Ecclesia euxina 49 / 2013

Actualitatea

Am primit de la familia distinșilor intelectuali care ne onorează consecvent cenaclul din foișorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan următoarele pagini:

Domnule Profesor,

Este un apel privind necesitatea lecturii, cu intenția, neetalată aici, ca, prin manualele școlare, să putem lupta  împotriva degringoladei morale și chiar mentale de astăzi. Explicit, mă gândesc la Biserica ajutătoare: ce bine ar fi ca preoții în predici și la spovedanie să recomande lucrări beletristice cu fond creștin, nu numai teologie.

În cartea pr. Bogdan Teleanu Metaforă și misiune – valorificarea literaturii laice în predica românească, Trinitas, 2007 sunt tratate tematic părți din predicile multor ierarhi în care sunt menționați scriitori de pretutindeni. Acești scriitori sunt autori clasici (nu toți creștini), autori români (unii neștiuți), dar lipsesc mulți dintre străinii sec. XX. Pe drept, figurează cei comentați de N. Steinhardt în Dăruind vei dobândi.

Pentru cucerirea tinerelor generații, este de dorit să nu se exagereze cu reeditarea unor cărțulii mai vechi, de pangar, saturate de supranatural. Este de remarcat mărturisirea pe care am întâlnit-o în Liturgica Bisericii Ortodoxe (V. Mitrofanovici s.a., Cernăuți, 1929), unde este criticat Simeon Metafrastul, cel care în sec. X „a amestecat în Viețile Sfinților faptele autentice și tradiții populare, din care cauză nici nu se bucură acestea de o autoritate  deosebită“. Trebuie discutate problemele societății actuale, mai ales că aceasta diferă semnificativ de cosmosul rural, foarte prezent în literatura română. Mai degrabă accesibile, ca limbă și probleme psihologice, s-ar putea înscrie unele creații interbelice.

Pr. Teleanu, la concluzii, insistă asupra „necesității anihilării influențelor nocive din literatură printr-o pregătire culturală a preoților și prin crearea sau promovarea unei literaturi care să reflecte valorile creștine“. Biserica poate da un impuls citirii cărților valoroase.

Articolul de față este scris înainte de a vedea lucrarea sus-menționată. Dar tema aceasta are multe ramificații.

Nu am inclus la propunerile de cărți „bune de citit“ cele trei romane istorice ale Ilenei Toma, desi n-aș fi greșit…

Cu stimă,

Ileana Toma

Ce citim, ce cităm

Pentru o lectură sănătoasă

Încă din vechime, omenirea a creat opere scrise. În antichitatea greacă au apărut la început cântece versificate (Iliada, Odiseea), apoi scrieri istorice, filosofice, dramaturgia; romanii au avut, la rândul lor, toată gama genurilor literare. Moştenirea antichităţii a ajuns să reprezinte în perioada Renaşterii sursa principală de gândire laică; cultura era creştină, dar în vestul Europei istorioarele aventurilor zeităţilor antice au continuat să inunde artele plastice. În cadrul literaturii pe care o vom numi „beletristică”, în care imaginaţia este motorul creator, au intrat cu vremea scrieri cu caracter creştin, accentuându-se aspecte ale trăirii creştine. Cu vremea, literatura s-a diversificat în proporţii uimitoare, dar aspectul contemporan al acestei proliferări este mai degrabă îngrijorător, întrucât din avalanşa de cărţi de pe piaţă puţine au un conţinut ziditor de suflete. Indexul catolic conţinea cărţile interzise ca fiind dăunătoare, dar în zilele noastre această listă ar fi deosebit de lungă… De aceea, ne gândim la o listă mai scurtă, a cărţilor „bune de citit”, recomandabile copiilor şi tineretului, chiar obligatorii în cultura unui om adult. Acoperite de valul de literatură mediocră sau de-a dreptul distructivă, scrierile de calitate trebuie scoase la iveală, fiind acelea în care apar valorile umane şi faptele care înnobilează sufletul omenesc. Dând la o parte cărţile nefolositoare, urmează la rând cele scrise cu bună intenţie dar fără talent (şi care, din păcate, plictisesc sau, deşi citite cu aceeaşi bună intenţie, nu ating efectul care ar fi de dorit). Dar oricine ia în mână o carte care încântă prin frumuseţea naraţiunii, prin stil şi prin valorile umane prezente în ea, rămâne în câştig pentru toată viaţa, atât în privinţa minţii cât şi a sufletului său. Cărţile sunt inseparabile de existenţa noastră, începând de mici copii când (ni) se citesc basme şi povestiri (să se remarce că din povestirile moderne lipseşte Dumnezeu), apoi ca elevi şi adolescenţi, când lecturile contribuie la formarea gândirii şi limbii şi la întărirea principiilor morale. De ce totuşi nu se citeşte?  Paradoxal, astăzi, când se afirmă că a scăzut anlfabetismul, cărţile lipsesc din viaţa multor oameni. Se spune că suntem foarte ocupaţi. Că ne rezolvăm cu calculatorul problemele de informare… Ar citi oare oamenii mai mult, dacă ar şti că există cărţi bune? Că ar putea să le înţeleagă, cu un minim de lămuriri? Mulţi elevi nu sunt convinşi nici că trebuie să citească, au chiar o respingere… Să răspundem măcar la această întrebare: în definitiv, de ce trebuie să citească în primul rând tinerii?

Într-adevăr, la ce sunt bune cărţile? Întâi: pentru structurarea profundă a sufletului, a personalităţii, la umanizarea omului, ca să spunem aşa. În al doilea rând: la formarea minţii, a judecăţii (s-a constatat că, în procesul misterios al cunoaşterii, nu se pot obţine rezultate superioare nici la matematică fără a fi făcut o  lectură a clasicilor literaturii). În al treilea rând: pentru învăţarea propriei tale limbi, acest pas implicând nu numai deprinderea gândirii logice, dar şi cultivarea sentimentelor normale. Astăzi  este vizibilă sărăcirea limbii pe care o vorbim şi utilizarea ei neglijentă, imprecisă, ceea ce nu va rămâne fără urmări asupra nivelului inteligenţei şi chiar asupra vieţii noastre afective. În al patrulea rând: cărţile pot forma în om o nobilă „dependenţă”, un drog de preferat celorlalte… Deci: conştiinţa umană suferă.

Pentru dezvoltarea gustului de lectură, ar trebui ca tinerii să-i vadă pe adulţi citind şi altceva decât reviste stupide, să-i vadă mai puţin în faţa divertismentelor şi filmelor mediocre de pe micul ecran, care nu fac altceva decât să cultive superficialitatea imaginii. Psihologii ar avea aici ceva de spus în ce priveşte viitorul; aşa cum au avertizat că, în lumea care vine, animalele se vor rări şi de aceea copiii ar putea fi ameninţaţi de alienare, ar trebui să ne vorbească despre efectul dispariţiei lecturii. Va suporta omenirea absenţa naraţiunii? Nevoia de vis şi imaginar constituie o structură intimă a condiţiei umane şi se concretizează în dorinţa de a asculta povestiri. Cine poate afirma sincer că citeşte romane pe ecranul calculatorului ?

În abordarea relaţiei între omiletică şi literatura laică, a folosirii în predica creştină a  literaturii de ficţiune, a beletristicii, se impune să ne slujim de „dreapta socotinţă” în alegerea textelor, deoarece o mulţime de creaţii literare exprimă poziţii personale, filosofice sau politice, sau se mărginesc la aspecte periferice ale vieţii. Totodată trăim o epocă de schimbare a lumii satului, ceea ce va cere un nou mod de adresare literară, cel puţin la noi. (Copiii de azi nu aderă la mare parte din literatura română…)  Chiar şi literatura religioasă trebuie cu grijă selectată, potrivit nivelului conţinutului său şi calităţii expunerii. La predică, cartea pe care creştinul este îndemnat s-o citească este şi trebuie să rămână cele patru Evanghelii, sub îndrumarea preotului sau măcar înarmat cu un text de comentarii, explicativ. Mai rar se recomandă lecturi, dar, în mod excepţional, este nevoie să se ia o atitudine de avertizare împotriva anumitor cărţi cărora li se face reclamă, dar sunt înşelătoare şi nu fac decât sminteală.

Ceea ce se cere este să existe o listă de cărţi ziditoare de suflete, un „canon” literar, care să lărgească orizontul spiritual şi să îndrepte cititorul către Dumnezeu. Vorbim aci nu numai de acele cărţi care sunt evident creştine, ci de cele mult mai multe, accesibile, şi cu nimic mai puţin preţioase, în care creştinismul este subînţeles, în care credinţa în Dumnezeu este implicată dacă nu la fiecare pagină, în orice caz în momentele cruciale ale conţinutului lor. Astfel se pot forma cercuri de lectură şi comentarii pe marginea operelor literare recomandate ca folositoare, care „lucrează” în suflete, şi prin care oamenii să poată reveni la valorile pe care simt că au început să le piardă. Nu ne putem reveni dacă nu pornim din nou de la şcoală.

Din parcurgerea exemplelor de trimiteri şi comentarii la operele literare care se fac în unele predici în biserică reiese o acoperire insuficientă a literaturii contemporane şi o utilizare adeseori repetitivă a câtorva autori clasici. Scrierile care constituie masa literaturii ce ne interesează pentru în folosul creştinilor se pot împărţi în trei mari categorii:

  1. Cărţi cu intenţie de popularizare religioasă în care discută pentru publicul larg problemele aplicării în viaţă a credinţei creştine. Sunt cărţi de tipul celor scrise de anglicanul C. S. Lewis (1898-1963), care a urmărit să explice într-un stil logic problemele comportării creştinului de orice confesiune. Un alt popularizator englez, acesta catolic, G. K. Chesterton (1874-1936), ne atrage printr-un stil sugestiv, creând un personaj de roman poliţist, părintele Brown. Francezul Vladimir Volkoff are romane originale de spionaj din secolul XX şi contra ateismului sovietic.

Adesea, în predici expunerea este împodobită prin citare de aforisme şi dictoane luate din autori cunoscuţi, care sunt fericit alese dacă exprimă concis o pildă de urmat. Există multe astfel de exemple în înţelepciunea antichităţii şi în autorii clasici şi moderni, deşi includerea printre aceştia a unor scriitori care au devenit cunoscuţi prin combaterea doctrinei creştine (J.J. Rousseau, Voltaire, D. Diderot etc.) nu este de urmat. Mai există şi o „literatură de pangar”, uneori nereuşind să lămurească preocupări importante ale vieţii creştine actuale. Întâlnim de exemplu şi cărţi inutile, cum ar fi traducerea în versuri a Psalmilor (făcută de un poet bine intenţionat, V. Militaru), dar ideea de a produce o versiune necanonică nu foloseşte niciunui credincios.

  1. Literatura laică (cea beletristică,- nu includem aci eseuri) care tratează într-o lumină creştină problemele sufletului omenesc inerente vieţii în lume. Din aceasta se constituie corpul principal al cărţilor bune de citit; în acest segment de literatură se găsesc construite personaje care ne impresionează, le purtăm în conştiinţa noastră şi vorbim despre ele ca şi cum ar fi nişte entităţi vii, simţite ca fiind „universale”. Ele posedă calităţi umane deosebite, în acelaşi timp „tipice”, sunt angajate în conflicte în care apar probleme morale de mare profunzime şi ating în noi coarde sufleteşti nebănuite. Este de remarcat caracterul – concomitent imaginat şi simbolic – al acestor personaje şi situaţii, care ajung să facă parte din realitatea existenţei noastre şi la care ne referim ca la nişte repere. Aceste cărţi fac parte din bagajul de cultură obligatoriu al oricărui om şi trebuie comentate de pe poziţii clare.

Un exemplu din această categorie este opera nemuritoare a lui Miguel Cervantes (1547-1616), Don Quijote de la Mancha, care zugrăveşte dubla natură a omului, trăind în lumea reală dar luptând pentru o lume ideală. La fel sunt romanele lui F. M. Dostoievski (1821-1881), care dezbat într-o încordare de neuitat adânci probleme umane (Fraţii Karamazov, Demonii, Idiotul).

Pe lângă marii autori, există mulţi scriitori talentaţi care în scrierile lor au atitudini morale corecte, dar nu-L mărturisesc pe Hristos, deşi poate simt că astfel se lipsesc de sursa vieţii şi a adevărului. Se pune însă întrebarea: dacă autorul scrie „bine” şi „frumos”, devenind astfel convingător în ceea ce spune, dar ştim despre el că a dus o viaţă imorală sau a militat pentru idei greşite, nu trebuie să căutăm în locul său alţi scriitori, faţă de care să nu păstrăm vreun sentiment de îndoială? Pentru că, fără să vrem, căpătăm bănuiala că, în cazul unui om cu două feţe, se strecoară o fisură între operă şi adevăr. Lectura scrierilor acestora este atunci de cele mai multe ori o pierdere de timp. Sunt autori care au un stil atrăgător, sunt cuceritori, dar „nu spun nimic”, tocmai din cauza unor conflicte interioare nerezolvate (Scriitorul francez A. Gide (1869-1951) face parte dintre aceştia dar şi dintre puţinii care s-au trezit din iluzia în care trăiau). Există la unii scriitori căinţă şi mărturisire iar pana lor devine apoi mai convingătoare. Răspunsul la întrebarea privind contradicţia între viaţă şi operă este însă normal să fie: „pomul se cunoaşte după roade”.

  1. Literatura cu efect vizibil dăunător şi care, datorită şi tirajelor mari în care apare, este net periculoasă. Asupra acesteia Biserica trebuie să fie informată şi preoţii să parcurgă ei înşişi cele mai reprezentative scrieri pentru a cunoaşte argumentaţia şi conflictele prezentate în ele, din care unele ating extreme satanice. Acest tip de literatură dă de gândit, chiar obsedează, prin neantul la care ajung vieţile trăite fără Dumnezeu. Dacă un cititor nu are propria sa rezistenţă morală, nu are simţul format să deosebească el însuşi ideile rele, contaminat de bine ştiuta fascinaţie pe care o transmite răul,- este bine să fie avertizat ca să evite această lectură pe viitor.

Literatura „dură” are însă o calitate „utilă”: aceea de a demonstra efectul distructiv al păcatului. În acest sens, un exemplu de lectură pentru oamenii doritori de adevăr este literatura care dezvăluie, prin metodele ei proprii, traseul ideilor care au condus, prin difuzarea lor, la marele genocid care caracterizează secolul al XX-lea, masacru imens, de care este mânjit ateismul militant al regimurilor totalitare şi la care au aderat mase mari de oameni fanatizaţi la chemarea unei erezii: „Să facem paradisul aici pe pământ”, sub îndemnul satanic: „Să ucidem pe aceia care nu sunt cu noi”. Pentru exemplificare, dăm o listă minimală de opere literare care construiesc o imagine pertinentă asupra genezei şi a efectelor prăpastiei spre care ne împing ideile utopiilor. Ordinea în care trebuie citite este: F.M. Dostoievski: Demonii (1871-1872); F. Kafka: Procesul (1921); A. Huxley: Cea mai frumoasă dintre lumi (1932); G. Orwell: 1984 (1949) şi Ferma animalelor (1945); A. Camus: Ciuma (1947); A. Soljeniţîn: Arhipelagul Gulag. Încercare de investigaţie literară (1973-1980). Scriitorii care transpun realitatea într-o lume imaginată sau o zugrăvesc cu onestitate reuşesc mai bine decât filozofii sau chiar istoricii să facă lumină în zonele dureroase ale existenţei omului în lume. Sunt cărţi preţioase, de referinţă.

Cărţi de citit (câteva sugestii din prozatorii români):

Liviu Rebreanu (1885-1944) – Pădurea spânzuraţilor – roman

Gala Galaction (1879-1961) – De la noi la Cladova, Moara lui Călifar –  nuvele

Mihail Sadoveanu* (1880-1961) – Fraţii Jderi– roman; Hanu-Ancuţei – povestiri

Ion Agârbiceanu (1882-1963) – Povestiri

Nestor Urechia (1834-1901) – Zânele din Valea Cerbului – poveşti

Ion Slavici (1848-1925) – Popa Tanda – nuvelă

Victor Ion Popa (1895-1946) – Velerim şi veler Doamne – roman

Ştefan Bănulescu (1926-1998)– Insula Cailor – proză fantastică

Aniţa Nandriş – Cudla (1904-1986) – 20 de ani în Siberia – amintiri

Ioan Ianolide (1919-1986) – Întoarcerea la Hristos – document

Pr. Dumitru Stăniloaie(1903-1993) – Ortodoxie şi românism – îndreptar

* Acest scriitor, pentru a avea funcţii înalte în statul comunist, a scris o serie de cărţi lăudând regimul şi a retipărit cartea sa Viaţa lui Ştefan cel Mare, înlocuind cuvântul „Dumnezeu” cu… „natura”.

Prozatori străini:

  1. Sienkiewicz (1846 -1916) – Quo vadis? – roman

Edmondo De Amicis (1846-1908) – Cuore – povestea unui copil

  1. Anouilh (1910-1987) – Ciocârlia (Ioana D’Arc); Beckett (sau Onoarea lui Dumnezeu) – piese de teatru

Victor Hugo (1802-1885) – Mizerabilii – roman

Ch. Dickens (1812-1870) – David Copperfield – roman

Graham Greene (1904-1991) – Miezul lucrurilor – roman

Thornton Wilder (1897-1975) – Ziua a opta – roman

John Steinbeck (1902-1968) – La est de Eden – roman

William Faulkner (1897- 1962) – Lumină de august – roman

Joseph Cronin (1896-1981) – Cheile împărăţiei – roman

Francois Villon (sec. XV) – Balade

Anatole France (1844-1924) – Zeilor le e sete – roman

Mihail Bulgakov (1891-1940) – Maestrul şi Margareta – roman fantastic

Poezie românească religioasă (selecţie mai ales din Poezia română religioasă, antologie de F. Popescu, BPT, 1992):

  1. Coşbuc (1866-1918) – La Paşti, Iisus la împăratul, Colindătorii, Psalm

Elena Farago (1878-1954) – Rugăciune

  1. Arghezi (1880-1967) – Psalm (Tare sunt singur, Doamne şi pieziş…), Colind (Doamne, vreau să-Ți mulţumesc…)

Pan Halippa (1883-1979) – Imn pe cruce

Donar Munteanu (1884-?) – Noaptea Învierii

  1. Voiculescu (1884-1963) – Cheia de aur; Căzut pe piatră; Colind I; II

Al.T. Stamatiad (1885-1966) – Psalm

  1. Buzdugan (1887-1967) – Jucăria lui Iisus

Artur Enăşescu (1888 – 1942) – Balada crucii de mesteacăn

Alexei Mateevici (1888-1917) – Hristos a înviat

  1. Crainic (1889-1972) – Iisus prin grâu; Colind; Călătorul
  2. Cotruş (1891-1961) – Psalm românesc nr.1

Ion Barbu (1895-1961) – Oul dogmatic

  1. Blaga (1895-1961) – În noaptea de sus; Biblică

Ştefan I. Neniţescu (1897-1979) – Ca Ioan; Ca Petru

Paul Sterian (1904-1984) – Părerea de rău a asinului ce purta la Florii pe Domnul nostru Iisus Hristos; Glasul Crucii care L-a purtat pe Mântuitorul spre Dumnezeu; Războiul nevăzut. Viaţa de îndumnezeire a sfântului părintele nostru Paisie cel Mare (1944) – acatist

Radu Gyr (1905-1975) – Sunt, Doamne, copt pentru cules; Metanie; Az-noapte Iisus…; Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!

Magda Isanos (1916-1944) – Dumnezeu; Doamne, n-am isprăvit; Trebuie să plec astă-seară

Şt. Baciu (1918-1993) – Psalm de supunere; Psalm (Eu ca pe-o piatră rară…); Nimicnicie

Nichita Stănescu (1933-1983) – Îngerul cu o carte în mâini

Grigore Vieru (1935- 2009) – Slavă cerului; Hristos nu are nici o vină; Ajut-o, Doamne!

Ioan Alexandru (1941- 1998 ) – Lumină lină

Vasile Speranţa (1941-1996) – Sonete fără umbră (9): Şi dacă-mi iei cântul, cu ce mai rămân…

Daniel Turcea (1945-1979) – Făgăduinţă; Racla de lumină; Puritate

Dan Verona (1947-…) – Învierea, la porţile Răsăritului; Duminica Floriilor

Leonida Lari (1949-2012) – Rugă de dimineaţă; Un înger trecea prin seară

Andrei Ciurunga (1920-2004) – Solii tăi; Liturghie

Este bine să avem o bibliotecă alcătuită din cărţi esenţiale, pentru noi şi ceilalţi.

Notă: Din cărţile folositoare, scrise spre slujirea binelui, să citim sau să recitim pe cele multe sau puţine şi să le dăm şi celorlalţi. E o propunere pentru un minimum de lectură.

Eugen Toma

Din viața parohiilor

Scurt istoric al Bisericii Delea Nouă-Calist

 

Parohia Delea Nouă-Calist este amplasată în București, pe strada Delea Nouă, numărul 1, sector 3.

Această biserică ortodoxă a fost construită între anii 1790-1798, cu ziduri puternice din cărămidă, avînd formă dreptunghiulară. Odată cu înmulțirea enoriașilor s-a simțit nevoia lărgirii incintei, aceasta făcîndu-se în anul 1847. Aceste date au fost înscrise pe o pisanie așezată pe frontispiciul bisericii, pisanie ce s-a pierdut în anul 1871, odată cu dărîmarea din temelii a vechii biserici.

În primăvara anului 1872, au început lucrările de construcții la noua biserică, lucrări ce s-au desfășurat fără întrerupere pînă în iarna anului 1875, an în care a fost terminată atît zidăria, cît și pictura, rămînînd de instalat numai tîmplăria de la Sfîntul Altar, care a fost lucrată la Sf. Mînăstire Ghighiu din Prahova și instalată în același an.

Într-un document dactilografiat nesemnat descoperit în balconul corului se menționează următoarele:

„Pictura interioară, făcută de Tătărăscu în 1875 (lucrare nemenționată în monografiile dedicate pictorului) a fost spălată (împreună cu catapeteasma) în 1907 de către pictorul Vasilescu, apoi de Iosif Kebler, iar în anii 1957-1958 a fost din nou spălată și completată de pictorul Gheorghe Răducanu, același care o reface și în anul 1981, după ce pictura avusese de suferit în urma cutremurului din 1977“.

Pe pisania de la intrarea în biserică se menționează printre altele:

„Această Sfîntă Biserică numită Delea Nouă-Calist este refăcută din temelie prin îngrijirea și cu cheltuiala Arhiereului Calist Vicarul Sfintei Mitropolii*. Sfințirea acestui lăcaș de rugăciune s-a făcut la 25 Martie 1875“.

Deci, sfințirea bisericii s-a făcut în ziua Bunei Vestiri, această sfîntă zi fusese aleasă ca al doilea hram al vechii biserici, pe lîngă hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.

Tot Arhiereul Calist a zidit în anul 1881, din fonduri proprii, casa parohială, clopotnița și locuințele preoților.

În anul 1879 Arhiereul Calist construiește școala, obiectiv ce i-a fost foarte drag, școală ce urma să funcționeze pe lîngă biserică. Referindu-se la activitatea intensă susținută în școală de preoți, dascăli și mai tîrziu, după 1880, de cei patru profesori, Arhiereul Calist Ialomițeanu** menționează în anul 1905 următoarele:

„Și a dat roade destul de însemnate, întrucît de unde pînă în 1879 știutorii de carte din suburbiile amintite (riverane) se numărau ca luceferii pe cer, astăzi mai bine de jumătate din populația acestor suburbii au devenit știutori de carte“.

În testamentul întocmit la 7 iunie 1885, Arhiereul Calist dispune ca întreaga sa avere să fie pusă la dispoziția Mînăstirii Cernica și Bisericii Delea-Nouă.

Testamentul luat în întregul său reprezintă, pe lîngă o generozitate aparte, și rigurozitate privind destinația viitoarelor cheltuieli. Citez două dintre punctele testamentului care vin să întărească această afirmație:

„Leg a se cheltui cîte lei 200 pe an pentru îmbrăcămintea a 12 școlari săraci, iar pentru lemne și materialul trebuitor școalei, cîte 800 lei pe an

Leg a se da Societății „Pentru Învățătura Poporului Român” o dată pentru totdeauna, lei 5000”

Legatarul universal și executor testamentar a fost dl Pache Protopopescu, profesor și avocat, cum menționează Arhiereul Calist Ialomițeanul în lucrarea sa Biserica Delea Nouă Calist, 1790-1906. Ctitorul Arhiereul Calist murise la cîteva zile după întocmirea testamentului de la 7 iunie 1885.

Legatarul testamentar, pe lîngă alte construcții, ridică Azilul Calist Arhiereul în anul 1886.

Toți preoții care au slujit la vechea biserică demolată cît și la noua biserică, cînd au trecut la Domnul au fost înmormîntați împrejurul Bisericii Delea Nouă.

Prin deceniul al șaselea al secolului trecut în spatele bisericii s-a aflat un mic lapidarium, cu circa 30-40 cruci de piatră cu dimensiuni reduse, cu inscripții, majoritatea cu caractere chirilice. Aceste cruci datînd din perioada 1820-1875 aparțineau fostului cimitir.

În anul 1993 pe acest spațiu s-a amenajat un părculeț de joacă pentru copii, iar crucile au fost așezate lîngă zidul din spatele bisericii. Acum au fost depozitate într-un loc necunoscut nouă.

Toate construcțiile din jurul Bisericii Delea Nouă Calist au rezistat timpului pînă în anul 1987, cînd au început demolările în conformitate cu planurile de sistematizare. Tot perimetrul parohiei a fost demolat, rămînînd ca prin minune numai biserica, înconjurată de un areal de moloz. Cu despăgubirile modice primite, la care s-au adăugat contribuțiile enoriașilor, s-a reușit ridicarea gardului ce delimitează noua incintă (redusă) a bisericii Delea Nouă.

Prin strădaniile enoriașilor s-a reușit ridicarea unei clopotnițe avînd și rolul de capelă mortuară***.

6 iulie 2013

NOTE: * Ctitor Arhiereul Calist STRATONICHIAS.

** Constantin Ialomițeanu-Botoșeneanu își ia numele Calist cînd se călugărește în 1899, după cel al ctitorului bisericii noi Calist Stratonichias.

*** Proiectarea clopotniței a fost executată în mod gratuit de dna arhitect Boicescu Marie Jeanne

Ion Mitru

Perspective critice

„Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici,

„o carte cât Memorialul durerii

 

 

Ediţia I a volumului de memorii „Tortura pe înţelesul tuturor” de Florin Constantin Pavlovici, apărut la Editura Cartier (colecţia Rotonda, seria Memorii), în 2001, a primit Premiul special de debut al Uniunii Scriitorilor din România. Ediţia a II-a a apărut la Editura Fundaţiei Academia Civică, în 2011, la fel ca şi ediţia a III-a  din anul 2012. Fiind o scriere reprezentativă pentru memorialistica detenţiei, cartea a beneficiat de multe comentarii în presă, în volume de eseuri ale unor istorici şi critici literari, în „Dicţionarul general al literaturii române”, publicat de Academia Română şi „Istoria critică a literaturii române” a lui Nicolae Manolescu, în capitolul „Memorialişti de ieri şi de azi”.

Scriitorul Emilian Galaicu Păun, din Republica Moldova, considera acest volum de memorii din gulag, „o carte cât Memorialul durerii”, punându-l pe autor pe aceeaşi treaptă cu A. Soljeniţîn şi V. Şalamatov.

În cele 22 de capitole, Florin Constantin Pavlovici realizează o radiografie a sistemului concentraţionar comunist, purtându-şi cititorii prin celula de anchetă, sălile tribunalului unde a avut loc procesul, închisoarea Jilava, lagărele de muncă de la Salcia, Strâmba, pe bacul ancorat pe braţul Chilia, de la conferinţele ţinute şi ascultate de pe Cracă (paturile suprapuse) până la reeducarea de la închisoarea Gherla, apoi eliberarea din 31 ianuarie 1964, trăită cu amărăciune: „Nu-mi venea să cred că îmi era atâta frică de libertate.”

Valoarea autobiografică, documentară şi literară a acestui volum, îl aşază în seria celor ale lui Nicolae Steinhardt, Ion Ioanid, Paul Goma, Marcel Petrişor. Talentul descriptiv, portretistic este dublat de umorul, care nu dispare nici în situaţiile tragice.

Cartea are o dedicaţie ieşită din comun: „Se dedică delatorilor, anchetatorilor, procurorilor şi judecătorilor militari, paznicilor de închisoare, tuturor celor care au contribuit la batjocorirea omului”. Elvira Sorohan apreciază foarte mult volumul lui Florin Constantin Pavlovici şi se indignează pe bună dreptate: „ De ce n-a vuit presa politică şi literară la apariţia cărţii? Cine i-a obturat popularitatea meritată? Presupunând că nu mai trăiau cei cărora ironic le este dedicată, înseamnă că, la trecerea cărţii sub tăcere, au contribuit copiii lor, cu studii la Oxford, cum revoltat i-a încondeiat, după marea aglomeraţie din decembrie 89, regretatul poet Mihai Ursache. În nicio carte, memorial de închisoare, n-am citit un portret atât de bine lucrat în pasta groasă a violenţei, a poftei de a lovi şi a limbajului grosier, o analiză psihologică mai adâncă a anchetatorului sadic, aşa cum le realizează Florin Constantin Pavlovici”(fragment din articolul publicat în revista Convorbiri literare).

Aşa cum afirma Titus Vâjeu în volumul „Eterul şi eternul”, cartea are „prospeţimea unui jurnal scris—în lipsa hârtiei—pe chiar rănile temniţei şi ale umilinţelor”.

Pe lângă valoarea subiectivă, cartea are şi o mare valoare documentară, informaţiile din ea fiind folosite şi în paginile volumului „Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945—1947)”, alcătuit de un grup de cercetători ai Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România.

Valoarea literară a cărţii constă în talentul autorului, care plecând de la rememorarea subiectivă devine un adevărat romancier al unui univers concentraţionar de dimensiuni diabolice. „Umorul nu dispare nici măcar în situaţiile tragice. Privirea ironică, când tăioasă, când blândă, însoţeşte cititorul pe tot parcursul cărţii”(Florin Lăzărescu, în revista Timpul).

Condamnat pentru „ploconire în faţa literaturii occidentale reacţionare”, Florin Constantin Pavlovici începe calvarul în februarie 1959, în celula Ministerului de Interne de pe strada Uranus, avându-l ca prim dascăl de puşcărie, pe moş Alexa, care făcea închisoare de 5 ani. Acesta îi spune: ”Ca să rezişti trebuie să te odihneşti”. Este condamnat, după patru luni de anchetă, în 5 iunie 1959, de Tribunalul Militar sub acuzaţia de uneltire contra ordinei sociale. Va primi o condamnare de 5 ani.

La Jilava, face cunoştinţă cu caraliii, dintre care se „remarcă” Ferometal: „Ferometal ne-a aliniat la perete, şi-a dus mâinile la spate, şi-a crăcănat picioarele şi a prins să se legene de e o cizmă pe alta. Era o mişcare studiată, exersată îndelung, bună pentru relaxare, dar şi pentru atac:

– Tu ce-ai fost, bă, în viaţa civilă?

(…) Primul interogat, un bărbat mai înalt cu două capete decât caraliul şi care avusese norocul să primească o zeghe cu mânecile până la coate, fusese profesor universitar la Academia Comercială.

– Şi ce-ai făcut de ai ajuns aici?

Profesorul nu făcuse nimic. El vorbise, îl arestaseră – pentru vorbe.

– Bă, că prost mai eşti! Da’ tu, tu ce-ai fost în viaţa civilă?

– Doctor.

– Şi ce-ai făcut?

Nici doctorul nu făcuse ceva anume. Fusese judecat pentru agitaţie contrarevoluţionară.

– Mare prost mai eşti! Da’ tu?

– Avocat.

–Şi?

Avocatul se porni să explice ceva despre un anumit articol din codul penal, citând alineate şi litere, dar fu întrerupt brutal:

– Tot un prost!

Următorul prost, un inginer, îţi pierduse libertatea pentru că nu iubea Uniunea Sovietică. Era un lucru inacceptabil, o blasfemie care îl făcu pe Ferometal să exclame, adresându-se, de fapt, tuturor celor chestionaţi până atunci:

– Puteai să fii tu şi general, ba chiar contabil, că tot prost ai rămas.

(…)

Ferometal se dovedea a fi o ilustrare perfectă a uneia dintre marile, eternele obsesii ale umanităţii: frica de prostie” (volumul citat, pp.53—55).

La Jilava, dormind în patul lui Robert Cahuleanu, poetului cunoscut şi sub pseudonimul Andrei Ciurunga, autorul evocă „literatura subterană”, poezia închisorilor comuniste, care a adus la condamnarea creatorilor la închisoare sau chiar la moarte (cum a fost cazul lui Radu Gyr). Miraculul creaţiei se împlinea în orice loc : „Robert Cahuleanu îşi punea pătura în cap, se băga sub movila de paturi, se ghemuia pe cimentul celulei ca fătul în pântecele mamei, rămânea nemişcat acolo ceasuri întregi. Când ieşea de la şerpărie – aşa se numea locul de sub pat –, poemul era gata. Îl recita prietenilor, aceştia îl memorau, ca în scurtă vreme, datorită pritocelilor din celule să facă înconjurul închisorii. Peste câteva luni, aveam să mă întâlnesc cu Robert Cahuleanu într-un lagăr de muncă şi să constat că miracolul poeziei nu avea neapărat nevoie de şerpăria de la Jilava. Poetul izbutea să facă versuri în marş, în pas alergător sau în poziţie de drepţi, la cărat cărămizi, la curăţatul seminţelor de sorg, în timp ce mânca, în timp ce dormea”(op.cit., pp.76—77).

Un alt scriitor evocat în paginile memoriilor este Alexandru Ivasiuc, cel rămas fără nici un dinte în gură de la o bătaie a caraliilor, pentru care Ion Varlaam (arestat pe când era copil) se oferă să fie pedepsit în locul lui: „Saşa Ivasiuc dădea meditaţii de engleză. Ştia limba, ca să zic aşa, din scutece. Avusese o dădacă din Anglia.(…) În faza de perfecţionare, Saşa Ivasiuc îi punea pe elevi să traducă tot ce se referea la universul puşcăriaşului. Roabele de pământ, ciorba de murături, sârma ghimpată, bastoanele caraliilor îşi căutau corespondentul în limba lui Shakespeare. La indicaţiile profesorului, elevii se îmbrăcau şi se dezbrăcau de zeghe, prăşeau sau urcau pe rampele digului, îşi spălau gamela sau obielele” (op.cit.pp.214—215).

Tot Saşa Ivasiuc face într-o zi elogiul călătoriei fără întoarcere, iar doctorul Dabija, din Lotul Rugului Aprins dă replica la această teorie câteva zile mai târziu: „Popoarele care nu se mai întorc de unde au plecat sunt dizarmonice, zicea doctorul. Fac istorie, dar o fac rău. O fracturează şi o abat de la cursul firesc. Nici un popor creator de cultură nu migrează, el călătoreşte. Iar într-o călătorie, întoarcerea e sacră. Numai ea îţi dă stabiitate.

– Secretul marii culturi greceşti este circumvagia, călătoria în cerc, se hotărî el să-şi exemplifice teza.

Şi de această dată, argumentul cel mai convingător al demonstrţiei părea să fie târnul. Rotindu-l ca pe un compas, în jurul fragilei sale persoane, doctorul Dabija a trasat pe pardoseala de pământ a barăcii mai multe cercuri concentrice.

– Cultura, ca şi religia, nu se poate naşte în două locuri, deodată, preciză el.

Tăind desenul cu câteva raze, a continuat să-mi explice că, la începuturi, a existat un singur centru de iniţiere, opera unei revelaţii, desigur, care s-a răspândit apoi în cercuri din ce în ce mai largi. Pe măsură ce circumferinţa s-a îndepărtat de centru, sensul acelei revelaţii s-a degradat. La extreme, acolo unde legătura cu matca s-a şters, mesajul prim aproape că nu mai e recunoscut, a încheiat el.

Într-adevăr, cercurile îndepărtate se cam şterseseră. Sub tălpile deţinuţilor ce călcau pe ele, abia de se mai ghiceau sfărămăturile sublimei iniţieri. Aparent, era o poveste despre cultură şi istorie; în realitate, doctorul Dabija făcea o descriere savantă a slujbei sale de planton. În cei doi ani cât am stat în lagărul de la Salcia, rarele mele convorbiri cu scheletul circumvagant au fost de-a dreptul captivante”(op.cit.pp.222—223).

Dintre cei închişi pentru motive derizorii, unii apucă eliberarea, alţii nu. Comăniţă, care a făcut 12 ani de închisoare, purtând aceeaşi cămaşă 4350 zile, având vreo 300 de petice, n-o mai apucă:”avea petice de la generali de armată, de la preoţi, profesori universitari sau ex-miniştri, după cum în alcătuirea ei intra şi pânza de casă a prietenilor de la ţară.. Unii muriseră demult, dar Comăniţă le păstra amintirea pe propria lui piele”(op.cit.pp.235—236). Dar Comăniţă s-a stins din viaţă, aşezat pe treptele de la intrarea spitalului, unde un concetăţean medic s-a oferit să-l interneze ca să se mai întremeze să poată ajunge acasă: „Noi, prizonierii de la Salcia, am resimţit moartea fratelui nostru Comăniţă ca pe un asasinat”(op.cit.p.236), completează emoţionant autorul.

Un alt deţinut, Horia reuşeşte să se elibereze pentru că alesese varianta s-o facă pe nebunul încă de la internarea în lagărul de la Periprava:”Vorbea cu opincile aşa cum vorbesc ţăranii cu animalele din curte. Se răstea la ele cu un aer veşnic nemulţumit:”Ho, boală, iar dai cu cornul? Stai că pun eu mâna pe tine buhaiule!””. Fusese condamnat pentru că atunci când era în armată trăsese cu praştia în Gh.Gheorghiu-Dej: ”Îşi făcea armata, se afla în sala de conferinţe a unităţii şi, ca să-şi omoare plictiseala, a improvizat o praştie de elastic, cu proiectile din ace de gămălie. Şi-a fixat drept ţintă portretul primului secretar al partidului.(…) O asemenea performanţă nu se putea pierde în anonimat. Ea a ajuns la urechea ofiţerului de contrainformaţii, acesta a declanşat o anchetă, iar trăgătorul de elită contrarevoluţionar a fost dat pe mâna Securităţii”(op.cit.p.237) şi condamnat la 3 ani de închisoare.

Pe digul de vest îl întâlneşte pe Emil Mihăilescu (unul dintre studenţii condamnaţi în Lotul Rugului Aprins, n.n.):”Arhitectul dintr-însul descoperise cu satisfacţie, că arhitectura se poate împlini şi sub scoarţa terestră. Gropile lui erau adevărate locuinţe. Netezea pământul, scobea nişe în care îşi ţinea gamela şi zeghea, lăsa scaune de pământ şi loc de odihnă, iar când groapa se adâncea construia scări(op.cit.p.264).

În lagărele de muncă îl întâlneşte şi pe actorul-poet Ion Omescu, condamnat politic la 5 ani de închisoare pentru încercarea de a ajunge în Occident. Când în baraca distroficilor nimeni n-a mai vrut să fie polonicat, Ion Omescu a fost ales:”Aşa cum în Roma antică a existat o perioadă în care, din cauza decăderii moravurilor, nici un patrician cinstit nu a mai acceptat coroana de împărat, tot astfel, în baraca distroficilor, a venit o zi în care nimeni n-a mai vrut să fie polonicar. Roma şi-a rezolvat criza importând împăraţi de la periferia imperiului, din Spania sau Iudeea; distroficii au apelat la singurul om care părea sustras oricăror preocupări culinare: actorul Ion Omescu. În timp ce toată lumea saliva, el făcea poezii.”(op.cit.p.304). Să nu uităm că a fost polonicar şi alt poet, ultimul poet al închisorilor în viaţă, Demostene Andronescu.

Povestind despre evadarea lui Stroiescu şi Moldovan de la poarta lagărului Salcia, seara, sub nasul sergentului major Zaharia, Florin Constantin Pavlovici face cu amărăciune şi umor teoria generaţiei spontanee: „După o lungă şi strălucită carieră, teoria generaţiei spontanee, a naşterii lucrurilor din nimic, a fost respinsă de ştiinţa modernă. Cred că savanţii s-au grăbit totuşi, respingerea ei ar fi cerut mai multă prudenţă. Dacă nu ar exista generaţie spontanee, cum s-ar explica apariţia în puşcăriile politice, într-un mediu sterilizat prin suferinţă, a atâtor delatori? Oricât de curat ar fi fost mediul, oricât de selectă societatea deţinuţilor, turnătorii apăreau din nimic, asemenea vieţii din materia moartă. Când vărgatul care valida ipoteza generaţiei spontanee i-a atras atenţia sergentului-major că au fugit doi cărăuşi, toată armata de paraziţi în uniformă din Insula Mare a Brăilei a fost pusă în situaţia neplăcută şi arareori întâlnită de a-şi justifica existenţa. Caraliii au pornit în căutarea fugarilor, cot la cot cu trupele de securitate, asistate de câini-lupi, au răscolit bălţile toată noaptea , au continuat cercetările a doua şi a treia zi, fără să descopere însă ceva. Ţinând cont de competenţa şi de inteligenţa temnicerilor noştri, ei ar mai fi căutat şi astăzi poate, dacă nu ar fi intervenit salvatoare generaţia spontanee a informatorilor”(op.cit.,p. 369).

În finalul volumului, Florin Constantin Pavlovici realizează o concentrare a mesajului, în aceeaşi notă ironică: „Orice fost deţinut politic, care va contesta autenticitatea relatărilor, nu în detalii, ci în substanţa lor, va primi din partea memorialistului echivalentul în lei al unui dolar; orice fost securist care va dovedi falsitatea lor va primi echivalentul unei ruble. Autorul mulţumeşte tuturor celor care, după citirea acestor pagini, au încercat o cât de mică strângere de inimă. Este semnul compasiunii şi este dovada solidarităţii umane, în numele cărora a fost gândită cartea. Lor le mărturiseşte că i-a fost mai uşor să facă puşcărie, decât să scrie despre ea.”

Autorul mulţumeşte fiului său, care l-a ajutat prin însemnările lui: „În 1990, la începutul ordonării acestor amintiri, anumite întâmplări îmi ieşiseră definitiv din minte. Am uitat numele multora dintre camarazii de închisoare, oameni demni şi curaţi la suflet, după cum am uitat destule nume de secături sau de torţionari, ca şi isprăvile lor nedemne. Cartea ar fi arătat şi mai săracă însă dacă memoria nu mi-ar fi fost stimulată de însemnările fiului meu Vlad. Cu ani în urmă, într-o vreme în care eu nu îndrăzneam să le povestesc decât celor apropiaţi, el a notat unele istorii, e apar aici, cu intenţia de a le păstra măcar pentru sine. S-au strâns astfel câteva zeci de pagini, fişe mai mult sau mai puţin elaborate, iar unele au fost reunite într-o încercare de literatură, rămasă nepublicată. Pentru curajul de a fi scris lucruri ce i-ar fi putut aduce şi lui o condamnare politică, la o vârstă mai crudă decât aceea la care fusesem condamnat eu, îl socotesc pe Vlad Pavlovici coautor al cărţii”.

Marilena Istrati

 Literatură și religie

 

Final de vacanţă

… muncind sub aureole de sfinţi, lucrurile par plutitoare pe munţi şi albiile nu ies uituce din mătci. Am uitat uneori să aprindem jarul din vetre şi inimile nu mai bat a imne străvechi. Norii au puf de aripi ce zâmbesc asemeni pruncilor şi nu ne mai jucăm de-a v-aţi ascunselea printre bărci. Au iz de spaimă uneori zorii prea adânci de norii negri. Totuşi, ochii ascunşi printre săbiile genelor au culorile toamnelor arămii şi rugina nu prinde decât poemele tuşelor trecătoarelor anotimpuri de pe glii. Mâine, Învierile vor să ne surâdă cu taina Sfintelor Liturghii…

 

Naşterea Maicii Domnului la Ciucea

M-am suit azi pe un deal, de unde am cules câteva clipe de poezie a sufletului, rostogolite în lumina caldă a sărbătorii. E ca şi cum aş atinge luna nouă ca un surâs pe bolta unei toamne blânde. Am mai trăit aceste şiraguri ale cuvintelor, dincolo de rostiri. Unde se tot ascund de mine?…

Peste bolta cu harbuzi rostogolită între foioase şi conifere, paşii se sfiesc poticniţi pe tăişurile pietrelor colţuroase ale potecilor, ce-ţi descoperă un labirint suspendat între istorie, literatură, religie şi artă, printre fantasmele unor vieţi revărsate ca un izvor prin tăceri de litere şi culoare… Ciucea coboară din cer, rotund, cu chip de copilărie, dar cu profunzimi de har prin sunete de clopot prăznicar, invitând să descoperi şi să te cufunzi într-o mireasmă de epocă apusă.

Rosturile au prins rădăcini prin temeliile micii bisericuţe din lemn, în care intri doar aplecat prin uşile scunde ale spaţiului sacru, lăcrimate de jalea ritmurilor poetice.

Prunca nădejdii priveghi se preschimbă din dangătul străjii.

E surâs şi lumină pe dealul cu largile odăjdii.

Parfumul tămâios al toamnei pe deal e dar al copilăriei împletit cu cel al tainei… Cu miros de urzici, de fagi, frunze pălite şi răcoare de brazi; crăiţele cu aurul soarelui pogoară din slava divină…

Mihaela Pușcaș

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

                                       Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

                                      Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                      Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

http://mihaifloarea.wordpress.com/2010/02/11/ecclesia-euxina-33-ianuarie-2010/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: