ca un număr foarte mare de oameni să se deplaseze la catedrala unde se păstrează racla cu moaştele acestui mare mucenic ce a fost chiar de la început protectorul Tesaliei şi al nordului Greciei. Deşi moaştele sale au fost ascunse (într-o abaţie italiană) în timpul lungii ocupaţii turceşti, evlavia populară generată de amintirea ajutorului ce l-a dat în timp cetăţii, zonei şi locuitorilor s-a păstrat atît de mare, încît după Primul Război Mondial, cînd s-a proclamat statul grec în graniţele actuale prin alipirea tuturor teritoriilor din nordul ţării, s-au făcut cercetări din partea Bisericii pentru aflarea şi readucerea sfintelor sale moaşte. Reinstalarea lui în Catedrala sa (refăcută pe construcţia bizantină originară) a dus la revirimentul acestei mari sărbători de hram, unde slujba este urmată de o procesiune prin centru, la care vine şi conducerea politică a Greciei, iar numărul pelerinilor a atins/depăşit chiar un milion. Trebuie menţionată o particularitate a procesiunii pelerinajului din Grecia, faptul că este însoţit de fanfară şi gardă militară. În plus, pentru acest eveniment este adusă – cu gardă militară şi mult respect – icoana „Axion Esti“ ce părăseşte Sfîntul Munte doar cu această ocazie. Dar în ultimii ani, cînd a mai scăzut numărul pelerinilor (şi, probabil, şi evlavia generaţiilor anterioare), această sfîntă icoană din capitala Athosului a fost înlocuită cu o altă icoană vestită din Tesalia.

            În ultimii ani s-a văzut o sporire considerabilă la acest vestit pelerinaj din partea participanţilor veniţi din alte ţări ortodoxe: din peninsula balcanică, România, Rusia, Ucraina şi Moldova. Spre deosebire de nativii greci, aceştia ies în evidenţă prin ţinuta vestimentară riguros tradiţională (femeile cu basmale şi fuste), prin participarea la slujba integrală şi cu îngenunchieri, mătănii şi reculegere/interiorizare – ceea ce nu mai este în obiceiul populaţiei localnice. Pare că aceştia o receptează ca o zi de sărbătoare tradiţională, cu vestimentaţie festivă (sau excentrică, la tineri) şi de participare preponderent în spaţiul public, nu în cel eclezial, adică este mai multă lume la plimbare în jur, decît la slujba în biserică, invitaţii au locuri special amenajate, iar ministrul apărării şi preşedintele ţării vin doar la sfîrşit (şi pe covorul roşu). Desigur că aici nu există cozile kilometrice de oameni care aşteaptă închinarea în interiorul bisericii – spre deosebire de România unde locul de închinare este un pavilion în aer liber, iar timpul de aşteptare poate fi chiar de zile şi nopţi (de Sfîntul Dimitrie cel Nou, Sfîntul Mina, Sfînta Paraschiva, iar mai nou – la Bucureşti – de Sfîntul Nectarie, Sfîntul Ciprian).

            Dar uneori se generează o „încălzire“ la rugăciune în timpul multelor ore de aşteptare, pe cînd în Grecia se generează o stare de bucurie naţională – chiar se pavoazează casele cu drapelul naţional.

            În plus, faţă de pelerinajul din Salonic, cel din Insula Corfu, în cinstea Sfîntului Ierarh Spiridon al Trimitundei, ce îşi are racla cu moaştele întregi, de secole adăpostită în capitala Kerkira, are particularităţile următoare: sînt trei zile pe an care îi serbează momentele în care a salvat insula de dezastre; pelerinajul se face în centrul capitalei – nemaislujindu-se religios în alte biserici din oraş, iar evlavia locuitorilor se manifestă prin bucuria însoţită de gesturi foarte zgomotoase: focuri de artificii, salve şi aruncarea de la balcoane, jos, în stradă, a unor vase de lut special dedicate serbării.

            De remarcat că moaştele Sfîntului Ierarh Spiridon sînt cele mai vechi, păstrate intacte, din lumea ortodoxă. Corpul lui stă în poziţie verticală, iar capul este aplecat uşor spre stînga – spre deosebire de corpurile multor altor sfinţi, chiar mult mai noi, al căror cap stă în racle separate (chiar şi al Sfîntului Apostol Andrei), fiind adesea deplasate în pelerinaje de interes local, la hramuri din zona respectivă sau pentru implorarea ajutorului Bunului Dumnezeu în situaţii de restrişte. Fiind singurul sfînt care stă în poziţie verticală, populaţia credincioasă a creat un adevărat cult pentru papucii care i se schimbă Sfîntului odată cu veşmîntul – se vorbeşte despre tocirea anuală a încălţărilor Sfîntului mult mai mult decît despre rolul major în explicarea Dogmei Sfintei Treimi. Aceşti papuci sînt oferiţi ca obiecte de veneraţie aşa cum în România se oferă veşmîntul anual al Sfintei Paraschiva. Este încă un exemplu că oamenii elogiază mai mult faptele de ajutor şi milostenie ale Sfinţilor pentru ei decît faptele de dragoste pentru Hristos – se consideră că Sfîntul pleacă din raclă şi aleargă fizic la credincioşi.

            Sînt pelerinaje cu scop precis: a lua apă la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, cînd este acest hram în anume locuri, iar în izvoarele din aceste lăcaşuri chiar începe să curgă la această dată apă cu puteri vindecătoare, la care este mare îmbulzeală de credincioşi (ortodocşi sau ezoterici). Un loc ieşit din comun este chiar piatra din altarul bisericii rupestre de la Cetăţuia  – deasupra rîului Dîmboviţa – supranumită şi Meteora României şi a cărei apă poate fi colectată doar de preoţii slujitori ai locului, fiind în cantitate foarte mică. La fel şi lîngă mănăstirea Dervent, unde mărimea debitului e pusă în legătură cu nivelul credinţei.

            Alt scop precis care atrage mari deplasări ale credincioşilor într-o zonă este sfinţirea bisericilor – care se face adesea de sărbători şi cu slujbă arhierească, iar interesul particular al oamenilor este de a putea trece prin Sfîntul Altar (ocazie unică pentru femei, unele contorizînd/urmărind un anume număr de astfel de evenimente: 3-7-9 etc.).

            Dar sînt şi ocazii cînd ierarhul locului face apel la venirea pelerinilor pentru a participa la evenimente unicat cum au fost în ultimii ani: proclamarea unor sfinţi români, ridicarea gradului eparhiei sau instalarea unor noi ierarhi: în eparhii nou create, prilej de mare mîndrie pe plan local şi administrativ, sau în funcţii noi, prilej pentru localnici de a-l cunoaşte pe noul ierarh şi, în plus, de a vedea slujind un sobor de trei sau chiar mai mulţi ierarhi. Este un eveniment de neştearsă amintire o slujbă cu 9-12-15 arhierei, ştiut fiind că în România este mult mai mic numărul ierarhilor decît în Grecia (în altar de hramul Salonicului sînt cca. o sută de clerici şi multe zeci de ierarhi).

            Prima pelerină putem zice că a fost Sfînta Împărăteasă Elena, care şi-a luat suita cu sfînta ţintă de a descoperi urmele pămînteşti ale trecerii Domnului Iisus Hristos. În plus, ea a şi marcat toate locurile legate de activitatea Lui, care adesea mai erau păstrate în memoria poporului, prin evlavia fierbinte a primelor generaţii de creştini.

            Am remarcat că, în ciuda ulterioarelor valuri de distrugere a acestor sfinte lăcaşuri comemorative, tot evlavia localnicilor (creştini sau chiar necreştini, în mileniul de stăpîniri păgîne ce a urmat) a fost cea care a păstrat sau măcar a marcat printr-un semn locul sau ruinele primelor construcţii făcute pe locurile legate de viaţa Mîntuitorului. La Capernaum, unde localitatea a dispărut de secole (conform prevestirii), a rămas numele popular al locului pe care Patriarhia Ecumenică a putut reconstrui un lăcaş monastic în anii de pace de după războiul de şapte zile al statului evreu şi care este foarte căutat de pelerinii ortodocşi (care au puţine lăcaşuri în Ţara Sfîntă ce nu au şi o replică – lăcaş catolic).

            În perioada actuală, vedem că în Israel cele două culte creştine apostolice au cam două trasee paralele de vizitare: catolicii se opresc doar în lăcaşurile catolice, iar ortodocşii doar în cele ortodoxe, atunci cînd acestea sînt simultan în acelaşi loc. Desigur, ortodocşii nu se miră şi văd cu bucurie atunci cînd este doar o singură biserică (catolică) într-un anume loc, ştiind că în timpul protectoratului englez asupra Palestinei şi, anterior, în secolul de slăbire a puterii Imperiului Otoman, ce o avea în stăpînire, Biserica Catolică a trimis misiuni ale diferitelor ordine monastice pentru a reface din ruine lăcaşurile tradiţionale. Dar pelerinii catolici sau de alte religii se arată foarte miraţi de existenţa lăcaşurilor ortodoxe, mai ales în locurile cu cea mai veche – şi de necontestat – tradiţie şi importanţă: Sfînta Iesle şi Sfîntul Mormînt. Explicaţia pe care o dau ghizii acestora este foarte departe de adevărul istoric (astăzi cunoscut de savanţii occidentali) care nu este transmis şi marelui public, adică: ortodocşii au pus stăpînire pe aceste lăcaşuri (care au aparţinut bisericii primare, pe care ei o consideră fiind cea catolică) profitînd de anii de stăpînire otomană care le-a permis să le cumpere sau să le primească în dar.

            Ar treilea circuit paralel ar fi acela al credincioşilor protestanţi care vizitează lăcaşurile pe care şi le-au făcut ei (pe unde au mai găsit loc liber) în ultimele două secole.

            În ultimii ani, mulţi pelerini creştini – mai ales din spaţiul ortodox – preferă să se cazeze în teritoriul palestinian, aproape de Betleem şi Ierihon (deci după acel faimos şi imens zid de protecţie ridicat recent de statul Israel), deoarece aici sînt mulţi creştini arabi ortodocşi ce au creat spaţii de cazare cu o atmosferă foarte propice grupurilor de ortodocşi practicanţi (majoritar grupuri din Rusia, cu mulţi preoţi şi călugări, ce fac cîntări şi la sala de mese).

            În încheiere, despre specialul pelerinaj la Sfîntul Munte, este cunoscut că acesta este rezervat doar bărbaţilor şi cu un număr fix de intrări pe zi, dintre care neortodocşii sînt admişi într-o cotă foarte mică. Acesta se poate realiza prin acordarea foarte strictă (cu recomandare pentru ortodocşi şi cu viză consulară în plus pentru neortodocşi şi oameni de ştiinţă) a permiselor de intrare în acest teritoriu cu regim special de graniţă.  Deoarece pe fîşia terestră de doi kilometri ce este graniţă cu relief foarte accidentat nu există niciun drum, accesul se face doar cu nave, separat pentru bărbaţii care au permisul de intrare în portul Dafne şi care urmează îndeaproape coasta pentru a face numeroase opriri la chei (numite arsana), iar pentru grupurile de pelerini mixte se navighează mai în larg, dar oferind o panoramă cu toată splendoarea de 2000 metri a vîrfului Aton.

            Dacă în trecut acest Sfînt Munte era vizitat de pelerini ortodocşi care căutau mai ales regimul lui unic, de izolare deosebită în această peninsulă cu un relief parcă anume creat pentru a fi „grădină a Maicii Domnului“, începînd cu secolul al XX-lea au fost primiţi şi occidentali neortodocşi, fie pentru a cerceta comorile deţinute aici, istorice pentru ei, şi duhovniceşti (pentru noi), fie pentru interesul spiritual personal.

            Cel mai cunoscut stareţ aghiorit în Occident a ajuns Sfîntul Siluan Atonitul, prin operele publicate postbelic de un discipol pornit de aici (Părintele Sofronie de la Essex). Astăzi ghidul oficial al croazierelor îl menţionează ca pe un „obiectiv istoric“: locul unde a trăit el devenind un loc foarte important – Mănăstirea Sfîntul Pantelimon – Russicon (singura rusească şi a patra care se vede pe mal). Iar acest stareţ Siluan a fost cel care l-a întîmpinat la debarcader pe un pelerin englez, care în perioada interbelică cerceta manuscrise, David Balfour. A fost un exemplu de întîlnire cu urmări duhovniceşti spectaculoase ulterior, pentru ambii ucenici ai Stareţului Siluan: şi cel englez şi cel rus (arhimandritul Sofronie), care au devenit prieteni, dar şi pentru noi, cititorii unei fascinante corespondenţe, de peste 50 de ani între cei doi „pelerini“ la Sfîntul Munte.

            Această corespondenţă plină de folos duhovnicesc fiind cunoscută sub numele „Nevoinţa cunoaşterii de Dumnezeu“ îmi prilejuieşte o parafrazare a titlului, potrivită pentru încheierea acestor reflecţii.

            Avem toţi o şansă ziditoare ca orice pelerinaj să se poată transforma din excursie agreabilă a unei fiinţe umane, în excursul nevoitor al firii umane pentru a ajunge la cunoaşterea de Dumnezeu.

                                   Ing. Anca Gheorghe

 

PERSPECTIVE CRITICE

O tulburătoare mărturie a unui istoric-scriitor: Petru Demetru Popescu, „Strămoşii noştri reali – nemuritorii – geţii, dacii, tracii, illirii“

 

Subintitulat Carte de istorie pentru mintea şi inima copiilor, dar şi pentru educatorii lor, volumul de 242 de pagini publicat de profesorul Petru Demetru Popescu în Bucureşti, la Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu“ în 2010 vine să încunune nu numai didactic, ci şi poetic-rezumativ opera sa de istoric.

În Postfaţa datată semnificativ 1 Decembrie 2010 şi semnată de îngrijitorul ediţiei, conf. univ. dr. G. D. Iscru, pe care

 

am avut prilejul de a-l asculta cu admiraţie, nu o dată, la conferinţele de dacologie organizate la „Intercontinental“ de un medic împătimit de istorie – temperament cam bizar, în peisajul cultural postdecembrist, dar întru totul lăudabil prin patriotism şi generozitate –, sîntem preveniţi asupra mesajului cărţii: cunoaşterea şi recunoaşterea, respectarea şi cinstirea cum se cuvine a strămoşilor noştri reali – rădăcina din care noi am răsărit şi ne-am afirmat pe lume în străvechea vatră a Daciei şi a „Vechii Europe“; altfel spus, „recuperarea“ identităţii noastre reale, care ne-a fost ascunsă, falsificată de către răuvoitori ori prea creduli, din afară dar şi din lăuntru. (pp. 227-228).

Nu din vanitate inserez, chiar din acest al treilea paragraf al comentariului de faţă, doar concluzia capitolului meu de opt-nouă pagini scris, tot pentru şcoală, prin 2004: În ceea ce priveşte „romanizarea“ din 107-275, ca proces de geneză a poporului român pe care o invocă încă mulţi autori români spre acoperirea unei continuităţi indubitabile (altminteri ţinînd de „miracolul românesc“), am socoti-o cel mult relatinizarea locuitorilor Daciei ai căror strămoşi „roiseră“, cu milenii înainte, în toată lumea, inclusiv în Peninsula Italică… (V. Altcumva despre originea românilor, în Perspective critice, I, Bucureşti, Editura Papirus Media, 2005, pp. 9-18). Convingerile mele în domeniu, formate încă din stadiul elaborării cărţii despre balada lui Iovan Iorgovan, în perioada 1979-1987, cînd descopeream cu bucurie şi uimire, la Biblioteca Academiei, Dacia preistorică a lui Nicolae Densusianu, scrierile (nici pînă astăzi traduse!) ale lui Nicolae Miulescu referitoare la Daksha – străvechea denumire a Daciei – ori subliniam copios, în volumul propriu, paragrafe întregi din preţioasa carte datorată lituaniencei Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european (traducerea românească este din 1989) – mi se par astăzi reconfirmate de profesorul, istoricul şi scriitorul Petru Demetru Popescu, autorul cărţii pe care o salut prin aceste rînduri cu acel singur gen de invidie colegială permisă între spiritele menite a se întîlni-împrieteni sub flamurile aceloraşi convingeri.

Meritele ştiinţifice, didactice şi literare ale cărţii Strămoşii noştri reali – nemuritorii – geţii, dacii, tracii, illirii sînt indubitabile. Cum nu m-am ferit nicicînd de adjectivări precizez limpede că aceste merite sînt preţioase în contextul programatei penurii ideologice şi materiale abătute experimental peste noi şi rarisime, dacă ne raportăm la contribuţiile originale destinate şcolii. Să le prezentăm pe rînd.

Argumentele istorice, deşi dominante, nu copleşesc lectorul, deoarece autorul inserează optim citatele îndeobşte cunoscute specialiştilor din Herodot, Strabon, Iordanes, Dio Cassius, Schlüler, Nichita Chomiates, Constantin Cantacuzino, Toma Cantacuzino ş.a. Iată doar unul, datorat lui Strabon: Burebista, bărbat get, luînd în mîini cîrma neamului său, a ridicat poporul, copleşit de nevoi din pricina nesfîrşitelor războaie şi atît de mult l-a îndreptat prin anumite deprinderi, viaţă cumpătată şi ascultare de porunci, încît, doar în puţini ani, a făurit o mare împărăţie şi a adus sub stăpînirea geţilor pe cei mai mulţi vecini… (p. 145). Dovezile arheologice, de asemenea, sînt invocate oportun la tot pasul: peştera de la

 

Fig. 1 Tăbliţele de la Tărtăria

Cioclovina; tăbliţele de la Tărtăria; civilizaţiile Cucuteni, Hamangia, Boian, Sălcuţa, Monteoru, Gumelniţa, Gîrla Mare-Cîrna; monumentul de la Adamclisi; Sanctuarul de la Sarmisegetuza Regia; cetăţile de la Costeşti, Blidaru, Căpîlna, Vîrful lui Hulpe etc.; Columna Traiană etc., textul fiind însoţit de peste optzeci de reproduceri.

 

Desigur, la acestea îngăduie-mi-se a adăuga, dintre multe alte şi alte noi dovezi despre care iau act în virtutea preocupărilor mele didactice doar una – recent descoperitele tăbliţe de pe Bistriţa cu un fragment de text grăitor:

 

Fig. 2 Tăbliţele de pe Bistriţa

 

Prof. dr. Dumitru Ioniţă: o parte dintre aceste tăbliţe sînt relativ identice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa în anul 1961 la Tărtăria, judeţul Alba, care aparţin culturii neolitice Vinca, datate, pe bază de carbon 14, ca fiind realizate în perioada 6.500- 6.000 î.Hr. Emit supoziţia că la Vadu Rău a existat în mod cert un atelier de confecţionare a acestor artefacte, care apoi se răspîndeau într-o vastă arie geografică, ajungînd pînă

 

în vestul actual al României sau chiar pînă în Insula Paştelui. Dimensiunile tăbliţelor variază între 13,5 cm în lungime, respectiv 7-8 cm în lăţime… (Cf. Robert-Ovidiu Trif, în articolul Surorile tăbliţelor de la Tărtăria, descoperite la Vadu Rău – Dacia, leagănul civilizaţiei, din 29 iunie 2010).

Meritele didactice ale lucrării semnate de neobositul intelectual, proaspăt îmbogăţitul pelerin la Locurile Sfinte Petru Demetru Popescu sînt evidente prin stilul accesibil, pe alocuri chiar adresat:  (…) Fără îndoială, pînă veţi creşte voi mari, istoricii se vor lămuri, se vor pune de acord  (p. 60); (…) Ce a făcut de fapt Decebal? Cum a murit regele erou al dacilor? Poate prins de centurionul roman, după ce singur, cu pumnalul nelipsit al luptătorului dac, şi-a pus capăt vieţii, să nu cadă viu în mîna duşmanului. Poate altfel… S-a scris mult despre aceasta şi încă se va mai scrie. Pentru că paginile de istorie, dragi copii, nu trebuie să poposească numai la vremea de bucurie şi de triumf a omului. Ci să se aplece cu durere, cu pioşenie dar cu aceeaşi mîndrie la ceasul de cumpănă al sfîrşitului (…) (p. 191). Am redat intenţionat mai amănunţit ultimul pasaj pentru a ilustra oralitatea stilului – adecvată în special vîrstelor mai fragede. Enunţurile gnomice, inserţiile dubitative, interogaţiile retorice probează un condei experimentat, ce-şi propune, la fel ca în Biblioara copiilor (Bucureşti, Editura Coresi, 1991) ori în Florile din grădina Ghetsimani (Bucureşti, Editura Lucman, 2010), să atragă, să capteze, să aprindă imaginaţia şi dorul de poveste al cititorilor deopotrivă mari şi mici. A înţeles aceasta foarte bine îngrijitorul ediţiei, după cum reiese din vibrantul său cuvînt de început: Vă punem în mînă cartea de faţă – vouă [copii şi tineri – nota mea, M. F.], dar şi celor care vă educă, profesorilor, părinţilor şi bunicilor voştri şi fraţilor voştri mai mari – pentru a vă convinge împreună de acest adevăr, pe care apoi să-l apăraţi împotriva tuturor minciunilor, venite mai de jos sau mai de sus, mai din lăuntru sau mai din afară. Rămîneţi ataşaţi valorilor naţionale! Păstraţi-le, înmulţiţi-le, aduceţi-le în fericită întrecere cu valorile altor naţiuni. Aveţi ce păstra şi apăra. Nu ascultaţi de cei care ne vorbesc de rău şi nici de cei care, înşelător, par a ne vorbi de bine; o fac pentru a ajunge să ne domine mai repede (p. 7).   

Ca iubitor de literatură, mărturisesc a-mi fi atras atenţia cel mai mult calităţile literare ale cărţii. Citind faptele, legendele înlănţuite cronologic, am avut de la nivelul vîrstei mele sentimentul acelui dejà vu, pe care l-am amintit cu alte cuvinte la începutul comentariului de faţă; dar, empatizînd cu tînărul cititor, realizez ce miracol poate săvîrşi această fascinantă suită de evenimente talentat elaborată asupra minţii lui! Mai nimic dintre cele comunicate de doamna învăţătoare, ba chiar de profesioniştii de la catedră care urmează neabătut „programele în vigoare“ neactualizate de cincizeci-şaizeci de ani, nu se mai armonizează cu veştile-poveştile lui Petru Demetru Popescu! Dacă, spre exemplu, pasaje precum: Începu lupta necruţătoare: pentru năvălitori, de cotropire; pentru stăpînii pămînturilor încălcate, lupta pentru libertate… (p. 99) îşi găsesc ecou în cele aflate la şcoală, paragrafe precum: Pe cel care în anul 98 luă în mînă [frîiele] imperiului, împăratul Traian, aproape întreaga istoriografie de pînă acum, străină şi autohtonă, într-un adevărat cult imperial şi cult al tezei false a „romanizării“ Europei şi mai ales a Daciei, l-a lăudat ca pe nimeni altul! I-a găsit toate calităţile din lume. Or, domnia acestuia a însemnat o culme a cuceririi, oprimării şi jefuirii naţiunilor acaparate de acest imperiu uriaş, cea mai distrugătoare forţă militară a Antichităţii, numită de unii chiar de atunci „rădăcina tuturor relelor“ („radix omnia malorum“ – în limba latină) (p. 174) sau: În viaţa strămoşilor noştri, cu urmări grele în întreaga noastră istorie, cucerirea romană a fost prima mare tragedie în curgerea timpului, pînă azi (pp. 185-186) pot nedumeri. Mai departe, înţelegînd că „Traian cel drept“, „părintele romanităţii/latinităţii noastre“ ar fi fost în realitate un tiran sanguinar, un jefuitor nu numai al pămînturilor altor neamuri, ci chiar şi ale stră-strămoşilor lui, minţile deprinse cu simbioza veselă a dacilor cu romanii vor fi de-a dreptul şocate!…

În ceea ce mă priveşte,  m-am trezit ca vrăjit dinaintea aşteptării unui alt deznodămînt al luptelor dacilor cu romanii! Mecanismul psihologic inconştient declanşat, propriu nu numai degustătorilor de literatură, ci şi celor ce-şi imaginează lumea de apoi ca revers al vieţii, răul îndurat fiind preschimbat în bine şi invers, ca urmare a legii compensărilor, m-a făcut să-mi observ, surprins, amînarea lecturii subcapitolului Chiar inima pămîntului dac (pp. 190-196)!…

À propos de acest tragic sfîrşit, îngăduiţi-mi, rogu-vă, o divagaţie: mi-a fost dat să aud, anul trecut, din gura unui om pe care-l preţuiesc – doctorul nonagenar Iosif Niculescu – la una dintre întîlnirile organizate de Fundaţia Creştină „Părintele Arsenie Boca“, varianta refugierii regelui dac prin tainicele tunele de sub cetatea Sarmisegetuzei, unde s-ar fi aflat şi tezaurul dacic. Un cutremur (sau poate – pentru că tot vorbim despre literatură! – un sistem ingenios de autodistrugere) ar fi surpat galeriile, comoara rămînînd pînă astăzi ascunsă, dar regele dac împreună cu însoţitorii lui s-ar fi putut salva printr-o ieşire numai de ei ştiută, refugiindu-se în ţinutul dacilor liberi din nord… Recunosc a-mi fi surîs şi interpretarea imaginii lui Decebal de pe Columna Traiană împărtăşindu-se – nu bînd otravă… Dar realitatea e că toate acestea constituie – vorba istoricului-scriitor Petru Demetru Popescu – Poate o poveste, poate o legendă, rămasă de atunci, să colinde munţii…

Pentru că istoria e nevoită să tacă asupra vremurilor îndepărtate, valoroase literar sînt paginile dedicate „protoistoriei/preistoriei/Epocii Străvechi“, căci timpul a estompat pînă la topirea în mit evenimentele petrecute. De aceea, autorul trece îndreptăţit sub condiţionalul-prezumptiv Atlantida şi continentul Mu: „Atlanţii“ şi cei de pe continentul „Mu“ şi-ar fi găsit scăparea pe mari înălţimi, necuprinse de ape [dezlănţuite de un cataclism planetar – nota mea, M. F.], în Europa [actuală] aceste înălţimi fiind şi în zona munţilor Carpaţi. De aici, părerea că strămoşii strămoşilor noştri ar fi moştenitori ai „atlanţilor“ – purtătorii unei civilizaţii înalte, superioare (p. 10). Imaginaţia prozatorului zboară însă şi în cazul acelor foarte îndepărtate timpuri între limitele impuse de istoric. Plauzibilă ne apare, de pildă, mica naraţiune din subcapitolul Vrăjitorul (pp. 48-49), în care pasiunea, reuşita, invidia, jertfa şi progresul (obţinerea bronzului) sînt împletite ingenios pe mai puţin de două pagini.

Însufleţite de patriotismul autorului şi hrănite atît de legende, cît şi de documentele, sursele epigrafice şi arheologice tot mai numeroase pe măsură ce ne apropiem de istoria veche, capitolele dedicate dacilor îi inspiră şi cele mai izbutite pagini literare. Astfel, din II. Geţii-dacii-tracii-illirii – o singură naţiune în vatra „Vechii Europe“ subcapitolul intitulat Duhurile pădurii (pp. 125-134), creionează convingător-poetic relaţia munte-daci: (…) Dar nu numai muntele este apărător al meleagului străbun în faţa pasului străin şi duşmănos. Muntele singur e frumos să-l admiri, să te minunezi de măreţia lui. El poate fi uşor de urcat de oricine vrea să ajungă a respira aerul înălţimilor! Era nevoie mai ales de oameni care să străjuie munţii şi să-i facă de nestrăbătut. Era nevoie nu numai de inima de piatră a munţilor Carpaţi (numele le vine de la traco-geto-dacii care-şi ziceu carpi), ci mai ales de inima vie şi fierbinte a luptătorilor daci. Şi mai presus de toate, de braţele lor puternice şi avîntate. (…) (p. 125). Frăţia cu pădurea capătă, în acelaşi subcapitol, nuanţe fabuloase, ce-mi amintesc de proza lui Vasile Voiculescu:

(…) Deceneu se apropie şi el de Rubos:

– Duhurile pădurii sînt ale noastre, Rubos. Ale celor care au trăit înaintea noastră aici şi care au apărat la vremea lor pămîntul acesta. Ei au urcat după moarte în trupurile copacilor, în seva lor, ajungînd pînă sus, la coroana de frunze. Adastă în tufişuri sau aleargă încă neostoiţi pe potecile întortocheate ale pădurii noastre sălbatice. Ochii mlaştinilor sînt ochii lor care nu şi-au stins încă luminile! Noi cunoaştem fiecare potecă şi fiecare tremurare a frunzei. Pentru că pădurea ne este prietenă, duhurile ne privesc ca pe fraţi. Dar pentru ei [pentru năvălitori] e năimită şi îi priveşte cu duşmănie! Toate duhurile sînt de fapt Bendis care pe noi ne apără iar pe ei îi urăşte! (P. 130).

Un subiect de nuvelă ne oferă subcapitolul Vitejii Petrodavei (pp. 147-158). Personajele pozitive sînt bătrînul Brazides, fiii săi gemeni Brazdă şi Viezur, fiica Amistena şi prietena ei Bratachia. Alături de aceştia, uriaşul cu braţ oţelit Murceneu şi preotul Dirizes, urmaş al neuitatului Deceneu, după moartea lui Brazides şi urmîndu-i porunca, ridică Petrodava – cetatea de piatră, cu ajutorul unor meşteri aduşi din Tomis, în frunte cu vicleanul şi (aşa cum se vădeşte în cele din urmă) trădătorul şi criminalul Dionysos. Deşi par mai tari, uneltitorii răpitori ai Amistenei sînt în cele din urmă înfrînţi, graţiei eroismului lui Murceneu.

Dintre caracterizările inserate una e reprezentativă stilistic: Un istoric al Romei ni-l descrie astfel pe regele dac: „era priceput în ale războiului şi iscusit în faptă, ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp, meşter a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere“. Aceste cuvinte ni-l înfăţişează pe Decebal în plinătatea virtuţilor fizice şi morale, mereu în fruntea oştilor sale, exemplu însufleţitor pentru toţi luptătorii daci, conducîndu-i la biruinţă, bucurîndu-se şi întristîndu-se alături de ei în toate împrejurările luptei. Nu degeaba îl chema DECEBAL. Căci „balus“ în limba dacilor însemna puternic. Conducătorul tuturor dacilor era socotit, prin nume ca şi prin faptele sale, cel mai puternic şi mai viteaz dintre daci. (p. 164).

                   


Fig. 3: Pe malul Dunării, în apropiere de Orşova, este sculptat într-o stîncă uriaşă Capul lui Decebal, înalt de 40 m şi lat de 25 m. Statuia regelui dac va fi cea mai mare din Europa: are cu doar şase metri mai puţin decît Statuia Libertăţii, cu opt mai mult decît monumentul lui Hristos din Rio de Janeiro şi 10 peste înălţimea legendarului Colos din Rhodos. (Sursa: Google, http://dezvatatorul.blogspot.com ) d civilizatiei

 

0

 

Discursul imaginat de autor înaintea luptei finale completează portretul figurii emblematice a istoriei noastre: Bărbaţi daci, a venit vremea de a ridica pentru ultima oară paloşul pentru libertatea acestui pămînt binecuvîntat al lui Zalmoxis cel nemuritor. Întăriţi-vă braţul şi luptînd să treceţi nemuritori în moarte ca oameni liberi şi neînfrînţi. Braţul vostru este puternic doar prin voinţa voastră de a învinge, doar prin credinţa voastră în dreptate şi neînfricarea inimii voastre. Şi voi, femei dace, lăsaţi acum cîntecele şi treburile voastre de toată ziua. Că ziua aceasta e ca niciuna alta din cîte ne-au fost hărăzite pînă acum. Prindeţi şi voi paloşul tăriei şi al credinţei. Pentru ca pruncii pe care i-aţi născut ieri şi pe care îi veţi mai naşte să vină pe lume tot liberi şi neplecaţi şi nu robii duşmanului! Iar voi, copii, înainte de a vă pleca ochii spre cenuşiul pămîntului, sumeţiţi-vă privirile spre seninul cerului şi înţelegeţi că a venit clipa să ridicaţi şi voi braţul, după puterile voastre, ca pămîntul să fie slobod ca cerul şi pasărea libertăţii să poată zbura în azur. Mîine veţi fi urmaşii a ceea ce vine după noi, voi şi copiii, nepoţii şi toţi urmaşii voştri care trebuie să cunoască faţa libertăţii şi nu a robiei. Iar voi, bătrînii mei înţelepţi, care aţi trăit atîtea furtuni ce nu v-au plecat, voi ştiţi mai bine decît mine ce aveţi de făcut. Eu, Decebal, fiul lui Scorilo, vă poruncesc cu limbă de moarte să vă luptaţi ca nişte lei pentru Sarmisegetuza inimii voastre! Pentru că aşa cum ne-au lăsat moştenire străbunii noştri nemurirea lor şi a acestui pămînt, să rămînem şi noi liberi şi deci nemuritori în veci! (pp. 186-187).

Observaţiile mele sintactice (de pildă, acele enunţuri începînd prin conjuncţii din citatul mai amplu reprodus, nu respectă normele fireşti ale subordonării frazelor!) amuţesc dinaintea căldurii mesajului, a înălţimii lui ideatice. (Asemenea scăpări sintactico-morfologice – destule, din păcate, în textul pe care-l supunem atenţiei cititorilor – vor face, probabil, cu acordul autorului, obiectul unor recomandări ulterioare adresate redactorilor pentru o eventuală reeditare a cărţii).

Întorcîndu-mă la meritele didactice ale cărţii, vreau să menţionez încă unul care mă bucură deosebit. Apreciez anume, ca om dedicat învăţămîntului liceal, îndrăzneţele şi dreptele amendări care se fac istoriei ce ar trebui predată elevilor mai mari în capitolul al patrulea intitulat Planul dacic autohton care ne-a traversat istoria şi încă ne motivează, sinteză după lucrarea conf. univ. dr. G. D. Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii-tracii-illirii – naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe“ (Bucureşti, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu“ şi Editura Mica Valahie, 2010). Fiindcă în notă, la p. 205, se poate citi: Capitol destinat în primul rînd educatorilor şi elevilor mai mari (…), e limpede că sfera adresabilităţii e mult mai largă. De aceea, socotesc că ar fi nimerită, pînă la răspîndirea întregului volum în licee, preluarea independentă ca broşură, cu un cost mult redus, desigur, măcar a acestei sinteze.

Salutînd această rescriere generală şi, prin capitolul IV, sintetică a istoriei naţionale, mai am de exprimat presupunerea că, aşa cum eu le-am vorbit mereu elevilor despre aceste adevăruri istorice, după cum cu aceeaşi tărie le-am sugerat să abordeze circumspect şi noţiunile evoluţioniste predate la biologie, geografie ori fizică, nutresc nădejdea că şi alţi colegi ai mei au trecut peste contradicţiile grave dintre programe şi manuale, pe de o parte, şi adevărurile ştiinţifice şi de credinţă creştin-ortodoxă, pe de altă parte.     

N-aş trece însă, înainte de a încheia, peste două sugestii-completări pe care le am de  făcut, ca lingvist, pe lîngă acelea pe care mi le-am îngăduit deja pînă acum. Prima se referă la scrisul în limba dacilor, care a ridicat multe şi pînă acum aproape sterile dispute, deşi există de peste trei decenii cercetări concretizate într-o o carte datorată lui Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? (Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2005), preţuită de unii cercetători oneşti precum lingvista Aurora Peţan*. A doua vizează lucrarea remarcabilă a lui Mihai Vinereanu Dicţionarul etimologic al limbii române (Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2008), din care îmi permit să preiau aici doar o frază: Pentru o bună înţelegere a evoluţiei limbii traco-dace, pe care o considerăm adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina cum se crede îndeobşte, am făcut ample comparaţii cu mai multe limbi indo-europene cu care traco-daca şi illira se învecinau şi se înrudeau, folosind date şi informaţii la zi mai puţin cunoscute atît marelui public, cît şi specialiştilor. (Op. cit., p. 51). Consecinţele didactice ale acestor două contribuţii sînt evidente oricui: raportul derizoriu obţinut de cele o sută şi ceva de cuvinte considerate de origine dacă la sutele de mii de cuvinte româneşti în uz este radical modificat, aşa încît, ţinînd cont şi de frecvenţa folosirii, circa 65-75% dintre etimoanele vocabularului actual al românei provin realmente din limba strămoşilor traco-daco-geţi!

Exemplul istoricilor G. D. Iscru, Petru Demetru Popescu şi, desigur, al regretatului Augustin Deac, al lingviştilor Mihai Vinereanu, Aurora Peţan şi Ion Coja, ori al eminescologilor Nicolae Georgescu şi Radu Mihai Crişan, alături de abia anul trecut descoperitul de către nevrednicul semnatar al acestor rînduri preot şi profesor de literatură ieşean Emilian Alexandrescu îl socotesc o binecuvîntare pentru cultura română aflată la o cotitură majoră în acest debut de mileniu trei.

Mihai Floarea

 

___________________

*Pentru mai multe informaţii despre misterul tăbliţelor de plumb de la Sinaia, se pot urma legături pe internet precum:
Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie din Bucureşti? [www.dacia.org]

Tăbliţele de la Sinaia [Wikipedia]

Tainele tăbliţelor de la Sinaia [Adrian Bucurescu [www.dacii.ro]

Aurora Petan despre tăbliţele de plumb de la Sinaia, o misterioasă arhivă regală dacică [Observatorul]

Tezaurul dacic de la Sinaia [Formula As]

Al VI-lea conges internaţional de dacologie „Kogaion 2005“ [Altermedia]

Misterul tăbliţelor de plumb [Formula AS] (M. F.)

 

Lăcrămioara Stoenescu – De pe băncile şcolii în închisorile comuniste

 

Volumul doamnei Lăcrămioara Stoenescu De pe băncile şcolii în închisorile comuniste, apărut la Ed. Curtea Veche, în 2010, se înscrie în seria proiectelor realizate ale autoarei, legate de tema închisorilor comuniste, alături de volumul memorialistic Copiii – duşmani ai poporului, apărut la aceeaşi editură în 2007, numeroase articole publicate în suplimentul „Aldine” de la „România Liberă” şi scenarii radiofonice.

Cartea cuprinde interviuri concepute ca un „Decameron din Infernul închisorilor” şi rezultatele studierii arhivelor CNSAS de la Popeşti-Leordeni. Volumul s-a întregit în urma unor întîlniri cu persoanele arestate în liceu şi a fost sprijinit de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Autoarea prezintă organizaţiile elevilor anticomunişti, organizaţii şcolare care au activat între 1947—1959 în liceele din Bucureşti, Roman şi Giurgiu, organizaţii de tineret şi lotul Alexandru Ivasiuc din 1956 şi grupul Dan Mugur Rusiecki, din acelaşi an.

În furia lor fără limite împotriva celor ce luptau contra lor, comuniştii, neputînd să aresteze părinţii, le arestau copiii. Faptul că e existat la Tîrgşor o închisoare unde, la un moment dat, au fost duşi cei arestaţi ca elevi, aşa cum la Piteşti au fost duşi studenţii, mărturiseşte foarte mult despre caracterul inuman al acestui regim. Ce altceva pot fi aceste arestări în lanţ în loturile elevilor (multe aveau nume date chiar de Securitate) decît crime împotriva unor conştiinţe fragede, a unor trupuri plăpînde. Ce poate fi mai trist pentru o familie decît să-i „crească” şi copiii în puşcărie, fiindcă, ironic, securiştii le spuneau după eliberare: „Ai crescut în puşcărie!”, ştiut fiind că între 15-20 de ani adolescenţii cresc în înălţime.

Mulţi elevi erau torturaţi în anchete ca să-şi implice fraţii, dar mai ales părinţii (care de cele mai multe ori nu ştiau nimic despre implicarea copiilor) şi profesorii. Naivitatea, candoarea, spiritul de aventură adolescentin au creat numeroase victime nevinovate. De pildă, prinţul Grigore Ghika a plănuit la 12 ani, împreună cu Ion Varlam să constituie o organizaţie anticomunistă la el în mansardă.

În celulă la Jilava, cei arestaţi din Lotul „Pătratul Roşu” (nume dat de Securitate), au întîlnit nişte copii de 14-15 ani care avuseseră un plan imposibil: să ia tunul din Parcul Carol şi să-l ducă remorcat de tramvaiul 7 pînă în Piaţa Palatului ca să-l folosească la bombardarea Comitetului Central al P.M.R. Conducătorul lor era un băiat pe nume Vasilescu. Pentru aceasta ei făcuseră un plan pe hîrtie, cineva i-a turnat, au fost prinşi, arestaţi şi condamnaţi.

Grigore Ghika îşi aminteşte şi el de acest grup spunînd că reuşiseră să ducă tunul agăţat de tramvai pînă la Ministerul de Interne.

Primul grup prezentat de autoare este organizaţia şcolară „Avram Iancu” de la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti, înfiinţată în 1948. Alături de ei au fost şi tineri de la Liceul Francez. Ei au dat foc arhivei Uniunii Asociaţiilor Elevilor Români, la care erau afiliate toate liceele întîrziind astfel fuzionarea U.A.E.R. cu U.T.C.-ul cu 2 ani. Arhiva Liceului „Mihai Viteazul” a fost arsă chiar la vizita Anei Pauker, de către Şuşu (Charles Brodier), elev la Liceul Francez. Elevii au primit pedepse între 2 şi 25 de ani de închisoare. Cel care a incendiat arhiva U.A.E.R., Miron Petroveanu, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Sorin Botez la 20 de ani, Fag Negrescu la 18 ani de muncă silnică, Şuşu la 7 ani ş.a.m.d. Erau elevi în clasa a XI-a…

Grupul de la Liceul de băieţi „Roman-Vodă” din Roman a fost condamnat pentru că, în vara anului 1947, la sfîrşitul serbării din sala de sport, elevii au imaginat un cortegiu funerar, „înmormîntînd” portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Capul „răutăţilor” a fost Silviu Dragomir, din clasa a XI-a. Ei aveau ce aveau cu tabloul lui Stalin. Ovidiu Socor, un alt elev de 17 ani (dintre cei 5 condamnaţi) s-a aşezat cu fundul pe portretul lui Stalin. Silviu Dragomir, ca să-l protejeze, i-a spart geamul şi l-a agăţat în cuier, iar tabloul s-a răsturnat cu capul în jos. Elevii au ajuns de la serbare la închisoare, condamnaţi în virtutea art. 327, alin. 3 şi 4: „atentat la siguranţa statului prin acţiuni subversive, insultă adusă marilor conducători”. Silviu Dragomir a stat fugar un timp şi la data procesului s-a dus la tribunal şi cînd a fost strigat a spus „prezent”, spre surprinderea aprodului şi judecătorului, aşezîndu-se lîngă ceilalţi colegi condamnaţi. Fiindcă judecătoarea a fost înţelegătoare, a dat o sentinţă minimă, sub 5 ani, bazîndu-se pe vechea încadrare. Dacă îi băga la încadrarea nouă, luau între 5 şi 15 ani, aşa au luat un an.

Elevii de la Liceul „Ion Maiorescu” din Giurgiu au înfiinţat organizaţia M.R.N.V. –Mişcarea de Rezistenţă Naţională din Vlaşca în 2 martie 1948. În 1949 au început arestările cu Adrian Brişcă (clasa a XI-a), care a dat numele şi a conceput manifeste. De la Viktor Kreissl (condamnat la 6 ani de temniţă grea) a luat o tiparniţă cu care a făcut 600 de manifeste. Ancheta dură de la Securitatea din Giurgiu a avut următoarele efecte: Adrian Brişcă şi-a pierdut plămînul stîng, Breazu Savu a rămas surd de urechea stîngă pînă la moarte, Mateescu Nicolae, ajuns la Gherla, a fost bătut în cap de doi studenţi reeducaţi şi a înnebunit nemairevenindu-şi pînă la moarte (2008).

Tot la Giurgiu, 15 elevi din clasa a X-a, de la acelaşi liceu, promoţia 1955 au format organizaţia „Pro Patria” (nume dat de Securitate). Acţiunea lor, răspîndirea de manifeste, a dus la condamnarea lor între 3 şi 5 ani.

În 1948, la Liceul Economic „Ion Maiorescu” din Giurgiu s-a înfiinţat organizaţia „Amicii Americii”. Activau 20-30 de elevi, iar şeful grupului era Alexandrescu P. Alexandru (el a plecat în munţi, la grupul lui Arsenescu). Unul dintre elevi, Mircea Gebăilă, supravieţuitor, povesteşte că a întîlnit la Jilava un grup de 10-20 de copii, de 14-15 ani, care împărţiseră manifeste în Bucureşti. Cînd ieşeau la spălător cîntau „Libertate, libertate”. Au fost transferaţi la Tîrgşor.

            Şi fetele au făcut parte sau au iniţiat organizaţii anticomuniste. Marioana Cantacuzino, la 16 ani, elevă la Liceul de fete nr.12 a fost sufletul organizaţiei anticomuniste „Pătratul roşu”. În volumul Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă, semnat cu pseudonimul Oana Orlea, Ed. Compania, 2000, ea îşi exprimă bănuiala că a fost turnată chiar de iubitul ei. În această organizaţie activau şi elevi de la Liceul nr. 7 de băieţi din capitală. În raportul Securităţii, Marioana Cantacuzino declară că s-a inspirat din romanul „Tînăra gardă”. Cei arestaţi aveau vîrste între 14 şi 19 ani, mulţi cu origine nesănătoasă: Ion Varlam (14 ani), Marioana Cantacuzino (16 ani), Grigore Ghika (16 ani), Lula Mazanitis (16 ani), Lecca Dumitru (16 ani), Sturdza Mihai (18 ani),  iar cel mai în vîrstă era Ilie Petre (19 ani), aceştia fiind doar cîţiva din lotul amintit.

Frontul de eliberare naţională de la Liceul „Matei Basarab” din capitală a fost înfiinţat în 1957, după Revoluţia din Ungaria. Manifestele scrise cu litere de tipar au ajutat Securitatea să-i descopere pe elevii care le scriseseră şi au fost arestaţi şi condamnaţi: Olteanu Stoica Mihai, la 23 de ani de muncă silnică, la recurs 15 ani, Chioseanu Marin, 20, la recurs 12, Vlad Constantin (Dinu), 19, la recurs 12 ş.a.md. Chioseanu Marin supravieţuitor povesteşte o întîmplare adevărată de la Jilava: „Comandantul a întrebat deţinuţii pe care-i trecea în revistă cîţi ani au, ce-au făcut şi ce condamnare au de executat. Primul a răspuns că n-a făcut nimic. „Dar cîţi ani ai de executat?”, l-a întrebat comandantul. „Zece ani”, a răspuns deţinutul. Deţinuţii spuneau că n-au făcut nimic pentru că într-o ţară civilizată nu era socotită o vină că ai vorbit contra regimului sau că ai spus un banc. S-a prezentat şi următorul care a fost întrebat ce condamnare are. El a răspuns: „15 ani”. „Tu ce-ai făcut?”, a întrebat comandantul. „Nimic.” – a răspuns deţinutul. „Mă, du-te naibii”, i-a zis comandantul, „trebuie să fi făcut tu ceva, că, dacă nu făceai nimic, luai şi tu 10 ani ca ceilalţi”… Asta e auzită de mine de la comandantul închisorii (p. 154).

Dintre grupurile studenţeşti, autoarea nu se ocupă decît de lotul Alexandru Ivasiuc, din 1956, iniţiat de studenţi de la medicină pentru eliberarea lui Paul Goma şi Florian Horia Popescu, lotul Horia Şerban Popescu şi lotul Dan Mugur Rusiecki. Arhitectul Alexandru Tătaru condamnat în lotul Al. Ivasiuc povesteşte că la Jilava a întîlnit un grup de copii, care veniseră de la graniţa cu Rusia: „Ei fuseseră arestaţi pentru că întocmiseră un catalog în care scriau mărfurile ce treceau dincolo de Prut şi l-au dus la Ambasada Americii. În naivitatea lor, au crezut că fac bine, dar au fost arestaţi.” (p. 222).

            Dan Mugur Rusiecki, fost coleg de catedră al autoarei la Colegiul „Cantemir Vodă” povesteşte că a cunoscut un fost student medicinist reprimit la facultate după doi ani de puşcărie: „Făcuse detenţie pentru faptul că îndrăznise să cînte în 1958 Hora Unirii, interzisă pe atunci, dar care în 1959 se cînta prin toate pieţele. Totuşi, paradoxal, el nu fusese eliberat şi a continuat să zacă în închisoare încă un an şi apoi, în D[omiciliu] O[bligatoriu].” (p. 242).

            Autoarea adresează în finalul fiecărui interviu o întrebare plină de semnificaţie: „Ce le-ai transmite elevilor, tinerilor, în general?” Alegem doar răspunsul ultimului intervievat Dan Mugur Rusiecki: „Îi voi îndemna să urmeze drumul adevărului şi al demnităţii, pe care noi, impunîndu-ni-l, am avut atît de mult de suferit, în acel timp.” Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

Marilena Istrati

 

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

        Trenul vieţii

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergînd,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi cînd.

Fericirile sînt halte,
Unde stăm cîte-un minut,
Pînă bine ne dăm seama,
Sună, pleacă – a trecut.

Iar durerile sînt staţii
Lungi, de nu se mai sfîrşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă.
Cîţi în drum n-am întîlnit,
Iar cîte-un bătrîn coboară,
Trist şi frînt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,
Să ne coborîm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe cînd, privind în urmă,
Plîngem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:

„Am trăit şi n-am ştiut“.

Notă: Versurile apar la intrarea în Biserica Sadinca, jud. Sibiu, păstorită de pr. David. Ne-au atras atenţia în recitarea d-lui Gavrilă Vatamaniuc, al cărui portret l-am schiţat în nr. 38 / 2010 al revistei noastre. Titlul, punctuaţia şi ortografia ne aparţin (M. F.).

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: