Ecclesia euxina 48 / 2013

 

 

[Mesaj de suflet][1]

Onorată asistență,

Țin să vă mulțumesc și țin să vă adresez salutul meu, emoționat și nespus de bucuros că o astfel de întrunire a putut avea loc, într-un timp învolburat cînd o lume debusolată se clatină pe marginea unui abis de apostazie. Poate vă veți întreba, pe drept cuvînt, cu ce îndrăzneală vin să vă adresez acest cuvînt de salut, recunoscînd că sînt o ființă simplă și obișnuită, care ar trebui, mai bine, să se rezume la tăcere.

Cred însă că rostul meu nu ar fi împlinit dacă nu aș trăi la unison cu domniile voastre reculegerea ce o datorăm celor ce au îndurat o experiență de viață dură, într-o lume a tenebrelor și în același timp sublimă, incendiată fiind de miracolul iubirii eliberatoare, care a fost, este și va fi Domnul nostru Iisus Hristos.

Îndrăznesc să cred că salutul meu va fi bine primit atît de dumneavoastră cît și de confrații mei de suferință, cei trecuți în eternitate și cei prezenți.

Ne arăta părintele Arsenie Boca cum pribegim mulți ani în viață fără să ne lămurim rostul nostru în lume. Unii pribegesc toată viața fără țintă, fără a-și afla locul și rostul. Alții, deși îl caută toată viața, nu-l găsesc, sau nu sînt conștienți că l-au găsit. Dumnezeu a ascuns în viața fiecărui om un rost pe care acesta trebuie să-l desfășoare, o chemare, un destin la care trebuie să răspundă lucrînd cu toți talanții cu care a fost înzestrat.

Noi, generația 1948, am fost chemați să ne opunem, fiecare cu darul său, ateismului care sufoca patria noastră, nația noastră română și ortodoxă.

În nădejdea Învierii neamului, Dumnezeu ne-a trimis cîte o săptămînă a patimilor, cîte o cruce, cîte o răstignire și tot El ne-a arătat pe parcurs cum vom putea birui înfricoșătoarea temniță comunistă. Ne-a învățat cum poate fi transfigurată suferința în treaptă de înălțare și cum poate deveni un prilej de iubire. Apoi, ne-a împărțit Bunul Dumnezeu, numai El știe după ce criterii, pe cei ce am acceptat Golgota, în două cete: ceata mucenicilor care au plătit cu viața acceptarea muceniciei și ceata mărturisitorilor, care au primit zile îndelungate ca să ajungă la timpul de mărturisire, ca să afle cei mulți cît de minunat este Domnul în toată vremea și în toate laturile, în zi, în noapte, în cer și pînă-într-un fir de iarbă pe pămînt.

Îndrăznesc să cred că fac parte, cu nevrednicie, din ceata mărturisitorilor și în această calitate vă salut cu îndemnul psalmistului:

„Lăudați pe Domnul din ceruri, lăudați-L pe El întru cele înalte!“

Nu vă cunosc pe toți, dar vă iubesc pe toți pentru că ați părăsit pentru o clipă de har lumea ce se scaldă în ură, violență și apostazie și ați venit să celebrăm împreună, în spirit și în adevăr, în sunet și în lumină iubirea cea eliberatoare, iubirea cea răstignită dar și înviată și înălțată prin cruce în lumina Taborului.

Să ne fie această întrunire o vecernie de suflet în care, într-o clipă de reculegere, să ascultăm cum picură lumina cea lină a păcii și a jertfei neînserate. Să plecăm înveșmîntați în vraja frumosului, căci pentru acest scop s-a organizat mirifica expoziție de cusături românești[2], să admirăm celebrele și niciodată suficient apreciatele veșminte ale portului nostru național.

Ca mărturisitoare, vă mărturisesc că cel mai sublim răstimp din îndelungata mea detenție a fost acela în care atelierul de Cusături Românești de la Mislea a executat trei sute de costume naționale. Costume din mai multe zone folclorice pe care mîinile întemnițatelor au înflorit toate pajiștile plaiurilor noastre mioritice. Nu e nevoie să vă explic ce exprimă altița unei ii:

„(…) ca o zi de primăvară, cînd e cîmpul înflorit…“

Vreau să vă spun că, după ce veți privi cu atenție fiecare înfloritură, vă veți simți sufletul mai curat, mai credincios. Veți observa motivul crucii aproape omniprezent.

   

Vă veți simți inima mai îmblînzită, mai implicată, gîndul mai înalt, mai înnobilat, copleșit de atîta măiastră artă.

Veți înțelege mai intim sufletul românesc, așezat pios în palma deschisă, îndreptată spre cerul Părintelui Veșnic.

Vă mulțumesc!

Aspazia Oțel Petrescu

*

*    *

(…) Fiica învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel s-a născut la 9 decembrie / 26 noiembrie 1923, în comuna Cotul Ostriţei din Basarabia. Urmează cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdita (Fîntînele) şi se înscrie după absolvire iniţial la Liceul din Bălţi, apoi în perioada 1936-1940 la Liceul ortodox de fete „Elena Doamna“ din Cernăuţi, cu o întrerupere de un an din cauza evenimentelor. În 1941 reia cursurile, dar la 18 martie 1944 întrerupe şcoala, familia sa refugiindu-se în România. Bacalaureatul îl susţine la Orăştie, în timpul bombardamentelor din 1944. Urmează pînă în 1948 Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii „Babeş Bolyai“ din Cluj (în primul an Universitatea era refugiată la Sibiu, revenind apoi la Cluj). În timpul facultăţii conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Îl are ca profesor pe Lucian Blaga care o va încuraja să-şi cultive talentul literar. Se angajează în 1946 ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii Transilvane, condus de remarcabilul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să absolve şi fără posibilitatea de a-şi susţine examenul de stat. Este condamnată la zece ani de temniţă grea pe care îi execută la Mislea, Dumbrăveni şi Miercurea Ciuc. În 1958, în loc de eliberare, i se prelungeşte detenţia cu încă patru ani, trecînd iarăşi prin închisoarea de la Mislea, apoi prin cele de la Jilava, de la Botoşani şi, în fine, de la Arad, de unde este eliberată în 1962. Iată ce mărturiseşte despre ultimii ani de detenţie: Zăceam într-o disperare neagră, izolată în închisoarea de la Mislea, blagoslovită cu patru ani de detenţie peste cei zece executaţi deja. Singură, într-un pustiu absolut, în total regim de exterminare. De nicăieri niciun ajutor, nicio lumină, nicio speranţă. În negura totală brusc mi s-a iscat în minte Rugăciunea eminesciană. Mi-au tot revenit cu obstinaţie versurile „Înalţă-ne, ne mîntuie / Din valul ce ne bîntuie“. A fost începutul recuperării mele. Am realizat cu luciditate că eram în vîltoarea unui val ce mă bîntuia şi din care nu eram capabilă să mă ridic. Am realizat apoi că doar Sfînta Fecioară Maria mă putea înălţa pe aripa rugăciunii şi m-am rugat Ei. Am scris despre acest moment apocaliptic din viaţa mea de întemniţată, dar nevrednica de mine am omis să detaliez acest moment pe care azi îl numesc „clipa mea Mihai Eminescu“. Prin versurile sale, el mă luase în experienţa sa de credincios, m-a ajutat să-mi aflu diagnosticul şi mi-a îndreptat speranţa către Crăiasa îngerilor pe aripa rugăciunii sale. Cu regrete tîrzii vin să-i mulţumesc acum în numele meu şi în numele tuturor suratelor mele cu care împreună am tot murmurat superba sa Rugăciune şi ne-am încălzit duhovniceşte la sfinţenia ei. Cu smerenie rostesc „de profundis“ cuvintele „iartă-mă!“. (Veghea şi Ziua, 15 Ianuarie 2009 – Anul Mihai Eminescu – 120 de ani de la ucidere).

Între timp tatăl îi decedase, iar mama, pensionară, se stabilise la Roman. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, rămas văduv cu doi copii (ulterior, fiul ajunge inginer, iar fiica medic). În 1977 îi moare mama, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele Anatolie.

După Revoluţia din decembrie 1989 se implică în comemorările celor din temniţele comuniste şi la ridicarea unui Paraclis la Mislea (tîrnosirea are loc la 12 noiembrie 1994).

Începe  să-şi publice volumele de memorii Strigat-am către Tine, Doamne… (prima ediţie apărută în Bucureşti, la Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 2000), Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului (2001) şi Adusu-mi-am aminte (2007). În 2007 primeşte Premiul Fundaţiei Culturale „Lucian Blaga“ pentru creaţie literară – proză scurtă, în cadrul Festivalului internaţional „Lucian Blaga“, Lancrăm-Sebeş-Deva.

Ca intelectual de înaltă probitate morală şi profesională, Aspazia Oţel Petrescu este unul dintre modelele autentice. (…)

                                                                           


În lumea aşa-numitelor „VIP“-uri contemporane caractere exemplare ca acela al Aspaziei Oţel-Petrescu e normal să trăiască în anonimat. Cărţile sale – strigăte către Dumnezeu, cum ar putea fi, generic, denumite – mi se par a fi poliedricele faţete ale unor oglinzi în care foştii activişti şi torţionari refuză infantil a se privi: preferă să ignore judecata semenilor, sperînd că şi cea de după Marea trecere va fi la fel de blînd-inexistentă…

 Nu-i putem compătimi, căci ei nu înţeleg sensul mărturiilor acestei reprezentante a unei generaţii capabile să IERTE. Sperăm însă din toată inima ca tinerii nevinovaţi ai acestui veac să ia aminte la modele autentice precum Aspazia Oţel-Petrescu.

 

Consecvenţa, curajul, onestitatea şi mai ales credinţa din care izvorăşte această putere de a nu urî la început ne copleşesc; dar în cele din urmă ne lăsăm în voia valului de fericire de a fi intuit/simţit, graţie unor cărţi ca Doamne, strigat-am!, ce mare lucru este să întinzi sau să primeşti mîna fratelui căzut în nenorocire.

 

 

 

(M. F.)

 

Vernisaj Elena Murariu

La Muzeul Țăranului Român, în Sala „Irina Nicolau“ (nume ce-mi aduce mereu o undă nostalgică în suflet, ilustra lui purtătoare onorîndu-mă cu prietenia cîndva), în joia din postul Sfinților Apostoli Petru și Pavel, am asistat la cel mai important eveniment cultural din această vară (îmi asum, desigur, subiectivitatea acestui superlativ!): vernisajul artistei de excepție care este Elena Murariu[3]. Expoziția sa „Rădăcini brâncovenești“ (27 iunie – 19 iulie 2013), inspirată din viața încheiată martiric a domnitorului Constantin Brâncoveanu împreună cu fiii săi Constantin, Ștefan, Radu și Matei, alături de clucerul, cumnatul și sfetnicul Ianache Văcărescu[4], a fost girată cu profesionalism de curatorul Monica Morariu.

Așa cum aflu de pe un site[5], Elena Murariu a studiat la Universitatea Națională de Arte din București, promoția 1987, și s-a specializat în restaurare de pictură murală la ICCROM, Roma. Activează ca restaurator de pictură murală în domeniul monumentelor istorice. Activitatea sa artistică s-a concretizat în lucrări de artă sacră de tradiție bizantină. A participat la diverse expoziții din țară și străinătate. Mai multe premii și distincții au consacrat [atît] recunoașterea valorii lucrărilor sale din domeniul restaurării, cît și a celor din domeniul artei sacre.

Mi-am permis a copia în cuprinsul prezentării mele afișul expoziției alături de o fotografie a artistei postată pe internet.

Am notat printre participanții la eveniment pe doamna Ileana Toma, scriitoare, alături de soțul său, Eugen Toma, priceput (tehno)redactor și pe doamna Măriuca Vulcănescu, fiica unuia dintre martirii moderni: Mircea Vulcănescu. De asemenea, deși nu-i cunosc personal, am recunoscut și am datoria de a-i menționa printre participanți pe pr. prof. Constantin Coman și pe pr. prof. Gheorghe Holbea.

Doamna Măriuca Vulcănescu, membră a cenaclului din foișor Euxin.

Dintre oficiali, alături de directorul Muzeului Țăranului Român, au fost prezente altețele sale regale prinții Radu și Nicolae și academicianul Răzvan Theodorescu.

Despre artistă s-au scris pînă acum sute de pagini elogioase; prefer însă, înainte de toate, o mărturie a sa: Pentru mine, icoana este un prilej de a-L slăvi pe Dumnezeu, un prilej de meditație, o mărturisire a credinței, o lucrare născută din dor de veșnicie și de pace duhovnicească.[6] Ce s-ar mai putea adăuga relevant la aceasta? Poate, așa cum am îndrăznit a i-o declara prin viu grai la acordarea unui autograf pe albumul său (din care, pe cînd așteptam răbduriu la rînd, am citit cu plăcere pasaje din articolul introductiv), că are un talent veritabil și în mînuirea cuvîntului…

Privind iarăși și iarăși lucrările expuse, necesitatea reculegerii îngenunchiate specifice oricăror icoane îmi apare imperios dublată de rugăciune. Mai mult, de undeva, din străfundurile conștiinței îmi răsare suita fulgerîndă, nesfîrșită, a celorlalți martiri ai neamului, știuți ori neștiuți, canonizați ori necanonizați… Începînd cu prima femeie, primul bărbat, ori primul copil autohton trecut prin focul și sabia năvălitorilor pentru a le face lor loc și terminînd cu Sfinții închisorilor comuniste, această galerie însîngerată mi se pare copleșitor de actuală[7]. E, metaforic vorbind, o răstignire continuă.

Cînd rugăciunea nu e formulată și ea pe hîrtie, bunăoară ca în cazul lucrării Sabie rugăciune, tuș pe hîrtie, foiță de aur 35/70 cm (2010) (cf. albumul citat, p. 47, unde se poate citi: TU, ÎMPĂRATE NEBIRUITE, CUVINTE AL LUI DUMNEZEU, STĂPÂNE ATOTȚIITORULE, DĂ CUNUNA IZBÂNZII ASUPRA POTRIVNICILOR, VOIEVODULUI ȘI CREDINCIOSULUI DOMN CONSTANTIN, PRECUM ALTĂDATĂ ÎMPĂRATULUI CONSTANTIN CEL MARE!), deschizi Acatistierul.

Așa de pildă, contemplînd Mănăstirea Hurezi, tuș pe hîrtie, foiță de aur 38/57 cm (2010) (cf. idem, p. 52), reiei Condacul al 7-lea: Crăiasa ctitoriilor tale, sfînta mînăstire Hurezi-Vîlcea, menită să fie lăcaș de îngropare pentru tine și tot neamul tău, minunatule voievod Constantin, dă măsura dărniciei și rîvnei de care ai fost și tu mistuit pentru înfrumusețarea casei lui Dumnezeu, Sfînta Biserică, pentru care niciodată n-ai socotit a fi ceva prea scump. Neasemuita ei frumusețe și armonie ne îndeamnă a cînta cu glas de prăznuire lui Dumnezeu: Aliluia! Similar, admirînd Pagina de sinaxar, tempera cu ou pe lemn, foiță de aur 27/54 cm (2012) (cf. idem, p. 64), ori Crucea Sfinților Brâncoveni / Raiul crucii, tempera cu ou pe lemn, foiță de aur, foiță de cupru 160/80 cm (2013) (cf. idem, p. 66), nu poți să nu rostești întreit Condacul al 13-lea: O, Sfinților martiri Brâncoveni, care ați biruit și v-ați încununat, căutați dintru înălțimea fericitei și nesfîrșitei vieți cerești către noi, cei împovărați de multe, mari, grele și nepocăite păcate și, primind puțina noastră rugăciune ca pe o gîngurire pruncească, mijlociți de la Dumnezeul milei și al îndurărilor să ne izbăvească de chinurile cele veșnice ca, mîntuiți fiind, pururea să-I cîntăm împreună cu voi în negrăita bucurie a Împărăției Sale: Aliluia!

Expoziția Elenei Murariu a avut și un aspect inedit, după cum observasem cu oarecare nedumerire, înainte de debutul manifestării propriu-zise, anume prezentarea și a unor lucrări aflate pe diferite paliere de finalizare. Artista  ne-a preîntîmpinat însă eventualele interogații în scurtul dar convingătorul său cuvînt de întîmpinare; am aflat astfel că intenționat a voit să confere sălii de expoziție și atmosfera de atelier – idee salutară, consider, întrucît relevă o consecvență, o profunzime vizionară, o fermitate și un atașament față de subiect exemplare.  Mi-am permis a-i sugera artistei, în același scurt dialog deja evocat, să continue, în virtutea tinereții și a neobișnuitului său talent, cu abordarea unui subiect care mă obsedează de cîțiva ani: Sfinții închisorilor. Arta ar putea să anuleze, sper, actualele tergiversări diabolice în recunoașterea (în plan civic măcar!) a adevărului tulburător rostit de părintele Arsenie Papacioc din dubla-i perspectivă de mărturisitor al prigoanei carcerale și de mare duhovnic: comunismul românesc a umplut cerul de sfinți (citat din memorie).

Elena Murariu n-a fost și nu este singură, din fericire, în demersul ei recuperator-omagial dedicat Brâncovenilor. Așa cum afirmă în finalul cuvîntului introductiv intitulat Rădăcini brâncovenești, drumul spre icoană, pașii pe această sublimă cale i-au fost îndrumați prin întîlnirea cu poezia lui Ioan Alexandru (pentru mine și neuitat profesor), cu referirile vrednicului de pomenire Î.P.S. Bartolomeu Anania din Cerurile Oltului, cu prelegerile profesorului Dan Mohanu și interpretările Maicii Mihaela de la Hurezi despre viața și martirajul Brâncovenilor. Alte întîlniri ziditoare – mai scrie Elena Murariu – au fost cele cu părintele Iustin Marchiș, cu Ileana Toma[8], Doina Mândru, Dan Nasta, Ecaterina Buculei, Nicoleta Isar, Ana Dobjanschi. De asemenea un rol aparte l-au avut scrierile lui Romulus Vulcănescu dedicate vechilor tradiții ale poporului român (cf. op. cit., p. 15).

„Exercițiile hagiografice“ efectuate cu har de Elena Murariu – îmi iau permisiunea de a parafraza, generalizînd, subtitlurile unor desene în tuș pe hîrtie, cu foiță de aur (de pildă 29/34 cm, 2003, p. 29, sau 26/37 cm, 2008, p. 31 etc.) – merită toată admirația. Îi mulțumim artistei, deopotrivă, pentru invitația la reculegere și rugăciune pe care o implică opera sa terminată sau în curs de desăvîrșire și-i urăm drum bun în această direcție urcătoare rezervată doar aleșilor lui Dumnezeu.

(20 iulie 2013).

Mihai Floarea

 

 

Drumuri de creste

– Impresii dintr-un scurt pelerinaj –

Am urcat şerpuind, pe meterezele cetăţii de piatră ale ţării. Mi-a fost dor de cerul ţării, departe de orice zbucium. Cu cât şerpuiam printre pietre şi şuvoaie de apă, gândul se unduia spre iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Printre picurii de ploaie izbiţi de geamul autocarului, şiroia în inima mea plânsul neputinţei. De atâtea ori, în liniştea muntelui, vădeam răni pricinuite celui de aproape: printr-un cuvânt sau o idee trâmbiţată cu emfază…, prin neascultarea de cei ce trebuie ascultaţi…; iar drumul şerpuitor mă învăţa ocolirea anevoioasă, meandrică, ce urca spre înalt. Nobleţea se învaţă. Aveam un pivot: drumul marcat şi nu puteam sări pe aiurea ci doar în smerenia firii, pe căile bătătorite pe care se aliniau şi semenii noştri, opriţi uneori să contemple…; aerul proaspăt era ca o primenire a sufletului. Aici se limpezeau grădinile din strălumini şi puteai să zburzi pe tăpşanul moale ca iezii, ca mieii… pentru ca firişoarele de apă, subţiri la început, să se adune în matca lor, pe măsură ce coboram, lin, spre obârşii.

Această şerpuire mi-a alinat dorul de biruinţă asupra închistării, a obtuzităţii, asupra fricii ori a laşităţii, dorul de libertatea chemării spre înalt…, dorul de curaj şi exerciţiul îndrăznelii.

La poalele muntelui erau siluetele eclesiale pecetluite de cruci zvelte, ce-şi aşteptau în sunet de toacă paşii Botezătorului alături de cele ale fiecăruia…

Mihaela Puşcaş – Cluj-Napoca

Petru Demetru Popescu, Parodii de vacanță

Neobositul nostru cenaclist a recitat în foișorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh din Titan, la întrunirea din Duminica Tomei, 12 florar 2013, A uitat însă o lege, inserată în volumul Parodii de vacanță (București, Editura DacoRomână, 2013, pp. 102-103). Curiozitatea mea a avut prioritate – fapt pentru care-i mulțumesc și pe această cale! – căci autorul mi-a înmînat la sfîrșit, spre lectură și comentariu critic, cele 142 de pagini ale cărții foarte economic redactate (în Times New Roman, cu 10, fără spații de respiro între strofe!!) de un colectiv de amatori[9] din Drumul Taberei.

Din Mărturisirea inițială a autorului extrag[10]: Nu știu în cît timp le-am scris. Am lucrat apoi mult la unele pînă să ajung a le finaliza, mai puțin la altele care cîntau dintru început… Iar la multe dintre cele scrise am renunțat definitiv. Apoi, în final, gîndindu-mă în ce condiții le scrisesem… Uneori pe colțul mesei, la o cantină; alteori pe o bancă a unui parc solitar, alteori… Da, mai ales alteori, într-o clipă de răgaz al sufletului și al minții, cînd îmi venea ideea, întrupîndu-se nu în versul căutat, ci în acela firesc, ținînd să completez ori să îndrept și titluri… Dar titlul întregului volum nu l-am mai schimbat: „Parodii de vacanță“ (…) (cf. p. 8).

Petru Demetru Popescu vădește o largă disponibilitate sufletească și un veritabil talent parodic, pătrunzînd uimitor multe dintre subtilitățile stilistice și compoziționale ale autorilor… „canonici“ (adică incluși în programa analitică școlară, pompos denumită „curriculum“) precum: Grigore Alexandrescu (Cozia lui Mircea fi-va!, Boul și vițelul), Vasile Alecsandri (Vestitorii anotimpurilor, Dulce-al primăverii roi, Zi de iarnă, Junei armate române etc.), George Coșbuc (Decebal către popor, Mama, Gazel 1, 2, Groparul etc.), Alexandru Macedonski  (E vremea rozelor ce dor, Noapte de mai etc.), Tudor Arghezi (Fabulă măruntă, Testament 1, 2, Zdreanță etc.), George Bacovia (Prag de iarnă, Plumb 1, 2, 3 etc.), Ion Barbu (Joc secund), Lucian Blaga (Veșnicia, Nebănuitele trepte, Corola de minuni etc.), Ion Minulescu (Celei care înșeală, Nu-ți cer nimic, Romanța celor trei idei etc.), George Topîrceanu (Balada studentului grăbit, Rapsodie de primăvară, Refrene la „Rapsodii de toamnă“ etc.), Ion Pillat (E liniște de toamnă, Doar via etc.), Ștefan Augustin Doinaș (Mistrețul cu colți de argint), Elena Farago (Gîndăcelul 1, 2), Marin Sorescu (Trebuiau să poarte un nume) ș.a. Cartea conține și parodierea unor autori (pe nedrept!) uitați de autorii de manuale școlare intrați în grațiile ministeriabililor perindați la putere după 1990 ca: Dimitrie Bolintineanu (Muma lui Ștefan cel Mare), Nichifor Crainic (O pasăre măiastră, Unde sunt?), Radu Gyr (Ne vom întoarce, Colind ceresc etc.), Vasile Militaru (Povestea vieții mele, „Mamă țară“ etc.), Emil Botta (Întunecatul april), Victor Eftimiu (Cocoșul negru, Înșir-te mărgărite etc.), Virgil Carianopol (Din viață), Otilia Cazimir (De vorbă cu Moș Crăciun, S-au stricat și s-au spart prin tării etc.), Mihail Codreanu (Sonetul prieteniei, Conștiință de păsărar). De asemenea, sînt incluși autorul ocazional de versuri G. Călinescu (Eram bărbatul care) și aprig controversatul Nicolae Labiș (Mame scumpe, voi!).

Dacă autorul, beneficiind de memoria-i prodigioasă, a preferat să ne recite, cum deja menționam la începutul acestei recenzii, parodia A uitat însă o lege (Vasile Militaru): (…) A venit aseară fiul din orașul București, / S-o mai vadă pe-a sa mamă de prin locuri părintești, / Coborî dintr-o mașină și păși prin colb spre poartă, / Gardul se surpase însă fiindcă vremea nu așteaptă (…) ș.a.m.d. (cf. pp. 102-103), eu aș prefera să citez integral O pasăre măiastră (Nichifor Crainic) – singurul vers disonant stilistic părîndu-mi a fi „Suferea la nebunie“:


A zburat spre bolta-albastră

Strălucind a giuvaer,

Mîndra pasăre măiastră,

Să ajungă pîn-la cer

 

O mireasmă-a învierii

Din al pieptului pămînt,

Dînd dorință mîngîierii

De-a ajunge raiul sfînt.

 

Dar hapsîne mîini și rele

Viclenind la sborul său,

Au pîndit-o-n ceasuri grele,

N-ajungă la Dumnezeu!

 

Și au prins-o în hățișuri

De amar și colivii,

Ca să-i frîngă orice visuri,

Gînd aprins de poezii…

Și sărmana ciocîrlie

Ca bătută de un cnut,

Suferea la nebunie

De atîta cînt pierdut.

 

Și a prins să cînte iară

Dintre gratii de îngheț,

Nevoind să fie-n vară

Searbădul măr pădureț!

 

Dar veni și ziua-n care

Răii firii au pierit

Iară ea, nepieritoare,

Dintre gratii a ieșit…

 

„Cîntă pasăre măiastră,

Pretutindeni și mereu,

Oamenii să se-nfioare,

Tu s-ajungi la Dumnezeu!“

(Cf. pp. 61-62).

Remarcabile mi s-au părut, de asemenea, Boul și vițelul (Grigore Alexandrescu): Un bou oarecare, cel mai de pe urmă, / A ajuns deodată printre primii-n turmă, / Un mister prea simplu, dar de înțeles, / Cînd minți, vinzi pe seamăn și devii ales (…) – versuri de-o tristă actualitate, desigur!! –, Bruma toamnei (Tudor Arghezi): (…) Dar nu uit un lucru: intrarea în toamnă, / Un gînd nu-mi dă pace, un suflet mă-ndeamnă: / „Adună-i pe îngeri din trup de grădină, / Să-ți usuce bruma toamnei cu lumină!“ – metafora finală e memorabilă –, Unde sunt?, 3 (Nichifor Crainic): Stau și iarăși mă-ntreb cu pioșenie în gînd: / „Unde sunt cei care nu mai sunt?“ / Cei care pînă mai în zilele de ieri, / Răscoleau vremea lor cu albastre dureri, / Zvîrcolindu-se-n gînd cînd alții tăceau / Și iscînd simfonii, săbii cu care luptau / Și cîntau ne-ntrerupt și din fluier de os, / Cîntul lor suna clar, nuanțat și frumos / Și cîntau din vioară sau din lire de-Orfeu, / Ca în inima lor să le poarte mereu (…) – omagiu poetic-muzical închinat înaintașilor neîmpăcați cu potrivniciile convenite de venetici adunați laolaltă din cele patru vînturi de interese hrăpărețe; înaintași-martiri vrednici de omagiul nostru dar, vai, uitați de istorici năimiți ori de politruci și condeieri obtuzi…

Impresia e de simfonie îndrăzneț transpusă pentru vioară (despre autor știu că mînuia cîndva cu dexteritate acest instrument și de aceea folosesc această comparație), cîteodată interpretarea vădind însă dezacorduri: La litere-n hol și pe scări / Ce cursuri mărețe, ce stiluri, / O lume în fața-mi se-arată / Parcurg scrieri multe cu mintea… / Era însă-acolo și-o fată / Ce trup subțirel, de naiadă, / Ce ochi de azur, să te ții, / Iar eu am uitat de examen etc. etc. – Balada studentului grăbit (George Topîrceanu); sau: Din memoria minții, din ale inimii baiere / Din pieptul vulcanic tesărind în frămînt, / Un cînt abia înfiripat își dă aere, / Făcînd cu natura un solemn jurămînt ș.a.m.d. – Pentru începutul cîntecelor (Zaharia Stancu). Tot la acest paragraf al neîmplinirilor aș mai adăuga Joc secund (Ion Barbu): Viața este joc secund, / V-o spun pe față, nu m-ascund, / Iar rolul prim îl dețin eu, / Jucînd în viață-n stilul meu… etc. E dreptul oricui scrie și trăiește plenar să-și asume „jocul“, aș comenta, dar ce-are a face stilul acesta… săltăreț cu ermetismul barbian?…

Totuși, meritele demersului poetic sînt mai importante decît scăderile. De pildă, de-ar fi să le prezint elevilor mei de-a XII-a, să zicem, volumul de versuri scris de Petru Demetru Popescu în cheia didactică prevăzută de programă, aș alege dintre toate creațiile, ca ars poetica, Moartea poetului (George Coșbuc). Sînt prezente aici explicit relația cu scrisul și concepția despre lume și viață: Pe-aripa gîndului tăcut, / Cînd vesel, cînd mai abătut, / Poetul scrie ne-ncetat, / Zeci simțăminte îl străbat / Mereu avînd de cîștigat / Timpul pierdut!; Poetul este blestemat / Să nu trăiască-adevărat / Și rob la vers ce i-a furat / Noapte și zi! etc. De asemenea, transpare limpede raportul dintre creator și cititorul obișnuit, dar pus pe gîlcevi și clevetit: Îți dau un sfat, ca mai bătrîn – formulează cel din urmă, sub masca posibilă a unui alter ego – Trăiește-ți dară viața ta. / La nemurire nu căta, / Ca Hamlet nu te întreba, / C-a fost nebun! Desigur, pesimismul acesta nu-i original; el se regăsește magistral la Mihai Eminescu, în Criticilor mei. Chinul celui învestit de Dumnezeu / Să scoată lumile din hău dar silit să trăiască într-o lume meschină e schițat și de George Bacovia (Cu voi…), fiind, de fapt,  un laitmotiv poetic mondial (Ch. Baudelaire, influențat vădit de E. A. Poe, l-a surprins, poate, cel mai convingător în L’Albatros). Ceea ce aduce înviorător Petru Demetru Popescu în această asimetrică relație creator-om comun – relație dintotdeauna resimțită dureros din perspeciva celui dintîi, dar temerar depășită de cei aleși prin elanul lor vital creator – constatăm în finalul acestei arte poetice: „Un critic poate într-o zi, / De tine își va aminti / Și va nota într-un carnet / Solemn sau poate mai discret / Cum că erai un bun poet, / Dar tu nu vei mai fi!“ [i. e. nu vei mai fi în viață, să te împărtășești de bucuria recunoașterii valorii creației tale]. În completarea acestei ars poetica, drept concluzie despre crezul poetic al lui Petru Demetru Popescu, se plasează Moartea poetului 2, pe care o voi cita integral. Aici îndoielile sînt alungate, după cum observăm, și, precum norii dintr-o zi de vară permit după scurtă vreme soarelui să triumfe iarăși, lumina adevărului irumpe viguros: De fapt poetu-adevărat / Sfîrșind nu moare niciodat’ / Doar trupul celui păcătos / Ce’ntoarce lumile pe dos, / Încape-n mic mormînt de lut / Din care s-a născut! // Sufletul plin de vis și cînt, / Din cîntul lui își ia avînt, / Și zboară, suie avîntat, / Spre țărmul raiului curat, / Poetul moare; versul lui / Tot cîntă ne-ncetat!

O abordare estetică specială în cadrul volumului, depășind însă parodicul (anume, aș aprecia-o ca înscrisă în specia odei), ocupă Mihai Eminescu. Cititorii noștri cunosc deja două dintre aceste creații inspirate din fecunda creație eminesciană[11]. Petru Demetru Popescu ne convinge și de această dată că-l are mai aproape de inimă decît pe oricare alt creator pe genialul stihuitor și gînditor-martir ce nu s-a sfiit să-și afirme public crezul[12], căci, nepunînd la socoteală Epistolele amorului, în care, prin zece texte versificate, e amintit senzaționalul volum epistolar Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit,[13] cartea comentată aici conține nu mai puțin de cincisprezece producții. O citez pe cea mai cunoscută deja în mediul școlar (căci lui Petru Demetru Popescu i-au apărut și numeroase cărți dedicate copiilor): Întîia carte de citire. In memoriam Mihai Eminescu:

De ce începi cu Eminescu

Întîia carte de citire

Și tot cu el îngîni și prima

Cîntare spre dumnezeire?

 

De ce în el găsești aprinsă

Văpaia vieții noastre vie

Și tremuratul unei frunze

Și deal și munte și cîmpie?

 

Dar mai ales cuvîntul „Mamă“,

A înfloririi primăvară,

Mama din noi ce ne-a născut,

Și mama ca supremă Țară?

 

Cum spune „DOINA“ lui în versuri

Că în străbunele hotare,

Trăi-vor fără de eresuri,

Limbă și neam, nepieritoare!

 

Să știi, citind pe Eminescu,

Devii iubire din iubire,

De-aceea’ncepi cu Eminescu,

Întîia carte de citire.

Un omagiu mai emoționant ca acesta mărturisesc că am citit doar la Grigore Vieru…

În concluzie, prin această nouă carte, ni se demonstrează atît o mare dragoste față de Poezie, cît și față de spiritele noastre ce se pot înavuți prin daruri de mare preț precum cel de față, întrucît el sugerează în plus – parafrazîndu-l pe autor – o cale de a deveni iubire din iubire.

Mulțumim, Petru Demetru Popescu!

(22 iulie 2013).

Mihai Floarea

Redacţia:

                                         Liana FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail: lianafloarea@yahoo.com       

                                       Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail: mihaifloarea53@yahoo.com 

                                       Marilena ISTRATI – tel. 021 411 1002; e-mail istratimarilena@yahoo.com

                                      Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail:  romanconstantin@yahoo.fr

https://euxin.wordpress.com/2011/05/10/ecclesia-euxina-39/

http://mihaifloarea.wordpress.com/2010/02/11/ecclesia-euxina-33-ianuarie-2010/

[1]Adresat participanților la Simpozionul CREDINȚĂ, ADEVĂR, CREAȚIE, ÎN ÎNCHISORILE COMUNISTE, organizat, în cadrul proiectului Să ne cunoaștem trecutul pentru a ne proiecta viitorul, de către Liceul Tehnologic „Dimitrie Gusti“ din București. Animatoarea principală a manifestării, aflate la a doua ediție, este profesoara Marilena Istrati, vajnică luptătoare pentru adevăr într-o societate debusolată și înadins îndepărtată, prin generațiile tinere în special, de valorile autentice, tradiționale. Vizitată fiind în aprilie 2013 de profesoara Olimpia Popescu, sora Marilenei Istrati, mărturisitoarea Aspazia Oțel Petrescu, ce trăiește la Roman, i-a înmînat acest emoționant mesaj. Mulțumesc din inimă că mi-a parvenit într-o copie xerox și îmi permit a-l face cunoscut cititorilor revistei noastre. Faptul îmi prilejuiește inserarea în acest număr al publicației de față și a unor fragmente din manualul în format electronic pe care-l folosesc din 2009, ca studiu de caz, la clasele a XII-a din liceul unde predau (M. F.).

[2] Simpozionul a fost, onorat, într-adevăr, de minunate exponate de costume populare de la Muzeul Țăranului Român.

[3]Preiau selectiv și un CV postat pe internet la http://www.stefancelmare500.ro/autor.html: iconar, pictor restaurator născută în comuna Zvoriştea, judeţul Suceava, la 29 iunie 1963, membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România. E absolventă (1987) a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, Secţia Artă Monumentală-Restaurare, avînd ca profesori pe Ion Stendl şi Dan Mohanu. Mai urmează cursul de conservare pictură murală MPC – 94 – ICCROM, Roma, Italia din 1994. Din activitatea artistică selectez: „Bursa tinerilor absolvenţi“ acordată de UAP pentru lucrări de grafică (1989); expoziţia personală de grafică organizată la muzeul „Vasile Pârvan“ din Bîrlad (1990); „Ruga lemnului tăiat“, la Galeria Bancorex, icoana – Marele premiu (2001); expoziţie personală de icoane și „Naşterea Icoanei – Icoana Naşterii”, ambele la Palatul Mogoşoaia (2003) etc. Activitatea de restaurator ar trebui exemplificată printr-o impresionată listă; din motive lesne de înțeles, voi selecta cîteva: Biserica Mînăstirii Voroneţ, coordonatori: prof. univ. Oliviu Boldura şi prof. univ. Nicolae Sava (1984); Biserica Domnească „Sfîntul Nicolae“ din Curtea de Argeş, coordonator: prof. univ. Dan Mohanu (1985-1994); Biserica Olari din Bucureşti, coordonator: prof. univ. Dan Mohanu (1992); Biserica Mînăstirii Humor, coordonator: prof. univ. Dan Mohanu (1994-1995, 1997); Biserica celor 40 de Mucenici din Forul Roman, Roma, Italia, coordonator: prof. Werner Schmid (1994); Biserica „Santa Silvia“, Roma, Italia, coordonator: prof. Werner Schmid (1994); Biserica Mînăstirii Stavropoleos, coordonator: prof. univ. Dan Mohanu (1996-1998); Biserica Mînăstirii „Dintr-un Lemn“, jud. Vîlcea, 2002-2003, coordonatori: Şerban Angelescu, Viorel Grimalschi, Elena Murariu (aici la 14 septembrie 2003 s-a efectuat slujba de Tîrnosire a bisericii şi sfinţirea picturii restaurate) etc.

[4] Bunicul patern al mai cunoscutului întemeietor al dinastiei literare a Văcăreștilor Ienache/Ienăchiță Văcărescu (1740-1797), despre care se mai pomenește, din fericire, printr-unele dintre variantele de manuale școlare actuale).

[5] Anume  http://www.cronicaromana.ro/2013/06/19/expozitia-radacini-brancovenesti-de-elena-murariu-inspirata-din-viata-sfintilor-brancoveni-la-mtr/?ref=tt

[6]Cf. http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=1658.

[7]Contemporanii noștri americani sau europeni au parte, desigur, de altfel de tribut uman plătit de acest umilit popor român redus la o simplă populație dezorientată dar încă satisfăcător statistic consumatoare: dovadă exodul de inși harnici, mulți talentați și chiar geniali… Lumea occidentală globalizată actuală ne trimite mesaje din ce în ce mai clare în acest sens: „Nu, populație carpatică anapoda înțelegînd drepturile omului clamate de noi, pe la toate întrunirile și prin toate publicațiile (ei, da! E vorba de egalitate, dar nu pentru căței – cum ar putea comenta fabulistul!). Nu de țiganii analfabeți oploșiți pe la voi avem trebuință din parte-vă, ci doar de aceia dintre voi superșcoliți și bine motivați profesional!…“

[8]În numărul 47/2013 al revistei noastre am publicat un articol critic închinat cărții sale Ultimul Constantin. Romanul Brâncovenilor.

[9]Singurul nume dezvăluit ar fi acela al lui Geo Stroe, îngrijitorul ediției (cf. p. 2). Nu pot trece sub tăcere gravele erori tehnoredacționale, dintre care nu le redau aici detaliat decît pe acelea semnalate de însuși necăjitul autor: la p. 23 s-a omis numele boldat al parodiatului George Bacovia, care trebuia să preceadă creația intitulată Prag de iarnă; dedicația „Poetului Virgil Carianopol“ trebuia redată specific la p. 38, nu ca prim vers al parodiei Din viață; aceeași eroare s-a comis la Răstignita pasăre, de la p. 65, unde „Lui Nichifor Crainic“ apare ca prim vers (sic!); în cazul Epistolelor amorului, sub Prima epistolă trebuia menționat: „Veronica Micle“, iar sub Epistolele curg ca un fluviu – inițialele „V. M.“; în fine, la p. 141 dedicația „Lui Tiberiu Utan“ apare nepotrivit, în prelungirea titlului Mihail Sadoveanu!… Cît despre sibilinicele „desînturi“ (i.e. descînturi), „Pentur“ (i.e. Pentru) (cf. p. 118) etc. etc. las pe alții mai ageri decît mine să le descopere și să le remedieze într-o cît mai grabnică reeditare, căci autorul a peste o sută de titluri publicate („o sută treizeci“ – îmi șoptește!) o merită din plin!

[10] Date fiind condițiile vitrege de tehnoredactare, mi-am permis să includ tacit în textul reprodus corecturile de rigoare spre a reda cu mai multă claritate mesajul autorului. La fel voi proceda și cu prilejul citatelor următoare.

[11] V. „Ecclesia euxina“ nr. 35/2010, în care am inclus Eminesciană: Glossa și nr. 41/2011, care cuprinde Eminesciană: Nicopole.

[12]A se consulta Mihai Eminescu, Articole politice, volum apărut la București în anul 1910 la Editura Minerva; cf. ediția a II-a anastatică, Bacău, Editura Vicovia și Editura Babel, 2012 precum și lucrările despre biografia poetului semnate de Ovidiu Vuia, Nicolae Georgescu et alii.

[13]Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, Scrisori din arhiva familiei Graziella și Vasile Grigorcea, Iași, Editura Polirom, 2000.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: