Ecclesia euxina nr. 55 / făurar 2015

Un pelerinaj la Sîmbăta de Sus

Referiri la Anul Sfinților Martiri Brâncoveni – 2014

 

Organizat de domnul profesor Gabriel Chelaru, secondat de neobosita doamnă Ștefania, pelerinajul unor enoriași ai Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan la Mînăstirea Brâncovenească din Sîmbăta de Sus tinde să devină tradițional.

Consătean cu arhimandritul Teofil Pîrîian (născut la 3 martie 1929, Topîrcea, jud. Brașov – trecut la Domnul la 29 octombrie 2009, la Spitalul Militar din Cluj-Napoca)[1], coautor al unei monografii închinate localității unde a văzut pentru întîia oară lumina zilei[2], dl prof. Gabriel Chelaru frecventează Cenaclul Euxin și mă onorează cu prietenia. De aceea, am dat curs invitației domniei sale și, pentru prima oară, am luat parte în anul comemorării Sfinților Martiri Brâncoveni la această deplasare, neputîndu-mi reprima amintiri nostalgice: primul pelerinaj cu enoriași de la acest lăcaș bucureștean păstorit cu mare vrednicie de pr. prof. dr. Adrian Niculcea a fost organizat, prin 1997, chiar de subsemnatul…

Așa cum am mai mărturisit public într-o altă împrejurare, de Sfîntul Constantin Brâncoveanu mă leagă nu numai setea de adevăr istoric și religios, ci și o mare și înrămată litografie (cît a treia parte dintr-o ușă obișnuită), pe care am avut-o sub ochi de cînd m-am născut pînă pe la paisprezece ani, cînd am schimbat domiciliul, tabloul rămînînd în grija proprietarilor săi – familia Marghiloman Dumitru și Elena. Sîngeroasa scenă realistă color a martirajului înfiora pe toți aceia care ne vizitau, pe mine și pe mama, în modesta încăpere care ne fusese închiriată, prin 1950-1951, în imobilul din strada Constantin-Dobrogeanu Gherea, numărul 67, vis-à-vis de clădirea care adăpostea Școala generală nr. 6 (precizez că zona aparține actualmente sectorului 1 al capitalei)… Purtînd în amintire acea reprezentare, îmi place să cred că domnitorul-martir, fiii săi și sfetnicul Ianache Văcărescu, înainte de a fi fost canonizați, mi-au vegheat copilăria, călăuzindu-mă spre credință, în pofida educației apăsat ateist-materialiste primite în școală…

Peste ani, mi-a fost dat să văd cum acelei de neuitat litografii a copilăriei mele îi răspunde, hieratic, divin-inspirata Elena Murariu, printr-o suită de icoane de o frumusețe ce implică îngenuncherea și ruga. Îmi permit să reproduc în cuprinsul acestui articol două[3] asemenea icoane, precizînd că am avut privilegiul de a lua parte la vernisajul din 27 iunie 2013, desfășurat în sala „Irina Nicolau“, situată în incinta Muzeului Țăranului Român și că am văzut expozițiile ulterioare ale artistei de la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ (acolo s-a lansat și un excelent documentar realizat de Marilena Rotaru), de la Palatul Mogoșoaia, unde am ajuns grație familiei Toma Eugen și Ileana, cenacliști de-ai noștri și, în fine, de la Muzeul Național al Pompierilor „Foișorul de foc“, unde i-am dus și pe elevii clasei a XII-a C, din Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“, al căror diriginte sînt în prezent[4]. Trebuie să menționez, în acest context, și excelentul album tipărit de C.N.I. „Coresi” S.A. în 2013, dedicat lucrărilor acestei minunate artiste, Elena Murariu.

Revenind la pelerinajul efectuat spre a-l pomeni, la cinci ani de la trecerea sa la Domnul, pe pr. arhim. Teofil Părăian, al cărui mormînt se află la Mînăstirea de la Sîmbăta de Sus, mi-am propus a scrie cîteva fraze despre acest vestit lăcaș pentru a face corelația cu Anul Sfinților Martiri Brâncoveni – 2014.

Printre ctitoriile Sfîntului Domn Martir cea de la Sîmbăta de Sus consider că are o semnificație vizionară. Acest „Ultim Constantin“, după cum îl numește întemeiat scriitoarea Ileana Toma în romanul despre care am scris cu ceva timp în urmă[5], a vrut să indice românilor transilvăneni calea spre mîntuire prin Biserica lui Hristos cea Ortodoxă ridicînd aici, în inima românimii, în județul Brașov, un lăcaș-bastion împotriva primejdiei catolicizării. El, care luptase în Oltenia încă de la urcarea în scaunul Țării Românești împotriva trufașilor austrieci impunîndu-le respectul prin forța armelor, cu fina sa percepție diplomatică a căutat, prin forța credinței strămoșești, dejucarea planurilor de acaparare ale habsburgilor în Transilvania. Localnicii au venit cu entuziasm în întîmpinarea intențiilor domnitorului Țării Românești, găsind în Mînăstirea Brâncoveanu de la Sîmbăta, ridicată în intervalul 1696-1707, sprijinul necesar spre a se opune asaltului occidental, așa-zis evoluat. Cînd generalul de tristă amintire Bukow și-a început, potrivit ordinului imperial primit la Viena, campania demolatoare de biserici ortodoxe românești (soldată, spun cronicile, cu distrugerea a peste o sută cincizeci de lăcașuri), barbarii austrieci au dovedit ceva luare-aminte față de lecția usturătoare pe care le-o dăduse istoria prin brațul destoinic al domnitorului valah, căci nu s-au atins de ctitoria brâncovenească. Abia după moartea martirică a Sfîntului Constantin Brâncoveanu, împreună cu cei patru fii, Sfinții Constantin, Ștefan, Radu și Matei, însoțiți în dobîndirea cununei mucenicești de Sfîntul Ianache Văcărescu, și după moartea ultimului nepot al domnitorului, marele ban Constantin Brâncoveanu (1707-1762), intrigile catolice au prins, încet, încet contur. Astfel, descendenții acelorași nobili „luminați“ și mult lăudați prin tomurile de istorie – ca „purtători de civilizație și progres“, nu-i așa?! – (în realitate fiind vorba despre niște bicisnici barbari ignoranți, intoleranți și preaînfumurați, alcătuind curtea de la Viena!), decid în 1785, prin alt „vrednic“ general demolator de așezăminte creștine românești, Preiss, să facă una cu pămîntul ctitoria brâncovenească de la Sîmbăta de Sus…

Aproape un veac și jumătate, aici, în Țara Făgărașului, au plîns de sub pămîntul pîngărit de tunurile austriece germenii creștinătății ortodoxe prigonite…

Abia în 1926, la opt ani după Marea Unire a românilor, din inițiativa lui Nicolae Bălan (1882-1955), Mitropolit al Ardealului în perioada 1920-1955, s-a reluat reconstruirea mînăstirii, biserica fiind sfințită după terminarea războiului, în 1946, sub regele Mihai I, considerat al doilea ctitor (portretul Majestății Sale din interior a fost văruit după ce comuniștii l-au silit să abdice, dar astăzi se poate admira din nou).

Către acest sfînt lăcaș ne îndreptam acum, în miez de toamnă.

În microbuzul în care am călătorit alături de domnul profesor Gabriel Chelaru am primit de la domnia sa o broșură intitulată In memoriam. 26.09.2009. Teofil Părăian. Am răsfoit-o, i-am cerut apoi cîteva detalii și am aflat că este o emoționantă convorbire, netratată literar, păstrînd căldura atmosferei din ziua celebrării a șapte sute de ani de atestare a localității Topârcea. Părintele arhimadrit era bolnav la acea dată a convorbirii, dar – minune dumenzeiască! – a stat îndelung de vorbă cu enoriașii parohiei Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan, unde – preciza dl prof. Gabriel Chelaru – dv. ați predicat în 2005 (l-a auzit și semnatarul acestor rînduri, invitat la slujbă fiind atunci de părintele paroh). Pentru cititorii acestor rînduri, spicuiesc din expunerea liberă a pr. arhim. Teofil Părăian din 26 septembrie 2009 mai întîi cîte ceva despre satul natal:

Satul [Topârcea] în care am venit eu pe lumea aceasta a fost un sat cu tentă religioasă. Eu m-am pomenit într-o familie despre care n-aș putea spune ceea ce a spus Sfînta Theresa de Lisieux despre familia ei, despre părinții ei… Ea scrie undeva „să știți că am avut părinți sfinți“. Am avut și eu părinți, părinți de omenie, oameni cumsecade, muncitori, oameni silitori spre bine în contextul vieții lor. Ne-au crescut pe noi, patru copii, toți am ajuns la bătrînețe. Am venit în lumea aceasta toți patru în șase ani și jumătate și așa ne-am trăit viața și am ajuns la bătrînețe… Acuma eu sînt pe calea morții. Am împlinit 80 de ani (…) Am plecat cu satul în suflet, cu satul pe care l-am știut eu, cu oamenii aceia binevoitori, cu oamenii aceia muncitori, cu oamenii aceia comunicativi, cu oamenii aceia care erau obligați să-și spună mereu ceva, cu oamenii care se salutau, cu oamenii care se întrebau chiar și lucruri obișnuite, de exemplu la moară „Ați venit la Moară?“, la Șipot „Luați apă?“, cînd se întîlneau oameni care veneau către casă ziceau „Veniți către casă?“ (…) Sînt din satul în care oamenii aveau niște rînduieli, de exemplu era o rînduială „prinderea verilor“, adică te făceai apropiat și îți ziceai unul altuia „vere“ cînd era începutul Postului Paștelui. În sîmbăta Sfîntului Toader în special copiii se prindeau veri și de atunci încolo își ziceau vere. Era o chestiune esențială, adică nimenea nu părăsea relația aceasta pe care și-o forma pînă la bătrînețe. Și mama, Dumnezeu s-o ierte, își zicea „văruță“ în raport de femeile cu care s-a prins văruță (…)

Despre întîia venire la Mînăstirea Sîmbăta de Sus a ținut să precizeze:

(…) În 1942, cu gîndul de a mă face călugăr, am ajuns la mînăstirea aceasta. Aveam 13 ani și jumătate, l-am căutat pe părintele Arsenie Boca. Părintele… a stat de vorbă cu mine ca și cu un om mare și mi-a pus în vedere niște lucruri care mi-au ținut toată viața și care, de fapt, îmi țin și acum. Adică, părintele, știind că eu vreau să mă fac călugăr, mi-a spus ceva ce fac călugării și anume rugăciunea de toată vremea. Ce-i asta (…)? Este rugăciunea, el zicea, (…) cu care se mîntuiesc călugării. Ca și cînd ar fi zis: „Măi, frate, vrei să te faci călugăr, foarte bine! Fă și tu, în afară de mînăstire, ceea ce fac călugării la mînăstire. Roagă-te și zi mereu: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!“ Rugăciunea aceasta, părintele a zis că să o zic în minte, nu cu cuvîntul vorbit, ci cu cuvîntul gîndit și să-l însoțesc de respirație. Cum anume? Între respirații să zic „Doamne“; trăgînd aerul în piept, odată cu asta, să zic „Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu“ și cînd dau afară aerul din piept să zic odată cu asta „Miluiește-mă pe mine, păcătosul!“ Altceva nu mi-a mai spus despre rugăciunea aceasta. Mi-a mai spus să fac metanii, în fiecare zi cîte o sută (…) Eu i-am zis dacă nu pot rămîne aici să fac școală și părintele mi-a zis: „Școala nu te duce la mîntuire“. Da’ și el a făcut școală, bineînțeles că nu în vederea mîntuirii, și eu am făcut școală, tot nu în vederea mîntuirii (…)

Realativ la studiile sale, în Braille, își amintește: Am urmat la Timișoara o clasă la școala specială și după aceea am făcut gimnaziul și liceul între 1943-1948, în 1948 mi-am luat bacalaureatul, după aceea am fost student la Teologie, vreme de patru ani, între 1948-1952 (…) Eu aicea la mînăstire am învățat foarte multe lucruri (…), am studiat filocalie, am făcut ce am putut face și din 1990 încoace am ținut foarte multe conferințe prin țară (…) Am scos la existență 38 de cărți și în cărțile astea am răspîndit bucuria, am răspîndit seninătatea, am căutat să-i îndemn pe tineri în special, pentru că tinerii m-au chemat, în special studenții, după aceea s-a imprimat și pe CD-uri (…)

Despre harul său de exprimare orală părintele spunea: (…) Să știți că vocația mea adevărată a fost cea de cuvîntător, de propovăduitor, m-am trezit cu vocația aceasta de cînd eram elev de liceu la Timișoara și mergeam la „Oastea Domnului“, o grupare religioasă care era în Biserica Ortodoxă, și acolo puteau să vorbească și laicii (…) Apoi, aicea la mînăstire am fost șapte ani monah simplu, nu aveam dreptul să vorbesc, dar părinții mi-au dat și mie drept la predică, în 1960 (cînd) am fost hirotonisit diacon și ca diacon am vorbit de multe ori, la fel ca preot și s-a ajuns la o carte de predici peste tot anul, o carte cu predici la duminici și o carte cu predici la sărbători, după aceea fel de fel de cărți, de exemplu „Veniți să luați cu bucurie“ (…)

Aleg drept concluzie destinată îndeosebi tinerilor mei cititori mărturisirea: (…) Așa am trăit o viață frumoasă, o viață cu succese, o viață liniștită, o viață binecuvîntată de Dumnezeu, iar la asta m-au ajutat două lucruri în special: credința în Dumnezeu, pe care am primit-o în familie și cultura. Credința și cultura, doi factori de formare religioasă. (…) N-am exclus cultura în favoarea credinței, n-am exclus credința în favoarea culturii, am menținut și credința și cultura la valoarea pe care o au și am folosit… ce am găsit frumos (…)

Tot citind-răsfoind broșura plină de învățăminte dăruită de dl prof. Gabriel Chelaru, ajungem în Făgăraș, unde oprim pentru cumpărăturile specifice unor pelerini cu simțul realităților. Participînd la cumpărat-căratul alimentelor, consemnez o dovadă a pogorămîntului sub care ne aflam: neavînd calculator și nedispunînd nici de cine știe ce experiență în cumpărături en-gros, ne-am trezit la casă cu un coș valorînd cu… 0,90 bani mai puțin decît suma pe care o dețineam prin donațiile făcute de pelerini!

Curînd aveam să ajungem la destinația propusă. Slujba de pomenire, cuvintele de învățătură ale preotului slujitor – ucenic al pr. arhim. Teofil Părăian –, vizitarea fostei clilii devenite muzeu a ilustrului consătean al d-lui prof. Gabriel Chelaru (căruia i se adăugaseră rude și cunoscuți din Topârcea, ceea ce făcuse ca grupul nostru să depășească treizeci de persoane), închinarea la icoanele lăcașurilor de cult, cumpărăturile de la librăria din incinta mînăstirii, apoi masa la trapeză au constituit șnurul evenimentelor unei zile pline.

Nici că-mi putea mijloci mai bine Arhanghelul Mihail, al cărui nume îl port, o nestemată mai prețioasă, în salba de manifestări dedicate Anului Sfinților Martiri Brâncoveni decît această revedere a Mînăstirii de la Sîmbăta de Sus!

În încheiere, amintesc cîteva date despre foarte cunoscutul și frecventatul lăcaș, preluînd și cîteva fotografii ce ilustrează unicitatea stilului brâncovenesc despre care, într-un număr precedent al revistei noastre, a scris istoricul și scriitorul Petru Demetru Popescu, ce frecventează Cenaclul euxin, vorbește, recită publicînd neobosit.

Mînăstirea Sîmbăta de Sus, cunoscută și sub denumirea Mînăstirea Brâncoveanu Sîmbăta de Sus, este un așezămînt monahal de călugări. Inițial, aici s-a ridicat o biserică de lemn avînd dublu hram (Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii), fiind construită în 1657, din inițiativa vornicului Preda Brâncoveanu. Între anii 16961707 s-a construit o biserică de zid, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu, canonizat, cum știm, împreună cu fiii săi și cu sfetnicul Ianache, spre lauda Sinodului Bisercii Ortodoxe Române. Picturile murale interioare au fost executate în 1766, de zugravii Ionașcu și Pană. Mînăstirea a fost dărîmată cu tunul de generalul austriac Preiss în 1785, „demn“ urmaș al generalului Bukow, în timpul răzmerițelor religioase din Ardeal. (À propos: în seria multiplelor atitudini „corecte politic“ din a doua jumătate a secolului al XX-lea și din aceste prime decenii ale secolului al XXI-lea, nu-mi amintesc să fi auzit măcar o propoziție de scuze adresată românilor în numele papalității ori măcar al Austriei și/sau Ungariei, state care au coabitat în Imperiul Habsburgic, pentru aceste distrugeri și fărădelegi ce-au atentat, fără putință de tăgadă, la dreapta credință a înaintașilor noștri români, mereu majoritari în Transilvania!!)

Hramul Bisericii este Adormirea Maicii Domnului. Stareții așezămînului au fost: Protosinghelul Arsenie Boca (1940-1944); Arhimandritul Serafim Popescu (1944-1954); Arhimandritul Ioan Dinu (1955-1971); Arhimandritul Veneamin Tohăneanu (1971-1993); Arhimandritul Irineu Duvlea (1993-2000). În prezent, stareț este Arhimandritul Urs Ioan Ilarion (din 7 dec 2000).[6]

Mihai Floarea

 

Pentru mine, Eminescu

(baladă)

Pentru mine, EMINESCU a fost floarea cea cea dintîi,

Căreia îi simți parfumul ce-l așezi la căpătîi,

A fost visul ce îl prinde pe copil în respirare,

Versul lui a fost puterea care niciodat’ nu moare!

 

Pentru mine Eminescu e grădina veșnic ninsă,

Rimele fără pereche din poema necuprinsă,

De idei și de catarguri, de metafore și stele,

Hora gîndurilor noastre din șirag de rîndunele!

 

Pentru mine Eminescu dătător e de lumină,

De profunde înțelesuri din adîncă rădăcină,

E a neamului poveste, cartea-ntîi a unei nații,

Din care-au sorbit vigoare zeci și zeci de generații!

 

Pentru mine Eminescu e suprema neplecare,

Tot așa precum românul fruntea-și ’nalță cu onoare,

Iară fiii Țării vrednici cresc pe-acest sublim pămînt,

Nu în geamăt de durere, ci în lacrimă de cînt!

 

Pentru mine Eminescu e eterna primăvară,

Primul scîncet rostind „mamă“ peste codrii de aramă,

Să se-audă hăt departe că aici sîntem stăpîni,

De la Nistru pîn-la Tisa pretutindeni sînt români!

 

Pentru mine Eminescu este Fătul din poveste

Ce trăiește, iar cînd moare, încă șapte vieți trăiește

Și nu piere niciodată ci-n Luceafăr prefăcut,

Cu lumina-i orbitoare scoate lumile din lut!

 

Pentru mine Eminescu este suflet și e trup,

Trupul său a fost să piară cu lumină și sub scut,

Inimi reci, hulpave, oarbe l-au răpit din armonie,

Însă n-au putut să-l scoată din a vieții poezie!

 

Fiindcă sufletul nu piere în neant și în uitare,

Ce-a fost viu tot viu se ’nalță în lumina de sub soare,

Și uitarea se mai uită că e lege omenească,

Suflet de poet cînd moare, abia-ncepe să trăiască!

 

Pentru mine Eminescu tot cutreierînd păduri,

Îl simțeai în firul ierbii și în seva din răsuri,

Apoi lin ca o uitare, ocolită de necaz,

Revenea-n potir de floare răspîndind lumii extaz!

 

De treci codrii de aramă ceața fin se risipește,

Pe întinderea naturii holda-n glie ne rodește,

Și auzi cum ciocîrlia cîntă-n trilul ei de foc

Și vezi toată România și românii la un loc!

 

Pentru mine Eminescu visul cel străbun exprimă,

El îl cîntă-n chip măiestru, gînd cu gînd, rimă cu rimă,

În vecia gliei noastre el pe Dromichete vede

Și apoi pe Burebista și în Decebal se-ncrede,

Și-n atîți bărbați de seamă ce-au știut în timp să fie,

Dătători de legi și datini, descălecători de glie!

 

Pentru mine Eminescu nu e chip de rătăcire,

Este goarna deșteptării din a lanțului pieire,

El e simbolul nostalgic întrupat în Floare albastră,

Iar iubirea el o vede ca pe-o pasăre măiastră!

 

Pentru mine Eminescu este cîntecul străbun,

Glasul nepieririi noastre trecînd dacic în român,

Tot ce mișcă, rîu și ramul, vîntul, cîntul și tăria,

E istoria în mersu-i, reprezintă România!

 

Pentru mine Eminescu e întregitor de glie,

Grăind că din Nistru-n Tisa a fost, fi-va Românie

Plopii fără soț de-ar crește, Eminescu-i împlinește,

Trecînd codrii de aramă, versul lui ne ocrotește!

 

Pentru mine Eminescu e și-n noapte tot real,

E o mare fericire să trăiești Sara pe deal,

Toți și toate se preschimbă, nu mai e trupu-i de lut,

Sufletu-i trăiește însă în Luceafăr prefăcut!

 

Nu-i mai mare fericire și mai sfînt ca ideal,

Decît glasul lui poetic vers cu vers, al vieții val,

Ce rostește cu iubire: „Țară, tu de ce nu-mi vii,

Să re’nvii dulcea suflare a eternei Românii“!

 

Pentru mine Eminescu este sfînta poezie,

Preschimbată în lumina care vieții dă tărie,

Este El, e simfonia ce de sus, din Cerul sfînt,

El dorește fericirea pe al țării drag pămînt!

 

Pentru mine Eminescu este Doina cea străbună,

Apele-o rostesc în valuri și poeții pe-a lor strună,

Cinstea și mîndria Țării, a întregului popor,

Eminescu pentru mine, e un Cînt nemuritor!

Petru Demetru Popescu

la Preston, de 1 ianuarie 2015

Notă: Creație citită în ședința de cenaclu din 11 gerar/ianuarie 2015, cu prilejul aniversării nașterii Poetului Național.  (M.F.)

Meditări la trecerea cea mare

 

Cine mai ştie că trecerea e o nuntă la care, alai se adună sfinţii cărora sufletul ia cerul Luminii călăuză în paşii vieţii lui?

Aceste momente sînt prilej de meditare, tăcere spre înălţare şi petrecere a lui…

Mamei mele un gînd: … o bătaie de înger, un suflu de vînt neauzit, pîrguit printre necuvinte, iar sus, în neguri, o rază de soare; aşa a fost ziua în care împărăteasa mea a plecat printre îngeri…, lăsînd un ropot de ploaie puternic să spele faţa asfinţitului iar liniştea serii să coboare peste mădularele ostenite, emoţionate, frînte… Maica Domnului a venit la Sfînta sa Adormire şi a luat-o.

Cîte vor mai fi fiind… neştiute lucruri…

Reflexii pe chipul lumii: „Există un timp pentru toate“ spune Ecleziastul. Şi cîtă dreptate are…

Murim cîte puţin din viaţa aceasta, ca să renaştem dincolo, mai puternici, mai buni. Cîtă vreme nu recunoaştem iubirea sîntem goi, vrednici de milă. Acum e timpul tăcerii pentru a nu răni timpul rămas rugii. …stridenţe zurlii, necuvîntate întru bunăvoinţă, relele guri se sfădesc cu prostia arătînd doar sărăcia neiubirii din sînul făloşeniei acestei lumi buimace. Se trezesc necuvîntatele să se sfătuiască în obida tronului pustiei şi cîte file trebuie întoarse în rugă pentru a repune pe picioarele lui puiul de căprioară al bucuriei acestei vieţi… Nu sîntem aici de capul nostru şi nici nu tragem sforile naşterii sau ale morţii. Oare nu tinde sufletul împovărat de ani spre veşnicia libertăţii iubirii? Dar ne convingem de aceasta abia în veşnicia Luminii…

 

Poeme ale restaurării iubirii în taina Luminii

aşezate în galeria cu icoane pe sticlă

 

Acasă

 

Acasă e acolo unde pietrele au glas de izvor şi natura are pletele fetelor, unde copacii îşi spun ruga pe fruntea norilor şi omul are rădăcini, deşi e un rătăcitor.

Adam e trimis spre bucuria apelor, iar ţărmul, nisip pentru Avraam şi ochii stelelor.

În pîrgă s-a-ncins mierea grînelor, în opaiţul rugilor.

Mielul în ţarc suge sub lîna oii, în asfinţitul arşiţei crestelor.

Omul e om cînd respiră acasă, liniştea tainelor.

Acasă.

Mă întrebaţi de ce omului îi e dor?…

(icoana Iisus în potir)

 

Bucurie albă

 

Văzduhul e alb ca o aripă în zbor, ca un crin luminos, ca un zîmbet; e tainic omătul coborînd dinspre vechi, mană de cuvinte nerostite, în liniştea fulgilor ce se joacă.

Bucuria zăpezii mi-a înnobilat dintr-un sertar vechi simţirea însetată de tandemul Creator-natură. Doar vrînd şi simt braţele Lui ţinîndu-mă… doar vrînd albul în gînd şi neaua  s-a prefirat sub norii moi…

Braţele Lui oglindind, odihnind în Sfînta Mahramă, au pogorît o clipă veşnicia pe pămînt… bucuria albă… iubirea, pacea albă… albul din noi…

 

(icoana Naşterii Domnului)

 

De dor

 

De-aş fi roua dimineţii ţi-aş cuprinde-n braţe ochii şi-aş sorbi din miez de raze apa vieţii.

Chipul tău, desprins din viţe altoite în virtuţi de vînă bună, s-ar deschide spre Lumină.

L-aş ascunde!

Să-mi învie doruri multe. Să-mi deschidă calea către ceruri ‘nalte.

Să-mi şoptească dulcile şoapte în serile calde.

Doruri multe mă cuprind cînd ating din nori un vînt.

Veşti îmi duce vîntul care, el ştie de unde bate.

Şi mi-e dor necontenit de cuminţi îmbrăţişări, de cuvinte tandre.

Nu cutez să te-mpresor. Gîndul mi se zbate. Timpul doare. E mosor.

Aş ascunde amintirea între dalbe coli.

Mi-e dor!…

(icoana Iisus binecuvîntează)

 

Amîndoi

 

Din aripile Tale am împrumutat un zbor peste case cu grădini, peste zări luminate de corăbii. Am zis că sînt un pescăruş care se confundă cu o creastă a unui val înspumat.

E doar un strigăt spre Lumina din inima Ta, unde veghem amîndoi!

 

(icoana Rugăciunea lui Iisus în Grădina Ghetsimani)

 

Peceţi împărăteşti în luna mai

 

Priveghi de adumbrite ploi, lăstari de altoite ierni din slăvi de taină se desfac din ochii tăi, rîuri din cer neostenite, cu licăriri de bolte înstelate.

Adun licoarea mieilor dintre stamine-nrourate pe buzele rostite cu mirări de pace.

Sînt doar înstrăinate de-ntristări, săruturi caste.

Sînt răgazuri ce înfrunzesc pe sub boboci de flori imnuri înmiresmate.

… peceţi împărăteşti sînt toate!

(icoana Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena)

 

 

O rază ruşinată printre nori

 

E unică iubirea, e cernută. Dintre grămezi de amintiri ea se ridică sfîntă.

Pe umărul tău am pus obrazul, e floarea ce petala-şi simte catifelarea în boarea dimineţii cu rugi de foi…

…asemeni vălului bunicii dintre lumini din zori, dintre icoane, mireasma liniştii răzbate dinspre fereastra inundată de livada inimii.

E bucuria moşilor mei.

Tu eşti iubirea şi fără ea sînt ca înstrăinată şi-ntorc privirea către cer şi-ntreb Lumina încă odată: mai este rost să calc pe ţarină?

Aş vrea să simt încă odată mîna ta caldă şi pasul ferm iţit între noi.

Eu sînt doar o petală albă strecurată în palma ta uitată deschisă către cer în rugăciune.

Să nu o risipeşti în vînt… e un răgaz care se dăruieşte, e liniştea-nserării care se face dor, o rază ruşinată printre nori…

(icoana Adam şi Eva)

 

 

O pace sfîntă din zăvoi

 

Am nevoie de Lumina ce şi-a aflat în ochii tăi cuibar, să mă cuprindă.

Acolo şi-a ţesut pînză un caer de străbuni pitiţi în straie ce răzbat din in şi cînepă.

E albul iei cu mireasmă de brad şi ceară de albine din laviţe…

Şedea-vom altoiţi pe-un ram de viţă, îngemănaţi în ochiul sfîntului străluminat dintre ramuri şi braţe din livada cu meri, cireşi, nuci şi peri, înconjurată de ţintirimul satului; …e o bisericuţă din lemn sculptat, cu tindă…

O viaţă se ridică dintre brazdele întoarse de un plug tras de boi, asemeni suflului cornutelor, îngreunat, ce proaspăt miroase a viaţă de la ţară, a ţărnă de gunoi…

E linişte la mine în suflet, cînd simt această Lumină sfîntă între noi.

E bucuria micii lumînări ce-şi mistuie în timp coroana şi încălzeşte iubirea noastră: o pace sfîntă ca dintr-un zăvoi.

(icoana Iisus cu viţa de vie)

Pogorîri

 

În el e pasul Luminii pogorîte-n pisc.

În el e darul crîngului înmugurit în primăveri, mireasmă de proaspăt şi gureşe ivind printre crengi, adumbrind răcoare, mister.

În el e mersul lin al soarelui pe cer, cînd zîmbetul rostogoleşte printre nori un nimb făgăduit din ler.

E omul, braţul ferm al celui liber, din preaînalt mijit, un licăr din potirul sfînt, pe care zorii îl cîntă cu jertfelnic cînt.

E omul meu crescut din Domnul Sfînt.

E omul ce visu-mi cuprinde rodind primăveri, e apa cea lină, ce tainic îngînă Lumină lină, purtînd în ea roua ce stîmpără setea de tainica grădină: iubind ne vom iubi în veşnicii… e murmurul de ciocîrlii.

(icoana Bunei Vestiri)

 

Înlăuntrul

 

E-n suflet un fluier de nor aciuiat sub streaşina serii pe-o prispă,

Un timp ce aşteaptă un gînd ascultat să vină în viaţa mea de flori de pomi ninsă.

E sufletul meu pasul lui lin ce cunoaşte mereu drumul spre casa cu prispă.

E dragostea mea, cînd privirea pironită spre cer, braţul Lui Îl caută, cu lumina în licăr aprinsă.

El e din Domnul vieţii mele, cînd cerul cuprinde-al Său mijloc cu bunătatea-I imensă şi pajiştea verde a inimii Sale liniştea inimii mi-o cuprinde ca pe o floare ce tainic se  primeneşte-n mireasma candorii deschisă…

…sub scutul nobleţei e o pace nestinsă…

 

(icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus)

 

Răgazuri în sărbătoare

 

Plîng filele uitate şi vor să vadă iar aşternere de roade.

Avem din pîrgă de toate: sîntem plămadă din brădet şi din tăceri

ce dor rănite în cetate; sîntem bujori din lăstărei purtaţi pe braţe

şi dorm în vrafuri ca-n găoace amintiri uitate.

Te văd în straie de navigaţie bleumarin şi-n bluza de matelot, uitat la bord,

de strajă, cînd sînt lumini ce dorm de istov toate.

Nu îndrăznesc să spun: sîntem unul al altuia, căci nu ne-atingem, asemeni soarelui ce nu se întîlneşte cu luna, dar ne iubim, parcă, dintotdeauna.

E o statură ce mijeşte luna, tăcerea, umbra şi nădejdea şi o alta ce răsare soare, ce trece din boltă-n boltă surîzînd ca o mirare a zilei trecătoare: credinţa lucrătoare.

Mi-ai căutat nuntirea cu venirea iscoditoare şi am găsit doar zile dogoritoare,

prăşind luări aminte pilduitoare şi am uitat de dorul de bărbat, de lumi

şi-un înger poate, mi-a deschis cuvînt de înălţare.

Vreau să te văd aşa cum poţi, de vrei, să fii sub soare: în dorul Domnului Iisus şi-n sărbătoare, un dor pentru iubirea mea pusă căuş de-atîta timp, ca pe-o comoară mare;

e rostul din fire simplu al strămoşescului nou început din veşnica ‘nălţare pe cărare.

Vreau să trăiesc rostul ascuns în sărbătoare. Încă mai este rost de soare!

 

 (icoana Sfintei Treimi)

 

 

Epilog

În memoria lui Nichita Stănescu

 

Cine sînt eu? Numeşte-ţi cînturile, aripile nădăjduite, frînturi din lumina ce prefiră cînturile.

Cine sînt eu? Aş zice bătaia genelor împînzite de spuza lacrimilor tăcute, asemeni rîurilor de munte şiroind pe poteci nenumite.

Cine sînt eu? Oare dorinţă de izvoade zbătîndu-se ca mieii zburdalnici pe tăpşane cărunte, mulţumind unei dimineţi cu roua pe frunte?

…multe „cine sînt eu?” ar putea răsuna înainte, printre aripi de luntre, bătînd tare din aripi ca zborul spre munte al unui porumbel dintr-o arcă de mai ‘nainte…

Cine sînt colinele, piatra ‘nălţimilor încremenite, podul dintre două aşezăminte sfinte, dangătul clopotelor, crucile de pe morminte, soarele ce răsare ca un talger roşu, luna cuminte, sfioasă în noaptea albastră, straiele bunicilor albi pe la tîmple?…

Numără-ţi anotimpurile, caută-ţi rugile cu lacrimi de durere fierbinte, aşează-ţi marama peste icoanele cu opaiţ şi taci smerit cu mîinile în rugă împletite.

…şi-atunci, poate că taina în şoapta inimii îţi va răspunde adîncind iubirea Mirelui    ce-şi aşteaptă mireasa, sufletul, răbdător, jertfelnic, cu un foc ce-l cuprinde.

E taina rodirii unui Cuvînt ce S-a spus cu mult timp mai ‘nainte…

Cine sînt eu? Cine e Acel?

Doar vîntul răzbate şi caută loc de tihnă pentru tine, pentru mine, pentru el…

 

Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică (Efes.5,32).

 

 

Pușcaș Mihaela

 

Despre curaj, credință și jertfă. Două romane de Sergiu Ciocârlan 

O încercare de (re)definire a mentalului colectiv contemporan

 

Din mila lui Dumnezeu, apar din cînd în cînd creatori precum Sergiu Ciocârlan. Făcînd cinste obștei scriitoricești, ei ridică din demagogic și ridicol cinstea de a fi român[7] continuînd cu hărnicie ceea ce au edificat durabil înaintașii iubitori de Dumnezeu și de Țară.

Cercetînd cu atenție și smerenie trecutul la candela ortodoxiei, prozatorul nu scrie doar pentru creștini. Oricine poate înțelege „prostia“ lui Radu – eroul micului (ca întindere) roman Fără frică. Despre curajul mărturisirii lui Hristos[8] – ori sfîrșitul lui R[izea] – protagonistul cărții Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor, cu aceleași modeste dimensiuni[9]. Dacă însă curiozității intelectuale i se adaugă iubirea de aproapele și trăirea în duhul Bisericii, ambele cărți capătă pentru cititor o neobișnuit de puternică semnificație prin ancorarea din alt unghi decît cel convențional[10] în realitățile României schimonosite ideologic din vrerea marilor puteri. Perspectiva nouă, tulburătoare, propusă de romanele lui Sergiu Ciocârlan e o cale către înțelegerea jertfei colective din Decembrie 1989.

Scriu în cele ce urmează despre aceste bijuterii ale literaturii contemporane convins, ca și Danion Vasile, că prin lucrarea Duhului Sfînt s-a rînduit românilor de a beneficia, tocmai în aceste vremuri de asalt ideologic savant concertat, de verbul cumpănit al unui apostol precum Sergiu Ciocârlan, ale cărui daruri sînt poate și un ecou al rugăciunilor sfinților închisorilor comuniste[11].

În Fără frică…, urmărind viețile unui adaptat și unui neadaptat la ideologia vremii, foști colegi de școală generală dintr-un oraș dunărean, Vasile Danciu și Radu S[tanciu], prozatorul pune dinaintea cititorului două traiectorii antitetice dureros de verosimile: prima, „de succes“, multiplicată monstruos pînă la exasperare și scoasă mereu în față de regimul comunist, ilustrînd „omul nou“, cealaltă – marginalizată, ostracizată, destinată într-o primă etapă „reeducării“ și finalmente eliminării, căci insului i s-a lipit eticheta „reacționar“ / „dușman de clasă“.

Am să-i pun în paralel, pentru o facilă receptare, ca extreme circumscriind existențial datul istoric pentru neamul românesc în perioada de groaznică aducere-aminte 1945-1989. Iată-i, la începutul narațiunii, într-o convorbire fără martori, pe faleza Dunării, la sfîrșitul lui februarie 1955:

– Există trei posibilități: dacă nu știi, te învățăm, dacă nu poți, te ajutăm, dacă nu vrei, te obligăm.

– Dar libertatea?

– Este cuprinsă aici. Acesta este catehismul libertății.

– Și dacă există mai mult decît atît?

– Ce vrei să spui?

– Dacă există libertatea al cărei sens voi nu-l intuiți, ceva care nu suportă definiții, șabloane, ceva care vine din altă parte decît credeți voi?

– Este imposibil. Sau…

– Sau ce?

– Sau libertatea nu există! Dar noi nu ne-nșelăm! Există și e așa cum am spus-o. E regretabil că unii n-o înțeleg așa și nici nu vor s-o înțeleagă. Uite, sînt sincer… Și tu îmi pari suspect! Nu cumva crezi că există o altfel de libertate?

– Și eu sînt sincer și îți spun că așa cred. Există libertate, dar nu este cea de care vorbești tu. Însă cum să te fac să vezi această diferență între libertate și doctrină?

– Ești nebun! Nu-ți dai seama că oricînd poți fi închis pentru aceste cuvinte?

– Ba da. Însă n-aș putea spune altceva decît adevărul. Iar adevărul e atît de limpede în inima mea, încît în el mă cuprind ca într-o oglindă (pp. 18-19).

Să le ascultăm acum argumentele spre finalul confruntării, cînd cei doi, dedicîndu-și existența în conformitate cu alegerile făcute în tinerețe, își asumă roluri opuse: cea de călău (Vasile Danciu devenise între timp colonel în serviciul securității și avea de smuls acordul scris al anchetatului pentru dărîmarea unei biserici) și cea de victimă (Radu S. urmase Teologia și era preot tocmai la biserica în cauză, închinată Cuvioasei Parascheva, opunîndu-se demolării ei):

Spune-mi de Dumnezeul tău (…)

Taina nu poate fi fărîmițată (…) Dumnezeu este taină și petrecerea Lui în inimă este necunoscută celor care luptă împotriva tainei. Existența lui Dumnezeu este un lucru firesc pentru mine, care în fiecare clipă mă întîlnesc cu El. Dacă nu m-aș întîlni, nu ți-aș spune, fiindcă ce rost are să-ți spun cuvinte fără viață? Cuvintele mele își iau viața din El și astfel ajung să lovească în inimile celorlalți pentru a le deschide. Dar nu eu le port, ci taina care este în ele. Iar eu nu fac decît să mă las purtat de taină.

Nu înțeleg!

Poate că dacă ai fi avut de gînd să înțelegi, ai fi înțeles, dar tu cauți să-ți explici cum de te clatini atunci cînd te lupți cu cuvintele acestea. Vrei să găsești o metodă de a le compromite, dar nu știi cum să faci. Îți spun eu: nu vei găsi niciodată. Ceea ce faci tu, și alții ca tine, este deicid. Dar Dumnezeu nu moare și de aceea te miri. Că tu omori mereu și El este viu. Asta îți surpă încrederea și pentru asta mă întrebi de Dumnezeu, dar eu îți spun mai mult decît atît: nu e tîrziu nici măcar acum să alegi de partea cui vrei să lupți. Dumnezeu te așteaptă și te va aștepta pînă la sfîrșit, așa cum așteaptă pe oricine.

Eu aș vrea să nu mă aștepte degeaba, că nu vin. Dar aș vrea să-L întreb pe Dumnezeul ăsta al tău de ce te abandonează în asemenea situație? De ce nu te aude?

El este acum cu mine și privește înspre tine. Îl vezi? (…) (pp. 194-196).

Dialogul nu e de surzi, cum am putea să deducem din aceste fragmente. Bun psiholog, prozatorul își pune personajul să-și manifeste, gradat, trăirile. Astfel, Danciu e la început mirat, apoi neliniștit, umilit și, în fine, înfuriat, reacționînd prin lovituri disperate, căci argumentele preopinentului îl depășesc, vin din altă lume. Ce alte cuvinte decît acelea din Pateric (de care interlocutorul, în îndoctrinarea lui primitivă, habar nu avea, desigur!) ar fi putut intra în rezonanță, de pildă, cu replici gnomice precum: Suferința este un dar. Cine nu suferă nu iubește. Dar e libertate (p. 196)? Sau cum ar fi putut eticheta un ateu altfel decît nebunie mărturisirea credinciosului supus torturilor fizice: (…) sînt fericit[12]. Iar fericirea aceasta e așa de mare, că nu ți-o pot explica și chiar dacă aș face-o, n-ai putea s-o înțelegi. Ar trebui să-ți pui măcar această întrebare: cum, cu toată bătaia pe care am luat-o, eu sînt fericit, iar tu ești atît de lipsit de fericire? (p. 198).

Accentele realiste trezesc din visare cititorul, stilul indirect liber vădindu-se adecvat (Sergiu Ciocârlan îl stăpînește la superlativ; mai puțin convingătoare, pe alocuri frizînd melodramaticul, sînt însă unele dialoguri!): (…) [Danciu] ieși din cameră și imediat în urma lui intrară gardienii. Unii îl luară pe părintele S. și-l duseră în celula lui, iar alții se apucară de curățenie. Găsiră o zdreanță de buză și dinți pe jos. Lovise tare șefu’! (p. 199).

Talentul îl ferește pe romancier de a cădea în schematismul maniheist. Personajele se mișcă firesc, vorbesc liber, au umor. De pildă, motivul literar al nebunului (personajul e, de fapt, „nebun“, deci poartă o mască; sau, și mai exact, Stoenescu este un nebun întru Hristos) pare scos din recuzita vastelor cunoștințe livrești clasice ale autorului fără a-l șoca pe lectorul contemporan, procedeul fiind menit a colora aproape verosimil și lumea orașului de provincie:

Un oarecare Stoenescu strigase într-o zi, ca ieșit din minți, că biserica din Piața Concordiei se va demola. (Nu ne poate scăpa ironia toponimică! – nota mea, M. F.) Iadul se mărise și dracii tot n-aveau loc și ieșeau la plimbare pe stradă. Așa spunea el. Acum toți dracii, și arăta într-acolo, spre biserică, trag de ea s-o dea la pămînt.

Priviți-i! Sînt sus! Sînt peste tot!

Lumea se oprea și era oarecum speriată de acest cetățean care tulbura ordinea publică. (p. 111).

Cu mînă sigură, autorul utilizează stilul indirect liber de această dată îmbinat cu acela direct și cu cel eliptic, efectul fiind aparent umoristic, dar, la o mai atentă receptare, combinația vădindu-și (auto)ironia tristă, subliniind ideologia calpă a epocii caracterizate prin disimulare publică înfricoșată:

Ce naiba! Oamenii sănătoși se duc la serviciu, muncesc în trei schimburi, au treburile lor, nu să se uite după draci. Dar priveau spre biserică și își imaginau, după cuvintele nebunului, ăsta era diliu, nimic mai mult, că unul este acolo la fereastră, altul a întins o frînghie și trage de turlă, unul sapă la temelie, altul murdărește și împrăștie mizerie peste tot. Toată drăcimea încălecase pe biserică și, dacă se putea, ar fi băgat-o cu toul în iad. Auzi, biserică în iad!

Uite, îi zicea unei femei care se oprise, acum fă o cruce mare așa ca mine!

Ești nebun, tovarășe!

Fă cruce, femeie, să vezi cum cade cîte un drac!

Femeia pleca și nu făcea nicio cruce. Alții la fel. Era periculos să faci cruce pe stradă. Lumea era învățată să nu se închine. Semn subversiv. Doar bandiții se închină. Crucea și banditismul misticist merg mînă-n mînă. Iar partidul se săturase de misticisme din astea (…) (pp. 111-112).

În contrast cu acest comportament automat, subminat de frică, al oamenilor simpli, se produce transformarea unor aleși, precum e „tovarășul Costiug“, subordonat al lui Danciu, trimis a-l aresta pe „nebun“. Memorabil, personajul acesta secundar ilustrează convertirea în mod neașteptat și – frisonant pentru eventualul cititor ateu! – oricînd posibilă. Paradoxal, cele mai emoționante momente i le dăruiește naratorul în Biserică, sub epitrahilul preotului, și în… temniță! El, Costiug, lacheul avînd mereu în suflet și pe buze pe „să trăiți, am înțeles!“, poreclit bine Coșciug de colegii mai înzestrați întru crime decît el, mult înfricoșatul subaltern că va fi omorît de șef pentru întîrzierea executării misiunii (mi-e frică de șefu’! Dacă află că am venit aici mă omoară – cf. p. 128) e sustras acestui destin mizerabil și tern de naratorul-frate, e ridicat din efemer deasupra nimicniciei slujbei sale spre uimirea și luarea-aminte a cititorului. Ochilor trupești ai personajului li se suprapun cei duhovnicești, căci Duhul suflă unde vrea El! De aceea, dintre cei avertizați de „nebunul“ Stoenescu (se va dovedi și acesta un mărturisitor, gata să-și dea viața pentru Adevăr, reiterez: conduită specifică nebunului întru Hristos din scrierile patristice), doar lui Costiug îi va fi dat să vadă pe dracul rîzîndu-i, aproape victorios, de pe turla Bisericii amenințate. La început, nici lui nu i-a venit a crede: Părinte – se va confesa el –, nu-nțeleg de ce tocmai mie mi s-a arătat! Toți treceau, se uitau și nu vedeau nimic. Dar eu l-am văzut și m-am cutremurat (idem). De fapt, în acest caz este ingenios prezentată, sub veșmîntul literaturii, puterea rugăciunii; nu a „împricinatului“, de-mi e permis a-l numi astfel, ci a rudei sale apropiate. Știind că taina aceasta e străină celor aflați încă departe de Evanghelii, insistența (savantă și chiar supărător-didactică din perspectivă critică!) prozatorului e binevenită: acasă (…) se așeză în fața unei icoane pentru care o amenințase pe nevastă-sa că o dă afară din casă dacă o mai vede cu ea atîrnată pe pereți (cf. p. 113); doamna Costiug închise telefonul și se așeză în genunchi în fața icoanei și zise încet și apăsat: „Maica Domnului, ajută-i!“ (cf. p. 126). În cele din urmă, Costiug însuși începe a se ruga: am prigonit-o atîta pe săraca Geta, nevastă-mea! Avea o icoană și voiam să o dau afară din casă pentru că o găseam pe perete. Dar cînd m-am întors ieri acasă, tocmai la icoana aia am îngenunchiat și m-am rugat (cf. p. 128).

În închisoare, ca supraveghetor, același Costiug are parte de o trăire copleșitoare, asemănătoare aceleia din Biserică; dar de data aceasta naratorul îi adaugă, îmbucurător, și pe alți „tovarăși“ securiști (spre disperarea și disprețul posedatului Danciu!), creînd o scenă formidabilă dinaintea căreia simțul criticului parcimonios cu laudele trebuie să facă unele concesii. Să lăsăm, dar, citatele să înalțe și din aceste pagini sufletul cititorilor:

Părintele S. se roagă în celulă (…) Gardienii care îl urmăreau prin vizetă erau mirați și mirarea îi ținea minute în șir la vizetă (…) Costiug înțelegea de ce comunismul vrea să distrugă acel model de umanitate: pentru ca să nu se convertească într-un cap de acuzare. Nu poți trăi pe drumul fals pe care l-ai urmat, cu gîndul că drumul adevărat există și este altundeva. Dacă nu sînt oameni pe el, atunci el nu există, este perimat. // Costiug privi pe vizetă și îi veni să plîngă. Plînse. Cît de mult îl bucura această întîlnire. Dumnezeu îl trimisese pe slujitorul Lui aici, la ei, ca să le arate drumul și drumul se înfățișa clar, fără cuvinte. Ce greșeală face partidul vorbind atît de mult! În spatele cuvintelor se ascund adevărate rîpe, prăpăstii, găuri negre. Acum vedea comunismul ca pe o reprezentație ieftină de a duce pe cineva cu zăhărelul (…). Costiug făcea toate aceste asociații. Ce repede se succedau în mintea lui. Te duceai la vizetă și filmul interior rula. Ți se dezvăluia sensul vieții tale, sensul pe care îl aruncaseși la reciclare. Colegii veneau și ei. Fiecare era avid de propria viață. Încotro? Erau două posibilități: omul acela închis și omul nou comunist. Adică a fi sau a nu fi. Tertium non datur (…) // Ce frumoasă era noaptea aceea! Ar fi intrat cu toții în celulă lîngă preot și ar fi stat acolo, așa, ca… proștii. Dacă el era prost, voiau și ei. Partidul îți interzicea să fii prost, dar era o greșeală fundamentală. Acum reieșea transparent. Uitați-vă, tovarăși, nu-i oare cel mai bine să fii prost? Ba da. Dacă și partidul s-ar fi uitat pe vizetă, ar fi văzut că e bine să fii prost. Dar partidul n-o să se uite niciodată pe vizetă, se uită ei, partidul are alte treburi. Ce păcat! Pierde mult! O singură privire pe vizetă și poți cîștiga un sens solid al vieții (pp. 169-171).

Alt personaj episodic, Sile Lascăr, răsare înduioșător-verosimil, ca o replică la tipul proletarului din realismul socialist la mare cinste odinioară: (…) era un om cu frica lui Dumnezeu și a regimului comunist, așa cum erau în general oamenii din Republica Populară. El credea în Dumnezeu, dar nu se ducea la biserică, fiindcă oricum se ducea nevastă-sa pentru toți (…) Venind acasă de la meci, Sile a dat cu ochii de nevastă-sa care stătea în fața icoanei și plîngea. Se fîstîci, o luă spre baie, apoi se întoarse ca și cum a uitat ceva (…) (cf. p. 181). Găsește prilej de amuzament în relatările colegilor, adormindu-și conștiința spre a-și asigura liniștea, supraviețuirea: Sile Lascăr rîdea pe înfundate de unul singur, aducîndu-și aminte de ce le povestea Nelu Ispas. Iată de ce sînt buni colegii, pentru că îți oferă niște clipe de bucurie într-o vreme cînd nu prea ai de ce te bucura (p. 203). Este vorba, ne amintim, de procedeul răspîndit masiv în totalitarism: hazul de necaz. Schița de portret se încheie cu o fîlfîire aproape îngerească, promițătoare (un erou al vreunui viitor roman?…): Nu mai avea mult pînă cînd să ajungă acasă, cînd o umbră se furișă pe lîngă el și-i spuse:

– Domnul știe inimile tuturor și zice să te pocăiești că zile rele sînt. Să nu cumva să-I dărîmi biserica la care El ține.

Și umbra dispăru în noapte. Sile se opri uluit. Ce fusese asta? Ca o nălucire! Se frecă la ochi, apoi rememoră cuvintele și parcă i se păru cunoscut glasul. Nu cumva era… Ba da. El era. Nebunul de Sandu Stoenescu… (p. 204).

Nu voi insista mai mult în acest eseu asupra virtuților cărții lui Sergiu Ciocârlan Fără frică. Despre curajul mărturisirii lui Hristos – o voi face cu alt prilej, sau mai degrabă o vor face, poate, alți analiști și mai motivați decît mine[13]. Doar atît mai trebuie să afirm deocamdată, spre a mă apropia cît mai mult de adevărul pe care am obligația să-l caut: scriitorul acesta uluitor ca anvergură intelectuală[14] mi se pare a avea, dintre confrații săi activi, cele mai clare aptitudini de a egala într-un viitor apropiat paginile marii literaturi creștine (pentru mine aceasta înseamnă, înainte de toate, romanele datorate lui F. M. Dostoievski). Iată, ca argument în acest sens, extrase din Capitolul 10 Meditațiile nocturne ale locotenent-colonelului de securitate Danciu: „Je est un autre!“ – „Cine sînt eu?“: (…) Încercă să vadă cum e să gîndească altfel decît partidul. Își imagină că este un bandit, un dușman al poporului. Întunericul era dens și îi crea o intimitate propice creativității. Un exercițiu creativ, asta făcea. Demonta gîndirea reacționarilor intrînd în mintea lor. În capul lui se desfășură un dialog care, cu fiecare replică, devenea viu, din cuvinte se desfăceau imagini ca niște foi, iar el îi răspundea blînd unui locotenent-colonel de securitate pe care îl cunoștea și nu-l cunoștea. Dubla identitate funcționa perfect. (…) (cf. p. 123). Prin exercițiul mental al personajului său dedublat, prozatorul oglindește, halucinant, hiperrealitatea, iar cititorul, înmărmurit, pierzînd sentimetul ficțiunii, are dreptul să exclame: deci se pare că ei știau! Cunoșteau adevărul, dar se prefăceau că nu-l știu! Portretul psihologic al securistului devine astfel abisal-plauzibil: insul angajat în sistem întruchipa și se străduia să atingă ticăloșia absolută. Am să dau un exemplu de „replică banditească“ a acestui torționar: (…) Partidul minte, înșeală. Mă dezamăgesc habitudinile acestea. Ziarele sînt pline de cifre inexacte, voit inexacte, voit inexistente, datoria către ruși a fost achitată de 10 ori pînă acum, iar noi tot mai trimitem vagoane de cereale și altele, străinii ne-au invadat și trăim o viață anostă, fără sens. Dacă partidul te obligă să nu le vezi pe toate acestea, nu înseamnă oare că îți cere să fii orb? (…) În ritm amețitor, exercițiul atinge curînd apogeul: (…) Care este sensul vieții? / Hristos / Ai un model printre oameni pe care să-l admiri? / Da. Un fost coleg de generală. Radu cel prost. El este om adevărat. Nu-i este teamă și pentru asta îl admir. Un adevărat luptător, deși este considerat prost. (…) (p. 125). Reacția personajului de hîrtie e notată minuțios și pare desprinsă din paginile genialului scriitor rus pomenit: Se ridică instantaneu de pe scaun și își înfipse mîinile în păr făcînd niște mișcări dezordonate ca și cum ar fi vrut să ia capul și să-l stoarcă, iar capul nu voia. Asta era o prostie. Radu S., model! Hm! Cine gîndise treaba asta? El sau celălalt eu? Amîndoi locuiau în el. (…) (idem).

În romanul-pereche Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor unghiul conturării unor personaje este mai apăsat-didactic. Aceasta ar echivala cu o scădere în plan literar (îndepărtîndu-l pe căutătorul numai de valori estetice), dar totodată e o lectură folositoare pentru cititorul avizat, adică bun cunoscător al scrierilor creștine, care caută în lectură, dincolo de simpla delectare, reafirmarea, reformularea Adevărului de credință.

Simetric, personajele sînt disproporționat-antitetice, ca și în narațiunea-soră: apărătorii ideologiei oficiale – numeroși, chiar majoritari și aparent „învingători“, întrucît sînt „din lumea aceasta“ efemeră – opozanții puțini, aparent învinși, căci ascultă de regulile eterne ale Vieții, urmînd Calea călăuziți de Adevărul hristic.

Introspecția informatorului – „om nou“ – ne apare aici mai puțin convingătoare. Astfel, protoiereul Haritonovici e parcă descărnat, o biată fantoșă, deși o frază-două sună promițător: (…) avusese o revelație și în mintea sa un bec orbitor ca la interogatoriul de noapte al securității se aprinsese, făcîndu-l să creadă că se află singur pe o scenă luminată, în timp ce ceilalți sînt în spatele cortinei. El se afla în posesia adevărului, știa, aflase (cf. p. 151). Înainte de aceasta, ca în cazul unui celebru descoperitor pocnit în creștet de un măr, personajul, plasat pe o plajă italiană, în apropiere de Lido di Venezia fu trezit din reverie de o minge care îl lovi drept în cap (cf. p. 150). În alcătuirea acestui portret negativ prozatorul pare a fi încă în căutare de sine, nestăpînind deocamdată acea forță expresivă care-i va construi curînd, cum anticipam în rîndurile anterioare, consacrarea literară.

E momentul să precizez abia acum că această carte a fost scrisă înaintea aceleia comentate anterior, fără a se putea numi totuși un simplu exercițiu de creativitate. Am preferat, de aceea, din rațiuni valorice, inversarea comentariilor mele critice spre a atrage atenția mai întîi asupra unei certe izbînzi literare. Să avem totuși răbdare să urmărim și firul omniscienței pînă la sfîrșitul celui de-al doisprezecelea capitol din Jertfa…, rezumat prin două sintagme Prețul obținerii burselor de studii. Profilul informatorului complexat: (…) Acum înțelegea. Peste tot îl urmărea imaginea părintelui R., chiar și în somn. De cînd venise în oraș, se împlineau cinci ani, preotul acesta devenise o obsesie pentru el. Poate niciodată, cu siguranță, niciodată nu realizase mai clar ca acum că el îi furase pur și simplu perspectiva existențială. Simțise adeseori, dar nu putuse să-și explice așa logic ca acum, cum părintele R. îl urmărea. Îi fugărea cu prezența sa lumea, universul interior. Voia să trăiască cu ale sale, în tihna pe care o dobîndise pe merit, și, iată, prezența părintelui R. în oraș îi supăra odihna, îi zădărnicea planurile. Mai mult decît atît, demnitatea lui, cuvintele lui, privirea aceea senină îi puneau la îndoială pînă și propria existență. Amintindu-și numai de părintele R. i se părea că nu există, că trăsăturile lui dispar încetul cu încetul și devine nimeni, iar asta era cumplit. Nimeni nu-l înțelegea. Nădușea, îl treceau fiori reci și gîndurile i se congelau. În fața lui i se descoperea nimicnicia proprie, avatarurile lipsei de sens și ale trădării jurămîntului făcut în fața altarului. În suflet îi crescu un urlet prelung de deznădejde, pe care nu putea să-l mai stăvilească, atît de năvalnc îl apucase. Singura posibilitate de a exorciza acest urlet o știa (cf. pp.152-153).

E vorba, prin urmare, de un invidios mărginit, de o epavă morală, întinînd tagma preoțească a epocii, răsplătit cu o bursă de studii în străinătate. Prins de narator precum o insectă de către un entomolog preocupat de îmbogățirea muzeului de specialitate, cu o fișă caracterologică dedesubt, el nu impresionează, expediat fiind în pasajul pe care mi-am permis a-l reda in extenso. Sigur că au existat, din păcate, destui ca el și n-are rost să forțăm uși deschise pentru a demonstra de ce. Ce diferență enormă este însă între acest episodic Haritonovici și episodicul Sile Lascăr din Fără frică…, de exemplu, ori între el și Costiug!

Proporțiile ori mai bine scris distanțele valorice se păstrează și în privința perechii maiorul Z. – locotenent-colonelul Danciu. Prozatorului i se pare aici suficientă portretizarea personajului Z. prin ironia împletită cu pastișarea grotescului stil proletcultist: Partidul îl făcuse om, îl educase, îi plătise toate cheltuielile, îi dădea de mîncare, de îmbrăcat, îl luminase ca să priceapă că viața este atît de frumoasă cînd trădătorii sînt prinși și încarcerați, iar poporul trăiește fără frica unor elemente reacționare (cf. pp. 129-130); Pretutindeni în jur se vedeau blocuri ridicate cu elan muncitoresc și printre ele tramvaiele circulau cu o anumită regularitate, pline de elevi care se duceau la școală… (…) De la fereastra biroului său, Z. nu putea vedea toate acestea, fiindcă fereastra dădea într-o curte interioară întunecată din cauza zidurilor înalte care o flancau, însă cu ochii minții putea vedea orice, și faleza plină de soare, și băncuțele pe care bătrînii se opreau dimineața și admirau jocurile valurilor, pescărușii, peștișorii sărind zglobiu din apă, vapoarele trecînd sub diferite pavilioane, macaralele Șantierului Naval care se mișcau continuu, marcînd frumusețea procesului muncii, portul cu toate șalupele, bărcuțele, vaporașele și bacurile sale (…) (cf. pp. 130-131). Nu ne scapă simbolismul „zidurilor înalte“ conturînd perspectiva securității și întunecarea ce izvorăște perpetuu învăluind locul infernal ales drept sediu. Dar stilul enumerativ stropit cu diminutive proprii infantilismului în scopul sugerării gîndirii primitive a personajului e sub așteptările mele… Aluziile la mintea neevoluată a securistului (își dorise să aibă cîteva spovedanii la dosar și trimisese informatori cu stat de plată vechi să se spovedească la el [adică la preotul R.] spre amuzamantul tuturor colegilor ofițeri – cf. p. 64) și la incultura lui (Rică Venturiano. Ce nume! Se putea jura că a mai auzit undeva de el, în alte împrejurări, chiar dacă și alte împrejurări tot serviciu se numesc, dar nu putea să-și dea seama unde, iar asta îl chinuia peste măsură – cf. p. 131) se mai observă, e drept, de-a lungul scrierii, așa încît cititorul își face, în cele din urmă, o idee, se amuză chiar pe seama nenorocitului ateu reprezentînd – nu-i așa? – securitatea, „brațul înarmat“ al partidului ce credea, paranoic, că prin frica generalizată s-ar asigura armonia unei noi societăți. (Permisă fie-mi aici o digresiune: ne amintim, desigur, cum ideologii de serviciu vehiculau senin nonsensuri precum „dictatura proletariatului“, „democrație populară“, „strîns uniți în jurul partidului“ – de ce, oare „uniți“? Și mai ales de ce „strîns“? Ca să-l sufoce, așa cum se va dovedi parțial, la Revoluția din 1989, ori mai degrabă ca să-l protejeze de „reacțiunea“ ce-l pîndea turbată din tenebre nu numai dinăuntru, ci și din afară – vezi „agenturilii“?… Inflația stilistică era trăsătura dominantă a limbajului pe care eu l-am numit mereu „de plasic“, din profundul, inebranlabilul meu respect pentru lemn). Subtila trimitere livrescă la I. L. Caragiale (pe care am degustat-o, după cum se vede!) nu mă convinge, totuși. Pentru mine rămîne de neînțeles de ce, într-un exces de naturalism, printre înjurături și scuipat din abundență, Sergiu Ciocârlan îl pune pe Z. să-și mînjească mîinile cu sîngele preotului atras într-o capcană odioasă și doborît mișelește… (v. Capitolul 23, cu rezumatul antepus: Atragerea părintelui R. în cursă. Asasinarea se petrece în apartamentul conspirativ al securității din blocul E1, scara 5). Scena nu e salvată nici măcar de uimirea subalternilor (a „dulăilor“) și nici de străfulgerarea mentală a lui Iftimescu (cf. p. 240).

Mai izbutit mi se pare conturat, dintre personajele episodice, Bogdan Călin. O anume naivitate, o aripă de speranță întru salvare se zbate din paginile consacrate acestui țăran năzuind să devină orășean (v. Capitolul 16. Istoria lui Călin sau cum în comunism țăranul devine proletar): (…) trebuia să se însoare. Și s-a însurat cu Cristina, care tocmai terminase profesionala și se angajase ca țesătoare la Arta Populară (…) Deocamdată locuiau într-o casă de la IGLAC (?), așteptau al doilea copil (…) La începutul lui martie surprinsese o discuție între un maistru și unul dintre colegii săi de muncă despre un preot care putea fi găsit la bisericuța de pe lîngă Piața Concordiei care spune niște lucruri pe care nimeni nu îndrăznește să le spună. Lucruri pe care nimeni nu îndrăznește să le spună! Asta da. Voia să audă și el astfel de lucruri (…) (cf. pp. 192-193). Din oglindă îi face semne, desigur, Sile Lascăr, și el parcă mai verosimil…

Aproape egal conturați sînt însă preoții luptători Radu Stanciu și Rizea Dobre, mărturisitori ai secolului al XX-lea de aceeași anvergură ca sfinții închisorilor.

Principalul merit al cărții rămîne, fără îndoială, portretul protagonistului. Asupra părintelui R. își revarsă, îndreptățit, admirația Sergiu Ciocârlan. Tot ceea ce părea stîngaci, schematic, didactic-aluziv-ironic în portretele celorlalte personaje secundare ori episodice dispare în pagini avîntate, inspirate, izvorînd parcă mireasmă de moaște sau de mir. Din fericire, prozatorul nu cade în simplismul literaturii biografic-encomiastice. R. pare viu, vorbește și se mișcă natural, convingător, iar cititorul atent găsește destule pasaje memorabile. Ajutat, e drept, de o superbă fotografie alb-negru a tînărului Dobre Rizea, de prin 1971, pe cînd era seminarist, Sergiu Ciocârlan dă tonul în literatura contemporană ridicînd un erou autentic pe piedestalul cuvenit. Astfel, Rizea Dobre și Radu Stanciu, preoți creștin-ortodocși, sînt aduși în lumina conștiinței noastre spre a ne fi drepte călăuze. Să reluăm aici, drept omagiu, o predică închipuită de scriitor și atribuită preotului R. ținută dinaintea tinerilor. Cuvintele personajului sînt de actualitate: Cultura europeană este îmbibată de arianism, copiii mei. De aceea ei, occidentalii, prin Varlaam de Calabria, l-au respins pe Sfîntul Grigore Palama. O cultură care nu înțelege inima și rugăciunea din inimă este o carcasă inutilă pe care noi o purtăm la recomandarea unor profesori și pedagogi pe umerii noștri. E rea în sine cultura? Nu. Cultura este un atu, dacă ea se edifică pe Cuvîntul cel întrupat. Sînt sfinți care au o cultură impresionantă, sfinți cărturari, în fața cărora noi trecem drept epigoni, buchisitori ai alfabetului cultural. Dacă vrem modele în cultură, aceștia sînt cu prisosință (cf. p. 104). Mai convingător decît recursul livresc la prințul Mîșkin, protagonistul dostoievskian (descins, aș zice, din fenomenalul don Quijote), este recursul la basmele românești; e un ecou al vocației pedagogice a autorului: Harap-Alb a pierdut demnitatea de fiu de împărat dintr-o neascultare. Tatăl său îl avertizase că Spînul sau Omul cu păr roș este rău și de el trebuie să se ferească, dar acesta nu a lucrat așa, și întreg drumul său a fost plin de umilințe și de dorul răscumpărării. Credeți că e ușor să fii slugă la Spîn? Spînul este cultura morții cu toate consecințele ce decurg din ea, iar cînd spun cultura morții mă refer la toată acea cultură, la literatura abundentă care nu-L recunoaște pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu (cf. p. 105). Nu pentru a căuta nod în papură aș glosa aici suplimentar asupra profunzimii extraordinare a basmului lui Ion Creangă, ci pentru valoarea de adevăr istoric-premonitoriu a textului: Spînul-pseudoîmpărat (nu vedeți aici, oare, o aluzie peste vremi la evreitatea-impostoare care a contribuit din plin la aducerea pe meleagurile noastre a împărăției bolșevice?) e lăsat vremelnic de Creator să asuprească pe adevăratul moștenitor al tronului. E în aceasta o pedagogie care tinde a depăși înțelegerea noastră. Chiar dacă prețul de sînge plătit prin martirii din temnițe ni se pare prea mare (și este uriaș!), vorba părintelui Arsenie Papacioc, el însuși victimă a comuniștilor fără Dumnezeu, comunismul a umplut cerul de sfinți români. În basm, crăișorul fără identitate, fără nume, căpătînd doar o poreclă – ce-i drept, simbolică – dată de Spîn, prin probele care par a-l copleși (și-i sînt, să recunoaștem, cu o minuție diabolică azvîrlite pe umeri de omul roș!) devine în cele din urmă apt de a urca în scaunul împărăției. Astfel, eroul este, cu o vocabulă hermeneutică, inițiat; deci tocmai prin aceste încercări, tocmai prin contribuția răului (la part du diable – cf. Denis de Rougemont) se ajunge la deplinătatea de caracter necesară unui conducător veritabil. Însă e de reținut că nu izbutește fără credință. Sfînta Duminică, adică în limbajul actual, Sfînta Liturghie, îi este trimisă de Dumnezeu în ajutor în momentele-cheie, iar comunitatea creștină (prieteniile minunate) și armonia în care înțelege tînărul să viețuiască în mijlocul naturii create de Dumnezeu, „bună foarte“ (calul, albinele, furnicile), îi netezesc calea spre izbînda finală.

Despre libertate, Sergiu Ciocârlan pune pe seama protagonistului cîteva considerații cu valoare sempiternă: Creștinul e un om liber. El poate spune în orice clipă ce gîndește. Problema e că noi nu sîntem adevărați creștini. De aceea avem impresia că un alt spațiu, o altă cultură ne oferă mai mult, ne dă libertate. Libertatea e Hristos. Avîndu-L pe El poți trăi oriunde liber (p. 69). În ceea ce mă privește, aș lua ca motto acest pasaj plasîndu-l la loc vizibil și cu litere de-o șchioapă pe la toate tîrgurile de „job-uri“, cum li se spune acum ofertelor de muncă, prin toate holurile ambasadelor și consulatelor și îndeosebi pe la toate avizierele liceelor și facultăților spre a le oferi tuturor, tinerilor în primul rînd, prilejul de a medita de două ori mai mult ca pînă acum la ofertele de muncă aflate peste hotare. România este și a celor pe care – intenționat cred! – guvernanții îi tot marginalizează, a celor cărora le tot trîntesc uși în nas, exasperîndu-i și obligîndu-i să plece, urmînd ca acești autentici români – muncitori și jertfelnici – să înnobileze străinătatea uimind-o cu talentele și abnegația lor. Cea mai bună, recentă și aproape palpabilă dovadă (ea s-a manifestat în plan politic) a înălțimii morale atinse de adevărata diaspora românească[15] o consider a fi momentul 16 brumar 2014. Mai apăsat-didactic (termenul propriu, mai rar folosit în exegezele criticii literare, e catehetic), preotului R. i se pun pe seamă în continuare propozițiile: Libertate nu este aici (i.e. în România) sau acolo (i.e. în Occident). Libertatea din mine, adică din Hristos cel din mine, ne face pe mine și pe tine să trăim undeva. Nu coordonatele ci ființarea (idem). Iată de ce merită din plin, în pofida scăderilor ei[16], și narațiunea Jerfta…, la rîndul ei, nu numai citită, ci și citată.

Frica e, de asemenea, definită, analizată și implicit incriminată memorabil în paginile cărții. Scoaterea în evidență a realității dureroase a închisorilor comuniste a fost pînă mai ieri, cînd cenzura și autocenzura urmaseră răstignirii proletcultiste din deceniul al șaselea al secolului al XX-lea, un subiect tabu pentru literatură[17]: Amnistia generală din 1964 provocase o adevărată frenezie în rîndul lumii îndobitocite și educate în frică și teroare. Libertate! Se întorceau eroii acasă! Poveștile lor au stîrnit mirare, lacrimi, scrîșniri de dinți, curaj, îndrăzneala nebunească de a crede că ceva se schimbase în politica mondială și un vînt nou sufla înspre România. Dar frica iese greu din om, ea e cel mai greu de vindecat și drept dovadă românii ieșeau cu frică pe stradă, mergeau cu frică la serviciu, discutau cu frică, chiar la biserică abia se încumetau și cu greu își învingeau teama pentru a asista la slujbe. Partidul știa asta bine. Totul decurgea conform planului. Instituțiile îi slujeau cu conștiinciozitate, iar sîrgul venea din frică (p. 26).

Altundeva, cititorilor li se reiterează: Viețile sfinților martiri (din temnițele comuniste – nota mea, M. F.) sînt realitate (…) România este un (…) peisaj cu multe morminte necunoscute. Pe aceste morminte trăim noi și fără aceste morminte n-am fi fost (…) Nu Occidentul este modelul, ci aceste morminte, suferințele oamenilor care devin rugăciuni pline de bună mireasmă (…) (cf. p. 23, 24).

Intenționat vreau să-mi închei în notă optimistă aceste pagini dedicate cărților extraordinare ale lui Sergiu Ciocârlan. Adaug, deci, fără intenții anticipative la adresa altor condeie analitice: oricît de multe dojeni sau răutăți se vor adresa de-acum încolo narațiunilor Fără frică… și Jertfa… (căci, vorba personajului R.: Noi nu trebuie să ne așteptăm să fim întîmpinați altfel de cum a fost El întîmpinat de această lume. În pomii cei stricați nu se aruncă cu pietre, ci numai în cei buni – cf. p. 207), adevărul nu mai poate fi ținut sub obroc. Afirm fără ezitare că prozatori ca Sergiu Ciocârlan și nu alții (eventual propuși pe liste menite dobîndirii unor lauri internaționali!) sînt reprezentativi pentru literatura românească, în zilele noastre schingiuită „p(r)ostmodernist“, spre a fi, chipurile, „aliniată trendului“. Din pagini semnate de Sergiu Ciocârlan, unele socotite de intelectuali mai entuziaști decît semnatarul rîndurilor de față ca aparținînd unui „roman total“, cititorul actual, inclusiv cel din Școală, ar dobîndi mult mai mult folos decît dintr-o lectură obligatorie/canonică precum, bunăoară, Ion de Liviu Rebreanu, ori Patul lui Procust de Camil Petrescu…

Mihai Floarea

 

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com      

                                       Mihai FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                    Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail: romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

 

[1] A se consulta și datele autobiografice date publicității la http://www.crestinortodox.ro/interviuri/parintele-teofil-paraian-trecut-cele-vesnice-70523.html

[2] Arhimandrit Teofil Părăian, Ion Salomiu-Delatopârcea, Gabriel Chelaru, Topârcea – repere monografice. 1309-2009 – 700 de ani de atestare documentară, București, Editura Ex Libris Universalis, 2009.

[3] Am folosit https://www.google.ro/search?q=elena+murariu&hl=

[4] Faptul l-am evocat și în revista liceului „Primul zbor“ nr. 34 / 2014.

[5] V. „Ecclesia euxina“ nr. 47 / 2013 sau „Revista de Lingvistică și Cultură Românescă“ nr. 1/2014, la http://limbaromana.org/blog/2014/08/ultimul-constantin-romanul-brancovenilor/

[6]Cf.http://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_S%C3%A2mb%C4%83ta_de_Sus#Stare.C8.9Bii_M.C4.83n.C4.83stirii

[7] Nu cad în ispita celor care, tarați demagogic, utilizează termenul „mîndrie“. Creștinii știu că substantivul acesta aparent banal, ascunde unul dintre cele mai grele păcate.

[8] București, Editura Areopag, 2013.

[9] Adică 16,5 x 10,5 cm. Cf. București, Editura Areopag, 2013.

[10] Numesc astfel scrierile aparținînd neorealismului ori „postmodernismului“, specifice literaturii acceptate oficial (i.e. „corect politic“) în epoca noastră.

[11] Cf. Nota editorului, în Jertfa unui preot mucenic. Miercurea Patimilor, p. 252.

[12] Cuvîntul nu e folosit metaforic! Orice-ar spune psihologii, sociologii, istoricii și politologii atei, fericirea declarată apăsat de intelectuali precum Nicolae Steinhardt, Virgil Maxim, Aspazia Oțel Petrescu, care au fost obligați să îndure atrocitățile din închisorile comuniste, a fost plenară, salvatoare, așa cum au mărturisit-o și martirii creștini ale căror nume umplu calendarul.

[13] Înșir, pedant, cercetîndu-mi fișele de atentă lectură: o predică excepțională (demascarea tragediei ideologice din România (pp. 146-147); „rețetele“ căldiceilor (pp. 139-140, 141, 142, 143-144) și ale așa-numiților indiferenți sau neimplicați social-politic (pp. 152-153); frica (p. 106, 108, 112 113, 115, 148 etc.); securitatea – metode și scopuri (112, 113, 117, 166-167 etc.); „prostul“ vs. omul nou (p. 171), cursuri din epocă (55-59); paralelă livrescă Radu – David Copperfield (pp. 46-47); învățămînt (p. 49, 53, 56); Eminescu, aluziv (p. 84, 105) etc. Cu siguranță, cartea merită o analiză extinsă; aici îmi permit doar vagi sugestii.

[14] În pofida vîrstei (e născut în 1979), Sergiu Ciocârlan a dat la iveală pînă acum, pe lîngă scrierile de care mă ocup aici, și o impresionantă istorie a literaturii din perspectivă creștină: Literatura în lumina Ortodoxiei, însumînd peste 550 de pagini! În format pdf se poate afla la http://sergiuciocarlan.ro/wp-content/uploads/2014/04/Sergiu-Ciocarlan-Literatura-in-lumina-Ortodoxiei.pdf  Îl depășește pînă în prezent în acest domeniu, după știința mea, doar părintele ieșean Emil Alexandrescu, om cu o vastă arie intelectuală, și el profesor de literatură și limbă română, autorul volumului Introducere în limba și literatura daco-română, Chișinău, Editura Princeps, f.a. (Cartea, însumînd 832 pagini format 17 x 24 cm, mi-a fost dăruită cu autograf de autor la Mînăstirea brâncovenească Sîmbăta de Sus în 2010). Un text în același modern format care reproduce lucrarea din 2007, datorată Editurii Didactice și Pedagogice, există la https://www.google.com/url?q=http://forum.portal.edu.ro/index.php%3Fact%3DAttach%26type%3Dpost%26id%3D1952476&sa=U&ei=rKt0VPSyC8bUmAWy44GIAg&ved=0CA4QFjAHOCg&client=internal-uds-cse&usg=AFQjCNF-UoVkdtdfSPMx2c3wRw6IZ6pK3Q

[15] Mă văd obligat să glosez sub această formă, spre a veni în întîmpinarea mirărilor unora: nu cohorta răufăcătorilor, a țiganilor cu cetățenie română, a speculanților și traficanților o consider alcătuind veritabila diaspora. Nu oamenii fără rost, atrași de mirajul Occidentului, alcătuiesc diaspora, ci doar aceia care, bazați pe o pregătire temeinică și pe certe aptitudini de a munci, primesc și sînt chemați la slujbe în străinătate. Nu e, oare, tulburător că tocmai această românitate responsabilă din afara granițelor formată din milioanele de conaționali obligați, din 1990 încoace, a se dezrădăcina în căutarea unor locuri de muncă mai bine remunerate în statele lumii a dovedit, în toamna anului de grație 2014, că nu e ruptă de realitățile patriei-mame?

[16] Nici vorbă, destule altele sînt încă; dar nu e cazul de a insista aici. Simetric, mai produc, la fel de pedant, și pentru acest volumaș, o listă de aspecte nedezvoltate în acest eseu: expresii: p. 24, 25, 49, 50 etc.; tablou: pp. 201-202; un fel de rețetar umanistic-beletristic (stil enumerativ): pp. 35-38 (fără discernămînt critic-creștin!); fericirea pp. 126-127, p. 128; „forme fără fond“: p. 104; preoția: p. 30, 44, pp. 45-48, 194-195 etc.; stil indirect liber: p. 22, 27, 28, 42, 45, pp. 56-57, 74-79 etc.; cultura: p. 104, pp. 105-106; Biserica, facultatea și securitatea pp. 45-46, p. 53 etc.

[17] Din păcate, și în învățămîntul actual de masă astfel de repere istorico-filosofico-sociale le sînt prezentate foarte puțin elevilor; bunăoară, asemenea realități le înfățișez elevilor mei de-a XII-a, din Liceul Tehnologic de Metrologie „Traian Vuia“ (le ofer, an de an, prilejul documentării într-un studiu de caz special, intitulat „Literatura arestată“); similar, se preocupă de acest domeniu al istoriei recente cei care iau parte la Simpozionul Național Interdisciplinar „Credință, adevăr, creație în închisorile comuniste“, organizat de profesoara Marilena Istrati, la Grupul Școlar „Dimitrie Gusti“ din București sau tinerii atrași la Academia Civică de magnificul Memorial Sighet…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: