Ecclesia euxina nr. 54 / brumar 2014

Cuvinte nepotrivite[1]

 

L-am cunoscut pe Florin Mihăescu (n. 19 octombire 1923 – d. 19 octombrie 2014) de peste o jumătate de secol, dar astăzi nu pot folosi cuvinte potrivite pentru a exprima ceva care să-l caracterizeze în mod esențial. Pot spune câte ceva doar despre ceea ce ieşea în evidenţă din personalitatea lui.

Predomina la Florin Mihăescu strădania de constructor sobru. Într-un cadru autoimpus de disciplină severă – ore fixe pentru aproape orice activitate, program respectat cu stricteţe de la exerciţiile fizice de dimineaţă, proiecte profesionale tehnice sau culturale, ore de somn, până la exerciţiile lui Ignaţio de Loyola, zile fixe pentru aproape orice eveniment, atitudine intransigentă, chiar dacă „bine temperată” de gesturi îngăduitoare faţă de mai neştiutorii învăţăcei etc. – şi-a desfăşurat întâi pe propria persoană, dar şi asupra celor care, de-a lungul vremii, au gravitat în preajma lui, vocaţia pedagogică. Cu timpul, a devenit aproape o instituţie didactică, pe care unii dintre prietenii mai vechi o botezaserăm „Academia mihăileană”.

Cărţi din mai toate domeniile, cu precădere de cultură clasică şi de spiritualitate, discuri cu mai toate operele muzicale din mai toate tradiţiile, albume faimoase, dicţionare, concordanţe în mai toate limbile şi nenumărate alte lucruri umpleau nu numai camera-muzeu, ci erau supraetajate cu grijă în memoria fabuloasă a lui Florin Mihăescu.

În anii din urmă se străduia însă, din răsputeri, să mute acumularea memorialistică în zona anamnezei. Nu renunţa niciodată la capacitatea de constructor cu care îşi clădea fiinţa milimetru cu milimetru, zi cu zi. De la aranjamentele exterioare, de exemplu, mica grădină, în care înfipsese trei minusculi stâlpi sculptaţi, pasă-mi-te brâncuşieni şi plantase trei mesteceni lângă cireşul casei, obţinând pentru ochii înnisipaţi ai bucureştenilor un efect de… Fata Morgana, până la puzzle-ul sofisticat al camerei în care erau etalate toate trofeele câştigate în diferite etape ale vieţii, dar şi însemnele alegerii lui în Ordine şi Organizaţii tradiţionale şi până la compunerea  cu acribie a volumelor enciclopedice de comentarii croite pentru (toată) opera lui Shakespeare, pentru (tot) Vechiul Testament, pentru (tot) Noul Testament şi alte multe teme vaste erau plănuite după reguli precise. Totuşi, în ultimii ani, simţea că-l mână un vânt necunoscut, că-l împunge în sensul dantesc („Era gia l´ora che volge il disio / Al navicanti e intenerisce il core / Lo di‑c´han detto ai dolci amici addio; / E che lo novo peregrin d´amore / Punge, se ode squilla di lontano / Che paia il giorno pianger che si more…”) dorinţa de a afla până la ce undă, nivel sau treaptă de universalizare se extinde conştiinţa umană.

Şi-a organizat, putem spune, atât de conştiincios strecurarea prin „urechea acului” încât, după ce vineri, 17 octombrie 2014, a fost împărtăşit de părintele paroh, a suportat încă două zile cu un eroism organic, pentru a-şi încheia rotund tranziţia pământeană în ziua de 19 în care s-a născut. Putem percepe faptul ca pe o îndeplinire personală a unei vieţi conştiente, până la ultima suflare, de responsabilitatea faţă de sine însuşi.

Şi totuşi şi totuşi…

Deşi am vrut să arăt numai statuia ecvestră a acestui cavaler întotdeauna înzăuat şi gata de ripostă, trebuie să mărturisesc că, de-a lungul vieţii, am avut cu Florin Mihăescu multe interferenţe în care mi-am dat seama cu uluire câtă fragilitate dar şi delicateţe poate să ascundă o armură inexpugnabilă. De altfel, susţinea uneori că maxima care-l caracteriza era „par ma delicatesse j´ai perdu ma vie”. Nu-mi vine să cred că a avut vreodată bucuria câştigului prin pierderea vreunei părticele de viaţă… Nici nu ştiu cât a pierdut prin delicateţe, dar sigur a câştigat prin osteneli. Dumnezeu îi răsplăteşte pe cei silitori.

La înmormântarea lui, unul dintre preoţii care slujeau a mărturisit că îi datorează învestitura sa şi că Florin Mihăescu l-a învăţat Crezul. Apoi, l-a podidit plânsul. M-am gândit atunci că lacrimile acestea topeau armura în care Florin Mihăescu a fost îmbrăcat toată viaţa.

Dumnezeu să-l odihnească!

 

Roxana Cristian

 

 

Mesaj de suflet[2]

 Nici o frică să nu fie mai mare decît frica de Dumnezeu!

La Mislea, a avut loc, pe 8 septembrie 2014, cînd e sărbătorită de toată suflarea ortodoxă Naşterea Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos, o comemorare destinată ororilor îndurate de femeile deținute politic în regimul comunist. Organizatori au fost Asociaţia PREZENT! şi Fundația George Manu. Cu acest prilej, am reținut mesajul de suflet adresat românilor de doamna Aspazia Oţel Petrescu, autoarea, între altele, a cărții Doamne, strigat-am!

 

Cinstiți Sfințiți Părinți,

Binecredincioasă asistență,

Iubiți frați și surori întru Domnul,

Ca în fiecare an, vă primim cu multă împuținare, dar cu tot mai multă dragoste în inimile noastre și să vă spunem: „Bine ați venit să vă alăturați nouă în prăznuirea acestei luminate sărbători!”

Vă iubim nespus că ați binevoit să părăsiți lumea bântuită de urâtul urii, violenței și apostaziei și v-ați alăturat nouă să sărbătorim împreună Nașterea Maicii Domnului, care azi, poate mai mult ca oricând, va fi implorată într-un singur cuget și cu o unică simțire să reînvie SPERANȚA în inimile noastre înfiorate de vuietul vijeliei care pare să amenințe albastrul cer al existenței noastre cu norii vremurilor de restriște care nu o dată ne-au vitregit neamul și țara.

Fraților, surorilor, auspiciile sub care se desfășoară pioasa noastră comemorare sunt născătoare de spaime. Dar să nu ne înfricoșăm. Eroii, mucenicii, mărturisitorii, cei care s-au înrolat în oastea Unicului și Magnificului Mântuitor și L-au urmat pe drumul Crucii, ne-au lăsat o cutremurătoare povață: NICI O FRICĂ SĂ NU FIE MAI MARE DECÂT FRICA DE DUMNEZEU!

Noi suntem încă într-un răstimp de reculegere. Avem încă o vreme să ne revenim din rătăciri și să ne pregătim pentru orice întâmplare nefastă, punând în lucrare cele două săbii imbatabile cum bine se știe: POSTUL și RUGĂCIUNEA.

Să ne fie frică numai ca Domnul să nu ne lase din brațele Sale ocrotitoare. Să strigăm din adâncuri: „Doamne, nu ne lăsa!” Să așternem rugăciuni pentru îndurare și zile de post în calea năpastelor ce stau să vină. Și de vor mai fi chemați ca jertfă, primiți să fie, cu smerită bucurie în numele Celui Care pentru fiecare din noi a jertfit prea scumpul strop de Sânge al Iubirii Sale.

Să ne învăluim sufletele în blândețea luminii de azi care, iată, ne mai revarsă o sfântă binecuvântare peste capetele noastre pe care le plecăm cu evlavie desăvârșită în fața celor doi Mari Strategi în războiul dintre binele absolut și răul nimicitor. Să ne rugăm lor cu focul credinței, cu elixirul dragostei, cu încrederea speranței. Să cerem ajutorul mucenicilor și mucenițelor, celor ce atât de mult au suferit în numele Iubirii Eliberatoare, să ne învețe cum să nu șovăim între mărturisire și lepădare, cum să-L ținem bine ascuns pe Cel Crucificat în inimile noastre, unicul nostru Mântuitor. Să facem din prohodirea pe care le-o închinăm trepte de tărie în fața celui pustiitor de suflete.

Așadar:

„Doamne Iisuse, prin lanțul de gheață al veacurilor simțim suflul fierbinte al Dumnezeirii Tale și dragostea Ta de oameni. Tu ești aproape, sorocul vremurilor se apropie. Vedem Crucea Ta; ai îndurat-o pentru noi; în pulbere ne așternem duhurile noastre înaintea Crucii; aici e praznicul iubirii și al mântuirii, aici nu încetează în veci lauda: 

Slavă Ție, pentru puterea harului Tău cel necuprins și de viață făcător;

Slavă Ție, Celui ce ai înălțat Biserica Ta ca adăpost al lumii ostenite;

Slavă Ție, Celui ce ne-ai născut a doua oară prin apele cele de viață făcătoare ale Botezului;

Slavă Ție, căci Tu întorci celor ce se pocăiesc neprihănirea crinilor;

Slavă Ție, adânc nesecat al iertării;

Slavă Ție, pentru paharul vieții și pentru pâinea bucuriei veșnice;

Slavă Ție, Celui ce ne-ai ridicat spre cer;

Slavă Ție, Dumnezeule, în veci!”

Și acum să ne închinăm cu evlavie Maicii sărbătorită astăzi, zicând:

„Multă îndrăzneală ai la Cel ce S-a născut din Tine și nimeni nu are putere precum Tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poți, Ceea ce ești mai presus de toată zidirea, că din toate câte le voiești nimic nu-Ți este cu neputință.

Deci nu trece cu vederea lacrimile noastre și nu Te întoarce de către suspinul nostru; nu lepăda durerea inimii noastre și nu rușina nădejdea noastră către Tine, ci cu rugăciunile Tale de Maică roagă-Te Fiului Tău pentru iertarea păcatelor noastre.

Călătorind, fii cu noi pe marea vieții acesteia, înotând, ajută-ne;

Când priveghem, întărește-ne;

Când suntem în necaz, mângâie-ne;

Când suntem împuținați în credință, îmbărbătează-ne;

Când suntem bolnavi, dăruiește-ne vindecare;

Când suntem nedreptățiți, izbăvește-ne;

Când suntem în primejdie de moarte, degrabă apucând scoate-ne și vrăjmașilor noștri văzuți și nevăzuți în toată vremea înfricoșați arată-ne, ca să cunoască toți cei care cu nedreptul ne necăjesc că noi suntem robii Tăi.

Această rugăciune aducem Ție, Stăpâna noastră, Născătoare de Dumnezeu, Lumina ochilor noștri celor întunecați, Mângâierea sufletelor noastre, Povățuitoarea și Nădejdea noastră Cea după Dumnezeu, pe care cu blândețe primind-o curățește-ne de toată întinăciunea păcatelor și ne învrednicește în veacul de acum, fără osândă, să ne împărtășim cu preasfântul și preacuratul Trup și Sânge al Fiului și Dumnezeului Tău, iar în veacul ce va să fie cu cina cerească a desfătării raiului ne veselește”.

O, Sfinților Mărturisitori, care în temnițe și prigoane, prin multele voastre pătimiri ați stăvilit întărâtarea vrăjmașului cea cu mânie pornită asupra Bisericii lui Hristos, vouă, celor ce ați suferit foame, ger, schingiuiri, umilință și chinuri de tot felul întru apărarea legii celei strămoșești, vă aducem mulțumirile noastre.

Ca cei ce bine v-ați săvârșit pentru Învierea neamului românesc iar acum cu îngerii și arhanghelii vă veseliți în lumina cea neînserată a împărăției cerești, vă rugăm să nu încetați să mijlociți la puternicul Dumnezeu ca să ne dea iertare de păcate și să ne păzească pe noi și Sfântă Biserica Sa de năvălirea altor neamuri asupra noastră, de necredință și de războiul cel dintre noi.

Povățuiți-ne pururea pe calea mântuirii, a răbdării și a dragostei, ca neclintiți și uniți să rămânem până la sfârșitul vieții întru credința cea adevărată.

Așa, Sfinților Mărturisitori, care, în strâmtorările și necazurile din viața noastră pământeană ați cerut ajutorul Puterilor cerești, rugămu-vă pe voi, noi, nevrednicii, ca să primiți în acest ceas rugăciunile noastre și să ne acoperiți de smintelile veacului acestuia și de răutățile celor potrivnici, ca și noi, pe calea cea strâmtă și cu chinuri, neînfricați să mărturisim Evanghelia lui Hristos spre slava lui Dumnezeu și mântuirea neamului românesc.

AMIN!

Roman, 8 răpciune 2014

Aspazia Oțel Petrescu

 

O vizită de neuitat (1)

 

Ne-a învrednicit Dumnezeu, pe mine și pe soția mea, Liana Floarea, să inițiem și să izbutim în toamna aceasta o deplasare la Roman, la domiciliul doamnei Aspazia Oțel Petrescu.

Cu un zîmbet în care aduna toată pacea lumii, nonagenara, ușor gîrbovită, ne-a întîmpinat ca și cum ne-am fi cunoscut de cînd lumea! Liana a izbucnit în lacrimi și a îngenunchiat în hol. Gazda a luat-o blînd de mînă, a ridicat-o, a sărutat-o și a îmbrățișat-o ca pe o fiică regăsită. Spectacolul feminin de cîteva clipe m-a lăsat fără grai. Am sărutat și eu mîna și apoi obrajii doamnei Aspazia, am aruncat cît colo bagajele și am descoperit consternat că ne aștepta cu masa pusă, după vechile etichete: tacîmuri de alpaca, farfurii de porțelan… Au urmat platourile încărcate: ardei copți, roșii, șuncă presată, cașcaval… Apoi o supă-cremă de roșii, cartofi înăbușiți și chifteluțe sferice, în fine, un desert („ăsta e cumpărat“, cochetează gazda, simplu)… O rugăciune complexă, incluzînd și „Mînca-vor săracii…“, și mulțumirile anticipînd finalul festinului, nemaiauzită de mine vreodată, ne-a copleșit și ea la început. Mă cufundasem în admirarea panopliei dinspre răsărit a camerei: zeci de icoane, crucifixe și fotografii – toate „dăruite de vizitatori“ – după cum aveam să aflăm, la un moment dat – alcătuiau un fel de perete încremenit în rugăciune, tremurător luminat de o candelă. Pe latura din stînga, pe un sfert de perete, se aflau alte icoane și fotografii. Pe măsuțe, în hol, peste tot – coșuri cu imortele: foste ofrande spectaculoase din partea celor care au poposit aici, de-a lungul vremii. Încăperea semăna astfel a chilie mai spațioasă, în care grațioasă, îmbrăcată în negru, cu o bluză din dantele croșetate și un șnur negru cu o cruce la gît, doamna Aspazia lumina cald…

Mă simțeam ca într-o biserică, unde nu cît i se măsoară celui intrat, ci mai ales cum, sau mai bine zis cu ce inimă a venit. Meditez că a fost, în definitiv, o vizită la chilia unei sfinte ce n-are nevoie de nimic altceva ca ofrandă decît de inimă curată și de credință autentică. Simpla atingere de mîna, de obrajii doamnei Aspazia ne-a înnobilat, ne-a alungat orice complexe.

Uimindu-mă cu gesturile încete dar precise, doamna Aspazia protestă la propozițiile mele despre deranj:

– Așa am și eu prilejul să mă răsfăț…

Ne codeam să începem dar ne-a scos din încremenire îndemnul:

– Luați, mîncați… Ce? Nu vă e foame?… Veniți doar de pe drum…

Vocea blîndă, privirea ca o îmbrățișare continuă dar pătrunzătoare ne-au șters, pînă la urmă, complexele…

Cuvintele înlănțuite în fraze simple, curgătoare, foarte îngrijite, pe alocuri erudite, cum îi stă bine oricărui intelectual rasat, ne mergeau la inimă.

Personal, mă stingherea lipsa-mi de aplomb pe care o aveam, de obicei, dinaintea semenilor… Ceva mă reținea și încercam să-mi curm emoțiile dinaintea chipului cu zîmbet blînd și ochi strălucind de șlefuirea deceniilor de rugăciune neîntreruptă.

Gazda îmi pricepuse, pasă-mi-te, stînjeneala.

Rezumînd, un lung monolog, întrerupt de sfielnice mărturisiri, ca la spovedanie, ori de simple încuviințări din parte-ne – aceasta a fost vizita noastră din sîmbăta de neuitat a lui 30 gustar 2014. Ne aflam, pesemne, încă sub proteguirea Proorocului Ioan Botezătorul, comemorat pe 29 gustar!

(va urma)

Mihai Floarea

 

Notă: Am reprodus aici începutul însemnărilor mele jurnaliere în curs de a fi definitivate.

 

Data de 19 noiembrie comemorată de întreaga românime

         

Am publicat în numărul precedent al revistei „Ecclesia euxina“ un articol critic despre cartea coordonată de Vasile Șoimaru Cotul Donului 1942 reluat în Revista de Lingvistică și Cultură Românească, nr. 1/2014 (http://limbaromana.org/). De asemenea, ca exercițiu actual de democrație și de patriotism, am postat o petiție on-line intitulată Data de 19 noiembrie comemorată de întreaga românime (http://www.petitieonline.com/data_de_19_noiembrie_comemorat_de_intreaga_romanime).

Reiau aici textul și rog pe toți cititorii noștri care încă n-au știut de acest demers să-și adauge semnătura, după procedurile bineștiute, popularizînd, eventual, petiția mea:

 

Aflu într-o carte concepută de patriotul Vasile Șoimaru intitulată Cotul Donului 1942 un articol datorat părintelui Viorel Cojocaru. Redau în continuare fraze memorabile care ar trebui să facă degrabă înconjurul României și al lumii întregi spre a-i trezi din adormire nu numai pe istorici și pe intelectuali, în genere, ci și pe deținătorii vremelnici ai puterii actuale, preocupați de trocuri meschine și de manipulări ale opiniei publice spre menținerea statutului lor.

Fac totodată apel la Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru a analiza includerea în sinaxare a celor 150 000 de români căzuți pe front, la datorie, la 19 noiembrie 1942, în războiul de reîntregire teritorială a țării.

Iată frazele datorate preotului Viorel Cojocaru pe care le supun atenției concetățenilor mei rugîndu-i să subscrie la demersul meu:

Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali    s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile aparțin autorului petiției, Mihai Floarea).

În concluzie, ca români ce vrem să ne constituim din nou ca neam demn de strămoșii ce-au știut a se ridica ori de cîte ori a fost nevoie spre apărarea vetrei lor și a vieții în libertate, vă rog a semna această petiție și să contribuiți personal, în parohiile de care aparțineți, la pomenirea celor 150 000 de români căzuți la datorie, la Cotul Donului în 19 noiembrie 1942. Se pot face în Biserici, pînă la oficializarea la nivel național a datei fatidice de 19 noiembrie, așa cum îndemna părintele Viorel Cojocaru, parastase conform datinei noastre creștine. Ca dascăl, îndemn, de asemenea, pe toți cei aflați la catedră să le amintească elevilor jertfa militarilor români de la Cotul Donului din 19 noiembrie 1942.

 

***

 

Vrînd a pune în practică îndemnurile părintelui Viorel Cojocaru, cărora m-am alăturat, am vorbit anul acesta de la catedră elevilor mei despre contextul istoric și politic în care s-a produs dezastrul militar din 1942.

De asemenea, am făcut apel la înțelegerea preoților pe care îi cunosc personal pentru a face slujbe de pomenire celor dispăruți atunci. Mulțumesc pe această cale P.S. pr. prof. dr. Adrian Niculcea, P.S. pr. Sorin-Ovidiu Mititean, P.S. pr. Emanuel Florin Ganciu pentru sfaturile, receptivitatea pilduitoare și sprijinul dat în materializarea acestei idei.

Îmi exprim speranța că anul viitor pomenirea celor 150 000 de soldați căzuți la Cotul Donului în 19 noimebrie 1942 se va săvîrși în și mai multe parohii, spre slava lui Dumnezeu.

 

Mihai Floarea

 

Stilul brâncovenesc

 

 

La 1688, pe tronul Ţării Româneşti se înălţa una dintre ma­rile figuri domnitoare ale istoriei noastre: Constantin-Vodă Brâncoveanu-Basarab. Personalitatea sa l-a situat – şi l-ar fi situat şi fără genealogie – în ilustra galerie de domni Basarabi. El a avut însă o rădăcină – cea a Brâncovenilor. Aşa cum „aga Matei din Brâncoveni“ s-a afirmat ca Basarab, tot astfel și Brâncoveanu. Ramificaţiile acestei rădăcini ve­neau de la Radu Şerban Basarab. Pos­telnicul Constantin Cantacuzino a fost ginerele lui Radu Şerban. Una dintre fiicele Postelnicului se va căsători cu Papa Brâncoveanu, tatăl lui Constantin-Vodă Brâncoveanu.

Dacă fiecare dintre Basarabi, la vremea şi epoca sa, a repre­zentat o individualitate venind cu amprenta propriei perso­nalităţi, Brâncoveanu are o structură care-1 singularizează şi îl deosebeşte de toţi ceilalţi. El creează un stil al vremii – stilul brâncovenesc. Forma adjectivală „brâncovenesc“ ajunge să dea măsura unei opere gigantice şi durabile. Este vorba despre un stil complex, verificat în toate sectoarele de acti­vitate. Ni se pare că prin „stil brâncovenesc“ s-a în­ţeles numai maniera pe care a imprimat-o în artă. Brâncoveanu a creat un stil de concepţie în modul cum a văzut dezvoltarea economică a ţării, prin felul cum a acţionat asu­pra oamenilor care compuneau societatea; a conceput, de asemenea, factorul politic şi diplomatic într-o strînsă legătură potrivit căreia nu se putea realiza politica Ţării Româneşti fără arta diplomaţiei, după cum diplomaţia pornea de la realităţile politice ale vremii. A fost şi ultimul efort al menţi­nerii armatei Ţării Româneşti, înainte de înscăunarea fana­rioţilor. Dacă a existat un stil brâncovenesc în cultură, el este tocmai rezultatul acestei complexităţi de realizări în structură în primul rînd, care imprimă stilului un caracter unitar şi îl face să strălucească şi suprastructural.

Stilul brâncovenesc apare în toată splendoarea sa în arta desăvîrşită a domnitorului de a conduce destinele Țării Ro­mâneşti. Fiind o realitate faptul că ţările române erau în­conjurate de trei imperii puternice, otoman, habsburgic şi rus, Brâncoveanu a studiat poziţia pe care o reprezenta fie­care dintre ele. În funcţie de aceasta şi-a stabilit o tactică elas­tică. A înţeles că în urma înfrîngerii de la Viena pentru Im­periul otoman începea degringolada, iar pentru Imperiul hab­sburgic – expansiunea şi mărirea. Imperiul otoman era însă destul de puternic şi, strategic vorbind, cel mai apropiat pe­ricol pentru ţările române. Nu putea fi neglijat de o poli­tică realistă. Brâncoveanu, pentru a ajunge domn, a plătit sultanului un tribut de cinci ori mai mare ca înainte, ştiind că ceea ce precumpănea în Imperiul otoman era interesul bănesc. Cu această metodă de stimulare a interesului sulta­nului şi al demnitarilor din jurul lui, Brâncoveanu a izbutit să se menţină în scaun 26 de ani – o adevărată performanţă la acea epocă de fluctuaţii domneşti. Politica de echilibru pro­movată de Şerban Cantacuzino cu mijloace mai modeste, la Brâncoveanu atinge apogeul şi se transformă în artă. El a avut în permanenţă în vedere stabilirea unui echilibru în jocul diplomatic faţă de marile puteri ale timpului.

Cât priveşte Imperiul habsburgic, în expansiunea acestuia Brâncoveanu vede o mare primejdie pentru ţară în per­spectivă apropiată şi în forme mai aspre decât cea turcească. Şi de vreme ce plătise bani grei la Poartă, la început rupe re­laţiile cu imperialii, rechemînd solia română de la Viena, tri­misă de Şerban Cantacuzino. Atitudinea aceasta a stîrnit mînia împăratului Leopold, care trimite o armată în Ţara Ro­mânească, unde se dedă la rechiziţii forţate, mult păgubi­toare pentru populaţie. Cu ajutorul unor forţe tătărăşti, Brâncoveanu determină retragerea armatelor imperiale în Transilvania, le urmăreşte şi înscrie o frumoasă victorie la Zărneşti – Tohani (1690), pe care o adaugă ca o contribuţie la tradiţiile luptei pentru apărarea independenţei. Relaţiile cu imperialii trebuiau însă repede îmbunătăţite. Angajarea unor lupte împotriva unei puteri aflate în ofensivă însemna a condamna ţara la mari sacrificii economice, la jertfe umane şi ruină generală. Era momentul unei retrageri strategice şi al unei apropieri de Habsburgi, care să nu ştirbească din in­teresele ţării, dar şi să-şi tempereze zelul faţă de turci.

Două evenimente demonstrează că politica de echilibru izbutea să se impună. Fiecare dintre cei doi suverani aveau ne­voie de domnul român împotriva adversarului său. În 1695, împăratul Leopold îl numeşte pe Brâncoveanu „principe al Sfîntului Imperiu”. Patru ani mai tîrziu, şi în funcţie de evoluţia raportului de forţe austro-turc, în 1699, sultanul îi recunoaşte lui Brâncoveanu „domnia pe viaţă” – caz singular în istoria numirii domnilor români de la Poartă. Dar Brân­coveanu n-a crezut în „bunele intenţii” ale Habsburgilor, nici în cele ale sultanului. Pe acest domn român nu-l interesa nici titlul de „Principe al Sfîntului Imperiu”, după cum nu l-a atras nici mirajul sintagmei „pe viaţă”. Temeiurile sale s-au dovedit reale. La patru ani de cînd i se spusese „legal” că este domn al românilor pe viaţă, sultanul cel nou, Ahmed, îl cheamă la Poartă (1703). A scăpat de mînia sultanului vărsînd din nou galbeni în vistieria acestuia.

Faţă de Imperiul rus, Brîncoveanu adoptă o altă politică, legată în măsură hotărîtoare de situaţia Ţării Româneşti faţă de celelalte două imperii. O apropiere de Rusia ar fi consti­tuit o măsură de siguranţă împotriva tendinţelor expansio­niste ale habsburgilor şi turcilor, dar şi un risc ce ar fi pu­tut genera intervenţia Turciei în primul rînd. Rusia sub Pe­tru I ajunsese în măsură să ţină piept Turciei şi chiar hab­sburgilor. Dar în cunoscuta bătălie de la Stănileşti (1711), ca­re a urmat alianţei dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, coaliţia moldo-rusă este înfrîntă de armatele otomane. Brîncoveanu n-a luat atunci o atitudine concretă faţă de confruntarea ce se desfăşura. În schimb a acţionat pe cale diplomatică pe linia apropierii de Rusia. El a folosit soli pricepuţi ca Gheorghe Castriotul, Panaiot din Rhodos şi mai ales pe cel mai strălucit dintre trimişii săi, David Corbea Ceauşul.

În epoca lui Brâncoveanu, cultura românească a evului mediu a atins apogeul ei. S-a realizat sinteza cuceririlor de pînă atunci, originală, în cadrul căreia complexitatea forme­lor de exprimare şi bunul gust se îmbină armonios. Este o epocă de Renaştere culturală şi artistică.

În domeniul învăţămîntului, în epoca lui Brâncoveanu stră­luceşte Academia Domnească. Istoricul Ion Ionaşcu a supus unei analize amănunţite părerile cu privire la înfiin­ţarea Academiei Domneşti și apreciază că Academia Domnească de la Sf. Sava a fost înfiinţată de Constantin Brîncoveanu la îndemnul cărturarului Constantin Cantacuzino Stolnicul, la 1694. Luîndu-se în considerare actele emise pentru înfiin­ţarea şi funcţionarea Academiei Domneşti, reiese ideea enunţată mai înainte, potrivit căreia Brâncoveanu n-a înfiinţat Academia Domnească ce exista încă din vremea înaintaşului său, Şerban Cantacuzino. Înţelegînd necesitatea continuării şi dezvoltării acestei opere, Brâncoveanu a reorganizat Aca­demia Domnească, dar se pare că nu la 1694, ci în 1707.

Academia Domnească şi-a dovedit tăria, caracterul ei no­vator, prin introducera unor cunoştinţe umaniste şi ştiinţifice la nivelul epocii sale. „Academia” aprindea în mintea cursan­ţilor flacăra setei de carte, întronînd în procesul de instruire şi educare spiritul renascentist în a aborda, a înţelege, a cu­prinde şi a selecta fenomenele, întîmplările şi lucrurile. Academia era şcoala cea mai însemnată pentru românii de pretutindeni. Aici veneau să se instruiască tinerii din toate provinciile româneşti. În contextul complicatelor resorturi di­plomatice ale epocii, Academia trebuia să servească şi unor direcţii şi scopuri politico-diplomatice. În cadrul ei vor fi primiţi să înveţe şi tineri veniţi din alte ţări. Se poate afirma astfel că Brâncoveanu este ctitor de şcoală. El introduce un curent al vremii: acela al chemării spre învăţătură, al setei de a căpăta cît mai multe cunoştinţe. Conştient de rolul şcolii în emaniciparea politică şi culturală a unei ţări, Brâncoveanu dezvoltă ştiinţa de carte. Şi în această direcţie este vorba despre un stil complex. Asistăm la ajutorul pe care Brînco­veanu îl dă învăţămîntului din alte ţări. „Printre cele 46 de şcoli din străinătate (Europa de sud-est, Asia Mică, Siria, Iordania, Palestina, Egipt) care au beneficiat, începînd din secolul al XVII-lea, de binefacerile unui larg şi îndelungat sprijin material, au fost şcolile din Constantinopol”. Dacă dezvoltarea învăţămîntului din Ţara Românească însemna grija pentru emanciparea poporului român, ajutorul dat în­văţămîntului din străinătate dovedeşte un larg spirit umanist care, în lupta împotriva obscurantismului şi ignoranţei de oriunde s-ar manifesta ea în lume, depăşeşte graniţele ţării, aparţine umanităţii.

Într-o asemenea epocă de Renaştere şi umanism, activi­tatea de tipărituri şi de creaţie nu putea să lipsească. Brâncoveanu a ştiut ca un adevărat Mecena să cultive pe oamenii de cultură şi de talent. Deasupra tuturor străluceşte perso­nalitatea lui Constantin Cantacuzino Stolnicul, unchiul lui Brâncoveanu, care poate fi asemuit cu piscul culturii mol­dovene, Dimitrie Cantemir. Stolnicul era de o cultură năs­cută din aplecare spre acumulare inteligentă şi selectivă, de o rar întîlnită calitate, un generator de idei de cea mai pro­fundă şi umanistă exprimare. Studiind la Şcoala de la Padova, el trece prin filiera gîndului atent şi profund întreaga comoară renascentistă. Cunoscător al mai multor limbi, întreţinînd strînse legături cu personalităţile esenţiale ale vre­mii, după ce a acumulat destul, devine un creator, dă o lu­crare de substanţă – Istoria Ţării Româneşti. Aici tratează problemele de interes general, adică pentru toţi românii: con­tinuitatea elementului dacic după cucerirea romană, conti­nuitatea românească de-a lungul grelei perioade a migraţiunilor şi ideea de unitate a românilor. Tot Stolnicului i se datorează şi o hartă a Ţării Româneşti în limba greacă şi latină. Mergînd pe linia fratelui său, Mihai Cantacuzino do­vedeşte şi el spirit de învăţat: scrie, încurajează activitatea tipografică, este om de şcoală.

O personalitate complexă a epocii lui Brâncoveanu, strîns legată de activitatea tiparului şi a cărţilor, a fost Antim Ivireanul. Prin activitatea lui fecundă închinată Ţării Româ­neşti, Antim Ivireanul s-a integrat organic în aspiraţiile şi năzuinţele românilor. Acest om cult şi rafinat, care va ajunge mitropolit, a învăţat cu pasiune limba română, s-a simţit român, a scris cărţi în limba română şi a făcut traduceri în româneşte ca unul ce cunoştea cîteva limbi străine. A stă­ruit astfel pentru răspîndirea cărţilor din alte ţări la noi, contribuind la lărgirea cunoştinţelor românilor ştiutori de carte.

Antim Ivireanul a fost multilateral. Activitatea de tipo­graf îl defineşte în primul rînd. Ea scoate în evidenţă una dintre cele mai de seamă laturi de manifestare: reactualizarea introducerii în slujba bisericească şi în cancelarie a limbii române. În epoca lui Matei Basarab se realizase primul pas, al doilea s-a înregistrat în timpul lui Şerban Cantacuzino, iar cel hotărîtor acum, cînd toate fibrele culturii erau repuse în valoare.

Epoca lui Brâncoveanu nu este totuşi sem­nificată prin definitivarea pătrunderii limbii române în aceste domenii ale spiritualităţii şi administraţiei de stat, ci doar o fază de tranziţie. Slavona era prea împămîntenită pentru a se putea renunţa dintr-o dată la ea, devenise aproape tra­diţională. Româna ne era prea scumpă pentru a nu se în­cerca toate eforturile de folosire a ei. De aceea asistăm la fenomenul introducerii cărţilor bilingve slavo-române. Acest proces facilitează însă pătrunderea în biserică a celei de-a treia limbi, cea greacă, de tradiţie bizantină. Activitatea lui Antim Ivireanul ne apare astfel grandioasă, avînd direcţii esenţiale, ca aceea politică, culturală şi educativă.

Mai cităm pe Iordache Cantacuzino, un alt reprezentant strălucit al Cantacuzinilor, un om de aleasă cultură clasică, pe fraţii Radu şi Şerban Greceanu, umanişti valoroşi, cărturari de seamă. Radu Greceanu a fost chiar cronicarul oficial al lui Constantin Brâncoveanu. Un om de aleasă cultură este şi Sevastos Kimenitul, „profesor de sciinţă al şcoalei domneşti din Bucurescii Ungro-Vlahiei”. El este legat şi de activitatea de tipărituri, dar şi de scrierea propriu-zisă. Teodor Corbea, fratele lui David Corbea, a tipărit cu sprijinul episcopului Mitrofan al Buzăului un vocabular latin-român. O persona­litate proeminentă la curtea lui Brâncoveanu a fost şi Anton Maria Del Chiaro, secretarul florentin de limbi occidentale al voievodului.

Constantin Brâncoveanu apărînd şi în calitatea de susţi­nător al ortodoxiei, vin în Ţara Românească numeroşi pa­triarhi şi mitropoliţi aparţinînd răsăritului ortodox, la rîndul lor însemnaţi oameni de cultură. Dintre aceştia cităm pe patriarhii Ierusalimului, Dositei şi pe nepotul său, Hrisant Nottara.

Adept al Renaşterii italiene în tot ceea ce a avut ea mai înălţător, Brâncoveanu s-a integrat spiritului apusean. Largile dimensiuni în care-şi va desfăşura activitatea îl vor asemăna cu marile capete încoronate ale Apusului, însă îndeosebi şi pe plan egal cu acelea care au fost oamenii unor epoci de cultură. Influenţa Apusului este vădită în întreaga viaţă cul­turală, inclusiv în anturajul prestigios, aşa cum se obişnuia la marile curţi imperiale. Fastul aulic este împrumutat însă din Bizanţ. Prin aceasta Brâncoveanu demonstra un spirit selectiv şi acumulativ, de asimilare a tot ceea ce era frumos şi valoros.

De aceea, virtutea stilului brâncovenesc a strălucit în do­meniul atît de complex al artei. Fireşte, nu numai în domeniul arhitectonic. Ni se prezintă o varietate de genuri artistice, de comori autentice ale genului şi specific româneşti în toate cazurile, de atitudine faţă de frumos, de receptare a influen­ţelor şi de integrare originală a lor. Minunată apare arta au­rarilor şi argintarilor care îmbrăcau cărţile în coperți stră­lucitoare. Opera fusese începută de Şerban Cantacuzino. Brâncoveanu i-a dat maxima strălucire. La fel s-au petrecut lucrurile şi cu arta gravorilor care ilustrau magistral tipă­riturile brîncoveneşti.

Demnă de remarcat este preocuparea lui Brâncoveanu de a întreţine relaţii cu transilvănenii şi în domeniul artei, întrucît şi aici exista o tradiţie, ca meşterii argintari din ora­şele transilvănene şi în special braşovenii şi sibienii să vîndă în Ţara Românească minunatele lor argintării. Brâncoveanu a intensificat cumpărarea de podoabe de la transilvăneni, obiecte lucrate în argint, ca: talere, potire, pahare. Acestea erau împodobite în genul argintăriei europene a Renaşterii şi barocului, prezentînd motive florale şi vegetale, ori sce­nele obişnuite ale acestui stil – mitologice sau de vînătoare. În afară de acestea, anaforniţele, obiecte de cult, re­liefate în acelaşi stil al Renaşterii şi barocului, aparţinînd unor maeştri argintari ca Georg May II, J. Henning, Thomas Klosch s-au bucurat de o mare căutare în Ţara Româ­nească.

Broderia, alt gen de tradiţie românească, întîlnit ca ocu­paţie populară în întreg ev-mediul românesc, găseşte în epoca lui Brâncoveanu noi resurse de afirmare. Gustul po­porului însuşi a evoluat şi, altoindu-se la el motive din Re­naşterea europeană, îl conduc spre strălucirea artistică. Pic­tura apare strîns legată de arhitectură. Deşi în Renaşterea artistică una dintre trăsăturile esenţiale ale artelor plastice este detaşarea picturii şi sculpturii de arhitectură, acestea deve­nind genuri de sine stătătoare, în condiţiile stilului brâncovenesc în construcţii pictura trebuie privită în locul ei ar­hitectural. Brâncoveanu s-a înconjurat de maeştri de seamă pe care i-a stimulat în activitatea lor. Iată cîteva nume: Preda, Nicolae, Efrem, Constantin Zugravul, Lambru, Tudor, Radu. Cu deosebire a strălucit însă personalitatea artistică a lui Pîrvu Mutul, „zugravul zugravilor” epocii brâncoveneşti. Mîna lui a lucrat frescele multor ctitorii ale domnului mun­tean. El a creat şi şcoală de zugravi români. Cei crescuţi de el, mergînd pe drumul manierei sale de a lucra, în jurul anului 1700 vor reuşi să realizeze ansamblurile de la mănăs­tirea domnească din Hurez. Aici se pot observa tendinţele noi în pictură, care vor caracteriza tot veacul al XVIII-lea şi începutul celui următor.

Ajungem în sfîrşit la stilul brâncovenesc în construcţii. Ctitoriile lui Brâncoveanu se împart în două mari categorii: religioase şi civile. Dintre cele mai de seamă biserici şi mănăstiri cităm: biserica mănăstirii Hurez, biserica mănăstirii Rîmnicu-Sărat, biserica de la Doiceşti de lîngă Tîrgovişte, biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti (unde va fi înmor- mîntat). Construcţii laice: palatul de la Potlogi, cel de la Mogoşoaia, care – deşi asemănător celui de la Potlogi con­struit înainte – îl întrece pe acesta în frumuseţe, devenind podoaba clasică a stilului brâncovenesc, casele de la Doiceşti, palatul de la Obîleşti, refacerea caselor domneşti de la Curtea Veche, cumpărarea şi construirea de case în Transilvania, la Braşov şi Sîmbăta de Sus (unde a făcut şi o mănăstire).

Fireşte că „stilul brâncovenesc” în construcţii este un nou stil arhitectonic. El nu putea să apară însă dintr-odată în mediul românesc. A existat o tradiţie a construcţiilor. Rădă­cinile nu trebuie căutate la începuturile arhitecturii me­dievale româneşti din secolul al XIV-lea. Mai degrabă în epoca lui Neagoe Basarab şi continuînd cu cea din prima jumătate a secolului al XVlI-lea şi în special cea din timpul lui Matei Basarab, pe care creaţia brâncovenească o continua direct. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea „arhitectura Ţă­rii Româneşti evoluează, din punct de vedere constructiv, în continuarea fidelă a epocii anterioare, fără inovaţii”. Ce element intervine atunci, care să ne dea dreptul a afirma că s-a născut un nou stil? Se observă o schimbare de prin­cipii în decoraţia monumentelor; se generalizează mai întîi maniera de a tencui în întregime faţadele şi – ceea ce este mai important – ia fiinţă o nouă concepţie decorativă. „O bogată sculptură în piatră se iveşte în jurul ferestrelor, ornează brîul faţadelor şi se revarsă din belşug asupra pridvorului, împodobindu-i uşa de intrare în biserică, balustradele, ba­zele, capitelurile şi, uneori, şi fusele coloanelor elegante, care între timp înlocuiseră stîlpii groşi de zidărie”. Iar faţă de vechea sculptură geometrică de la Argeş „aceasta este o sculptură florală şi vegetală totodată, într-o tehnică mai adîncă, de puternic relief şi substanţial contaminată de arta Renaşterii şi a barocului, cu repertoriul lor de capiteluri corintice şi neocorintice, de frunze de acant şi ferigă, de motive antropomorfe şi zoomorfe”.

Brâncoveanu orientează, aşadar, creaţia artistică spre me­diul Renaşterii italiene. Întrucît la data aceea în apus Re­naşterea îşi consumase marile făclii şi dăduse naştere conti­nuatorului ei – barocul, stilul brâncovenesc va folosi o îmbinare a Renaşterii cu concepţia barocă. Brâncoveanu va cunoaşte însă şi lumea Orientului. Nici motivele orientale nu sînt neglijate, ci asimilate stilului brâncovenesc. Totuşi, stilul brâncovenesc nu este numai de influenţă. El demonstrează un gen de exprimare artistică original şi specific românesc.

Epoca de multilaterală activitate şi strălucire a lui Brân­coveanu a fost însă curmată de zguduitoarea tragedie din anul 1714. Ziua de 15 august 1714 este ziua „scurtării lui de via­ţă”. Invidiat de sultanul Ahmed pentru comorile sale, dus la Stanbul, chinuit în felurite chipuri, îndureratul tată vede cum cad pe rînd capetele celor patru coconi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Apoi capul îi cade şi lui, demn, ca şi al Viteazului de pe Cîmpia Turzii. O viaţă care rodise multi­lateral spre binele şi propăşirea Ţării Româneşti.

 

Petru Demetru Popescu

 

Crux de cruce

   

            Totul a pornit de la niște fotografii primite pe Internet. În ele figura statuia Mântuitorului de pe Corcovado (Rio de Janerio) care, în urma deteriorărilor timpului, era supusă unor reparații. Pe statuia Mântuitorului, la diferite nivele, apar siluetele minuscule ale unor alpiniști utilitari angajați în lucrare. Statuia are o înălțime de 30 metri, împreună cu soclul 38 de metri, iar lățimea la nivelul brațelor, este de 28 metri. Nimeni n-ar putea urca la asemenea înălțime  fără  corzi care, deși invizibile, îi ridică, le  asigură viața și le îngăduie lucrătorilor un asemenea  demers.

Alpinistul este creștinul al cărui scop e să ajungă la „Domnul Dumnezeul nostru, Care sălășluiește în Sion, în muntele cel sfânt al Lui” (Cf. Ioil 4, 17).

Îi vedem pe acești cățărători care, după ce au urcat muntele de 700 metri pe munte și ulterior treptele de la piciorul statuii, începând adevărata escaladă la poalele Mântuitorului, adică acolo unde scalaritatea încetează și călătoria e continuă cu ajutorul corzilor de asigurare.

Fiind vorba de statuia Mântuitorului care, nu întâmplător, e situată în vârful muntelui, ca și Crucea de pe Caraiman, putem compara ascensiunea lucrătorilor cu un itinerar spiritual într-un teritoriu subtil, duhovnicesc marcat de uriașa statuie a Mântuitorului.

Trecerea în alt registru schimbă semnificația corzilor în cea a credinței, nădejdii și dragostei care, asemenea unor „brațe ale duhului”, ancorate prin cuie în crucea-statuie, evocă pironirea pe Cruce a Mântuitorului. Prezența oamenilor la diversele nivele ale uriașei statui a lui Hristos, ne oferă  chipul ascensiunii duhovnicești pe calea desăvârșirii prin care noi, creștinii, sperăm că „vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea și statura bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efes. 4, 13).

Răstignirea ne arată două Cruci: Cea de lemn, a cărei formă rectangulară este paradigma Puterii Preasfintei Treimi și cea umană, a Omului răstignit ale Cărui brațe urcă spre brațele rectangulare ale Crucii propriu-zise. „Conform tradiției nefondate, dar larg răspândite, prin anul 1140, Sfântul Malachia ar fi profetizat succesiunea pontifilor romani potrivit căreia la nr. 101, apare motto-ul papei Pius al IX-lea (1846-1878) Crux de cruce. În timpul pontificatului liberalului Giovanni Maria Mastai Ferretti, Roma a devenit capitala Italiei. Cu această ocazie papa Pius al IX-lea a fost nevoit să suprapună crucea pontificală crucii sabaude (cea a casei de Savoia)” (Wikipedia). Dincolo de explicațiile oferite, evenimentul confirmă existența celor două cruci.

Revenind la statuia Mântuitorului – identificat, prin poziția rectangulară a brațelor, cu propria-I Cruce – corzile fixate în cuie ilustrează chipul în care credința, nădejdea și dragostea se inseră pe Crucea Puterii lui Dumnezeu prin răstignirea în Duh a duhului. Puterea lui Dumnezeu acoperă lipsa de putere a omului prin strângerea de mână jerfelnică între credința, speranța și dragostea omului și Puterea Dragostei, Credincioșiei și a Făgăduințelor Adevărului absolute, de care se inseră, prin răstignirea lor, cele trei virtuți teologice.  Crucea omului se unește cu Cealaltă Cruce divină, devenind consanguine, așa cum s-a văzut la Răstignire.

Mai trebuie menționată și  icoana așezată pe tetrapod în „Biserica Sfintei Treimi” (Delea Veche) din București de către Părintele Florin Boitan, de Ziua Sfintei Cruci (14 septembrie 2013) în care apar două cruci: În stânga, cum privim, e o cruce micuță, de înălțimea unui om susținută de Sfinții Împărați Constantin și Elena iar în mijloc o Cruce mare cât icoana, alături de Mitropolitul Macarie. Prima cruce, de înălțimea oamenilor este cea a Răstignitului-Om și a tuturor oamenilor, în timp ce Crucea uriașă din centrul icoanei, „Crucea înălțată” unește Cerul cu pământul, depășind întreaga Zidire, precum Slava Slavei. E Crucea Preasfintei Treimi, a Puterii lui Dumnezeu, după al Cărei Chip suntem făcuți (Fac. 1, 26). Crucea divină, necuprinsă și nevăzută, se micșorează pînă la statura omului , descoperindu-se în lemn. Icoana este și o ilustrare  a dinamicii duhovnicești prin care viața scurtă și trecătoare a omului tinde către Viața Veșnică, dinamică descoperită prin pogorârea Vieții Veșnice la crucea de lemn a vieții umane.

Confirmarea, în acest chip, a existenței celor două cruci vorbește despre angajarea lor în Unire  prin iconomia mântuirii.

Adrian Harghel

 

30 oct. 2014,

Ziua Sfinților Mucenici Zenovie și Zenovia, sora sa și a Sf. Ap. Cleopa

 

Stăpânul inelelor

 

Primul inel pus pe degetul inelar, care, potrivit rugăciunii isihaste, semnifică acțiunea (ultima parte a cuvântului) este coroana dăruită de Dumnezeu prin Taina Nunții, unirii trupești a două persoane, într-o singură ființă completă numită om. Este răsplătirea prin recunoașterea și validarea de către Sfântul Duh a ascultării Cuvântului.

„Așa Împăratul tuturor răsplătește biruințele. Așa mâna proniei cea nevăzută întărește neamul omenesc, îmbrățișând cu credință cele de dânsa dăruite spre mântuire” (Ac. Sf. Parascheva, condacul al 2-lea).

În 25 de ani de stabilitate, continuitate, consecvență și perseverență apar și fructele Pomului vieții conjugale – copiii, familia se mărește iar „când Împăratul cel ceresc va împrăștia pe regi în țara Sa, ei vor fi albi ca zăpada pe Selmon” (Ps. 67.15). Împăratul ceresc reîncoronează inelarul  pentru „biruința trudelor acestui trup de pământ asupra deznădăjduirii” (fragment din testamentul Starețului Gheorghe de la Cernica) cu coroana de Argint – al doilea inel, cel al Nunții de Argint „că ne-ai cercetat pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit pe noi, precum se lămurește argintul” (Ps. 65.9).

Al treilea inel, cel al Nunții de Aur, e răsplata Mântuitorului pentru 50 de ani de împreună lucrare și încoronare a secerișului. După Sf. Ioan Gură de Aur, aurul e simbolul Adevărului, dar și al Soarelui Dreptății, al Luminii cunoașterii și al Vieții veșnice, pentru care Adrian și Valeria îi mulțumesc lui Hristos-Stăpânul inelelor, căruia I se cuvine toată cinstea și închinăciunea împreună cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de Viață făcătorul Lui Duh, Amin!

Adrian Harghel

29 Oct. 2014,

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana, Sf. Cuv. Avramie

 

 

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com      

                                       Mihai FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com

                                      Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                     Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail: romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

[1] Text apărut și în „Caiete Silvane“ pe noiembrie 2014.

[2] Articol preluat cu acordul verbal al doamnei Aspazia Oțel Petrescu, obținut în cadrul convorbirii telefonice din 11 răpciune 2014, orele 16:30. Sursa: MĂRTURISITORII. Titlul articolului este Cuvânt de foc al doamnei Aspazia Oţel Petrescu la comemorarea anuală de la Mislea, iar fotografia e datorată Cristinei Nichituș Roncea.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: