Ecclesia euxina nr. 53 / 2014

O avampremieră

Preambul:

 

Vă invit la avanpremiera filmului documentar „PUTEREA VIZIUNII”, realizat de Marilena Rotaru, în care sunt prezentate lucrările mele, închinate Sfinților Martiri Brâncoveni.

Avanpremiera va avea loc joi 17 iulie 2014, orele 17, la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“, sala „Gheorghe Focșa“, în cadrul expoziției „MĂRGĂRITARE BRÂNCOVENEȘTI“.

Vă aștept cu bucurie,

Elena Murariu

 

***

Realizatoarea documentarului, Marilena Rotaru, și-a exprimat recunoștința față de Ion Cristodulo și Mariana Ioniță – colaboratorii săi – pentru profesionalismul dovedit la transpunerea pe peliculă a emoțiilor protagoniștilor, felicitînd-o pe artista Elena Murariu, creatoarea unei opere contribuind la consolidarea conștiinței românești, operă care – aprecia vorbitoarea – prin talent, har, credință și iubire face țăndări toată ticăloșia lumii care ne înconjoară și intră în patrimoniul nostru spiritual.

Entuziasmul unor asemenea intelectuali e, înainte de toate, stenic.

Există, desigur, și-o oarecare doză de risc în circumstanțe ca acestea, frizînd festivismul; dar, dincolo de inerența subiectivismului legitim vernisajelor, lansărilor de carte, avampremierelor ș.a., trebuie afirmat, din postura amatorului care a admirat atît expozițiile autoarei cît și albumul editat în bune condiții grafice de C.N.I. „Coresi“ S.A. în 2013, că icoanele, restul picturii și al desenelor destinate Brâncovenilor pînă în prezent de Elena Murariu reprezintă, cu certitudine, lucrarea minunată pe pămînt a Sfinților Martiri comemorați anul acesta! Cum altfel s-ar putea explica insistența tematică, amploarea uimitoare și coerența stilistică a plasticienei?… Dar ajutorul neprecupețit al familiei sale, în lipsa unor instituții românești (specifice doar statelor evoluate)?…

În film atelierul Elenei Murariu mi-a apărut surprinzător de ordonat. Multe dintre imagini sînt sugestive, învelite într-o lumină mierie, specifică lăcașurilor de cult. Spectatorului i se sugerează că munca migăloasă a artistei, acompaniată adeseori de lupă, se suprapune rugăciunii.

Spre deosebire de opinia Elenei Murariu, exprimată în finalul manifestării, că ar fi vorbit excesiv, stimulată măiestrit de realizatoarea peliculei, Marilena Rotaru, consider că niciun cuvînt al domniei sale n-a fost de prisos; frazele au curs firesc, îmbrăcînd imaginile, completîndu-le și justificîndu-le cumva. Căldura expunerii artistei, gestica ei reținută, privirile și chiar micile ezitări m-au impresionat mult mai mult decît – iertată-mi fie sinceritatea! – explicațiile criticilor de artă convocați și ei la minunatul festin cultural gîndit de Marilena Rotaru și de coechipierii ei. Din cuvîntul final rostit la invitația gazdei manifestării, Mariana Iuliana Grumăzescu, mi-am înțeles preferința: din ceața timpului răzbătea către spectator acea puritate a „Ilenei a lui Gheorghe“ din Zvoriștea natală, străină „VIP“-urilor media.

Din partea colaboratorilor realizatoarei, oameni avizați precum academicianul Răzvan Theodorescu – nicio exagerare, niciun cuvînt nepotrivit, niciun pleonasm, anacolut ori vreo altă eroare atît de frecvente, vai, în rostirea celor care umplu micile ecrane de dimineața pînă la miezul nopții. Profesionalism e vocabula potrivită pentru această producție și mai fac o mărturisire, spre finalul acestor modeste însemnări, transpuse sub impresia vie a evenimentului: vizionînd acest film, mi-am regretat zîmbetul de neîncredere apărut cînd Marilena Rotaru, în prezentarea sa inițială, a folosit referitor la sine adjectivul „perfecționistă“.

Nu pot încheia aceste rînduri prea sărace spre a reda bucuria imensă a revederii exponatelor Elenei Murariu fără a cita pe Ileana Toma – marea absentă, zic eu, a acestei manifestări din sala „Gheorghe Focșa“ a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti“, din seara de 17 cuptor 2014 – autoarea celui mai consistent și reușit demers artistic recuperator al personalității Brîncovenilor: romanul Ultimul Constantin. Scriitoarea pune în replica personajului central înțeleptele fraze: Una este ctitorirea de lăcașuri sfinte, dăruirea bisericilor și alta e jertfa de pocăință. Țapul Azazel era dus și lăsat să rătăcească în pustie, la fel și arginții lui Iuda s-au folosit pentru îngropăciunea străinilor și nu au fost puși la temelia templului (în cap. Adrianopol, 1703). Or, jertfa de acum trei sute de ani a Brâncovenilor actualizată magistral de Elena Murariu prin propriile renunțări, prin abnegație și har trebuie cinstită permanent. Nu sponsori, sau instituții protectoare trebuie căutați, ci popularizare, chiar și prin media sufocate de reclame, a acestei opere fără egal în plastica românească actuală.

18 cuptor 2014

Mihai FLOAREA

Conferința doamnei Ileana Toma[1]

Constantin Brâncoveanu în contextul european al vremii

Sub acest titlu, vă propun o altfel de poveste decît aceea din manualele de istorie despre Măria Sa Vodă Constantin Brâncoveanu. Se vorbește despre epoca Brâncoveanu, cuprinzînd douăzeci și șase de ani de domnie ce-au urmat aceleia a lui Șerban Vodă, o epocă frămîntată, în care, de pildă, nouă patriarhi ai Ierusalimului au fost schimbați, cu tot cu taxele de investitură necesare…

La sfîrșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea toată Europa trece, de fapt, printr-o perioadă de instabilitate. Deși, în Franța Ludovic al XIV-lea – „Regele Soare“ – domnește în jur de cincizeci de ani, iar țarul Petru cel Mare al Rusiei – cam tot pe-atît, totuși aceste lungi domnii nu reușesc să aducă echilibru în Europa. Se făcuseră progrese științifice foarte mari și atunci poate vă veți întreba care este cauza?

Sînt necesare cîteva precizări din perspectivă astronomic-climatologică. Pămîntul făcînd parte din sistemul solar, un factor cu efecte grave intră în joc timp de un secol, anume constanta solară (care, de fapt, e impropriu denumită astfel) a prezentat valori mai mici, iar clima a trecut printr-o stare de minim. Curentul Golfului și Curentul Labrador au creat un turbion rece care a măturat țărmurile Europei. Plantele iubitoare de soare precum măslinii, al căror ulei făcea obiectul unui comerț înfloritor, deoarece el era necesar nu numai în alimentație, ci și la iluminatul cu opaițe, au înghețat. Voltaire, în calitate de cronicar al regelui Franței scria: Iarna cumplită a anului 1709 a adus la disperare populația. Măslinii, marea bogăție a sudului Franței, au pierit. Aproape toți pomii fructiferi au degerat. Speranța într-o recoltă s-a spulberat… Chiar și la Versailles s-au hrănit cu pîine de ovăz… S-a considerat că foametea ce pustia satele justifică un război; cei cărora le lipsa pîinea au devenit soldați și multe ogoare au rămas nelucrate. Astfel, cu tot mai mulți țărani deveniți soldați, războaiele au fost „soluția“, căci în fiecare țară se ridicau conducători care propuneau cuceriri de noi teritorii cultivabile pe seama vecinilor spre a se pune capăt foametei. În acest context, marea cometă din 1682 a fost considerată un semn, știut fiind faptul că în epocă existau mulți astrologi. Și Țara Românească își avea astrologii săi, bunăoară Stolnicul Cantacuzino avea un observator pe moșia lui și era abonat la publicațiile astrologice italiene. Fiindcă în 1683 Viena fusese asediată de turci, iar asediatorii fuseseră respinși, trecerea cometei fusese interpretată benefic, anume că turcii aveau să intre în declin. Turcii însă nu dădeau în realitate semne de prăbușire. Grîul Egiptului stăpînit de turci dobîndise în acel context economic un preț foarte mare, iar moneda turcească devenise foarte stabilă, situație ce va dura aproximativ două sute de ani. În realitate, marile crize sînt prevestite nu de comete, ci de inflații.

Constantin Brâncoveanu este ales de Pronie să domnească tocmai în această epocă frămîntată. Avea la acea dată cele mai întinse moșii din Țara Românească și găsește o soluție deosebită pentru creșterea producției agricole și anume prin introducerea cultivării pe scară largă a porumbului, de curînd adus în țară. Cum grîul și porumbul au perioade anuale diferite de coacere, un singur țăran putea să le cultive pe ogoare diferite și, folosind mai mult porumbul pentru nevoile familiei sale, să dispună de posibilitatea de a vinde mai mult grîu. Domnitorul vindea grîul fără a lăsa din preț, ceea ce atrăgea supărarea Franței, după cum arată insistențele regelui francez, prin ambasadorul ei la Istanbul, Ferriol. Un motiv în plus de indignare era pentru francezi faptul că domnitorul valah vindea grîu Austriei nestingherit de turci. Or, cu Austria Franța era în război. Franța nu beneficia, am spune astăzi, de clauza națiunii celei mai favorizate în comerțul cu Țara Românească; de aici presiunile diplomatice pentru schimbarea din domnie a lui Brâncoveanu. Răspunsul Porții otomane la aceste insistențe era că domnitorul avea permisiunea de a cîștiga bani pentru a-și susține țara. Desigur, este subînțeles că turcii își luau partea leului din acești bani. Se pune întrebarea de ce tratatele ori manualele de istorie tac în privința acestor realități economice și diplomatice? Similar, de ce nu spun nimic despre umilința regelui Franței de a-și fi vîndut vesela de argint pe 400 000 de galbeni pentru a-și salva curtea în acea vreme de foamete? Răspunsul e simplu: istoricii noștri au fost formați în Franța și perspectiva căpătată era mai mult decît îngăduitoare cu istoria acestei mari puteri…

Austria avea probleme economice la fel de mari ca și rivala ei, Franța. Pentru a-și acoperi nevoile de hrană ale armatei, Austria încercase să ocupe Muntenia jefuind-o, dar înfrîngerea de la Zărnești a armatei imperiale de către tătari, turci și munteni îndepărtase pericolul. Împreună cu aga Constantin Bălăceanu, aflat acum în fruntea oștilor imperiale, Constantin Brâncoveanu devenit domn în 1688 nutrise idealuri de eliberare a ortodoxiei de sub otomani, dar de această dată era nevoit să conceapă o politică a realității. De aceea se aliase cu tătarii și cu turcii, eliberînd Muntenia de jaful austriecilor. Își baza această politică întărind gospodăria țărănească spre a putea susține comerțul cu grîu și a putea plăti tributul turcilor. În mintea unor oameni se fac legături formale, fără căutarea unor explicații. Se pot emite astfel afirmații privind alierea lui Brâncoveanu, la două sute cincizeci de ani de la Căderea Constantinopolului, cu turcii și tătarii împotriva austriecilor creștini… Dar realismul politicii sale se vădește prin bunăstarea adusă oamenilor, feriți de invazii distrugătoare – e drept, prin cumpărarea păcii de la turci cu sume imense. Strategia de menținere a unui echilibru cu puterile europene aduce siguranța timp de douăzeci și șase de ani în Țara Românească, în timp ce în Moldova turcii schimbă în această vreme opt domnitori perindați la tron în paisprezece domnii. Astfel, Constantin Brâncoveanu apare ca om al realităților imediate, nu al convingerilor teoretice și al ambițiilor de mărire. A dobîndit grație politicii sale economice o avere mare, invidiată de contemporani, dar ce a făcut cu această avuție? Și-a asumat rolul de a ajuta religios poporul său și chiar pe creștinii ortodocși din lumea subjugată de otomani, a tipărit cărți de cult, a sprijinit chiar cultura laică, impunînd stilul brâncovenesc. Istoricul A. D. Xenopol, care l-a iubit pe domnitor, scria: Totdeauna a fost ca un soldat cu arma în mînă, pus de strajă în fața dușmanului și această neobosită activitate, această pîndire necontenită a tuturor intrigilor spre a le putea sfărîma în fașă, explică cum a fost în stare să mențină pacea timp atît de îndelungat.

Întorcîndu-ne la contextul european al domniei lui Constantin Brâncoveanu, în timp ce Franța și Austria își măcinau forțele iluzionîndu-se că Imperiul Otoman e în declin, așa cum, la cererea și după voia Academiei din Berlin scrisese și marele erudit Dimitrie Cantemir, Rusia era în plină expansiune. Învinsese Suedia și drumul către Imperiul Otoman, trecînd prin Țările Române, i se deschidea ademenitor; mai ales că Dimitrie Cantemir, contemporanul lui Constantin Brâncoveanu pe care-l ura inexplicabil, domnind opt luni în Moldova, încheiase cu Petru I un tratat înrobitor, așa numit de „alianță“[2]. Întorși învingători de la Poltava, rușii ocupă Iașiul cu trupele (potrivit unei enciclopedii apărute în Occident care chiar așa scrie „Petru I a ocupat Iașiul“) și sărbătoresc cu vin de Cotnari. Urmează lupta de la Stănilești, unde rușii lui Petru I uniți cu moldovenii lui Dimitrie Cantemir aveau de înfruntat o oaste de patru ori mai numeroasă. Bătălia din 1711 de pe Prut a fost un dezastru. În 5 iulie era o căldură mare, iar rușii, neaprovizionați și neantrenați ca oștenii sultanului să lupte pe orice vreme, sînt înfrînți. Încercuit, Petru I primește un mesager de la Constantin Brâncoveanu, care rămăsese în espectativă la Albești: „dă cît îți cere vizirul și scapă din încercuire!“ Cantemir a fost salvat ascuns în poalele rochiei țarinei… Marele spătar Toma Cantacuzino, văr primar cu Brâncoveanu, plecase cu patru sute de călăreți și cucerise Brăila fără știrea domnului. Fapta îi va fi reproșată de turci mai tîrziu lui Constantin Brâncoveanu.

Încă înainte de 1703 cei doi sfătuitori ai săi, Toma Cantacuzino, ministrul armatei, și stolnicul Cantacuzino, amăgiți de ideea decăderii Imperiului Otoman, duceau o politică duplicitară, alături de Alexandru Mavrocordat și Petru I. David Corbea, socotit geniu al diplomației rusești, preconiza atacarea otomanilor de către puterile creștine europene urmată de victoria acestora din urmă. În 1703, chemat la Adrianopol, Constantin Brâncoveanu știa că unchii săi îl trădaseră. Nu putea să-i condamne. Crescuse în familia Cantacuzinilor. Să urmărim puțin „dosarul“ lui. Rămas la nici un an împlinit fără tatăl răpus într-o răscoală a seimenilor în 1655, copilul e dus la Brâncoveni, la bunicul său, vornicul Preda Brâncoveanu. Cînd vin la putere Bălenii, în 1658, bunicul moare. Mama lui, Stanca, îl ia și-l duce tatălui ei, adică bunicului copilului, postelnicul Constantin Cantacuzino, care este strangulat de Băleni și moare în 1663. Pînă la urmă, vrînd să-i dea o creștere aleasă, mama sa îl încredințează unchiului, învățatul stolnic Constantin Cantacuzino. Între timp, fratele său cel mare, Barbu, este omorît la Constantinopol… Cum se putea dezvolta în mijlocul atîtor morți premature și violente decît prudent copilul și apoi tînărul Constantin? E de mirare, oare, că, așa cum se menționează în tratatele istoricilor, Constantin Brâncoveanu a dus o politică ambiguă și prudentă? În jurul lui, toți îi erau dușmani! Cantacuzinii s-au plîns că-i marginalizase, justificîndu-și trădarea! Dar era oare marginalizat Toma Cantacuzino, care-l înlocuise pe unchiul său, devenind mare spătar, deci ministru al armatei, iar în ceea ce-l privește pe Constantin Stolnicul, acesta fusese înlocuit de fiul său, Ștefan Cantacuzino, ca mare logofăt, ceea ce ar însemna astăzi prim ministru! E limpede că plîngerile erau nedrepte!

Personalitatea lui Vodă Brâncoveanu își atinge abia astăzi adevărata recunoaștere, ca Sfînt al Ortodoxiei. Dar zeci de ani, începînd din secolul al XIX-lea manualele de istorie nu   l-au scos în evidență. Pe vremea cînd eu învățam după manualul făcut după tratatul lui Roller, o pagină îi consemna împreună pe Dimitrie Cantemir și pe Constantin Brâncoveanu. Dar în timp ce eruditul ce a scris ceea ce a vrut Academia din Berlin a domnit nouă luni în Moldova, a fost pus de turci să-l vîndă pe Brâncoveanu și a jurat credință țarului Petru I, Constantin Brâncoveanu a ținut Țara Românească în echilibru mai bine de un sfert de veac și a fost martirizat! În manualele de astăzi domnitorul muntean lipsește. E de cercetat dacă această trecere sub tăcere este o emanație a unor fixații ideologice, pe care am putea să le considerăm prejudecăți[3]. Aleg un singur exemplu: Sorin Alexandrescu în cartea Paradoxul român:

Stilul brâncovenesc, da, este un stil care ne-a adus multe dezastre. Brâncoveanu a avut multe oferte, și de la austrieci, și de la turci, cum puțini români au avut. Să i se recunoască domnia ereditară și să fie Muntenia lăsată neatinsă. I-a refuzat pe austrieci ca să nu se supere turcii și i-a refuzat pe turci ca să nu se supere austriecii. Dacă primea oferta austriacă, România ar fi avut altă istorie. Nu știu dacă era mai bună, dar ar fi putut s-o primească. Asta numesc eu stilul brâncovenesc. Nu este stilul pe care l-aș iubi cel mai mult.

Amatorism bazat pe necunoașterea faptelor sau regretul că Țările Române nu au intrat în zona catolică? Cînd a luat domnia Brâncoveanu, trupele austriece intraseră în Oltenia și au plecat numai după ce domnitorul i-a plătit cu banii lui. Un tratat din 1689 cu Habsburgii nu   s-a concretizat, iar în 1690 austriecii au intrat în Transilvania cu gîndul să ocupe Muntenia, dar au pierdut bătălia de la Zărnești, fiind învinși de turci și de tătari. Dar în 1695 Constantin Brâncoveanu este confirmat prinț al Sfîntului Imperiu Romano-German. În 1697, la Zenta, turcii suferă o grea înfrîngere, iar în 1699 lui Brâncoveanu i se asigură domnia pe viață din partea Porții Otomane. În 1703, ca urmare a intrigilor cantacuzine, domnitorul este chemat la Adrianopol pentru a fi înlocuit la tron, dar cu peșcheșuri reușește să scape. În acest hățiș de evenimente, este greu să dăm astăzi sfaturi și să ne substituim domnitorului prin acel simplist „ce-ar fi fost dacă…“ Puterile se luptau pentru hegemonia lor și Brâncoveanu știa care putere tăiase capul lui Mihai Viteazul. Iar istoricii noștri mai știu cum a fost împărțită Polonia de diverse puteri cu o sută de ani după Brâncoveanu.

Dar istoria se poate povesti și după ureche. La trei ani după martiriul familiei Brâncoveanu, un francez, La Mottraye, scrie în cartea lui Voyage en Europe et Asie (1717, II, p. 212) că Brîncoveanu a fost ucis împreună cu doi fii. Mai mult, în secolul al XX-lea, un autor american, Robert Massie, care a luat și premiul Pulitzer pentru biografia lui Petru I (Peter the Great, New York, 1980), scrie în cartea lui că țarul a pierdut bătălia de la Stănilești de pe Prut în 1711 din cauza „trădării“ domnitorului valah iar nu pentru că turcii erau de patru ori mai numeroși decît rușii și Petru a condus prost operațiile militare. Acest autor, care a scris cartea pe baza surselor rusești, nu se jenează să afirme că domnitorul „și-a meritat pedeapsa și a fost decapitat împreună cu cei doi fii ai săi…“ Iată fragmentul care m-a făcut să ripostez printr-un roman întreg, Ultimul Constantin – romanul Brâncovenilor:

Soarta lui Brancovo, domnitorul Valahiei, care întîi l-a trădat pe sultan și apoi pe țar, a avut un deznodămînt pe măsură: turcii nu s-au mai încrezut în el. Deși a fost avertizat că la Constantinopol domnește un curent în contra persoanei lui și deși începuse să trimită sume mari de bani în Europa apuseană pentru a-și pregăti un exil confortabil, Brancovo și-a amînat plecarea. În primăvara lui 1714, a fost arestat și dus la Constantinopol. Acolo, în ziua aniversării vîstei de șaizeci de ani, împreună cu cei doi fii ai lui, a fost decapitat. (Op. cit., p. 583).

Intersecții

Pornind de la ciudata definiție a punctului ca intersecție, suntem nevoiți a recunoaște că toată viața ne-o petrecem într-o succesiune interminabilă de intersecții. Nici în deplasările gândului nu scăpăm de ele hotărând încotro mergem sau ce avem de făcut. Suntem captivii unei rețele de care ne detașăm doar aparent în timpul acțiunilor. În intersecțiile neconștientizate ale duhului, tendințele noastre se transformă în decizii, timpul este intersectat de veșnicie, spațiul de nemărginire, omul interior de Cuvântul divin, toate acestea ilustrând misterioasa complementaritate transcendent/imanent.

Schimbările produse la nivelul intersecțiilor, îngăduie observația potrivit căreia punctele rezultate sunt active – actanți punctiformi care demonstrează că la temelia oricărei  acțiuni e  o intersecție.

Liniile ei constituive sunt vectorii necurmatelor mișcări din ale căror ciocniri energia se preface în materie, solidificându-se în sechelele subtilelor joncțiuni energetice. Apariția unei intersecții este semnul desfășurării unei acțiuni. Rezultatele confruntărilor energetice aflate la temelia  acțiunii, prin  apariția unor  calități inferioare actanților, sunt dezamăgitoare.

Aceste căderi ale rezultatului unei acțiuni în raport cu natura  agenților implicați, sunt o dovadă a regresului, iar concluzia poate genera semne de întrebare în legătură cu necesitatea actului.

Acțiunea își face apariția ca sancțiune divină, după izgonirea din Rai: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta…” (Facere 3,19), ceea ce pune asupra actului pecetea unui imperativ divin ontologic-compensator. În pofida acestei finalități, cicatricile actelor unei lumi prăbușite în păcat generalizează scleroza ei și instalează un nou haos, de această dată solidificat.

Definiția punctului este următoarea: „Figura geometrică plană, fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc” (DEX, pag. 761).  Fără dimensiuni, nu poate aparține materiei deși, în chip paradoxal, e o figură geometrică esențială. Își datorează existența intersectării unor forțe subtile, materiale sau mixte. Și percepția Adevărului e rezultatul  intersectării în conștiință a celor patru Evanghelii.

Intersectându-se cu Adevărul întrupat, la nivel simțual, și chiar rațional, cu totul în afara conștiinței, Pilat întreabă: „Ce este Adevărul?” Mântuitorul nu răspunde acestei întrebări absurde, dar traiectoria ei străbate veacurile devenind paradigma neînțelegerii în formă continuată. Ce nu a funcționat atunci, ce nu funcționează, din păcate, nici azi?

La întâlnirea cu Adevărul întrupat, procuratorul nu e în casa sufletului său, ci prin întortocheatele intersecții politico-militare iscate de agitația cărturarilor și fariseilor. Vederea ochiului înțelegător al conștiinței sale este blocată de frica provocată de contextul politico-militar. De aceea el nu recunoaște nici Adevărul din fața sa, nu aude nici glasul lui Dumnezeu din inimă.

Orice decizie trebuie să fie o lucrare a conștiinței în care răsună acest glas. Conștientizată la nivelul minții, decizia este transmisă organelor acțiunii. Conștiința procuratorului rămâne neintersectată de „sfatul cel negrăit”, zidurile inimii sale rămîn nestrăpunse de Voia Tatălui și, orb în intersecțiile concretului, el nu se detașează de propriile-i deprinderi. Reacția sa este strict psihologică, adecvată regulamentelor militar-administrative. Atitudinea lui este „corectă politic”. Prin eludarea conștinței nu discerne ce înseamnă a da Cezarului ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Cf. Mat., 22, 21). Se subliniază rolul crucial al conștiinței în abordarea lor, pentru că indiferent de importanța mai mică sau mai mare care li se atribuie, textura intersecțiilor poartă răspunderea  propriei existențe. 

Locul geometric al întâlnirii materiei cu transcendentul în unitatea realității este intersecția a cărei stranietate e sporită și de chipul în care punctul sesizează prin imanența sa, transcendența. Din această perspectivă, materia nu e suportul ci, scriitura sacrului, cuvântul acestuia. Citind în Crucea de lemn a Calvarului cutremurătorul Ei mesaj, abordăm înțelegerea dincolo de înțelegere: dacă moartea Cuvântului i-a lăsat și continuă să-i lase pe unii indiferenți, aceasta e cauzată și de neînțelegerea adevărului potrivit căruia moartea Lui e moartea noastră, a cuvintelor întrupate după chipul și asemănarea Lui  spre învierea noului lor sens dătător de viață veșnică.

Lepădarea de El e moartea sufletului pentru care nu există înviere. Stropit cu sânge divino-uman, lemnul Crucii arată că sacrificiul Mântuitorului e singura cale de eliberare a omului din robia stricăciunii și a morții.

Mântuitorul împlinește toate condițiile sacrificiului. Din marea Sa iubire de oameni, ni le reduce la „jertfa laudei”. Or, lemnul Crucii poartă aceste semnificații ca scriptură scrisă cu sângele Sacrificiului Suprem.

Crucea e singura intersecție prin care omul poate ieși din labirintul intersecțiilor profane în care omul își irosește viața exercitându-și libertatea și impunându-și voința.  Întreaga experiență umană (cenoscopia) privită de Seboek drept o rețea semiotică necesară menținerii în viață, e comparată de semantician cu o pânză de păianjen care în cele din urmă se dovedește a fi fatală, păianjenul ajungând să moară prins în propria sa plasă. (John Deley, Bazele semioticii, Ed. All, 1997, pag. 2,13).

Evadarea din textura intersecțiilor profane nu poate avea loc decât prin desprinderea de un plan și accesarea unor planuri superioare, oferită de Calea verticală a Crucii.

„Dați-mi  un punct de sprijin și voi urni pământul din loc” spunea Arhimede. Vor trece trei secole până când „punctul de sprijin” va fi revelat de intersectarea celor două brațe ale Crucii.

Depășind cea mai speculativă gândire, revelația supranaturală îl identifică cu o Persoană divină Care Își dezvăluie Numele.

Logosul e „punctul de sprijin” al lui „a fi”, Centrul Ființei, Supraintersecția Preasfintei Treimi și revelația Perihorezei, pentru că Dumnezeu este singurul iubitor de oameni („Că milostiv și iubitor de oameni, Dumnezeu ești și Ție mărire Îți înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”), El coboară la înțelegerea noastră, punându-ne înainte Taina cea din veac ascunsă – Chipul Puterii Sale dar și al asemănării. Lemnul Crucii poartă semnificațiile Intersecției perihoretice, ale intersectării Iubirii de Dumnezeu cu cea de aproapele, precum și pe cele ale asemănării chipului cu Chipul.

Pentru că Dumnezeu este Iubire” (Ioan 4,16), El ridică pe umerii Săi orizontala iubirii dintre noi așezând-o în inima Sa, așa cum arată poziția mai apropiată de polul superior a orizontalei pe verticala Crucii de lemn.

Înțelegerea teleologică a Iubirii în ființare îngăduie a identifica Ființa cu Iubirea. Dumnezeu este Iubire care, mai înainte de toți vecii, e Ființa unică a Preasfintei Treimi. În chip asemănător, viața omului este iubire. Orice îndoială pleacă de la  necunoașterea iubirii de Dumnezeu și netrăirea iubirii aproapelui.

„Îndoindu-se Petru se afunda” fiind  pe cale să-și piardă viața (Cf. Mat. 25-33). Același efect îl are îndoiala în plin act. În artele marțiale, luptătorii respectă cu strictețe  principiul nonintervenției în timpul aplicării unui procedeu de către adversar. Ce deducem de aici? Că neîncrederea, răzgândirea și cu atât mai mult reacția în timpul acțiunii sunt periculoase și deci contraindicate. E ca și cum un șofer s-ar opri sau s-ar răzgândi într-o intersecție.

Intersecția e locul și clipa întâlnirii forțelor în plină desfșurare ale acțiunii. Ea nu poate fi totodată nici locul, nici timpul suprapunerii unei alte acțiuni, decât în scop distructiv, deconstructiv. Ce-ar fi însemnat ca Mântuitorul, cedând sugestiilor unora, să coboare de pe Cruce?

Intersecția care poartă Revelația  Creatorului, a Împărăției Cerurilor și a Creației, nu în chipul unui simbol, ci al Adevărului absolut este suprasimbolică, pentru că este  supranaturală, divină, identică  Persoanei.

Suprafuncțional, supratemporal, având și neavând dimensiuni, sau nici având, nici neavându-le, origine a totului, Cauză a cauzelor și susținător al întregii creații, „punctul metafizic” revelat simțurilor, minții și mai ales duhului nostru este intersecție viePersoană, Fiul lui Dumnezeu.

În căutarea unei definiții a intersectării timpului cu Veșnicia, Petre Țuțea afirmă: „Iisus Hristos este eternitatea care punctează istoria”.

Sfinții „cu smerenie dobândind dreapta cea preaînaltă la scaunul măririi” urmează calea împărătească a Crucii, nelăsându-se înșelați de „spânul” din basmele românilor care, profitând de nepăsarea cu care sunt abordate intersecțiile e mereu prezent la răscruce. Ne rugăm Maicii Domnului să „nu înceteze să se roage pentru noi, nevrednicii Ei robi, ca să ne mântuim de tot sfatul celui înșelător și de toată primejdia și fără de vătămare  să fim păziți de toată lovirea cea înveninată a diavolului” (Paraclisul Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Rugăciunea de sfârșit, pag. 31, ASA București), neabandonând în același timp rugăciunea neîncetată. Dacă e chemată, Maica Domnului ne întâmpină pretutindeni (cf. idem, Cântarea a 4-a și a 5-a, pag. 14), îndrumându-ne pe căile pocăinței.

Intersecția Dumnezeu-om ne-a fost dăruită la Cincizecime în Chipul Bisericii luptătoare. Este și „locul de întâlnire dintre memorie și actualizare, dintre trecut și prezent în perspectiva viitorului” (Pr. prof. dr. Mihai Valica, Biserica, națiunea și politica, în „Atitudini”, 1, din 9 ian. 2010, pag. 31), care, confirmând rolul divino-uman al acestei Intersecții, vine în completarea descrierii binecunoscutelor lucrări ale Crucii locuite. Este singura ieșire din praful intersecțiilor profane de care, nedetașându-se, oamenii riscă să rămână cicatricile unei existențe irosite.

Louis de Broglie emite ideea dualităţii de comportare a microparticulelor. În mişcarea sa o microparticulă (electronul), se comportă atât ca particulă cât şi ca undă.

Fiecărei particule i se asociază o undă cu λ invers proporţională cu masa (m) şi viteza particulei (v).

λ= h/mv  în care h- constanta lui Plank

Principiul de incertitudine al lui Heisenberg elimină noţiunea de traiectorie a unei microparticule arătând că este imposibil să se cunoască simultan atât poziţia cât şi viteza de deplasare a unei particule.

Schrödinger, având în vedere natura ondulatorie a microparticulelor, tratează atomul ca pe un sistem de unde staţionare elaborând, pentru unda tridimensională asociată electronului, ecuaţia de undă a lui Schrödinger – ecuaţie fundamentală a mecanicii cuantice ce corelează caracteristicile de corpuscul ale electronului (E, m, v) cu cele ondulatorii (amplitudinea vibraţiei într-un punct caracterizat de coordonatele x, y, z).

Rezumând, în mecanica cuantică noţiunea de traiectorie a electronului este înlocuită cu noţiunea de probabilitate de existenţă a electronului.

Electronul este imaginat ca o particulă care se mişcă cu viteză foarte mare în spaţiul din jurul nucleului. Atomul este imaginat ca fiind format dintr-un nucleu înconjurat de un nor electronic (orbital) care nu are graniţe precise. (Marian Naiman, „Teoria mecanic-cuantică a suprastructurii atomuluihttp://astroclubul.ro/wp-content/uploads/2014/01/Prezentare-generala-spectroscopie-Jan-2014…)

Teoria Microparticulelor reflectă principiul filosofic al dualității, întâlnit la toate  nivelele  intersecțiilor, incertituinile și probabilitatea care domină lumea materială.

Din Raiul Unu-lui omul cade în lumea stricăciunii și a morții în care trebuie să facă față dezlănțuirii energiilor de rang inferior, fragmentării și atomizării materiei, și labirintului de intersecții-capcană aflate în stăpânirea duhurilor văzduhului. Sunt intersecțiile porivnicului, crucile pervertite ale Satanei, ale marelui imitator, folosite de sataniști. Crucile din filmele horror poartă sensul pervertirii, prin plasarea lor în cadrul unor contexte manipulatorii, menite să inspire groază și confuzie.

Același efect profanator îl are folosirea crucii în scopuri meschine: divinatorii, magice, financiare sau criminale. În ce-i privește pe bieții oameni (printre care chiar cunoscuți folcloriști) care, deși botezați, din ignoranță, văd în cruce un simbol al morții, nici ei nu sunt departe de categoriile amintite.

La polul opus  se situează acele bătrâne care sărută pereții Sfintei Biserici cum sărută Sf. Cruce din mâinile Preotului, iar dacă gestul lor e calificat ca pietism, el este preferabil  atitudinilor profanatoare, pentru că știind sau nu, ele sărută Crucea locuită.

Se pune întrebarea: există totuși ieșire din ubicuitatea intersecțiilor?

Din fericire  există dar „(…) îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei, 7,14). Mulți o evită, preferând deliciile turismului prin intersecțiile fără Dumnezeu, asemenea lui Prometeu rău înlănțuit  a lui A. Gide sau „domnului K” personaj principal al romanelor lui Kafka. Alții se prăbușesc de pe treptele scării „pe înălțime rezemată” (Ac. Sf. Cruci, icos 2), recăzând în plasa intersecțiilor profanului.

Încheiem rugându-ne: „Bucură-te prin care toată lumea s-a mântuit, Bucură-te cinstită Cruce păzitoare a creștinilor!”

29 mai 2014, Înălțarea Domnului

Adrian Harghel

Cotul Donului 1942 – o carte cît un tratat de istorie!

 

Volumul reeditat la Chișinău de „Balacron“ SRL în 2013 îi are ca autori pe Vasile Șoimaru, Iosif Niculescu, Gheorghe Pârlea și Roxana Iorgulescu-Bandrabur însă adună și texte semnate de Mircea Vulcănescu, Nichita Stănescu, Radu Gyr, Ion Iachim, Vasile S. Popa, Iancu A. Constantin, Gheorghe Nicolescu, Andrei Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Viorel Cojocaru. Prefațată de Vlad Pohilă, cartea are cincisprezece capitole, ultimul înfățișînd cititorului nouăzeci și șase de imagini, spre a demonstra, încă o dată – dacă mai era nevoie! – că ne aflăm sub dominația vizualului. Într-adevăr, măcar prin fotografia reluată și pe coperta întîi

(pe care mi-am permis a o reproduce și în cuprinsul recenziei de față), multe dintre aceste instantanee, destule vădind harul artistic al neobositului Vasile Șoimaru, coordonatorul curajosului proiect pe care l-aș numi reîntregirea spirituală a neamului românesc, rămîn îndelung pe retină, lucrînd obsesiv în subconștientul cititorului patriot. Din această obsesie și totodată ca un fel de ispășire au fost generate paginile mele – mărturie întîrziată, căci prea puțină mi-a fost rugăciunea pentru drama fraților basarabeni și bucovineni pînă a-l fi auzit pe dîrzul român originar din Cornova[4] vorbind la clubul Muzeului Țăranului Român în seara de vineri 13 cireșar 2014, la o dublă lansare: a noii ediții a cărții Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare și a albumului-monografie Românii din jurul României în imagini.

Vasile Șoimaru

Așa cum ne lămurea Roxana Iorgulescu-Bandrabur pe cei care auzeam pentru întîia oară despre Vasile Șoimaru, d-sa a dovedit o rară abnegație prin călătoriile sale în jurul României spre identificarea enclavelor românismului; această strădanie constituie și o căutare a sinelui. Or, adaug, dobîndirea conștiinței sinelui lărgit pînă la identificarea lui cu acela al neamului, implicit demersurile inițiatic-recuperatoare ca ale acestui cornovean tenace mi-au fost înstrăinate pînă în prezent de idiosincraziile stîrnite mie, apoliticului, de inși care au încercat, încă din 1990, monopolizarea în beneficiu politic propriu a complexei problematici a reîntregirii Patriei. Exemplar, Vasile Șoimaru și-a sacrificat cariera universitară și politică, a renunțat la viața tihnită de pensionar dedicat cultivării relațiilor prietenești și de familie, pornind într-o aventură spirituală admirabilă. Convingerea mea este însă că – parafrazîndu-l pe monahul-scriitor Nicolae (Steinhardt) de la Rohia – cel ce e însuflețit de asemenea intenții generînd la fapte înalt-semnificative pentru semeni dăruind va dobîndi. Dar mai bine să-i dau cuvîntul autorului: În ultimii cinci ani (textul Trei pelerinaje la Cotul Donului e datat semnificativ 1 Decembrie 2013 – cf. op. cit., pp. 15-28 – nota mea, M. F.) am întreprins trei drumuri, trei expediții dificile, la Cotul Donului, minunate pelerinaje, pline de descoperiri neașteptate și de dezvăluiri ale unor adevăruri durute.

O cale de restituire, similară aceleia pe care eu însumi o întreprind (este vorba despre un dublu demers deopotrivă pedagogic – predînd „literatura arestată“ elevilor de liceu –, și teoretic – specific istoriei literaturii contemporane), de această dată istoric-religioasă, se relevă cititorului ca un emoționant „drum al crucii“ – sintagma îi aparține lui Aurel State, un alt mărturisitor-

E de reținut că pe aceleași coordonate spirituale s-a înscris și răscolitorul DVD de 53 de minute Eroism și jertfă pe Frontul de Est, realizat și lansat de Fundația Creștină Părintele Arsenie Boca în 2010, cu concursul medicului nonagenar și veteran de război Iosif Niculescu[6]. Am luat parte, ca membru al acestei fundații, la vremea cuvenită, la memorabilul eveniment organizat la sediul din strada B. Șt. Delavrancea, nr. 2, în prezența intervievatului. Prin vrerea Proniei Cerești, Vasile Șoimaru a ajuns în 2012 în posesia acestui DVD care i-a schimbat percepția asupra evenimentelor, cum ține să precizeze: (…) în primăvara (lui 2012) a ajuns în arhiva mea un film, a cărui vizionare mi-a schimbat radical viziunea și sentimentele (…)

Lecția de viață primită cu acel prilej avea să-i fie neobositului peregrin decisivă. Constată, ajuns la Cotul Donului în anul comemorării a 70 de ani de la dezastrul din noiembrie 1942, cînd 150 000 de români au pierit, că străbătuse pînă acolo, conform kilometrajului de la bordul automobilului său, exact 1942 kilometri de la Chișinău, via Poltava și Harcov! În mod simbolic, după încetarea unei ploi torențiale de trei sferturi de oră (nu plouase întreaga vară în zonă!), ca-ntr-un ritual, urcă pe cel mai înalt deal al localității Kletskaia și se lasă purtat de inspirația divină. Iată ce mărturisește: (…) am făcut cu cuțitul o cruce dintr-un copăcel uscat, legînd-o cu scotch, am rupt ultima pagină din albumul meu Poeme în imagini, care reprezintă fotografia Tricolorului Independeței (cu semnăturile deputaților din Primul Parlament al R. Moldova, [din care a făcut parte însuși Vasile Șoimaru – nota mea, M. F.], care au votat pe 27 august 1991 Declarația de Independență față de Rusia). Am prins poza tot cu scotch, de cruce, pe care am înfipt-o cît mai adînc posibil în pămîntul alb ca varul răzmuiat de ploaie și am fotografiat-o, am destupat o sticluță-suvenir de coniac „Ștefan Vodă“ (Călărași), am turnat în dopul sticluței cîteva picături de coniac și le-am sorbit de sufletul și în memoria celor 150 de mii de români care zac, acolo, în creta de la Cotul Donului, în Stepa Calmucă și la Stalingrad, am pornit muzica din automobil cu excelenta trupă K 1 Band și superbul său șlagăr „Toți ca unul orice ar fi, pentru România, pentru România!“, precum și excelentul cor al elevilor de la Liceul „Prometeu“ din Chișinău, cu emoționantul lor „Îndemn la Unire“ [dirijează Veaceslav Adam; cîntecul l-am auzit prima oară în cadrul pomenitei  lansări memorabile din 13 iunie 2014. Aflu că se poate asculta la https://www.youtube.com/watch?v=2LTeE7alo5o – nota mea, M. F.] și am început să strig ca un apucat de bucurie că am ajuns și am făcut lucrul acesta, că, în sfîrșit, a apărut o cruce cu un tricolor românesc la Cotul Donului… (Cf. p. 34). Cît m-ar bucura să-i urmeze exemplul măcar unul dintre politicienii dîmbovițeni care-și atribuie, mai ales în campanii, vajnice sentimente patriotice!…

În interviul consemnat la 27 septembrie 2012 de Roxana Iorgulescu-Bandrabur și de Vasile Șoimaru medicul veteran Iosif Niculescu își exprima tulburător opinia: Eu cred, domnule Șiomaru, că această rîvnă a Dvs., încununată de succes, și posibilitatea care mi-a fost mie oferită, să fac acest film, că nu mie mi-a trecut prin minte, se datorează unui semn ceresc… Unul, măcar, dintre cei morți acolo, la Cotul Donului, își are moaștele de sfînt în acel pămînt și Acela lucrează din Cer: m-a luminat pe mine să fac filmul și pe Șoimaru l-a trimis la Cotul Donului în acest an al tristei aniversări… De aceea trebuie de găsit locul printre mormintele comune, de găsit moaștele acelui martir, acelui sfînt român, care zace în Stepa Donului… Îmi pare rău că eu sînt deja nonagenar, mai aproape de centenar, că m-aș mai porni o dată pe jos la Cotul Donului, că mai țin minte potecile spre mormintele comune ale ostașilor români… (Cf. op. cit., pp. 57-58).

Ignorată ori denigrată de istoria oficială a regimului comunist, campania românească din 1941-1942 mi se relevă foarte clar prin cartea lui Vasile Șoimaru nu doar ca firesc- reîntregitoare a teritoriului patriei, ci și ca o veritabilă cruciadă modernă. Mărturiile preoților militari sînt întru totul edificatoare. Astfel, protopopul corpului 3 armată, maiorul Gh. Ureche, folosește în darea sa de seamă acoperind perioada 1 octombrie – 1 noiembrie 1942 sintagma războiul cruciadei (v. p. 95), iar preotul căpitan S. Coman, pentru august 1942 – luptele date pentru Cruce și Neam ori misiunea noastră de luptători ai Crucii. Cel din urmă menționează chiar că Mi-au adus și acolo (la slujba oficiată într-o localitate la sud de Rostov – nota mea, M. F.) douăzeci de copii pentru botezat și că la Anapscaia, lîngă Anapa, am botezat petruzeci și unu de copii și am făcut trei înmormîntări dintre (sic) localnici, iar după o slujbă precizează cum a venit la el un bătrîn care a sărutat Crucea și a izbucnit în hohote de plîns zicînd: „De douăzeci de ani n-am auzit o Sfîntă Slujbă“ (cf. pp. 96-97). Pe unde au trecut, ostașii români, sfătuiți de preoții militari, au ridicat ba cîte o cruce – precum aceea înălțată, simbolic, pe soclul de pe care fusese dărîmată statuia din beton a lui Lenin, în parcul unui fost cinematograf, pe lemnul ei încrustîndu-se inscripția „Recunoștință eroilor români căzuți pentru neam și pentru cruce. Ambulanța 46 Cavalerie“ –, ba cîte o capelă, ba cîte o troiță… Porniți către Răsărit cu preoții în frunte sub ocrotirea icoanei Sfîntului Ioan Botezătorul[7] încredințată personal de generalul Ion Antonescu, militarii erau conștienți de misiunea lor creștină. Altfel nu poate fi explicat entuziasmul cu care, între două bătălii, renunțînd la odihnă, au reparat unele lăcașuri de cult ori cimitire lăsate de regimul ateu în paragină. Localnicii din Anapscaia, Anapa, Valea Sucho, Insula Utrich, Vasiliewka, Varvarowka, Rujewscaia, Gromky, Verhni-Salamanowsky ș.a. au păstrat, desigur, cîtă vreme au trăit, recunoștință acelora care, aducîndu-le Evanghelia, precum odinioară apostolii, le-au botezat copiii, le-au reamintit frumusețea slujbelor ortodoxe, le-au reorientat inimile și mințile către cer…

(Aici formatul scris al revistei conține icoana Sfîntului Ioan Botezătorul cu care a plecat la luptă Armata Română pentru eliberarea Basarabiei, la 22 iunie 1941).

„Să ne toarcem din credinţa în Dumnezeu şi Justiţie

drumul viitorului” (Ion Antonescu, 10 mai 1941).

În fiecare duminică și sărbătoare facem rugăciuni și sfeștanii pentru ostași – mai notează preotul S. Coman în adresa trimisă Inspectoratului Clerului Militar – Alba-Iulia. Vin la aceste rugăciuni și foarte mulți localnici. În fiecare zi, apoi, sîntem solicitați de către localnici să le facem diferite servicii religioase: botezuri, parastasuri, înmormîntări, împărtășiri etc. (Cf. op. cit., p. 97). Așadar, pe lîngă eforturile fizice presărate în calea lor ca dovezi ale dragostei de Hristos și de semeni, preoții militari români au desfășurat o neîntreruptă activitate pastorală și misionară. Să mai reținem dintr-o dare de seamă semnată de șeful de Stat Major colonel A. Runceanu: S-a oficiat în fiecare duminică serviciul religios prin diferitele comune prin care au trecut sau se găsesc în prezent cantonate unitățile. S-au botezat de către preotul Spitalului de Campanie Nr. 2, în decurs de 2 luni, în regiunea Timoschevkaja, circa 500 copii, iar de către preoții Diviziei a 11-a, circa 90 copii. S-au oficiat parastase pentru morții locuitorilor din diferite comune prin care au trecut. La sfîrșitul fiecărei slijbe religioase, preoții țin populației civile predici de educație creștinească, arătîndu-le rolul bisericii și al credinței în viața unui popor. (Cf. op. cit., pp. 92-93).

Revin la neuitatul, înțeleptul Iosif Niculescu, erou și mărturisitor despre această campanie: Armata Română a fost pe Frontul de Est ca să dezrobească teritoriile românești, Basarabia și Bucovina, și să-L ducă înapoi pe Iisus Hristos. Preoții noștri din armată nu reușeau [să prididească – nota mea, M. F.] cu botezul, cu rugăciunile, cu împărtășania populației slave care de douăzeci și ceva de ani nu mai auzise de Dumnezeu și de preoți, aceștia fiind împușcați de bolșevici. Noi ne-am dus să restabilim creștinismul în Rusia bolșevizată. Asta a fost. (Cf. op. cit., p. 69. Sublinierea îmi aparține).

Episodul relatat de Iosif Niculescu – rememorat și de Ion Coja la evenimentul bucureștean din 13 iunie 2014, postat pe blogul personal și publicat în cartea de care mă ocup aici, anume  în capitolul VI – ilustrează statura uriașă a unor români formați la sînul Bisericii, realitate ținînd de miracol, care le-a dat și continuă să le dea fiori ateilor&sataniștilor aflați la cîrma destinelor omenirii: [la Gromki], unde era biserica, în dreapta, erau mormintele ostașilor noștri. Și era un mormînt mai mare decît blocul ăsta, în care locuiesc, un mormînt de 30 de metri lungime și 20 metri în lățime. Acolo au fost îngropați morții de la Divizia 11, 13 și 14. Și preotul Popescu, era din Ștefănești, Argeș, stătea la marginea gropii uriașe și citea rugăciunile. Și i-am spus: „Hai, părinte, că se văd rușii!“ Și el zice: „Domnule doctor, n-am terminat rugăciunile“. Era un om conștiincios și l-au luat rușii prizonier. A murit acum doi-trei ani. (Cf. op. cit., p. 54).

Pregătind acest material spre publicare, am găsit undeva un îndemn al acestui om ce era mic de statură, dar măreț în fapte, îndemn pe care-l consider un crez de viață nimerit a fi notat nu numai de semenii aflați în situațiile-limită pe care Dumnezeu i le-a pus dinainte medicului Iosif Niculescu, ci și de oricare ființă inteligentă de pe pămînt. Contaminat de spiritul eclectic al cărții pe care o recenzez, îl includ aici: Am fost întotdeauna în prima linie, pe front, și la spital unde era primejdia mai mare. M-am închinat mereu, chiar de zece mii de ori pe zi, nu m-au atins nici gloanțele și nici cele mai mișelnice nelegiuiri. // De aceea vă spun: închinați-vă neîncetat și Sfînta Cruce o să vă salveze. Pe ea este lumina cea Sfîntă – cine o poate birui? În numele Tatălui și al Fiului și al Sfîntului Duh. Amin. (26.09.2012).[8]

Transformat în reporter la rugămintea lui Vasile Șoimaru, Gheorghe Pârlea consemnează (în cap. V. Ei au supraviețuit măcelului de la Cotul Donului) convorbirile cu alți veterani: Ion (Nică) Paiu, de 92 de ani și Mihai Dascălu, de 91 de ani (din satul Soci, comuna Miroslăvești, județul Iași) și cu verii Eugen și Vasile Isachi, de 91 și 92 de ani (din satul Mitești). Sentimentele copleșitoare încercate în urma acestei experiențe de viață prilejuite de către Vasile Șoimaru care i-a descoperit pe cei patru „bătrîni matusalemici“ sînt punctate autoironic: Și moș Ion Paiu, firav cît un pai dar cu sufletul semeț ca o stîncă, iradia de bucuria vieții. Întîlnirea cu el ne-a făcut să ne rușinăm că noi, generațiile de după război, scutiți de obolul nostru jertfelnic adus Patriei, trăim pe seama demnității celor din stirpea sa. Căci ei purceseră în 1941 să reîntregească Țara, în speranța aducerii înapoi a Basarabiei și Bucovinei de Nord. Visul lor nu s-a împlinit, dar asta nu le scade meritele. În război, eroi sînt și de partea învingătorilor, și de partea învinșilor. Iar noi, urmașii lor, avem datoria sacră să nu le uităm faptele, să respectăm demnitatea generației lui Ion Paiu din Soci, adăugată Istoriei Neamului Românesc. (Cf. op. cit., pp. 77-78).

O dimensiune specială a cărții-evocare a faptelor de arme eroice românești din al doilea război mondial, înadins ignorate și cu grijă evitate în mediul școlar și chiar universitar din rațiunile „corect politice“ ale experților de ieri și de astăzi în oportune temenele politice, este republicarea unor texte mai puțin cunoscute. Am citat deja din capitolul VI. Preoți ai Armatei Române în tranșeele de la Cotul Donului și Stepa Calmucă, incluzînd extrase edificatoare din cartea scoasă de Fundația general Ștefan Gusă în 1998, intitulată Preoți în tanșee. 1941-1944 și avîndu-i ca autori pe Gheorghe Nicolescu, Gheorghe Dobrescu și Andrei Nicolescu. Mai notez cîteva tituri de capitole: VII. „…Pînă se termina această operațiune, înghețam și degeram…“, datorat lui Iancu A. Constantin, autorul unor Amintiri din lagărul sovietic (cf. revista „Cugetul“, nr. 2, 2006); VIII. „Tancurile… Au luat-o de-a lungul șanțurilor strivindu-i pe ostașii români“, fragment dintr-un viitor roman al lui Ion Iachim; IX. „O țară fără statui și fără eroi nu are viitor!“, cu fragmente din romanul lui Vasile S. Popa, Ultima noapte la Tanais; X. Al treilea drum cotit la Cotul Donului, reproducînd un fragment din articolul Un pelerinaj cu sacrificii al preotului Viorel Cojocaru, publicat în revista „Literatura și arta“ din 21 noiembrie 2013…

Întrerup enumerarea spre a cita din ultimele două capitole două pasaje ce mi se par foarte importante. Iată mai întîi decupate cîteva fraze dintr-o scrisoare de răspuns a mareșalului Ion Antonescu, datată 29 octombrie 1942, trimisă lui I. C. Brătianu: (…) A mă fi oprit la Nistru și a „retrage azi forțele din Rusia“ înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, toate sacrificiile făcute la trecerea Prutului, acțiune în contra căreia nu v-ați pronunțat public, însemnează a ne dezonora pe vecie ca popor; însemnează a crea țării, în cazul victoriei germane, condiții dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici granițele care vor voi să ni le mai lase rușii, nici libertățile noastre și nici măcar viața familiilor și copiilor noștri; în sfîrșit, însemnează, din cauza nestabilității și feloniei pe care mă sfătuiți să o practic – și aceasta este cea mai mare crimă – a asigura țării în viitoarea comunitate europeană o poziție morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale și ar putea să-i fie chiar fatală (…) (Cf. op. cit., p. 130). Este un limbaj al onoarei, al deontologiei militare străin, desigur, politicienilor de joasă condiție și mai ales bolșevicilor dimpreună cu uneltele lor dinăuntru, trădătoare ale interesului național. În logica vicioasă a acestora, eroismul luptătorilor români, jertfa lor pentru reîntregire teritorială constituiau „acțiuni dușmănoase îndreptate împotriva marii țări prietene dela Răsărit“! Atrag atenția și asupra articolului complementar fragmentului de scrisoare a mareșalului Ion Antonescu, articol datorat părintelui Viorel Cojocaru, din care frazele următoare sînt memorabile și ar trebui să facă degrabă înconjurul României spre a-i trezi din adormire nu numai pe istorici și pe intelectuali, în genere, ci și pe deținătorii vremelnici ai puterii actuale: Frontul de la Cotul Donului a fost rupt din trădare și din neglijență. Unii generali s-au făcut a uita atunci (în primul rînd cei din armata germană) că în Rusia iarna[9] vine mai repede, este geroasă și nemiloasă. Așa că iarna a prins Armatele a III-a și a IV-a române total neechipate. Sînt sigur că mulți dintre ostașii de pe front au murit de foame și de ger, aceasta o povestesc și veteranii care au scăpat cu viață din acel măcel. Trădarea[10] nu se oprește aici. Ce am făcut noi pînă acum pentru sufletele și osemintele ostașilor români căzuți în cîmp străin? Nicio Cruce, niciun monument, niciun cimitir de onoare la Gromki. Cu ce apă ne vom spăla obrazul în fața acestor eroi? Ei nu au mers din ambiție personală pe cîmp de luptă, au onorat Statul Român. Trebuie să ne trezim, indiferent că am pierdut sau am cîștigat bătălia, avem ostași căzuți la datorie. De acum înainte ar fi bine ca în fiecare biserică ortodoxă românească din întreaga lume pe data de 19 noiembrie să fie trase clopotele, să trezească în inima românului dragostea de Neam și de Țară. În frumoasele noastre catedrale să se facă parastase de pomenire a acestor eroi. În școli să se vorbească în acea zi despre aceste fapte de vitejie. E păcat să-i dăm uitării, așa ne despărțim de trecut și ne pierdem identitatea. Să ne adunăm forțele, să trezim conducătorii statului să meargă acolo să inaugureze un mare cimitir de onoare, așa cum au făcut-o Germania, Italia, Ungaria, care au luptat cot la cot cu România (…) (Cf. op. cit., pp. 138-139. Sublinierile îmi aparțin).

O surpriză emoționantă pentru mine, vechi membru al Cenaclului euxin[11], frecventat, între alte personalități, și de către Măriuca Vulcănescu, fiica marelui filosof și om de cultură, decedat la Aiud, Mircea Vulcănescu, l-a constituit capitolul XI. Scrisoarea lui Ștefan Vodă, reprodus din vol. Litanii pentru trei stări. Poezii, teatru, traduceri, adaptări, Chișinău, Editura Prometeu, 2004. Versurile în stil popular datorate lui Mircea Vulcănescu răsună eminescian, în prelungirea Doinei: Sufletul rău m-a durut / Pe păgîn să-l văd la Prut, / Gonind fără omenie / Moldovenii în robie; / Să simt mirosul de leș / Pînă-n scaunul de Ieși; / Să văd cum ți se sfîșie / Trupul falnic, Românie; / Ori s-aud de la Orhei / Blestem jalnic de femei, / Acoperind ropotele, / Și să n-aud clopotele… (Cf. op. cit., p 140).

Autorii volumului dedicat însîngeratului Cot al Donului încheie seria textelor cu trei poezii mai puțin cunoscute: Nu-l uitați, de Nichita Stănescu, Crucea din stepă, de Radu Gyr și  Nu plînge, Maică Românie, versuri găsite în ranița unui soldat mort în 1918, pe muntele Sorica, din Carpați.

Se cuvin citate măcar cîteva strofe din aceste creații inspirate:

Nu-l uitați pe cel căzut în război,

strigați-l din cînd în cînd pe nume,

ca și cum ar fi viu printre noi

… și atunci el va surîde în lume.

                       (Nichita Stănescu, Nu-l uitați, cf. op. cit., p. 156);

***

Spune șoapte moi ca o mătase

pentru camaradul din țărînă.

Mîngîie cu grele mîini sfioase,

scîndura beteagă într-o rînă,

 

lung, sărută casca de pe cruce,

se ridică, șterge-o lacrimă din geană,

și, cu liniște de sfînt și de icoană,

către zări care ucid se duce…

(Radu Gyr, Crucea din stepă, cf. op. cit., p. 158);

***

Nu plînge, Maică Românie!

Pentru dreptate noi pierim;

Copiii noștri, peste veacuri,

Onoare ne vor da, o știm!

 

Nu plînge, Maică Românie!

Adună tot ce-i bun sub soare;

Ne cheamă și pe noi la praznic,

Cînd România va fi Mare!

                                    (Soldatul anonim, cf. op. cit., p. 159).

Ca profesor de literatură și limbă românească, înlăcrimat le aduc mulțumiri lui Vasile Șoimaru și colegilor săi pentru aceste versuri, îndrăznind, foarte întîrziat, să mă rog de iertare îngenunchind dinaintea acestor Poeți. Le sugerez colegilor mei, autori de auxiliare didactice și manuale, care au uitat să le propună pînă acum spre studiu elevilor extraordinare strofe precum cele reproduse în cartea Cotul Donului 1942 să se grăbească măcar multiplicîndu-le, analizîndu-le și comentîndu-le, ca noul an școlar ce va să înceapă să nu-i mai afle nepregătiți! Eroii noștri de la Cotul Donului și din Stepa Calmucă așteaptă de prea mult timp; cît n-am cunoscut aceste adevăruri sfîșietoare, am fi putut invoca scuza stupidă a ignoranților; dar de-acum înainte, cunoscîndu-ne păcatul, să ne spovedim și să trecem deîndată să-i pomenim deopotrivă în Biserici și în Școli.

București, 28 iunie 2014

Mihai FLOAREA

Apusul de soare brâncovenesc – Răsăritul continuu al Creștinătății

               

Apusul de soare se însoțește cu melancolia prohodului cosmic în timpul căruia clopotele Vecerniei bat în ritmul stins al înserării. Și totuși, în adâncul sufletului pâlpâie o inexplicabilă bucurie. Soarele se împământează, lumina se întrupează în țarina alcătuirii noastre. Apusul e Răsărit și început așa cum, în chip minunat, aflăm la Facere: „Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi” (Facere 1,5).

Veșnica Pomenire a apușilor noștri: părinți, strămoși și frați întru Hristos poartă veșmântul însângerat Apusului de Soare însângerat al Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu cu cei patru fii ai săi, Sfinţii Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, precum și al Sfântului Ianache sfetnicul.

Apusul lor mucenicesc este modelul creștin care, acum trei secole, a însămânțat Pământul cu un necurmat Răsărit, pentru că „unul este semănătorul și altul secerătorul” (Ioan 4,37), de trei sute de ani  ne bucurăm de „holde… albe pentru  seceriș” (Ioan 4,35) adunând „roade spre viața veșnică” (Ioan 4,36). Secerăm mai cu seamă în 2014 – Anul comemorării Sfinților Martiri Brâncoveni, recolta  „albită” de Soarele Dreptății care este Hristos.

4 iunie2014. Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip.

Dr. Adrian Harghel

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

                                       Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                      Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

[1]Suita de manifestări a fost mai amplă, întinsă pe trei zile, în cadrul tricentenarului martiriului Sfînților Brâncoveni, Centrul Cultural Palatele Brâncovenești. Organizatorii au propus celor interesați un program exclusivist, acoperind, adică, o arie geografică specifică zilelor noastre ce ignoră pe cei care nu posedă automobilie. Pendulînd între Muzeul Județean de Științe ale Naturii Prahova (expoziția Miniaturi de arhitectură brâncovenească propusă pentru vineri, 15 august), Palatul Domnesc de la Mogoșoaia (Galeria Cuhnia, conferința Icoana martirilor Brâncoveni semnată Sorin Dumitrescu, prezentată de autor, sîmbătă, 16 august, ora 13; Sala Scoarțelor, din Palatul Brâncoveanu, conferința Constantin Brâncoveanu în contextul european al vremii, susținută de scriitoarea Ileana Toma, ora 16; Galeria Parter, Puterea viziunii – expoziție de icoane închinate Sfinților Martiri Brâncoveni de pictorița Elena Murariu, prezentată de Răzvan Theodorescu, ora 17; intermezzo: Ion Crețeanu, rapsod din Oltenia, Balada lui Constantin Brâncoveanu, ora 17,30; Sala Scoarțelor, recital de pian susținut de Cristian Mihai Dirnea, ora 18,30), Biserica Sfîntul Gheorghe Nou, București (duminică, 17 august, Sfînta Liturghie oficiată de Patriarhul Daniel și resfințirea în urma lucrărilor de restaurare, orele 8,30 – 13) și din nou Palatul Domnesc de la Mogoșoaia (micro-expoziția Stair away semnată de Jungwoon Kim, prezentată de criticul de artă Erwin Kessler, ora 17; Galeria Cuhbia, lansarea „Ghidului Palatului Mogoșoaia“ pentru copii, ora 17,30; Galeria Cuhnia, piesa de teatru Plecare fără întoarcere, dramatizare a romanului Ultimul Constantin, de Ileana Toma interpretată de compania de teatru Civic Art). Dintre acestea, grație ofertei familiei Eugen și Ileana Toma  de a ne transporta din capitală în Mogoșoaia sîmbătă, 16 august, am putut revedea expoziția Elenei Murariu și am audiat conferința Constantin Brâncoveanu în contextul european al vremii. Am reprodus aici notițele mele comparîndu-le cu textul pus la dispoziție de familia Toma, căreia îi adresăm mulțumirile noastre și pe această cale! (Mihai FLOAREA).

[2] Într-o anexă la textul orientativ al conferinței, se citează din „Magazin istoric“ nr. 10, octombrie 1973, p. 15: Art. 17. Această diplomă și articolele vor avea urmare și putere atunci cînd, după ce vor fi înfățișate prea strălucitului Domn D. Cantemir, ne va depune jurămînt de credință în fața Preasfintei Treimi că se va supune întotdeauna poruncilor noastre și ne va sluji cu slujbă credincioasă și cinstită…, iar după intrarea oștirilor noastre va aduce pe toți boierii mari și mici, oștirea și tot poporul moldovean ca să ne jure credință și se va uni cu oștile noastre. Luțc, aprilie 13, 1711, PETRU, Contele Golovkin.

[3] Următoarele două paragrafe fac parte dintr-o altă anexă, intitulată Gîndirea istoricilor cu prejudecăți. Aleg un singur exemplu

[4] Am folosit cîteva date biobibliografice ce mi s-au părut necesare acestui text cercetînd http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/dr-vasile-soimaru/:

Economist, conferențiar universitar, publicist, maestru fotograf, născut la 30 aprilie 1949, în comuna Cornova, fostul ținut al Orheiului (azi, raionul Ungheni), în familia de gospodari Șoimaru Alexei și Nina (născută Roșca), Vasile Șoimaru este licențiat al Facultății de Economie a Institutului Politehnic (ulterior – Universitatea Tehnică) din Chișinău (1971). Are studii de doctorat (1973-1977) la Institutul de Finanțe și Economie din Leningrad (Sankt Petersburg), și a susținut, în 1978, teza de doctorat în economie Prognozarea productivității muncii în industria RSSM. (…) În 2004 editează albumul Poeme în imagini, iar în 2008 – albumul-monografie Românii din jurul României în imagini, cu un studiu introductiv și circa 850 de imagini, selectate din mii de lucrări efectuate, timp de cinci ani, în zece țări, pe trasee ce însumează peste 100.000 km. Este o carte pentru veșnicie, pentru că niciodată nu vor mai putea fi surprinse mărturiile așa cum V. Șoimaru  le-a înregistrat și pe care le lasă tuturor românilor. Unicitatea acestei lucrări este o realitate științifică (prof. univ. dr. Zamfira Mihail).

[5] Cf. vol. Drumul crucii. Amintiri de pe front și din Gulaguri, București-Pitești, Editura Rost și Fundația Sfinții Închisorilor, 2013.

[6] Iosif Niculescu (Dumitrescu i-a fost numele inițial) s-a născut la 27 septembrie 1914 și a decedat în 2 ianuarie 2013. Clasele primare le-a făcut la Şcoala „Dora D’Istria” (Şcoala Silvestru), între 1921-1924, prima şcoală primară înfiinţată în Bucureşti, în 1860, de către prinţesa Elena Ghica (cu pseudonimul literar Dora D’Istria). La aceeaşi şcoală au învăţat tatăl şi bunicul său. Între 1925 şi 1932 a urmat cursurile Liceului „Cantemir Vodă“, avîndu-l ca director pe Vasile Şuteu, profesor de limba germană şi latină. Între anii 1932-1938 este student la Facultatea de Medicină din Bucureşti. În paralel, începînd cu anul III, a fost extern şi intern la mai multe spitale din Bucureşti. Este mobilizat în 1941 şi trimis pe front, iniţial în Basarabia, apoi mutat la spitalul 4 de campanie din Odessa şi ulterior trimis la Regimentul 22 de Infanterie din Târgovişte ca medic de batalion. Alături de acest regiment parcurge pe jos drumul de la Tighina până la Cotul Donului între lunile mai şi septembrie 1942. Participă la toate luptele duse de Armata Română pe Frontul de Est, până la ruperea frontului din 19 noiembrie 1942, după care se întoarce în ţară. Dă concurs de secundariat în Bucureşti şi lucrează la Spitalul Brâncovenesc până în iulie 1943. (Biografie completă la http://foaienationala.ro/biografii-dr-iosif-niculescu-supravietuitor-din-lupta-de-la-cotul-donului.html ).

[7] La întrebarea legitimă de ce a fost ales tocmai Înainte mergătorul Domnului nostru Iisus Hristos ca ocrotitor al armatei române, răspunsul nu mai poate fi astăzi ocolit. Reproduc în acest sens următorul document istoric:

Într-o condică, cu cîteva minute înainte, scrisesem următorul ordin de zi, numerotat cu nr. 1:

„Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ion Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează: LEGIUNEA ARHANGHELUL MIHAIL, sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli.

Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici“.

Corneliu Z. Codreanu

(Din luptele tineretului român, 1919–1939. Culegere de texte, Bucureşti, Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993)

[8] Cf. http://poruncaiubirii.agaton.ro/articol/262/cultul-sfintei-cruci-mărturii

[9] În acest sens, e cunoscută și vehiculată sintagma „generalul iarnă“.

[10] În filmul din 2010 al cărui protagonist este Iosif Niculescu este vorba și despre alte trădări. Cartea prezentată în rîndurile de față, pe care o recomandăm călduros tuturor iubitorilor de adevăr, cuprinde extrase din textul DVD-ului în cauză (v. pp. 40-48).

[11] Înființat inițial la Schitul Darvari, după 1990 și continuat sub conducerea părintelui prof. dr. Adrian Niculcea la Biserica Pogorîrea Sfîntului Duh-Titan, București. Expresia scrisă a acestei inițiative culturale o constituie periodicul „Ecclesia euxina“, inițial denumit „Euxin“ (v. http://www.euxin.wordpress.com ori euxin.wordpress.com/2008/07/20/ecclesia-euxina-25/ ; https://euxin.wordpress.com/2013/07/12/ecclesia-euxina-nr-45-2012/ etc.).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: