Ecclesia euxina 51 / 2014

 

Prin colinde spre noul an…

 

Al cincilea an consecutiv, miezul Bucureștiului a fost topit din înghețul sufletesc al indiferenței, a fost dezghiocat din obtuzitatea cotidiană administrativ-politică, a fost deturnat din linearitatea sa tinzînd către impersonalitatea pavoazată cu reclame policrome și îndemnuri consumiste.

Nu, n-a fost vorba de vreo conferință „la vîrf“, de vreo vizită a vreunei personalități adulate mediatic, ori de vreun acord economic crucial. A fost vorba de o (re)întîlnire, de ceva încărcat, pentru mine, de mult mai multe semnificații decît toate evenimentele mondene la un loc, de ceea ce ține de acel fenomen iradiind din Valea Plopului, cum l-am numit cu alt prilej.

A…! – vor zice plictisiți, poate, anumiți semeni de-ai noștri, îndeosebi aceia făcînd parte din / simpatizînd mișcarea ASUR, corelînd la repezeală titlul acestor însemnări și toponimicul indisolubil legat de numele preotului Nicolae Tănase – iarăși e vorba despre orfanii ăia…

„Nu sînt orfani copiii de la Valea Plopului – afirma, la un moment dat, părintele Nicolae Tănase în seara de joi, 12 decembrie/undrea 2013, de pe scena modestei săli cunoscute sub denumirea „Rapsodia Română“– ei sînt copiii noștri, căci Îl au pe Dumnezeu și ne au părinți pe noi, toți aceia care ne îngrijim de ei. Provita nu e firmă, nu e orfelinat. Noi nu avem orfani, căci sîntem părinți“…

Față de celelalte spectacole de pînă acum în acest loc deja consacrat, am constatat cîteva noutăți. Trec peste titlul mereu proaspăt, de data aceasta el fiind „Bulgărași de veste bună“ și amintesc mai întîi de lansarea în foaier a cărții amfitrionului Dan Puric intitulate Suflet românesc, apariție atipică, adică fără includerea casetei tehnice din care să reiasă numele editurii, al celor din echipa redacțională etc. Abia pe copertă, se descoperă minuscula însemnare făcută vertical, spre cotor: „București, 2013“. Cartea e dedicată „poporului român și amintirii tatălui“ autorului. În debutul manifestării au evoluat cîțiva tineri diaconi și preoți, clar improvizînd o formație autobotezată în chiar acea seară „Neagoe Basarab“, potrivit spuselor prezentatorului Dan Puric. Ei au fost urmați de formația de astă dată aproape profesionistă „Tradiția românească“, avînd drept dicton îndemnul strămoșesc „Române să fii bun“. Cei doisprezece bărbați, însoțiți de două ori pe-atîtea fete și femei, cu toții înveșmîntați în straie populare, cu un dirijor diacon ori preot, au dovedit că stăpînesc bine un repertoriu reprezentativ de cîntece autentice, foarte rar auzite pe scenele noastre. Un copilaș blonduț, cu o cușmă de miel prea largă pentru căpșorul lui, căci de vreo trei-patru ori chiar și-a scos-o, a evoluat ca un fel de mascotă a grupului, neaflîndu-și locul, trecînd în voie pe dinaintea cîntăreților… În privința celor două coruri venite de la Valea Plopului, cel mic și cel mare, noutatea a constat, la cel din urmă, în prezentarea cîntecelor tradiționale prin evoluția a nouă sau zece dintre fetițele și băieții îmbrăcați în costumele populare, ce au recitat urări intercalate colindelor, ceea ce a animat spectacolul. De asemenea, tot ca noutate, trebuie menționat că a fost mult mai bogat cuvîntul de învățătură al vrednicului preot Nicolae Tănase care este, probabil, creștinul slujitor al bisericii strămoșești cu cel mai mare număr de copii adoptați din istoria modernă a țării. În fine, o inovație kitsch a serii: o pseudolicitație asupra cojocului reprezentînd zona Sucevei purtat de dirijorul corului, ajunsă undeva pe la vreo sută patruzeci de milioane de lei vechi, momente avînd pe deasupra penibile nuanțe din foarte proastele emisii pentru oligofreni gen „copiii spun glume trăsnite“. Această invenție a coborît enorm, după opinia mea, calitatea apariției acestor vestitori autentici ai Nașterii Domnului… În plus, urcarea pe scenă, spre final, alături de copiii părintelui Nicolae Tănase, a cîtorva dintre odraslele spectatorilor – unii cu hăinuțe „de firmă“ care mai de care mai frizați, coafați, aranjați și vizibil afectați, ca pentru obișnuitele apariții „pe sticlă“ – a creat un contrast pentru mine semnificativ! Latura pozitivă a acestei antiteze a fost că nicicînd tradiționalul, autenticul port strămoșesc nu mi-a apărut mai nobil, mai strălucitor decît acum, pus alături de acest port orășenesc destinat, parcă, urîțirii, depersonalizării, alterării imaginii copilăriei…

Să trec însă la principalul cîștig în plan spiritual pentru mine, anume la una dintre cele mai importante idei formulate de admirabilul preot-părinte Nicolae Tănase, care mi s-a părut a fi aceea că românii n-au avut nevoie nicicînd de ajutoare ori de sfaturi dinafară ca să-și crească urmașii, fiindcă au știut bine ce au de făcut pentru copiii lor cînd au fost lăsați în pace.

Spre exemplificare (mă văd obligat să adaug, școlărește), așa s-a dovedit istoric în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, a lui Mircea cel Mare (cel Bătrîn), a lui Ștefan cel Mare și Sfînt ș.a.; mai ales s-a vădit aceasta cu prilejul domniei Sfîntului Constantin Brâncoveanu, cel martirizat împreună cu fiii și cu sfetnicul Ianache, de la a căror pilduitoare moarte se împlinesc anul acesta trei sute de ani. Vreau să accentuez încă o dată (am mai făcut-o în alte articole, dar e bine să reiterăm spre luare-aminte): politica demografică a marelui domnitor-martir muntean, încă insuficient studiată de specialiști, a demonstrat, pe lîngă vitalitatea excepțională a creștinilor stăpînind ținuturile binecuvîntate situate de-a stînga Dunării, care era pericolul real pentru otomanii ce ambiționau să dețină cîteva milenii hegemonia în Balcani, fiind deja așezați ca un ghimpe otrăvit în coasta Europei. Nu de la bulgarii deveniți una cu pămîntul, ca pașalîc (fapt semnificativ: nici acum, după două decenii de la prăbușirea jugului ateu rusesc nu-și revin încă la creștinism!) ori de la maghiarii înfrînți fără drept de apel la Mohaci, a căror țară a fost transformată, la fel, în pașalîc, ori de la sîrbi – curajoși, dar nesemnificativi numeric avea să le vină turcilor, la timpul potrivit, sfîrșitul dominației în zonă. Ci tocmai de la acești români, peiorativ denumiți de potrivnicii lor necreștini „ghiauri“, de la acești români insultați adeseori de maghiari și de alți vecini prin denominații ce nu mai merită pomenite avea să le sune ceasul retragerii în hotarele Asiei Mici. Să nu uităm, de asemenea, la cumpăna dintre ani, că acest umilit popor român a dovedit, cînd i-a fost istoria favorabilă, a ști nu numai să sporească numeric, ci și să-și transforme țara în „grînarul Europei“, asigurînd pîinea întregului continent… Condiția a fost și este una singură: să fie lăsat să-și numească și să-și susțină nemanipulat conducătorii… Revin la cuvîntul de învățătură al părintelui Nicolae Tănase[1]: prin colinde e vestit timpul acelora prin inima cărora, devenită iesle, urmează să Se nască Iisus. Nu Crăciunul gastronomic îl așteaptă creștinii, căci gastronomia aceasta, dimpreună cu alergatul prin magazine, după cadouri și alte cumpărături, nu au nimic creștinesc. Se fac grave confuzii între Moș Crăciun, Moș Gerilă, Sfîntul Nicolae… Este totuși Moș pentru că a încercat chenoza, coborîrea. Crăciunul este altceva, iar dacă vrem să ne pregătim pentru Crăciun să ascultăm cu luare aminte colindele. La greci există vreo douăzeci. La noi nu se pot număra: sînt cu miile. Colindele afirmă dreapta credință, limba unitară, căci aceste colinde ne-au ținut ca neam. Ajunși „afară“, adică peste granițe, românii găsesc alinare în Biserică, în colinde. Există nu numai la Crăciun, ci și la Florii, și la Sfintele Paști, și la sărbătorirea Sfîntului Ierarh Nicolae… Colindele constituie o formă de rezistență a neamului, împotriva ideilor apocaliptice. Apocalipsa a fost scrisă să nu fie. Ungurii își serbează o mie de ani de crștinism, rușii, pe la 1998 au celebrat o mie. Noi sîntem de două mii de ani creștini, ca urmași ai Sfîntului Apostol Andrei. Colindele reprezintă o aducere aminte a istoriei: Iisus Se naște în iesle, în modestie, în sărăcia cu duhul; e nimic și e totul. Metania o facem și noi ca să arătăm prin aplecare că sîntem pămînt, iar cînd ne ridicăm arătăm tendința spre perfecțiune, spre verticalitate, spre asemănarea cu Dumnezeu. Noi, oamenii, sîntem totul fiindcă la moarte sîntem conduși de îngeri la Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu e aceea care ne ridică…

Accentele critice  n-au lipsit:

Sîntem în al cincilea an aici și pare că nimic nu se schimbă. Sînt multe și grave confuzii în societatea actuală. Am făcut o ciorbă din noi și din cei care au trebuit să facă războaie. Românii și-au crescut copiii singuri, nu i-au vîndut, n-au chemat pe alții să îi crească. La Valea Plopului e ceva normal. Sfințenia e normalitatea, prezența în acest univers echivalează cu sfințenia. Ne recunoaștem nimicnicia și totodată ne ridicăm glasul: avem circa 800.000 de avorturi pe an, dar mult mai mare e numărul copiilor evitați!… Aceasta înseamnă că-L lăsăm pe Dumnezeu cu mîna întinsă… 833.000 de oameni a omorît Hitler și socotim că e un mare criminal. Dar noi care am omorît din 1989 pînă acum aproximativ 22.000.000 de ființe nevinovate prin avorturi?… Spunem vorbe, vorbe, cînd trebuie fapte!… E bine să ne pregătim pentru Crăciun participînd la Liturghie, stăruind în rugăciune, făcînd fapte bune, nu prin accent pe cele lumești…

Pe fundalul acestor gînduri pe care le-am redat din memorie, comemorarea pruncilor uciși de sceleratul Irod Antipa în ultima duminică a anului 2013 mi-a trimis gîndul la o posibilă actualizare a condamnării acestui tip de genocid printr-o zi de rugăciune și de protest la scară națională. (Am să-mi înaintez propunerea și acelora ce alcătuiesc deja pomenita organizație civică ASUR, în special celor foarte puțini care și-au consumat, chiar în zilele premergătoare Nașterii Domnului, ceva energie protestînd împotriva raporturilor actuale dintre stat și Biserica Ortodoxă Română…).

Mihai Floarea

Măgarul lui Iisus

De ce nu mi-ați spus

De ce nu mi-ați spus,

Cînd pe umerii mei L-ați pus pe Iisus…

Cît de lin L-aș fi dus,

Cît de lin și frumos L-aș fi dus!

Paul Sterian, poet din închisoare

Și noi am fost la Tîrgu Ocna

Peste capetele noastre,

îngerii scutură pomii de zăpadă,

clopotul măsoară pacea din noi,

cădelnița ritmează bătaia inimilor

lîngă turnul de pază al închisorii,

stindardul pur se continuă

în brațul vînjos al tînărului

care cîntă: Aliluia!

Zăpadă în pace de-o clipă,

Cruce vie în noi.

Stejarul sub care frații

și-au luat rămas bun de la Valeriu

ne-a așteptat și pe noi.

Marilena Istrati

Tîrgu Ocna,

19 februarie 2011

M-a sărutat un sfînt pe frunte

(Baladă pentru sufletul părintelui-Păstor Dumitru Stăniloaie)

1

Parcă-l văd însemnat cu Cuvîntul dintîi,

În Lumina de-atunci și în rîndul întîi,

Eu un rob al pămîntului, muritorul din glie,

Glasul meu cutează înspre El, spre marea lui poezie:

– Binecuvîntă, Părinte, sufletul – meu,

Ca să fiu un rob vrednic ce se roagă mereu!

Surîdea și zicea în Cuvîntul lui tainic,

Și acum deslușesc, că gîndea filocalic:

– Fiul meu, de te rogi și de-ți stă în ființă,

Roagă-te doar atunci cînd simți trebuință,

Ruga ta de e rugă și nu vorbă-aruncată,

De e lungă sau scurtă, dar să fie curată!

Și plecam înspre casă liniștit, gînditor,

Mă rugam ca să am un pămînt roditor,

Ca sămînța din el și talantul firește,

Să îl semăn mereu în pămînt ce rodește,

Știam într-o clipă să nu mă rog doar zadarnic,

Înțelesesem că Părintele m-a sfătuit filocalic!

2

Unde ești Tu acum, Părintele-mi sfînt?

Mădularele Tale sînt la Cernica-n pămînt,

Lîngă Ilarion, Nicodim și alți călugări sfinți

Ce-au trecut din părinți în părinți,

Dar ființa-Ți suavă și blîndă mereu,

Nu e-n blana pămîntului, ci în sufletul Tău,

Printre sfinții din cer, Îngeri mereu te veghează,

Anii tot trec, de sînt mulți sau puțini,

Ruga de-i scurtă sau lungă,

Valoarea ei în lumini se așează!

3

Nu-ți înnumăr făclia anilor tăi, nu te teme,

Ai plecat dintr-odată în mereu prea devreme,

Matusalemice vîrste poate mai sînt,

Valoarea anilor nu se stabilește aici, pe pămînt,

Muritorii din noi au vîrste, nu durate,

Operele doar se socotesc în eternitate,

În carate ale slovelor înscrise în cărți,

În capitole deslușite împărțite în părți,

În kilometri de gînd așternut pe șoseaua-nfloririi,

Cu chipul suav și deplin al iubirii,

Cînd erai pe pămînt te rugai înspre seară,

Cînd lumina din zori pîlpîia și trecea

Într-o candelă doară,

Ruga Ta era scurtă, fiebinte,

Filocalia verset de om și părinte,

Oamenii o citeau deslușind-o prin Tine,

Ruga lor era lungă s-o-nțeleagă mai bine,

Ție, Părinte, Dumnezeu ți-a grăit:

– Tu, Dumitre, Păstor să Te faci negreșit!

– Cum eu, Doamne, unde am să găsesc,

Cuvîntul acela mirific, aluatul zeesc?

Sînt făcut dintr-un lut ce-i fărîmă de vis,

Într-o zi ca oricare cerul Tu mi-ai deschis!

– Vei fi vrednic să știi și cu har ne-ntrecut,

Te voi face Păstor cît trăi-vei sub scut,

Te voi face pescarul de oameni,

Ca-n frămîntul Cuvîntului Meu să tot sameni!

Și Lumina se risipea în eter;

Glasul doar se-auzea din năvalnicul cer:

– Vrednic ești ca să fii, gata ca să rodești,

Pomul Tău a-nflorit tot cu mere domnești!

Și Părintele scump, cu har filocalic,

Devenit-a Păstor, pentru suflet năvalnic!

4

Eu îl simt și acum în ceasul meu greu,

Pentru mine un om, poartă deschisă mereu,

Mi-a-nflorit cu nespusă simțire,

Din timpul lui scurt o nestinsă iubire,

Din sufletul său mi-a dăruit,

Cu dulceața inimii mi-a grăit,

Cu valoarea rugăciunii m-a înveșmîntat,

Prin Cuvînt de Păstor m-a binecuvîntat,

Darurile lui timpul va fi să-l înfrunte…

Și la sfîrșit m-a sărutat acest sfînt pe frunte!

Petru Demetru Popescu

1 decembrie 2013

Un etern om al Școlii: Petru Demetru Popescu

 

Nimic nu-i pe lumea aceasta întîmplător; bunăoară rocada înadins efectuată a rubricației revistei noastre, pentru că însemnările de față nu se puteau insera decît după versurile originale ale însuși prolificului nostru colaborator: Petru Demetru Popescu!

Școala eternă se intitulează cărticica sa de 130 de pagini (format 13×20 cm) imprimată la București, în 2006, de „Editura Lucman“ (care, prin reprezentanții săi editorul Lucian Borileanu și redactorul G. Zarafu mă avertizează de pe pagina 4 să nu reproduc fără acordul ei nici parțial, nici integral textul, altminteri riscînd a fi pedepsit „conform legilor în vigoare“!)… Autorul lucrării, care mă onorează însă de cîțiva ani cu prietenia sa, mi-a înmînat-o, la una dintre ședințele cenaclului nostru, rugîndu-mă s-o recenzez… Cum din această dilemă (ori încremenirea în tăcere dar situat în rigorile legii, ori evadarea în spațiile transcendentale ale prieteniei, riscînd acele fioroase măsuri punitive?), dat fiind temperamentul meu, nu puteam ieși decît riscînd, iată că mi-l asum prin rîndurile de față zicîndu-mi, ca tot românul imparțial: fie ce-o fi!…

Autorul a peste o sută douăzeci de titluri – poezii, romane, memorii, eseuri, studii istorice etc. – se dovedește în această carte racordat la izvorul cel dătător de viață „eternă“ al Școlii. Aceasta vrea să însemne că intenționează să iasă din constrîngerile temporale firești omului comun, poposind, prin efortul său creator, în acea condiție specifică doar acelora asupra cărora lucrează Harul Sfînt. Dacă a reușit ori nu, numai cititorii – mulți, puțini – pot decide. Cronicarul aflat sub vremi are menirea doar de a consemna.

Prin urmare încep, contrazicîndu-l oarecum pe autor[2], prin afirmația că textele – cincizeci și nouă la număr – reunite în volumaș se adresează majorității oamenilor, adică atît copiilor, cît și adulților, căci, spre deosebire de toate celelalte instituții ale statului, cu funcții specifice doar anumitor categorii de cetățeni, Școala își atribuie rolul de a trece prin filtrele sale circa 95% din populația între șase/șapte – optsprezece/nouăsprezece ani. Versificări facile (Abecedarul, Cearta literelor, Cînd m-am dus întîi la școală, Luceafărul, Strașnic, Ce metodă e mai bună?!? etc.) ori micronarațiuni îndemnînd la meditații  (Întoarcerea, O figură senină de bancă, Unde e tata?, Acceleratul, Procesul, Andrei descoperă primăvara etc.) și chiar formulări sentențioase (Proverbe școlare, Aforisme, Definiții, Cugetări despre învățătură) aduc dinaintea cititorului un caleidoscop al copilăriei.

Cum toți avem / am avut o copilărie – inclusiv, după voia lui Dumnezeu, pe aceea / acelea retrăite(ă) din perspectiva părintească ori chiar din cea de bunici, e imposibil ca în cel puțin jumătate dintre textele cuprinse în Școala eternă să nu ne identificăm! Cu această deschidere empatică, spiritul nostru critic, pigmentat adeseori polemic, pălește.

Tematica e variată: răsfățul frizînd grotescul caragialian (Acceleratul), lipsa comunicării dintre generații și fiorii primei iubiri (Andrei descoperă primăvara), iresponsabilitatea părintească (Procesul, Unde e tata?), lipsa de interes școlar și obrăznicia (Două lacrimi). Umorul, caracteristic unui bun pedagog, colorează din belșug scrisul lui Dumitru Petru Popescu, dar îndeosebi în prozele Din însemnările lui Notescu Cinci și Erudiție.

Mai mult, există idei provocatoare pentru mine, care sînt, la rîndul meu om al Școlii, cum e, bunăoară, replica unui personaj ridiculizat din Măsura inteligenței: Nu cu notele se măsoară inteligența (p. 39). Ei bine, poate contrariind pe mulți colegi, adepți ai pedagogiei clasice, propoziția în cauză o consider demonstrată spectaculos de Howard Gardner, autorul lucrării Multiple Intelligences. New Horizons (2006), în traducerea românească a lui Nicolae Damaschin Inteligențe multiple. Noi orizonturi (București, Editura Sigma, 2006).

Să revin însă la recenzia propriu-zisă. Sînt în carte, prin forța lucrurilor, aspecte desuete privind viața școlară (olimpiadele școlare, examenele de admitere în liceu etc.) ori viața socială, în genere (mentalitățile, retribuția – suma de 500.000 de lei despre care se vorbește, la un moment dat, ca… bani de buzunar pentru un elev –, procedurile vizînd divorțul etc.). Nu dinspre acestea se cuvine însă abordată lectura, căci nu constituie unghiul potrivit. Sentimentele, stările de spirit, inocența infantilă ar fi căile adecvate. Îmi amintesc pe Tudor Arghezi făcînd apel, într-una dintre așa-numitele sale ,,arte poetice“, la acest spirit ludic ce trebuie utilizat ca drum de acces spre mesajul livresc: Domnule care citești (…)/ E nevoie să-ți explic: / Ești prea mare. Fă-te mic. (…) / Ieși din dogmă și, tiptil, / Fă-te la citit copil (…) (Prefață). Luînd acest îndemn… în serios, Școala eternă de Petru Demetru Popescu este un îndreptar de morală, un popas intelectual amuzant bine meritat de sfîrșit de săptămînă, o sursă de (re)amintire a unor timpuri revolute, sau, cu vorbele autorului inspirate din Amintirile… lui Ion Creangă, o sărbătorire a copilăriei. Dar mai bine să-i cităm propriile fraze: De cîte ori îmi amintesc de copilărie, trăiesc o mare sărbătoare…

Atunci să ne împărtășim cu toții, dragi cititori, de spiritul acestei sărbători și, făcînd abstracție (sau, în limbajul meu copilăresc, de odinioară: pe niznaiul!) de statutul socio-profesional propriu și al însuși autorului, să recităm odată cu el:

Privighetoarea mea, copilărie,

Tu știi să cînți și să mă-nveți și jocul,

Cărarea Ta, doar sufletu-mi o știe,

Tu ești și cînt și floare și norocul!

 

Prin ani și zile voi ajunge mare,

Voi fi profesor, doctor, cine știe,

Dar îți păstrez întregul nimb de soare,

Privighetoarea mea, copilărie!

Mihai Floarea

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

                                       Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                      Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com

[1] Ideile părintelui le depăn din inimă și din minte, căci nu le-am putut nota. Ele sînt prelucrate și redate aici cu vorbele mele.

[2] Acesta folosește în Prefață și în Postfață vocativele copile, dragi copii etc. Îndrăzneala de a-l contrazice încă de la începutul recenziei mi-o rezerv fiindcă socotesc că adevăratul receptor al mesajului este COPILUL ETERN DIN FIECARE DINTRE NOI.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: