Ecclesia euxina nr. 52 / 2014

Dr. Ștefania Dinu Popa: o inițiativă creștinească

Pomelnic cu morți nepomeniți de nimeni, neînmormîntați

Doctorița Ștefana Dinu Popa a întocmit un pomelnic cu morții proveniți din accidente și alte morți năpraznice (de exemplu călcați de tren etc.), care nu au fost ceruți de familiile lor și au ajuns cadavre pentru disecții la Facultatea de Medicină și probabil nu au mai fost pomeniți de nimeni. Lista cuprinde șaptesprezece pagini format A4.

Dr. Ștefana Dinu Popa

(19 decembrie 1928 –

1 octombrie 2009). Fotografia poartă înscrisul

„Amintire din anul V, 1953-1954, București, 27 septembrie. Scumpilor mei părinți“.

Lista cuprinde șaptesprezece pagini A4 avînd șase coloane fiecare și a fost citită de părintele Benedict Ghiuș în noaptea de Înviere.

Numele celor decedați au fost extrase din registrele existente la Facultatea de Medicină din București.

Doctorița Ștefana Dinu Popa a trecut la Domnul, fiind îngrijită de măicuțe la clinica  d-lui dr. Pavel Chirilă, unde i s-au citit rugăciuni.

În articolul Amintiri din casa harului (casa părintelui Dumitru Stăniloae), apărut în ziarul „Lumina“ din 6 octombrie 2013, se menționează următoarele:

Doctorița Ștefana ne-a sugerat o faptă creștinească minunată pe care a și pus-o în aplicare. Simțea datoria de a face ceva pentru sufletele celor care, părăsiți în spitale, neîngropați creștinește, au servit studenților ca subiecte pentru studiu. Ea a făcut zeci, poate sute de pomelnice pe care, însoțindu-le cu o sumă modestă, le trimitea la mînăstiri. Sensibilizați și impresionați, călugării le cereau apoi în ocntinuare, fără nicio recompensă. O faptă mult lăudată și încurajată de părintele [Dumitru Stăniloae].

Inserăm și cîteva rînduri scrise de dl dr. Pavel Chirilă în ziua de 11 februarie 2014:

Am lucrat 10 ani cu Ștefana[1] Popa, la Spitalul de Urgențe.

Prima amintire legată de marea ei credință o am din acele vremuri  cînd m-a rugat să duc (discret, că așa erau vremurile) cu mașina mea la azil o musulmană care a primit botezul creștin.

Înainte de a trece la cele veșnice, m-a sunat o prietenă de-a Ștefanei și m-a anunțat că zace singură în casă. Am adus-o la Spitalul Sfînta Irina, unde a mai trăit o noapte, timp în care o maică a citit la patul ei rugăciuni de ușurare a suferinței.

Mi-a transmis și mie lista cu morții de la Facltatea de Medicină să-i pomenim. E un gest unic, profund creștinesc, pe care nu l-a făcut nimeni în cei 150 de ani de la deschiderea facultății.

Foto 3: Pagina olografă înmînată autorului articolului de dr. Pavel Chirilă

pentru articolul de față (n.r.)

Ion Mitru         

 

Anca Manolache – un portret de teolog preocupat de angelologie

 

Fiică a generalului Constantin Manolache, romancier cunoscut în perioada interbelică şi participant la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, Anca Manolache s-a născut la Iaşi, în 26 ianuarie 1923. S-a orientat spre studiile Facultăţii de Medicină umană, dar datorită unor operaţii suferite, părinţii au sfătuit-o să mai aştepte un an. Aşa că a intrat la Facultatea de Filologie, urmând în paralel şi Facultatea de Drept.

Devine licenţiată în Filologie în 1944, în Drept în 1945, dar consideră că nu este suficient pentru ceea ce dorea să cunoască şi se înscrie în octombrie 1946 la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti.  În interviul dat Nicoletei Pălimaru mărturisea: „Cele două domenii în care studiasem până atunci, îmi deschiseseră orizonturi largi de gândire, din care două direcţii mă atrăgeau cu putere; căutarea dreptăţii, cu înfăptuirea ei, precum şi omul în sine, cu toată profunzimea lui” (p. 9).

Un moment important care i-a orientat paşii spre teologie a fost întâlnirea cu Mănăstirea Antim şi Părintele Sofian Boghiu, Părintele Felix Dubneac, Părintele Gherasim Cristea şi mai ales Părintele Benedict Ghiuş, care i-a fost şi duhovnic. Întrebându-l pe Părintele Benedict cum pot fi cunoscute mai în amănunt problemele: omul, dreptatea şi adevărul, acesta a îndemnat-o să meargă la cursurile Părintelui Dumitru Stăniloae.

Anca Manolache a audiat cursurile Părintelui Stăniloae, care „preda atunci la Catedra de Ascetică şi Mistică. La această Catedră era asistent Părintele Ghiuş, care conducea seminariile acestui domeniu. Erau ore de înaltă pregătire sufletească – după cum mărturiseşte Anca Manolache în interviul dat –, dar şi intelectuală, la care adeseori veneau să asiste şi persoane din afara facultăţii, cum eram eu însămi” (p.12). În această perioadă Anca Manolache se înscrisese la Baroul Bucureşti, ca avocat începător, dar cariera sa avocăţească  s-a întrerupt brusc fiindcă, după venirea comuniştilor la putere, atât ea, cât şi tatăl, fratele ei şi unchiul au fost radiaţi din Barou şi au rămas fără slujbă. În sărăcie, a fost nevoită să-şi câştige existenţa ca dactilografă, la o cooperativă.

Îşi dă seama că, pentru a afla răspunsuri la întrebările fundamentale, trebuie să studieze sistematic, nu doar să audieze cursuri şi se înscrie în octombrie 1946 la Facultatea de Teologie, care funcţiona în clădirea Universităţii. I-a avut ca profesori pe Tudor Popescu, Părintele Stăniloae, preot profesor  Părintele Rezuş şi Emilian Vasilescu, Părintele Balca. La seminarii, Părintele Benedict Ghiuş le vorbea studenţilor despre Sfântul Maxim Mărturisitorul. Într-o zi, din sală s-a auzit un fel de chiţăit, iar Părintele a spus: „Ştiţi, ceea ce rostim aici nu a fost rostit de către Sfântul Maxim, căci i se tăiase limba, ca să nu mai predice. Dar nu ştiu nici dacă mai apucase să scrie acestea, căci i se tăiase şi mâna dreaptă. Poate vreun ucenic de-al lui s-a învrednicit să pună în scris gândirea sfântului”(p.16).

Se întreceau care să dactilografieze traducerea „Filocaliei” fiindcă scrisul Părintelui Stăniloae se înţelegea mai greu. Din grupul tinerelor studente de la teologie o parte au intrat în monahism: maica Mihaela (poeta Zorica Laţcu), maica Heruvima, maica Timoteia, maica Apolinaria. În timpul studenţiei Anca Manolache a participat la slujbele religioase şi la conferinţele care se ţineau la Mănăstirea Antim: „Era acolo, fără vreo vădită intenţie, un focar de cultivare religioasă, prin prezenţa unor monahi cu adâncă trăire creştină, dar şi (probabil tocmai din această cauză) prin frecventarea acestei mănăstiri de către personalităţi destul de interesante ale societăţii (…). Se mai petrecea şi citirea, în biserica Antim, a unor strălucitoare acatiste; între ele, cel adresat de (pe atunci) Sandu Tudor – poet şi ziarist – Maicii Domnului, ursitoare de nesfârşită rugăciune”  (p. 20).

Între 1951-1954, Anca Manolache a urmat cursurile de doctorat în Teologie, specializarea Dogmatică, avându-l ca îndrumător pe Părintele Dumitru Stăniloae. Secţia la care se integra lucrarea era numită Sistematică. Teza de doctorat a avut titlul „Trupul lui Hristos în iconomia mântuirii”, autoarea urmărind „înţelegerea antropologiei prin hristologie”.

Dar în 1959, Tribunalul Militar din Bucureşti o condamna pe Anca Manolache la 9 ani de închisoare. Iată ce-i povesteşte Nicoletei Pălimaru: „am fost arestată şi condamnată la 9 ani de închisoare pentru omisiune de denunţ. Cu adevărat, nu denunţasem o persoană care îşi părăsise domiciliul, de frica arestărilor care începuseră să secere intelectualitatea noastră. Era vorba de un avocat foarte apropiat lui Iuliu Maniu. Soţia lui, Eliza Pascu, fusese profesoara de franceză a mea şi a surorii mele (…)

Atât sora mea, cât şi eu însămi am fost acuzate că, aflând despre dispariţia soţului ei, nu l-am denunţat ca ţărănist, ci dimpotrivă, i-am dus nişte portocale, zahăr şi o lectură (nu mai ştiu titlul cărţii) a lui Ion-Ionescu de la Brad. Am fost un lot de vreo 12 persoane” (pp. 24-25).

Cea care avea trei licenţe şi un doctorat în teologie cu Părintele Stăniloae a trecut prin închisorile Jilava, Arad, Oradea, Miercurea-Ciuc. La Oradea, a întâlnit-o pe sora sa, Liana Manolache cu care a stat un timp în camera 20. Împleteau nuiele, coşuri şi cărucioare pentru copii, apoi îmbrăcau nuielele cu fire de nylon. Nu puteau face norma singure şi adunau mai multe obiecte, le puneau pe seama uneia ca să poată avea dreptul la o scrisoare către familie cerând să i se trimită pachet. La Oradea a stat în cameră şi cu Maica Patricia Codău şi discutau probleme religioase.

Deşi înainte de a fi închisă lucrase ca asistent la Catedra de spaniolă, după ieşirea din închisoare şi-a câştigat existenţa ca dactilografă. Între 1974-1987 Anca Manolache a fost redactor de carte la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. din Bucureşti. Părintele Bartolomeu Anania i-a oferit acest post. Despre acel moment, Anca Manolache povesteşte: „Dar acel moment a fost pentru mine aproape o a doua eliberare. Am intrat deci într-un colectiv de redactori pentru revistele bisericeşti, pentru cărţile de cult, ca şi de manuale pentru învăţământul teologic, repartizându-mi-se în special manualele. (…) Se petrecea o adevărată negociere a textelor, în care, fireşte, sensul teologic trebuia să prevaleze asupra ideologiei socialiste pe care o păzeau organele politice.(…) De exemplu, în paragrafele cuprinse în antropologia creştină, sau în hristologie, era greu să cazi de acord să înlocuieşti termenul de om, cu cel de creştin, ca să se îngusteze astfel aria de aplicare a mântuirii omului” (pp. 42-43).

În finalul volumului cu interviul, Anca Manolache face un portret al Părintelui Stăniloae, mai ales că anul 2003, când apare volumul, era dedicat Pr. Prof. Dumitru Stăniloae: „Părintele Stăniloae a fost un dar pe care l-a făcut Dumnezeu Bisericii noastre. Iubirea de cunoaştere a adevărului creştin l-a făcut să nu se oprească în cercetarea tuturor filoanelor din tezaurul creştinismului. În toate domeniile învăţământului religios – fie în istoria Bisericii, fie în patristică, fie în morala creştină, fie în apologetică (identificând toate ereziile), fie în adâncirea dogmelor Bisericii, fie în explicitarea rânduielilor liturgice – Părintele Profesor Stăniloae s-a oprit ca să le adâncească sensul. (…) Iar contribuţia sa în domeniul Mariologiei aduce cititorului creştin noi aspecte pe care le-a valorificat prin studierea textelor patristice”.

„Cercetarea minuţioasă a vechilor gânditori, pustnici sau celebri slujitori ai altarelor creştine, ne dezvăluie, în modul în care limba omenească o poate spune, acea operaţie de laborator, pe care a săvârşit-o Logosul divin. Operaţie-unicat, intervenită în trupul şi în firea Sfintei Fecioare Maria, pentru a urzi începuturile mântuirii noastre: coborârea lui Dumnezeu în istorie (pp. 64-65). „A fost un maestru, Părintele Stăniloae, şi în transmiterea învăţăturii Bisericii şi în modul tenace – dar blajin, discret – dar cutezător şi niciodată sever, cu care ne-a învăţat să muncim fără preget, fără să ne-o spună, dar oferindu-ne exemplul său” (p. 67).

Opera Ancăi Manolache cuprinde numeroase studii şi articole, volumele: „Problematica femenină în Biserica lui Hristos”, Editura Mitropoliei Banatului, 1994; „Paşi spre mântuire”, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002; traducerea volumului „După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” al lui Vladimir Lossky, Ed. Humanitas, 1998.

Studiile şi articolele Ancăi Manolache au apărut în revistele teologice între anii 1954-1958, 1969-1987, iar după Revoluţie între 1990 şi 1996.

Pe internet există studiul „Un capitol de angheologie: creaţia, natura şi căderea îngerilor”, realizat ca lucrare de seminar, sub îndrumarea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae şi publicat în 1955 în revista „Studii Teologice”, nr. 1 şi 2.

Cu binecuvântarea ÎPS Bartolomeu Anania, apare în 2003, la Ed. Renaşterea din Cluj-Napoca, volumul cu interviul realizat de Nicoleta Pălimaru cu Anca Manolache, intitulat „portret de teolog”, din care am citat.

La 40 de zile după plecarea la Domnul a Ancăi Manolache, Nazaria Buga ne-a dăruit celor care am participat la Parastasul de la Biserica Colţea volumul „Gânduri” cuprinzând 29 de poeme, apărut la Editura Raţiunea Mistică, Bucureşti, 2014.

În cuvântul introductiv, Nazaria Buga afirmă: „Fără scrisul Ancăi Manolache, teologia răsăriteană ar fi fost săracă. (…) Asemeni unui brad îndrăgostit de apă, în veacul XX, a fost îndrăgostită, de modelele pe care însuşi veacul i le-a adus, într-un prim plan: Stăniloae, Vianu, Istrate Micescu.

A intrat discret în tipologia martiriului, martiriul ca exerciţiu şi trăire, atâta timp cât închisoarea s-a învrednicit să o facă purtătoare a destinului frânt românesc” (pp. 4-5).

În finalul volumului, portretul Ancăi Manolache este completat de Pr. Ion Buga în articolul: „Anca Manolache – Tăcerea profund grăitoare a unui secol rănit”: „Şi trebuie s-o spunem răspicat: Anca Manolache este un profesor universitar al unui timp în care drumul ei spre catedra pe care o merita – şi ar fi împodobit-o foarte! – a fost barat de sabia unui înger însângerat, rău credincios. Totuşi, drumul ei atât de linear şi calm, în forfota zăludă a unui secol rătăcit este acel demers convins şi convingător, la capătul căruia, aidoma scării lui Iacob, se află negreşit Dumnezeu” (p. 58).

La 17 decembrie 2013, Pr. Ion Buga definitiva o efigie: „Dumnezeu să o primească Acolo şi să aibă grijă şi de noi, fiindcă este maică a gândurilor noastre. Am fost obligaţi să gândim frumos datorită prezenţei ei gânditoare, în această lume” (p. 62).

„Ci strânge în cava potirului

Neplânsa mea lacrimă, Doamne,

Dar picură-mi lacrima mirului

Pe ranele lungilor toamne”.

1.V.1955

(Inquietum cor meum)

Marilena Istrati

LUMINA SFÂNTĂ DE PAȘTI – dragostea lui Dumnezeu şi mărturia ÎNVIERII

                                                                                                                                              MOTO: Historia est magistra vitae et vita memoriae

                                                                                                                                         

                                                                                                         

            Ca să  mărturisim despre Lumină trebuie mai întâi să vedem cum au definit, prin revelaţie, Sfinţii Părinţi natura divină a Mântuitorului, neignorând teoriile filosofilor păgâni, teorii ce aveau în vedere materia şi spiritul, formele devenirii lor, aflate într-o permanentă interacţiune şi mişcare ce ar avea ca rezultat doar degradarea, nimicnicirea, dispariţia: Deşertăciunea deşertăciunilor – zice Ecclesiastul – deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni (Ecclesiastul, 1, 2).

Dacă totul se schimbă, totul se mişcă, conform sintagmei panta rei a lui Heraclit, a trebuit să se reliefeze şi ceea ce este veşnic şi constituie punctul fix, cauza percepută, în ceea ce filosofii au numit Unul, Necreat(ul), Neînceput(ul) şi Neschimbat(ul), Cel ce este Unul Dumnezeu pe Care înţeleptul eclesiast L-a definit în opoziţie cu deşertăciunea. Sfinţii Părinţi sunt cei ce se apropie de Dumnezeu prin rugăciune şi post, prin viaţă ascetică şi prin săvârşirea Sfintei Jertfe, făcută după porunca Mântuitorului, mijloace prin care ei intră în comuniune cu Dumnezeu, înţelegând tainele, după cum mărturiseşte Sf. Apostol Pavel: Împreună mărturisind şi Dumnezeu-Tatăl despre Fiul cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Sfântului Duh, împărţite după a Sa voie (Epistola către Evrei, 2, 4). Sfântul Ioan Damaschin formulează explicit atributele dumnezeirii: La Dumnezeu, singurul impasibil, neschimbat, imuabil şi totdeauna la fel, atât naşterea, cât şi crearea este impasibilă. Căci fiind prin natură impasibil şi nestricăcios, fiind simplu, necompus, nu este supus patimii şi nici stricăciunii, atât în naştere, cât şi în creare şi nici nu are nevoie de ajutorul cuiva[2]. Se precizează că prin Tatăl putem defini Fiul, căci Tatăl este principiul Fiului şi mai mare decât Fiul dar, adaugă Sf. Ioan Damaschin, nu susţimem că El precede pe Fiul în timp sau în fire, căci prin El a făcut veacurile şi în nimic nu se deosebeşte decât în aceea că Tatăl, în chip natural, este cauza Fiului, raţionament exemplificat printr-o splendidă analogie a relaţiei existente între foc şi lumină, cea de-a doua fiind subordonată celui dintâi, focului, dar având aceeaşi substanţă şi tărie, aşa încât toate câte le face Tatăl le face prin Fiul, Unul Născut, izvorât din lumină, ca să fie lumină, după cum le mărturiseşte Însuşi Iisus Hristos ucenicilor Săi : Eu sunt Lumina lumii, cine mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan, 8, 12). Substanţa sau natura dumnezeiască a Mântuitorului s-a arătat în lume în forma luminii, chiar înainte de Înviere, în ipostaza prin care a trecut în timpul rugăciunii de pe Muntele Tabor, în prezenţa celor trei ucenici, Petru, Ioan şi Iacob. Fenomenul acestei transfigurări este atestat în relatările evangheliştilor prin termenii: gr. MetamorfwsiV (metamórfosis), lat. Transfiguration, rom. Schimbare la faţă. Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor[3], şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (Matei, 17, 2). Lumina văzută de cei trei ucenici pe Muntele Tabor este lumina ce prefigurează Învierea Domnului, transfigurarea trupului prin moarte şi înviere, în trupul cu care Se va înălţa la cer. Minunat şi edificator este cuvântul pe care i-l adresează Iisus Mariei-Magdalena, în timp ce ea se afla, deznădăjduită, în faţa mormântului gol, dar prin cuvântul Domnului, prin voce, Îl va recunoaşte pe Iisus Cel înviat: Iisus i-a zis: – Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune : Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl  vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru (Ioan, 20, 7).

În aceste cuvinte este foarte clară consubstanţialitatea, în ceea ce priveşte lumina Lui dumnezeiască, pe care a lăsat-o prin har ucenicilor Săi şi, prin ei, întregii umanităţi care crede şi Îi respectă întocmai poruncile, cele două condiţii esenţiale ale înfierii noastre. Înfierea noastră și dragostea lui Iisus Hristos pentru noi ne este arătată și prin fărâma din Lumina Sfântă ce se coboară în fiecare an, de Sfintele Paşti ale ortodocșilor, în Sâmbăta Mare, deasupra Sfântului Mormânt al Domnului, minune văzută de toţi cei prezenţi acolo, fie ei creştini sau necreştini, un miracol ce are loc în fiecare an de aproape douăzeci de veacuri.           Deşi este cea mai mare minune din zilele noastre, în mulți ani de modernitate nu a fost mediatizată, nici prin tehnica imaginii, nici prin scrisul generos al timpurilor moderne, cu toate că miracolul acesta constituie o mângâiere şi întărire a credinței noastre în Înviere, dăruite de Domnul spre autentificarea, peste milenii, a Sfintei Sale Învieri.

Această ignorare a fost în chip strălucit depăşită printr-un studiu de excepţie, o teză de doctorat, susţinută în California de un teolog american convertit la ortodoxie, episcopul Auxentios al Foticeei[4]. Lucrarea, caracterizată printr-o autentică rigoare ştiinţifică, are calitatea de a se baza pe numeroase documente ce sunt supuse unei analize în care se împletesc interpretările istorice, liturgice, dogmatice şi mistice, punând în valoare acest extraordinar fenomen care a marcat puternic, în aproape două milenii, întreaga viaţă spirituală creştin-ortodoxă. În spaţiul restrâns al unui articol, aducem în faţa cititorului doar două-trei informaţii din documentele înregistrate în lucrarea prezentată mai sus a episcopului Auxentios al Foticeei.

Prima menţiune despre un miracol pascal, cu privire la aprinderea Luminii în incinta Sfântului Mormânt, o redă scriitorul contemporan cu Sfântul Constantin cel Mare, Eusebiu de Cezareea, în lucrarea sa Istoria bisericească. Aici se relatează despre aprinderea candelei în care nu mai era untdelemn, ci apă, și este explicată pe seama miracolului săvârşit de Cuviosul Narcis, episcop al Ierusalimului, la finele sec. al II-lea. Acesta ar fi transformat apa, rămasă în candelă, în untdelemn[5]. Pentru creştinii de astăzi credem că este deosebit de importantă informaţia potrivit căreia ritualul Luminii pascale, numit cu termenul latin Lucernarium, specific timpului Învierii Domnului, era cunoscut în toate comunităţile creştine, chiar din primele secole. La baza acestei afirmaţii stau relatările Egeriei, o călugăriţă de origine hispanică, pelerin în Țara Sfântă şi martoră care a reţinut etapele slujbelor desfăşurate în Săptămâna Mare în Ierusalimul anului 384. Observaţiile ei sunt adunate în Peregrinatio Egeriae, lucrare cu note asupra pelerinajului ei în Ţara Sfântă, note analizate de numeroşi teologi şi publicate în diferite studii. Redăm un scurt fragment din însemnările Egeriei, o notă din care rezultă modul ei de receptare a serviciului divin desfăşurat în timpul Lucernarium-ului de la Ierusalim, ce semăna cu cel ştiut de ea de acasă quemad modum ad nos [în acelaşi fel ca la noi]. La ceasul al zecelea, care aici este numit Licinicon, ori cum spunem noi vecernie, o mare mulţime este adunată în Biserica Anastasis [Învierea]. Toate făcliile şi lumânările sunt aprinse iar acest fapt produce o lumină puternică. Totuşi, lumina nu este adusă înăuntru de afară, ci este luată din interiorul grotei [Sfântului  Mormânt], adică din interiorul grilajului unde întotdeauna, zi şi noapte, arde o candelă”[6]. Importantă pentru ea a fost aprinderea lumânărilor de la o lumină ce era luată din interiorul Bisericii Învierii. Semnificativă şi demnă de reprodus este o relatare dintr-o sursă islamică anonimă, datată spre sfârşitul sec. al IX-lea, pe care o subliniem pentru că în ea găsim explicaţia tradiţiei de a se ocupa, întotdeauna cu mare băgare de seamă, de securitatea intrării şi de controlul sever al sursei de lumină, control făcut de persoane de altă religie şi chiar ostile creştinismului: „Când încep Paştile la creştini, în ziua Sâmbetei Mari, poporul iese de la locul Mormântului la locul pietrei [probabil Piatra Ungerii] în jurul căreia este o galerie. De acolo ei privesc locul Mormântului şi toţi se roagă şi cad jos înaintea Preaînaltului Dumnezeu, din timpul rugăciunii de dimineaţă şi până la apusul soarelui. Emirul şi Imamul moscheei sunt prezenţi şi ei. Un străjer închide uşa Mormântului şi stă înaintea ei. Ei toţi rămân astfel, până ce văd o lumină asemănătoare unui foc alb, ieşind din interiorul Mormântului. Străjerul deschide apoi uşa Mormântului şi intră înăuntru. În mâinile lui să află o lumânare, pe care o aprinde de la foc şi o duce apoi afară. Deşi e aprinsă, lumânarea nu arde. El o dă Imamului, care ia lumânarea şi aprinde candelele moscheei [bisericii]. Când această lumânare este trecută unei a treia persoane, ea începe să ardă şi se preschimbă în foc. Ei [creştinii] scriu capitalei [probabil capitalei califilor, cum citim în Al-Biruni, infra] cu privire la pogorârea focului, relatând că focul se pogoară la un anumit timp dintr-o anumită zi”[7]. De-a lungul secolelor ceea ce este esenţial – coborârea şi natura Sfintei Lumini, ca şi paza straşnică menționată în primele documente – nu s-au schimbat, aşa încât relatările contemporanilor sau cele semnalate cu multe decenii în urmă sunt identice.

Astfel, una dintre pelerinele rămase în istoria culturii creștine românești ca una dintre cele mai atente și evlavioase creștine, ce s-a implicat în viața Bisericii, Olga Greceanu ne relatează pe larg desfășurarea apariției Luminii Sfinte în anul 1933. „În anul 1933, când am fost noi (ea și soțul ei, Nicolae Greceanu) Biserica Ortodoxă sărbătorea  Învierea pe la 10 seara. La ora aceea, un grup de fetițe, îmbrăcate în alb, cu coronițe pe cap, ieșeau din Palatul Patriarhal în cea mai mare liniște; mergeau pe străzi cântând psalmi… În acest timp, în interiorul bisericii, astfel se petreceau lucrurile. Palestina era atunci supusă Angliei și englezii aveau control absolut, chiar și asupra problemelor spirituale, cum se întâmpla acum în timpul slujbei ortodoxe. Cu câteva ceasuri mai devreme se instituia un control cu totul amănunțit în interiorul din peștera Mormântului. Se deșurubau becurile, se ridicau firele electrice, se verifica să nu fie undeva vreun chibrit sau vreo brichetă, sau vreo legătură cu un fitil din afara bisericii, în sfârșit, fapte ce puteau acuza buna credință a ortodocșilor, dar ortodocșii nu se tulburau. Apoi ușile se încuiau, se sigilau și rămânea de pază la ușă un englez.

Când a sosit ceasul rugăciunii, a coborât patriarhul (un grec) din palat spre biserică. Era îmbrăcat în odăjdii albe. La intrare în biserica mare, încă de la ușă, a fost cercetat de trei englezi, dezbrăcat de veșminte, controlat până și în cusăturile hainelor, să nu poarte asupra lui vreun obiect ce ar putea aprinde lumina; dar ierarhul, ca în fiecare an, suporta această ofensatoare cercetare, fără să spună un cuvânt. L-au îmbrăcat din nou și astfel a intrat în grotă. Peștera e foarte mică. E mult când spun că pot intra douăzeci de oameni, și, atunci lipiți unul de altul, fără să facă vreo mișcare. Nu sunt admiși decât cei cu pașaport diplomatic, în afară de miniștrii ortodocși sau greco-catolici și de cei cu funcție înaltă la Ierusalim. Așa am pătruns și noi înăuntru. Eram foarte emoționați. Într-un deplin întuneric, Patriarhul îngenunchează în fața Mormântului, își pune capul pe piatra Mormântului, care a fost acoperită mai dinainte cu fulgi de vată… și începe să se roage ca un simplu muritor, cu voce tare. El cere Domnului să vină și acum lumina, nu pentru puțina lui credință, căci el crede, dar pentru încredințarea credincioșilor ortodocși, veniți de pretutindeni ca să vadă Lumina…

      La ușa de la intrare păzea ofițerul englez, urmărind cu ochi de șoim toate mișcările Patriarhului și pe cele ale celor veniți înăuntru. Cum în alți ani Lumina cădea de sus, din tavanul peșterii, săpat într-o stâncă, privirea englezului era îndreptată și în sus. Deodată el, englezul, a strigat: „light”, adică lumină, speriat și el de minune. El, paznicul, el cel dintâi anunța lumea că a coborât Lumina. Era speriat. De îndată Lumina a căzut pe Mormânt și numai pe Mormânt, aprinzând fulgii de vată. Flăcările erau reci. Un călugăr grec, ce stătea lângă mine, și-a trecut flacăra pe care a luat-o cu mâna, ca pe o spumă, pe barbă, pe față, pe mustăți, pe păr și n-a luat foc. Un diacon a venit cu un vas enorm, prevăzut cu multe orificii, și a strâns flăcările cu palma, punându-le în vasul pe care îl ținea în mână. Apoi a ieșit afară, zicând: „Veniți de luați Lumină”. Spectacolul a fost cutremurător: aclamații de fericire, strigăte de bucurie și toți se îmbulzeau în biserica cea mare, se înghesuiau, se trânteau unii peste alții, ca să ajungă să ia lumină din vas, să ia direct, și nu mai țineau nici o socoteală de nimeni și de nimic. Oamenii erau fericiți, se îmbrățișeau, plângeau, râdeau…[8]

Vrednicul de pomenire, Arhimandritul Ioanichie Bălan, în notele sale de pelerinaj, redactate cu lux de amănunte începând cu anul 1974, cuprind mai ales aspectele acestei severe și amănunțite supravegheri, spre a nu se ascunde în interior o sursă de foc, folosită spre înşelăciunea celor prezenți, veniți din toate bisericile ortodoxe dar și din alte confesiuni: „Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea de Vineri Mari, după prohod, de către câţiva poliţişti civili necreştini – un arab, un turc şi o persoană din partea statului Israel – .  Ei verifică toate obiectele din interior să nu aibă o sursă de foc, verifică lespedea Sfântului Mormânt şi-l controlează corporal pe arhiereul grec care presară vată pe Mormântul Domnului. Apoi, se sting toate luminile şi se pecetluieşte uşa Sfântului Mormânt cu două mari peceţi, benzi de pânză albă cu ceară şi sigilii la capete, în formă de X. Gardienii rămân de pază la uşa Mormântului până când se aprinde Sfânta Lumină” [9].

În ceea ce priveşte atmosfera dinainte de coborârea Luminii Sfinte – aşteptarea, emoţia şi rugăciunea celor prezenţi, autorul Ioanichie Bălan le notează pe toate cu spiritul fin al credinciosului căruia nu-i este îngăduit să piardă nici un amănunt din această măreţie a arătării dragostei şi puterii dumnezeieşti, într-o lume secularizată şi pe cale de a pierde sentimentul sacrului. „În jurul orei 12… patriarhul desigilează uşa Sfântului Mormânt, prin ruperea peceţilor şi intră în prima încăpere, numită Capela Îngerului, însoţit, după tradiţie, de un arab musulman… Patriarhul intră apoi în a doua încăpere şi îngenunchiază în faţa lespedei Sfântului Mormânt, iar musulmanul rămâne în Capela Îngerului şi supraveghează. Se sting toate lumânările, candelele, luminile. În biserică se face o mare tăcere. Emoţia minunii îi cuprinde pe toţi. Numai arabii [creştini ortodocşi, de tradiţie din zona Bethleemului] agăţaţi deasupra, fac mereu semne de implorare a Sfintei Lumini. Se zice că dacă nu vin arabii să se roage, întârzie venirea Sfintei Lumini. Toţi se roagă strigând <Doamne, dă-ne Lumina!>, <Să vină Lumina!>, <Trimite-ne din cer Lumina>. După 15–20 de minute de fierbinte rugăciune, toată lumea din biserică observă o lumină puternică, ca o scânteie luminoasă de fulger, coborând în zigzag prin cupola mare a Bisericii [rotonda Sfântului Mormânt]. În mulţime, se aud glasuri de emoţie în toate limbile. Scânteia dumnezeiască coboară deasupra Capelei Sfântului Mormânt ca un glob de lumină ce se sfărâmă în mici bucăţi. Apoi intră înăuntru ca o subţire rază de foc, coboară pe lespedea Mormântului şi aprinde vata presărată deasupra… Patriarhul adună cu mâinile vata aprinsă, ce are o flacără galben-verzuie, care timp de câteva minute nu arde. Apoi pune vata aprinsă în două cupe de aur cu găuri şi iese în Capela Îngerului… Aici, aprinde două buchete mari de câte 33 de lumânări, în prezenţa musulmanului. Apoi Patriarhul iese în faţa Bisericii Anastasis (Învierea) cu cele două făclii aprinse şi strigă de trei ori <Veniţi de luaţi lumină !>

Iată de ce monahia Egeria, în notele ei de pelerinaj, a făcut o apropiere între ceea ce se petrecea la Ierusalim şi ceea ce ştia din ritualul pascal al luminii din localitatea în care se afla mănăstirea ei.

În calitate de pelerin în Ţara Sfântă, fără să fi avut bucuria să particip la acest miracol   ce se petrece şi în zilele noastre, am socotit ca fiind extrem de importantă punerea înaintea cititorului, dornic să ştie semnificaţiile luminii pascale, a câtorva fragmente ce descriu, cronologic, această mare minune, fragmente care scot în evidenţă valoarea harică a Luminii Sfintelor Paşti pe care o aduc în casele lor, cu multă grijă, spre a nu se stinge, toţi creştinii care iau parte, în noaptea de Înviere a Domnului la slujba Învierii, celebrată în fiecare an.

Aceasta este Lumina Domnului Iisus Hristos, semnul iubirii Lui şi mărturia Învierii Sale în a treia zi, după cum au spus prorocii mesianici în Vechiul Testament, ceea ce noi amintim în rugăciunea Crezul: „A înviat a treia zi, după Scripturi”.

12 martie 2014                                                    Prof. dr. Aurelia Bălan – Mihailovici

Interviu cu Doamna Măriuca Vulcănescu

 

Marilena Istrati: Doamnă Măriuca Vulcănescu, pentru început v-am ruga să vă întoarceţi în trecut, spre copilăria şi adolescenţa dumneavoastră.

Măriuca Vulcănescu: Mă bucură solicitarea, pentru că am avut o copilărie pe care mulţi şi-ar fi dorit-o. Părinţii mei ne-au crescut cu multă dragoste şi multă înţelepciune. Chiar tata, care avea foarte mult de lucru şi era prins în nenumărate activităţi (cursuri universitare, conferinţe, cercetări de teren, contribuţii la Enciclopedia României ş.a.m.d.) pe lângă slujba lui de bază ca economist, găsea totuşi timp să se joace cu noi, să ne îndrume şi să ne urmărească evoluţia.

Mă voi pierde în amănunte povestind despre plimbările de duminică, la şosea, unde ne învăţa şi pe noi două, fetele lui, să sărim „ştrengăreşte”, să alergăm, să înotăm.

Dar mai bine să povestesc despre „Vicleimul” pe care l-a versificat într-o nouă formă pentru noi, „copiii şi nepoţii lui” („Vicleimul” e acea piesă de teatru popular, pe care o jucau copiii la ţară, de Crăciun).

Oricât de ostenit venea de la Minister, îşi găsea timp să repete textul cu noi, să ne pregătească şi costumele de magi, să regizeze toată piesa, să imagineze şi să realizeze decorul. Acest  „Vicleim” a devenit o tradiţie în familia noastră.

M.I.:Generaţia interbelică poate fi considerată generaţia de aur a culturii române. Având la bază credinţa creştină ortodoxă, o orientare tradiţionalistă, această generaţie a desfăşurat o activitate constructivă, şi nu doar în plan cultural. Mircea Vulcănescu era în centrul acestei atmosfere de emulaţie. Vorbiţi-ne despre participarea sa la aceste activităţi.

M.V. :Tata ţinea conferinţe pe diferite teme atât la Radio, cât şi la Sala Dalles sau la Fundaţia Regele Carol I. Printre altele,  după mulţi ani, profesorul Alexandru Rosseti m-a întrebat despre o conferinţă a lui despre Rabelais, care îi plăcuse deosebit de mult. Din păcate, pe atunci, conferinţele ţinute la Radio nu se înregistrau, aşa încât doar notiţele după care a vorbit au fost păstrate – o cantitate incomensurabilă–, din care numai tata a ştiut să ia miezul pentru acea expunere. O altă conferinţă a închinat-o pictorului Sabin Popp la preatimpuria moarte a acestuia. Despre « Tendinţele tinerei Generaţii » sau despre « Războiul de întregire a neamului » a scris şi a publicat în marea « Enciclopedie a României », apărută în perioada interbelică.

La Râmnicu Vâlcea am asistat la conferinţa lui despre “Ce aşteaptă de la copiii lui”.

M.I. : Din ce asociaţii a făcut parte ?

M.V. : Chiar de la vârsta de 19 ani (terminase liceul devreme) a fost ales îndrumătorul tinerilor membri ai Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR—iniţiale care ulterior au fost însuşite « fraudulos » de altă instituţie !). Plecând la studii în Franţa, însoţit de Anina Pogoneanu –  prima lui soţie – care l-a secondat cu multă inteligenţă şi pricepere, trimitea scrisori prietenilor lui ASCR-işti, ţinându-i la curent cu toate conferinţele la care asista. Atunci l-a cunoscut pe Nicolae Berdiaeff –  vestit teolog şi filosof creştin.

Înainte  de a se întoarce în ţară, se născuse la Paris prima lui fată, Viorica-Maria Elena.

Revenit aici, a fost cooptat în  echipele de cercetare sociologică ale profesorului Dimitrie Gusti, datorită cărora era plecat pe teren timp îndelungat. Părinţii Aninei, care nu considerau că fata lor făcuse o căsătorie prea strălucită, au insistat să se întoarcă fata lor alături de ei, contribuind astfel la despărţirea ei de tata.

După doi ani el s-a recăsătorit, cunoscând şi apreciind calităţile mamei – Mărgărita Nicolescu –, care şi ea făcuse parte din ASCR.

Continuând cercetările sociologice, de astă dată mama l-a însoţit peste tot unde acestea aveau loc. În timp ce tata urmărea datele economice caracteristice acelor zone, mama se interesa de latura culturală a satelor.

Cu timpul lucrurile s-au mai schimbat, iar când a început războiul, tatii i s-au încredinţat grijile finanţelor ţării, fiind numit subsecretar de stat la Ministerul Finanţelor, post pe care l-a deţinut din 1940 până în 1944. Iniţial nu a vrut să accepte această funcţie, căci ar fi preferat să lupte alături de soldaţii de vârsta lui, care se jertfeau pentru ţară. Dar refuzul postului în care fusese numit ar fi echivalat cu o dezertare în momentul acela, aşa încât a trebuit să se resemneze. Cu toate acestea, a izbutit o performanţă deosebită, obţinând de la aliaţii noştri de atunci echivalentul în aur al serviciilor pe care eram datori să le prestăm pentru ei.

Odată cu încheierea armistiţiului în defavoarea ţării, tata a fost demis din Minister, reluându-şi postul avut anterior, de director al Datoriei Publice, unde un timp i s-a mai cerut să contribuie la documentaţia necesară Conferinţei de Pace de la Paris.

Dar toată strădania lui a fost zadarnică, pentru că eram consideraţi o ţară învinsă, iar urmările le ştim.

M.I. : Ce aţi trăit când aţi văzut că tatăl dumneavoastră a fost arestat ?

M.V.: Tata a fost arestat mai întâi câteva zile – în momentul în care mareşalul Antonescu a fost adus în ţară pentru a fi executat –, probabil ca să se prevină o eventuală tentativă de salvare. Asta s-a petrecut la începutul lunii iunie 1946.

În timpul vacanţei din acel an am fost luată de mătuşa mea la Câmpulung.

În noaptea de 29 spre 30 august, tata a fost arestat din nou. Aflând aceasta prin telefon, a doua zi, mătuşa mea m-a lăsat să mă întorc lângă mama, călătorind pentru prima dată singură, fără însoţitor. Ajunsă acasă, am realizat golul lăsat în urma arestării lui.

O primă perioadă – cât a ţinut aşa-zisa “instrucţie” a procesului – am putut să-l vedem zilnic în clădirea fostului “Arsenal” de pe Dealul Spirii.

Fusese arestat “preventiv”(!) fără mandat, până la deschiderea procesului.

Atunci a avut loc o primă formă de interogatoriu, încheiată cu o dare de seamă a anchetatorului care a  scris negru pe alb că nu este cazul ca Mircea Vulcănescu să fie pus sub urmărire penală, negăsindu-se nici un cap de acuzare împotriva lui. (Există acest document.)

Procesul totuşi s-a constituit şi întregul grup de 17 foşti demnitari din guvernul Antonescu a fost strămutat de la “Arsenal” la închisoarea Văcăreşti, unde nu-l mai puteam vizita decât o dată pe săptămână.

Când a început procesul îl puteam vedea zilnic pe tata la tribunal. Pe atunci paza era alcătuită din soldaţi  “în termen” care ne dădeau voie să ne apropiem de ai noştri, să-i îmbrăţişăm. (Acest lucru a fost cu desăvârşire interzis la procesele politice ulterioare.)

Fiecare dintre cei 16 foşti miniştri avea câte un avocat; dar tata, neavând cu ce să-l plătească, şi-a alcătuit singur apărarea (în studenţie urmase şi Dreptul). Completul de judecată l-a ascultat cu multă luare-aminte, fără să-l întrerupă. Aveau ce învăţa !

Când a venit rândul „rechizitorului”, procurorul a început prin a lăuda activitatea acestor acuzaţi. Dar, întrerupt de un apel telefonic, s-a întors în sala de judecată continuând pe un cu totul alt ton, la porunca “mai puternicilor zilei”.

Ca urmare, condamnările au curs ca nucile dintr-un sac rupt. Tatii i-au dat pedeapsa cea mai “mică”, de « 8 ani temniţă grea » (pe care nici măcar nu a apucat să o ispăşească toată, prăpădindu-se după 6 ani). Curând după proces, întregul grup a fost dus – în lanţuri – la Aiud, aşteptându-se fixarea datei recursului. Când au fost readuşi de la Aiud pentru recurs, tata era atât de slab, încât ne-a arătat că putea să-şi înconjoare talia de două ori cu cureaua de la pantaloni.

Atunci ne-a învăţat o rugăciune – pe care o aud mereu la Sfânta Liturghie : « Iubi-Te-voi Doamne ! ». O învăţase, la rândul lui, de la Nichifor Crainic, cu care petrecuse un timp în celulă la Aiud.

În pauzele procesului, când puteam să ne apropiem de el, ne-a dat … o poruncă: « Învăţaţi poezii ! ». Pentru noi, acesta a fost – într-un fel – ultimul lui cuvânt, pe care l-am ascultat din toată inima şi care, într-adevăr, ne-a ajutat foarte mult.

M.I. : Credeţi că acolo auzise poeziile lui Nichifor Crainic ?

M.V. : Tata îl cunoştea demult pe Nichifor Crainic (încă înainte de a face parte din acelaşi guvern), lucraseră împreună la « Gândirea », şi îl preţuia cum se cuvine.

Dar tata făcea el însuşi poezii şi îi plăcea şi să traducă în româneşte atâtea altele care îi reflectau sentimentele şi gândurile.

M.I. : Când şi de la cine aţi primit veşti din închisoare, pentru că la un moment dat nu mai puteaţi să luaţi legătura direct cu el ?

M.V. : Deseori au venit la mama – cu tot riscul – foşti deţinuţi (cărora le trebuia mult curaj să o facă, acest lucru fiind cu totul interzis în momentul liberării !). De pildă, profesorul Motaş (care îl cunoscuse pe tata demult, la familia savantului naturalist Bâznoşanu) i-a povestit mamei că tata i-a tricotat – cu nişte şipci rupte din priciurile pe care dormeau – o pereche de mănuşi care l-au ajutat să suporte frigul din celulă şi pe care le păstra ca amintire şi le-a arătat mamei.

Un alt fost deţinut ne-a dat de ştire să mergem undeva la marginea Bucureştiului, unde ne aştepta. Mama şi-a luat inima în dinţi şi împreună cu sora mea şi cu mine am ajuns la un fost poliţist, pe nume Frăţilă. Fusese închis doi ani în aceeaşi celulă cu tata. Era foarte emoţionat vorbindu-ne de el. Spunea că el îşi împărţea mâncarea şi tot ce îi mai rămăsese din momentul arestării.

Acest om s-a îmbolnăvit de plămâni acolo şi a murit curând după eliberare.

Tata s-a îmbolnăvit şi el mai târziu, făcând un gest despre care au povestit mulţi. Adus din greşeală la Jilava (în locul altui Vulcănescu, Ion), vreo şase deţinuţi au fost introduşi într-un culoar în subteranul fortului. (Cândva am putut vizita acel loc şi am constatat ce curent cumplit putea fi acolo !) Pe jos, apă şi mâzgă, murdării omeneşti şi o umezeală grozavă: de pe pereţi se prelingeau mereu şiruri de … lacrimi.

Văzând pe unul dintre cei cu care fusese pedepsit că nu se mai putea ţine pe picioare, tata s-a culcat pe jos, în mocirla rece, pentru ca acel tânăr să se lungească pe el ca pe o saltea. Aşa a reuşit să-i transmită puţină căldură (câtă mai putea emana dintr-un trup numai piele şi os).

Întors la Aiud, s-a constatat că şi la tata se declanşase o formă înaintată de tuberculoză.

În cele din urmă, când nu mai era nicio scăpare, a fost internat la « infirmerie ». Acolo l-a întâlnit un fost coleg de la ASCR din tinereţe, Zahernic, care – după eliberare – ne-a transmis ultimul cuvânt al Tatii : « Să nu ne răzbunaţi… »

Aşa a avut mama ultimele veşti de la el.

M.I. : Ce vârstă avea atunci ?

M.V. : Avea 48 de ani.

M.I. : Mircea Eliade spunea despre Mircea Vulcănescu : « Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie ».

M.V. : Iată un adevăr recunoscut de cei care l-au preţuit. Tata era şi foarte generos atât cu aceste daruri ale firii sale, cât şi cu tot ce avea material. Atât în închisoare cât şi mai înainte, nu se schimbase defel.

M.I. : Când şi de ce aţi fost şi dumneavoastră condamnată ?

M.V. : Eu nu am fost propriu-zis condamnată. Arestarea s-a făcut fără vreun aşa-zis mandat oficial. În 1952 a fost arestat (fireşte că la poruncă străină) mai întâi un grup de 100 de persoane. Erau mai mulţi bărbaţi decât femei, având aceeaşi caracteristică: rude de foşti demnitari.

Un episod deosebit l-a constituit prezenţa printre noi a fiicei lui I.L.Caragiale, Ecaterina Logadi, căsătorită cu un fost secretar de stat. În momentul completării dosarului ei, anchetatorii au aflat că o arestaseră tocmai pe fata celui care era sărbătorit cu surle şi cu trâmbiţe, la împlinirea unui secol de la naştere. « Gafa » a fost îndreptată în aceeaşi noapte.

A doua zi s-a deschis uşa şi a apărut în prag o altă doamnă, cu picioarele complet deformate. Au sărit să o întâmpine o mulţime de doamne care o cunoşteau.

Motivul arestării : fusese soţia unui ministru Macovei de pe vremea lui Carol al II-lea şi… numărul deţinuţilor trebuia să fie acelaşi după plecarea doamnei Logadi, adică 100.

În cei doi ani de detenţie am învăţat o mulţime de poezii. Eram împreună cu persoane deosebit de drăguţe: în afară de sora tatii, era şi doamna Lili Jora (soţia compozitorului), pentru că fratele ei era fostul ministru Gafencu. Soţia şi fata generalului Samsonovici, mareşal al palatului, erau şi ele împreună. Elena Corbu (al cărei fiu mi se pare că a scris despre « Căderea Constatinopolului ») muncea alături de cele două bănăţence, Anderca şi Baderca, cu aceeaşi râvnă şi pricepere ca ele. Tot « dislocată » din Banat era Theresa von Stubenberg, o adevărată prinţesă, care m-a învăţat cum să ţin sapa în mână când sap, ca să nu fac bătături.

« Eliberate » pe 19 aprilie 1954, călătoria cu trenul mi-a rămas în minte: ieşisem aproape până la brâu pe fereastra vagonului, sorbind aerul de primăvară şi îmbătându-mă de priveliştea pădurii care-şi unduia culorile de-a lungul căii ferate: jos albul zăpezii încă netopite, la mijloc castaniul trunchiurilor, iar sus verdele tânăr al frunzelor nerăbdătoare să izbucnească spre soare !!!

M.I. : Credeţi că această experienţă v-a schimbat destinul ?

M.V.: În primul rând, mi-a schimbat firea. Destinul ne-a fost schimbat în momentul în care ni l-au luat pe tata şi am fost scoase din casă, mama cu noi, două fete…

Am văzut cât de vertiginos poţi coborî de la cer la pământ. Şi totuşi cum poţi din asta să te alegi cu o învăţătură.

Şi înveţi şi să te « adaptezi ». Ideea asta, de adaptare, mi se pare ceva uluitor !

Iar după mult timp, când lucrurile se decantează, îi mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate încercările prin care te-a ajutat să treci.

M.I. : Cum credeţi că se poate realiza o punte de legătură între dumneavoastră, cei care aţi trăit în această lume a ororilor comuniste, şi tinerii de astăzi ?

M.V. : Cred că este foarte greu, dacă nu imposibil. Pentru că tinerii – şi oamenii în general – sunt atraşi de lucrurile frumoase şi vesele. E şi normal !

Doar prin propria lor experienţă – dacă vor avea vreodată să treacă prin momente grele şi se vor putea referi la exemplele frumoase ale altora, de mai înainte, atunci ar putea să găsească un ajutor în aceste exemple.

M.I.: Ce posibilităţi credeţi că ar avea tinerii ca să se autoconstruiască, să-şi formeze personalitatea ?

M.V. : E foarte greu de dat un răspuns: propriilor mei copii nu le pot transmite experienţa mea. Sunt refractari din capul locului. Doar « traumatismul » părinţilor lor a trecut asupra lor, iar ei fug de el.

Copiii mei vor să fie fericiţi, vor să uite. Noi le suntem o povară şi eu îi înţeleg. Fiecare trebuie să-şi facă o experienţă proprie. Nu se poate să transmiţi forţat ceva.

Fără îndoială că, din cauza sărăciei şi lipsurilor în care i-am crescut, i-am înfiorat; iar ei au vrut altceva. Eu am trăit în bunăstare şi răsfăţ până la 12 ani, am văzut ce este; pe urmă am văzut că asta nu face două parale, dar că este o temelie.

Nu ştiu să dau un răspuns la această întrebare.

Doar la greu (un greu pe care nu li-l doresc) « experienţa » mea le-ar putea fi de folos.

Şi totuşi, nădejdea e la Dumnezeu! Căci de la El vin şi încercările şi izbăvirea.

(Publicat în Aldinele timpului, nr. din 4-10 noiembrie 2010).

Realizat de Marilena Istrati şi Constantin Roman

România furată. Raportul comisarului european Samuel Scheib – roman.[10]

Pe canavaua unei iubiri tinerești, Sergiu Ciocârlan (n. 1979, Brăila) brodează portrete (Cosette Minescu, Iancu Mercheșanu, Geta, părintele P.), narațiuni, un discurs (al profesorului N.), și o conferință („Moduri de receptare a literaturii române“, ținută de un harismatic profesor universitar), o microrecenzie de carte (volumul X al Operelor lui Mihai Eminescu), microanalize politico-economice de o pertinență indiscutabilă, toate ancorate atît de limpede în actualitate, încît îndeamnă cititorul la implicare, anume pe cel tînăr la reflecție și autoanaliză, iar pe cel mai vîrtsnic, în plus, la retrospecție. Personal, lectura mi-a determinat o reevaluare a parcursului propriu în ultimele două decenii ce mi-a readus în oglinda memoriei elanurile decembriste retezate cu un cinism criminal de binecunoscuții oameni potriviți la locurile potrivite. Noutatea propusă de prozator este un așa-numit raport pus pe seama ipochimenului numit batjocoritor în titlu, „opera“ acestuia fiind, de fapt, un excelent rechizitoriu în cheie ironic-amar-constatativă. Spațiul nu-mi permite un citat in extenso, de aceea reproduc doar cîteva fraze, începînd cu cele ce trebuie făcute pentru distrugerea învățămîntului și, corelativ, a sistemului de valori: Educația să se facă în baza principiului egalității de șanse, ceea ce presupune înființarea unor universități care să nu fie subvenționate de stat și să se suplimenteze numărul de locuri pentru studenți, în așa fel încît să se favorizeze inflația și calitatea reprobabilă a învățămîntului. Parcurgînd acești pași, în cel mai scurt timp, România se va trezi că [este] țara cu cei mai mulți studenți și [cu] cele mai puține locuri de muncă (…) (p. 239), continuînd cu Biserica: în țara aceasta, Adevărul se ortografiază cu majusculă. De ce? Pentru că autoritatea unei instituții tradiționale, Biserica Ortodoxă, este destul de puternică și impune acest fapt. Evident că sînt și aici diferite soluții… Discreditarea instituțională a Bisericii Ortodoxe… În primul rînd ea poate fi discreditată constant prin mass-media. Aceasta este prima mea recomandare. Frecvent, trebuie să fie focalizate scandalurile din interiorul Bisericii, prezentate cu lux de amănunte, reluate, dezbătute, transformate în probleme naționale. Iar dacă nu sînt scandaluri, atunci să fie inventate… (pp. 231-232) și sfîrșind cu economia: (…) Europa are nevoie de … popoare pe care să le „salveze”. Noi le împingem în prăpastie și [tot] noi le punem apoi pe drumul care li se va părea mîntuitor. Am studiat atent problema și am găsit în istoria țării un exemplu util. În momentul în care comuniștii au făcut colectivizarea, nu era nici un argument care să susțină acest demers. A fost o secetă teribilă în anii 1945-1946, iar autoritățile au impus tocmai atunci sistemul cotelor obligatorii care nu ținea cont de recoltă, ci de suprafața posedată. Astfel, confiscarea cu forța a produselor, lipsa semințelor, datoria de război și altele au dus la pauperizarea și terorizarea populației, iar colectivizarea a venit ca o mîntuire, ca un dar din partea partidului unic… (p. 231).


 

Aflat în căutare de sine, tînărul romancier are un stil neconvingător și încă simplist, scrierea sa avînd, pe alocuri, unele gafe lexicale și sintactice. Iată o mostră de dialog: Buză, din înțelepciunea marinărească se știe că cobra te mai poate ierta, însă indianul, dacă are ocazia, nu te iartă niciodată. Înțelegi? (…) Cobra este pericolul obișnuit. Cine nu știe cobra mușcă și veninul ei te poate ucide? Doar proștii [nu știu] și noi nu suntem [proști]. Iar indianul este surpriza. [Aici punctul înaintea conjuncției adversative ar trebui înlocuit de virgulă!](…) – cf. p. 117). O cugetare e concepută așa: Ceea ce e propriu, românesc, moare, nu e rentabil – gîndim acum în ordinea distincției pe care au introdus-o banii: dacă posezi venituri, ești om, poți avea un cuvînt important de


spus în viața statului, dacă nu, ești un proscris. Un aparat de stat costisitor pe care îl întreținem în dauna unei dezvoltări organice, firești a vieții noastre. Și nu mai contează cum se cîștigă banii! (…) [pe lîngă ambiguitatea semantică: individul devine „aparat…“ ori statul este, de fapt, el însuși „costisitor…“ etc., ultimele două enunțuri sînt eliptice; însă

avantajul obținut stilistic cu prețul ignorării regulilor sintactice e neglijabil! În plus, în textul original linia de pauză despărțind lexemele „rentabil“ și „gîndim“ a devenit, din neglijență tehnoredacțională – ca în alte locuri, din păcate – cratimă!] – cf. pp 64-65. Însă meritele întrec, indiscutabil, astfel de stîngăcii. Să lăsăm deci deoparte regulile gramaticale spre a reține, spre exemplu, descrierea unui personaj colectiv cu valențe net simbolice: Echipa diplomaților europeni trecu de check-in și se îndreptă direct către poarta de îmbarcare, atrăgînd privirile pasagerilor de diverse categorii ce-și așteptau cursa sau roiau pur și simplu prin zona comercială a noului Conector. Nu croiala impecabilă a costumelor și nici acel rulaj impresionant al servietelor, mapelor și minigenților de mînă stîrnea atenția celor din jur, ci mai degrabă o atmosferă care se concentra ca o pălărie electronică invizibilă pe un chip general, fără trăsături. Pe om îl vezi și îl recunoști după ceea ce are distinctiv, după privire, tăietura buzelor, pomeți, așezarea părului, gesturi, ticuri, deprinderi. Acest grup diplomatic sugera o anomalie prin modul în care elida individualitatea, deoarece oricît ar fi încercat careva aflat în trecere prin structurile intermediare ale aeroportului din Bruxelles să rețină trăsături individuale, nu reușea și de aceea privirea aluneca de pe un chip pe altul într-o continuă și frenetică intenție de a căuta, obosind și nedumerind pe observator. O franțuzoaică grasă cu trei copii lîngă ea chiar se oprise locului cîteva secunde, exclamînd în șoaptă: „Quelle horreur!“ (pp. 16-17). Ignorînd inabilitatea naratorului de a comenta sentimentul privitoarei (Ce văzuse franțuzoaica aceea?… etc.), merită notată intenția sa (neo/post)realistă de a plimba dinaintea cititorilor oglinda menită a-i preveni asupra riscurilor procesului globalizării. E un mesaj de actualitate, un portret-avertisment ca acela orwelian de odinioară, întrucît sîntem cu toții zilnic luați cu asalt mediatic de susținătorii necondiționați ai binefacerilor globalizării; de aceea demersul tînărului Sergiu Ciocârlan se constituie într-o contrapondere necesară.

Cele mai convingătoare pagini ale cărții mi s-au părut, totuși, a fi acelea conținînd argumentele personajului principal feminin despre literatura angajată moral-creștin. Nu este o nostalgie de receptor cuminte al anilor ’60. Cu riscul de a-mi scandaliza eventualii cititori aderînd fără rezerve la ideile creștine, voi cita un pasaj semnificativ: (…) Simt că unele cărți ating un nivel înalt, altele sînt ele însele doborîte de mediocritate. Hristos mă ajută să-mi aleg cu grijă lecturile. Știți în ce mod (…) Îl întreb: „Doamne, eu vreau să fiu cu Tine oriunde. Nu Te pot părăsi pentru nimic, cu atît mai puțin pentru o biată lectură în care Tu nu încapi“. (…) Și atunci, lumina mă însoțește pretutundeni. Nu mi-e teamă de cărți, numai că nu-L pot întrista pe Hristos, apropiindu-mă de un autor care-L hulește. Dacă ar fi să-i spun unui tînăr cititor ce anume să aleagă, i-aș recomanda să-și definească mai întîi criteriile[, f]iindcă Hristosul pe Care-L avem în noi cere un corespondent pe măsură în lectura selectată. În ea trebuie să se regăsească Frumosul, Adevărul și Iubirea, toate cu majusculă (p. 179). Extrapolînd, același raționament s-ar putea face în toate situațiile în care trebuie/avem posibilitatea să alegem. De pildă: poate sta Iisus Hristos alături de cutare film, bucată muzicală, piesă de teatru, tablou, sculptură?… Poate accepta El chiar toată gama de oferte cu care ne îmbie societatea de consum?… Mai departe: se poate asocia numele Său cutărei conduite, sau relației mele cotidiene cu X ori cu Y?… Mai mult: pot eu profesa/îmi pot exercita meseria punînd în paranteze Adevărul de credință? Dacă pentru a-mi cîștiga pîinea cea de toate zilele am de făcut unele concesii, pînă unde pot merge cu acestea spre a nu-mi întina iremediabil sufletul? Nu cumva, vorba românului, uneori e mai mare daraua ca ocaua ori ce iau pe mere dau pe pere și, prin urmare, ieșind în pagubă, a continua să merg pe același drum e o prostie?…

Asemenea gînduri stîrnesc paginile romanului România furată… De aceea subscriu la frazele congenerului său psiho-sociolog Ciprian Voicilă: Dacă în primele sale romane (Jertfa unui preot mucenic și Fără frică: despre curajul mărturisirii lui Hristos) Sergiu Ciocârlan atingea mai de departe și oarecum tangențial anumite secvențe din istoria postdecembristă a României (cele două romane referindu-se în principal la realitatea socială a României ceaușiste), surprinzînd anumite instantanee de viață care pot constitui oricînd cauze care au determinat mersul descendent al țării noastre, prin romanul de față își asumă sarcina – nicidecum ușoară – de scriitor angajat care, din postura de părticică vie e Trupului lui Hristos, întocmește, la rîndul lui, și cu largul concurs al personajului pe care l-a inventat – Samuel Scheib – un raport obiectiv, exact, dureros de precis al modului în care au fost dărîmați pilonii de rezistență ai neamului românesc. (Părerile primilor cititori, vol. cit., p. 265).

Cu romanul România furată. Raportul comisarului european Samuel Scheib, Sergiu Ciocârlan devine pentru mine un nume de prozator cu har care trebuie urmărit atent în evoluția-i previzibilă. Cu asemenea condeie îndrăznesc să afirm că literatura română se poate încă salva, căci nu e definitiv aplatizată la „corectitidinile politice“ din care se alcătuiește clar noua cenzură ideologică totalitaristă a vremurilor noastre.

Mihai Floarea

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

                                       Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                      Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

[1] Dr. Pavel Chirilă notează, eronat: „Ștefania“ (n.r.).

[2] Sfântul Ioan Damaschin,  Dogmatica, Editura Scripta, 1993, p. 25.

[3] Pentru istoricul sintagmei românești, unică în arealul ortodoxiei europene, a se vedea lucrarea Țara Sfântă în anul 2000, Editura Paideia, p. 126,  autor  Aurelia Bălan-Mihailovici.

[4] Axentios al Foticeei, Lumina Sfântă de Paști de la Ierusalim, traducere de Vasile Bârzu, Editura Deisis, Sibiu, 1996, după versiunea din engleză,  The Paschal Fire in Ierusalem. A Study of the Rite of the Holy Fire in the Church of the Holy Sepulchrer, Berkeley,  California, 1993.

[5] Auxentios al Foticeei, lucrarea citată, p. 14.

[6] Idem ibidem, p.18.

[7] Idem ibidem, p. 32+33.

[8] Olga Greceanu, Pe urma paşilor Tăi, Iisuse, Editura IDACO, 2008, pp.106 -109.

[9] Axentios al Foticeei, lucrarea citată, p. XII, – prefață scrisă de părintele Ioan I. Ică, junior.

[10] București, Editura Areopag, 2014.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: