Ecclesia euxina nr. 46 / 2013

                           

 

Muzeul Literaturii Române: Literatura din închisorile comuniste

 

Înștiințat prin anunțul inimoasei doamne profesoare Marilena Istrati din seara primei duminici a fiecărei luni în care se desfășoară tradiționalul de-acum Cenaclu Euxin în foișorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh din Titan, am dat curs invitației la Muzeul Literaturii Române joi, 21 mărțișor 2013, cînd, la orele 16:45, personalități din elita autentică a țării – căci, doamnelor și domnilor, slavă Domnului, România are încă așa ceva, în pofida asaltului furibund al televiziunilor comerciale și a celorlalte unelte media asupra mentalului colectiv! –   s-au adunat să depene, în special dinaintea unor tineri liceeni, amintiri din detenție.

                       

Ion Samoilă, unchiul primei vorbitoare-depănătoare de amintiri, și anume al doamnei Ileana Budimir, născută în temnița de la Văcărești, făcea parte din Mișcarea Legionară și a sfîrșit executat, ca atîția alți oameni neîncovoiați sub teroarea totalitară ori tentați de ideologiile altor formațiuni politice ale epocii. Ne relatează despre un cor spontan al deținutelor într-o noapte de Crăciun care a iritat conducerea atee a penitenciarului. La ancheta declanșată, cea care avea să-i fie mamă, în acel moment gravidă, a luat răspunderea ințierii cîntecelor creștine tradiționale asupra sa. I s-a alăturat o altă deținută. Au fost duse amîndouă în curtea pușcăriei, în frig, unde au stat o zi și noapte. „Dumnezeu a apărat-o și pe ea și pe mine, încă nenăscută, căci nu s-a îmbolnăvit“. A urmat asupra ei o tentativă, dejucată și ea tot cu ajutor de Sus: un fel de sanitar a venit la ea și i-a oferit niște vitamine, chipurile s-o fortifice. Erau sub forma unor prafuri în care era pisată o fiolă din sticlă ce i-ar fi fost fatală! „Mama a amînat înghițirea acelor prafuri și a scăpat din nou nevătămată…“ Cînd i s-a apropiat sorocul, au lăsat-o 72 de ore singură. În sfîrșit, i-au trimis o condamnată de drept comun, țigancă. Ea i-a ținut loc de moașă. Pe nou-născută au luat-o imediat de lîngă mama ei, aducîndu-i-o doar la alăptat, fără să-i dea voie s-o desfeșe, s-o poată examina cît de cît, așa cum fac toate mamele cu pruncii lor. În cele din urmă, au dus copila la o creșă, întocmai ca în cazul Ioanei Arnăuțoiu. Conducerea penitenciarului a insistat mult pe lîngă mama fetiței să-și dea acordul să fie înfiată, dar deținuta n-a fost de acord. Pînă la urmă a fost obligată să indice o adresă unde ar dori să fie trimisă și ea a indicat-o pe aceea de la niște rude din Oradea, la care Ileana a stat pînă a împlinit un an și două luni. Între timp, se produsese revoluția din Ungaria (din 1956) și contextul politic devenise încordat…

În glasul vorbitoarei începea să tremure emoția, căci se apropia de un moment biografic anume și cu greu își stăpînea lacrimile.

 

La eliberare, mama ei ajunsese la 43-44 de kilograme. Cu chiu cu vai, izbindu-se de oameni pe stradă, căci nu mai știa să meargă drept după atîta izolare, a ajuns în Gara de Nord. Îi crescuse mult păr pe corp în întunericul celulei… Din banii pe care îi avea a cumpărat o păpușă. După un drum obositor, ajunsă la gospodăria celor care-i crescuseră fetița, a văzut-o în curte, jucîndu-se. S-a gîndit că ar putea fi copilul locatoarilor. A întrebat-o cu vagă o bănuială: „Cum te cheamă?“, la care ea a răspuns: „Mă cheamă Ileana, ca pe mama“. Femeia a căzut în genunchi și atunci a cuprins-o și de-atunci, mamă și fiică nu s-au mai despărțit…

O altă invitată, Aurora Dumitrescu, avea nouăsprezece ani cînd a fost arestată. Calculele arată că 2000000 de români (adică 10% din populația țării!), au intrat în categoria de „dușmani ai poporului“ după ocuparea României de „armata eliberatoare“! Toți cei arestați au luptat în felurite chipuri împotriva instaurării comunismului – idee imposibil de încăput în capetele unor istorici precum Lucian Boia*! În ceea ce o privește, cea care ni se destăinuiește acum a vrut să fugă în munți! „Era o copilărie“ – comentează domnia sa acum, de la înălțimea vîrstei sale și a evenimentelor ce s-au consumat între timp; dar pentru tinerii luptători din munți, precum prietenul celui care face aceste însemnări, partizanul Vasile Valușescu – Dumnezeu să-l odihnească! –, și pentru mulți alții ca el, lupta cu arma în mînă, chiar vădit inegală numeric și logistic, era o formă de rezistență viabilă, fiindcă erau curajoși, patrioți, aveau simțul onoarei și credință în Pronia Cerească! Întocmai ca în cazul celorlalți deținuți, literatura din închisoare a constituit și pentru Aurora Dumitrescu un suport moral puternic. În condițiile inumane ale detenției, toate simțurile li se ascuțeau, își amintește. Inclusiv memoria le-a fost prodigioasă; astfel se și explică, de altfel, apariția după 1989 a atîtor volume de memorii și a literaturii create mental în acea perioadă. Condițiile greu descriptibile din pușcările comuniste au schimbat și destine, căci, după cum spune vorbitoarea, și unii atei au deventi credincioși. Cea mai grea lovitură a fost pentru cei din închisori tratarea lor ca „bandiți“, fiind socotiți, de fapt, animale disprețuite și veșnic umilite prin foame, sete ș.a. Au avut de suportat acuze absurde din partea unor nulități ce nici măcar limba română n-o stăpîneau (povestește amuzată cum anumiți asesori improvizați rosteau sintagme precum „bandiții să fie diferiți justiției“!!). Încheierea cade ca o acuză la adresa tuturor regimurilor instaurate și perindate la putere după 1989: „Aștept să vină democrația!“

Nina Moica a fost arestată la cincisprezece ani și jumătate! Era deci de vîrsta liceenilor participanți la întîlnirea ce se desfășura dinaintea noastră! Cum se putea ca un copil să fie socotit „dușman de clasă“ numai zeloșii comuniști de-atunci ar putea argumenta! În 1959 în Ardeal atmosfera era încă tulburată după revoluția din Ungaria din 1956. Tînăra a fost condamnată la douăzeci de ani de închisoare. A primit sentința cu speranța că n-are să-i facă pe toți și într-adevăr, i-au redus la doisprezece ani condamnarea. Tatăl i-a fost arestat și condamnat la douăzeci de ani fiindcă a fost socotit „chiabur“. Mama nu i s-a putut angaja decît la o fabrică de lăzi. După eliberare, și-a făcut studiile la fără frecvență. Ultima informare din dosarul său aflat la CNSAS e datată 11 decembrie 1989!

Scriitoarea Ileana Toma, cu socrul eliberat din detenție într-o așa stare de pierdere a memoriei, încît nu-l mai putea recunoaște pe propriul fiu, face cîteva precizări despre condițiile în care și-a putut termina studiile liceale în anii tulburi cînd denunțurile și arestările erau la ordinea zilei în România sovietizată abuziv. Declară că fusese o elevă ce învățase la toate obiectele – chiar și la constituția RPR! – și i-a fost ușor să-și dea toate examenenele spre a putea să se înscrie la facultate. (Din altă împrejurare știu că n-a putut-o face decît la matematică, fiindcă era un element periculos, ca fiică de preot!). „Comunismul a fost un experiment criminal pe oameni – afirmă pe bună dreptate scriitoarea. În 1964 deținuții au fost grațiați, nu amnistiați! Subliniez: ei au rămas cu acele condamnări nedrepte! În 1964 n-a fost amnistie, cum unii istorici precum Cioroianu, fost ministru, afirma la o emisiune televizată! Socrul meu, Matei Toma, comandor pe vasul «Mărăști» a stat șaptesprezece ani în pușcărie! Fusese decorat cu «Steaua României», dar repet: a fost grațiat, nu amnistiat! Au apărut cărți după Revoluție despre suferințele îndurate de deținuți, dar în tiraje modeste, iar editurile n-au depus la biblioteci exemplarele necesare spre a fi cunoscute aceste mărturii, așa că soarta memoriilor este de a fi uitate! De aceea sînt de părere că nu trebuie uitați nici comuniștii cu toate abuzurile și crimele lor!“

Ce fel de regimuri „democratice“, „necomuniste“ s-au perindat, așadar, pe la putere în această țară din decembrie 1989, toate incapabile să reabiliteze deținuții politici? E o întrebare retorică la care răspunsul e foarte simplu: regimurile de pînă acum pot fi socotite fără a greși neocomuniste!

Următoarea evocare a făcut-o Mihaela Ciobotea, fiica lui Mihai Buracu (1930-2011), trecut prin „reeducarea“ de la Pitești. În cartea acestuia Eu sunt scribul, prefațatorul Sorin Lavric face o listă a ororilor la care au fost supuși deținuții din închisoarea cea mai temută a istoriei: Pitești. Pentru elevii invitați la emoționanta întîlnire se citesc paginile acestei instructive prefețe.

Demostene Andronescu, arestat în 1952 și eliberat în 1964, ne povestește cum la Aiud „n-aveai voie să faci nimic. Dacă erai la izolare, cum am fost eu cu colegul N. Gane, mai în vîrstă, erai ținut în condiții foarte greu de suportat. Îmi amintesc cum la cei 72 de ani nu mai rezista și spre a-l salva, am făcut o răzmeriță: am bătut cu toții în ușile metalice ale celulelor ca să-l scoată pe domnul N. Gane de la izolare. Pe atunci era comandantul închisorii cunoscutul prin duritățile sale colonel Crăciun și, după multe insistențe, gardienii l-au adus noaptea să negocieze cu noi. În cele din urmă, l-au scos pe bătrîn și l-au dus la infirmerie. După reușita răzmeriței, în loc de rugăciune, am compus poezia În loc de rugăciune.“ Recitarea sa, ca și anul trecut, în cadrul simpozionului organizat de aceeași doamnă profesoară Marilena Istrati la liceul unde predă, m-a impresionat din nou:

                    

                    

                     În loc de rugăciune

 

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pîlpîia alt’dată în candela de gînd.

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ți oferi

Să-Ți stîmpăr foamea, furii mi-au tîlhărit cămara

Și de puținul suflet ce îl păstram ca sara

Să am, ca tot creștinul, cu ce Te omeni.

Aș vrea să-Ți pot întinde un gînd sfios măcar

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraiște și goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Și pe un ramur veșted un singur fruct amar.

De l-aș culege-n pripă să Ți-l aduc prinos,

Șoptind o rugăciune și tremurînd o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ți-aș aduce

Otrava-n cupe sparte și Te-aș tîrî prea jos.

Zadarnic stai de veghe și-aștepți umil și blînd,

Azima caldă-a gurii n-o vei avea la cină

Și-n cerul Tău de gheață cu țurțuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd.

„Îmi amintesc din închisoare doar de lucrurile frumoase, cîte au fost… Restul nu mai are rost să fie amintite… Viața merge înainte…“ – a mai spus după cîte mi-am notat, Demostene Andronescu. Apoi a recitat și cunoscuta poezie

 

Unde-s nebunii?

 

 


Unde-s nebunii, unde ni-s nebunii?

E, Doamne, lumea plină de cuminţi,

E plin pămîntul de martiri şi sfinţi

Atinşi de filoxera-nţelepciunii.

 

Tăcută-i gloata de-nţelepţi ca sfinxul

În faţa lumii şi-a nemărginirii

Şi-ascultător de rînduiala firii,

Ca un plăvan în jug trudeşte insul.

 

Scîncesc cuminţii-n chingile durerii

Şi, sîngerînd din răni adînci blîndeţe,

Lîngă neveste mor de bătrîneţe,

Necutezînd să tragă spada vrerii.

 

Boleşte omenirea ca o juncă

Şi nimeni nu-i ca să-i sloboadă sînge;

S-a-mpotmolit istoria şi plînge,

Cu prora-nfiptă într-un colţ de stîncă.

 

 

Nu se mai nasc nebuni care s-o mîne

Cu bîta de la spate, ca pe-o vită,

Acestui veac să-i pună dinamită

Şi evu-nţelepciunii să-l dărîme.

 

O! Doamne, Doamne, unde-s Don  

                                          Quijoţii?

E lumea plină de-alde Sancho Panza

Ce nu-ndrăznesc să mînuiască lanza,

Ci scutieri cuminţi se vor cu toţii.

 

Unde-s nebunii? Unde-s Machedonii

Să tragă spada şi să taie nodul?

Tînjeşte după glorie norodul

Şi nu-s Cezari să-l treacă Rubiconii…

 

Sloboade, Doamne,-n lume nebunia,

S-o răvăşească şi să o răstoarne,

Ca un berbec să ia pămîntu-n coarne

Şi-acestui veac să-i surpe temelia!

 

Programul serii a inclus și cîteva lecturi ale elevilor din creațiile lui Radu Gyr și Nichifor Crainic.

Profesorul universitar George Ardeleanu (în imagine, alături de profesoara Marilena Istrati) s-a referit în continuare la opera lui Nicolae Steinhardt, reeditată în 2012 de editura Polirom. Pomenește de cunoscutul mie periplu al Jurnalului fericirii și face cîteva considerații care mi-au determinat pixul să noteze următoarele:

 

„Există astăzi discursul celor care regretă comunismul. În afara acestuia, se mai poate auzi un discurs al absenței, al nepăsării (acum telefonul contează, concediul etc. etc.). Sînt și imaginile luminozității din temnițe. Suferința e o școală: unii promovează, alții rămîn repetenți. Spre exemplu, Ion Caraion îl denunță pe Nicolae Steinhardt, securitatea îi confiscă manuscrisul. Cinci sute de ofițeri, șaptezeci de informatori au contribuit la alcătuirea dosarului Nicolae Steinhardt, alcătuind treisprezece volume ce se află la CNSAS… Răul nu compact; uneori cedează: în 1972 cartea îi e confiscată, dar în 1975 primește înapoi prima variantă a Jurnalului. În 1978 trimite Monicăi Lovinescu și lui Virgil Ierunca, la Paris, varianta aceasta. În 1984 e din nou confiscat Jurnalul. În 1989, în martie, Nicolae Steinhardt moare. Au fost publicate nouă ediții ale cărții pînă acum. La Polirom a apărut în 2012 o ediție critică. Am descoperit la Rohia o dactilogramă a altei variante, unificate, a Jurnalului…“

În final, Dorel Urian a rostit cîteva banalități (ce nu mi-au atras luarea aminte!), iar Ion Lazu a vorbit cu amărăciune despre proiectul său lipsit de sponsori de a înălța o

 

placă memorială în București ori în țară cu circa 6000 de litere dedicată celor 403 scriitori care au făcut parte dintre deținuții politici, dintre care 51 au murit în închisoare, 60 au emigrat, iar 30 au avut două sau mai multe arestări… „În Basarabia acest lucru s-a putut, la noi nu“ – a comentat domnia sa.

Nici în privința recunoașterii martirajului din închisori nu stăm mai bine, din moment ce nimeni nu s-a gîndit pînă acum nici măcar la reabilitarea deținuților politici!

            Hotărît lucru: în România actuală nu e loc de asemenea „fleacuri“, căci ele ar deranja pe prea mulții profitori din timpul regimului comunist metamorfozați fără scrupule, după 1989, în „emanați“ și „oameni politici“, ce nu s-au dezis nicicînd de metodele bolșevice de reprimare a „dușmanului de clasă“ de odinioară!…

Se poate discuta în asemenea condiții de iertare? E prea naivă întrebarea, nu-i așa?…

Vorba doamnei Aurora Dumitrescu: rămînem în așteptarea democrației!

(28 martie 2013).

Mihai Floarea

*NOTĂ:Iată un semnificativ extras dintr-un articol de întîmpinare din ziarul „Adevărul“ din 8 februarie 2013, pe tema acestei aberații, semnat de jurnalistul Matei Udrea: Românii, spre deosebire de celelalte ţări din regiune, s-au lăsat convertiţi la comunism fără să se opună. Au cooperat şi s-au adaptat obedienţi la regimul sovietic, în loc să-l înfrunte, ceea ce arată duplicitatea şi laşitatea acestui popor [afirmă Lucian Boia – nota mea, M.F.]. Este, poate, cel mai dureros neadevăr, cu atât mai mult cu cât Lucian Boia a trăit perioada comunistă de la un cap la altul. Istoricul răsuceşte la 180 de grade istoria, ştergând cu buretele numărul enorm de martiri ucişi de comunişti, epurările şi aruncarea în temniţe a sute de mii de oameni, uită alte sute de mii care au fost nevoiţi să fugă din ţară, decapitarea unei întregi naţiuni prin exterminarea, alungarea sau „reeducarea“ celor care au condus-o. (cf. De ce nu este România altfel. Adevărurile lui Lucian Boia).

 

 

Academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga – Maica Benedicta

 

 

Zoe Dumitrescu-Bușulenga este una dintre personalitățile cele mai importante ale culturii românești, a cărei prezență se păstrează nealterată de trecerea vremii; chiar dacă vremile tulburi prin care a trebuit să treacă i-au umbrit uneori traiectul vieții și totdeauna au învăluit cu o aură tainică întreaga ei activitate.

Am cunoscut-o în casa bunilor mei prieteni Neli și Dinu Comorovski, unde se adunau de multe ori oameni deosebilți din acea lume zbuciumată a anilor ’50. În seara aceea se aflau acolo numai ea și cu soțul ei, frumosul avocat Tulică Bușulenga, macedonean de origine. În afară de ea, eram cu toții destul de tăcuți întrucît ea, susținîndu-și cuvintele cu privirea unor ochi strălucitori ca niște steluțe, vorbea cu un fel de nesaț despre tot soiul de lucruri pasionante ale trecutului nostru istoric, literar, filosofic, despre spiritualitatea românească integrată armonic marilor trasee ale vieții și culturii europene, despre vitejiile și suferințele noastre prin secole. O ascultam fascinați, iar eu, în seara aceea de neuitat, am îndrăgit-o puternic pentru tot restul zilelor mele.

Deși firele vieții noastre aveau să ne despartă, ne-am rămas alături cumva ca „de departe“, ea avînd un urcuș spectacular: căpătînd conducerea Institutului Călinescu, o catedră Eminescu la Facultate, mai tîrziu o apartenență la Academia de Romania din Roma ș.a., iar eu răsturnîndu-mă întruna în vîrtejul din jur. 

Și-a început existența – fără să aflu aceasta decît după plecarea ei „dincolo“ – urmînd clasele primare, cum erau denumite atunci, ca și mine, la școala călugărițelor catolice germane Sf. Maria, denumită îndeobște Pitar Moș, unde, desigur, a căpătat o anume înclinație monahală, ascunsă cu grijă în viața civilă, dar împlinită cu modestie, efectiv, către sfîrșitul vieții.

Liceul l-a urmat la Școala Centrală de fete din București, sub directoratul doamnei Elena Rădulescu Pogoneanu. Aceasta era o școală specială, urmașă a pensionului de fete nobile și sărace, înființat de o polcovnicească, iar clădirea, ridicată de curînd după planurile marelui arhitect Ion Mincu, avea o formă de mînăstire medievală. Coridoare ample și lungi înconjurau ca niște logii o curte interioară mică, un patio avînd un copac la mijloc (așa cum institutul Pitar Moș avusese pînă la venirea comuniștilor statuia Sf. Iosif). Elevele se constituiau ca de la sine într-o mare familie, purtînd peste ani amprenta unei rigori, eleganțe și a unor aspirații superioare de neconfundat. În acea perioadă în care începuseră să apară tot soiul de „prime femei“ – prima femeie-pilot, prima femeie-arhitect, sau, ca în cazul minunatei Sofia Ionescu, prima femeie-chirurg pe creier –, multe dintre ele proveneau dintre elevele școlii care purta pe frontispiciu numele unor Doamne și Domnițe de seamă din trecutul nostru istoric, înscrise pe plăcuțe de ceramică. La venirea regimului comunist, acestea au fost strînse și păstrate de domnișoara Badetti, vrednica moștenitoare superioară a școlii și astăzi puse la locul lor.

Zoe Dumitrescu s-a integrat atmosferei generale, căpătînd la maximum patina locurilor și a aspirațiilor. Fără a deveni o comunistă (ceea ce nici nu ar fi fost cu putință), a știut să extragă din doctrina materialist-dialectică latura pozitivă a unei democrații bine strunite, spre realizări de anvergură în cultură. Ca atare, s-a impus în viața noastră de zi cu zi ca un mentor prețios și de neînlocuit. În acea perioadă a anilor ’50, cînd regimul comunist, sub Gheorghiu Dej ajunsese la o culme a puterii sale și țara se umpluse de lagăre de exterminare și închisori,    Zoe Bușulenga și-a legat activitatea și numele de Eminescu, care i-a fost sprijin și apărător, el care a suferit atît de mult și ale cărui poezii au modelat și au rămas la baza limbii române moderne. Cu cîtă nerăbdare așteptam emisiunile ei de la televiziune împreună cu Iosif Sava despre istoria și cultura românească. Este de închipuit durerea cu care și-a ținut cursurile   într-o lume nu numai atee, dar care se și opunea oricărei forme de înălțare sufletească, sfințenie și pomenire a existenței celor sfinte. Și totuși, a avut mulțumirea de a conduce lucrarea de doctorat a Amitei Bhose, indiancă venită la noi în țară să studieze cu mare acribie manuscrisele lui Eminescu, găsind asemănări izbitoare cu versurile lui Rabindranat Tagore. A aflat în toată cultura română afinități cu cea indiană și a ținut un curs la facultate pe această temă.

În vremea asta, în plin regim opresiv comunist, la Mînăstirea Văratec, părintele Bartolomeu Anania se ostenea să traducă, în limba română, Sfînta Scriptură și alături, într-o casă unde stătuse Valeria Sadoveanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga ținea discuții și adunări despre care, în curînd, s-a știut în toate cercurile intelectuale din țară. Aici, cu perspicacitatea privirii ei, a lucidității și a sensibilității care au caracterizat-o, a privit la oamenii din jurul ei și a știut să îi contureze în volumul ce le-a dedicat și unde figura părintelui Dumitru Stăniloae, traducătorul și interpretul de prestigiu a douăsprezece volume din Sfinții Părinți (filocalia) e evocat cu o acuratețe și căldură impresionante. Tot astfel, l-a integrat pe Eminescu, deosebindu-l în același timp de poeții vremii lui, conturîndu-i trăsăturile ca urmare a dezvoltării generale europene, a mișcărilor sociale prin care a trecut și nu în ultimul rînd a sfîrșitului perioadei romantice pe care a trăit-o.

Îi sunt recunoscătoare pentru singura amintire pe care o păstrez de la ea: o fotografie a Sf. Paisie pe spatele căreia a însemnat cu scrisul ei clar și mare: „pentru Nina Stănculescu, împătimită de frumusețe și sfințenie“. E poate singura persoană care a știut să desprindă în încîlcita și varietatea preocupărilor mele, direct și simplu, trăsătura de profunzime ascunsă.

Ultima oară cînd am întîlnit-o a fost la Institutul Goethe, unde m-am dus cu un prieten, sas din Brașov, Dieter Fuhrmann, excelent traducător al lui Eminescu în limba germană. Acolo i-am ascultat o prelegere despre Hölderlin și unde ne-am îmbrățișat pentru prima și ultima oară. Nu aveam să ne mai vedem niciodată.

 

În zilele acelea în care precumpănea platitudinea și așteptam emisiunile lui Iosif Sava de la televizor să ne umple sufletul de deschideri culturale, mai existau încă în jurul nostru urmașii lui Tudor Vianu: prof. E. Papu (Edy), Ion Frunzetti, E. Schileru, Ruxandra Oteteleșanu sau Vasile Drăguț, Petru Comarnescu și alții, oameni vechi ce trebuiau înlocuiți cu tineri care nu cunoșteau gustul cărții, al studiului, al liniștii și al bucuriilor spirituale. Piereau unul cîte unul fără ca măcar să ne dăm seama, așa după cum și smerita Maică Benedicta[2], altădată academician Zoe Dumitrescu-Bușulenga, impozantă prezență, într-o zi   s-a pierdut dinaintea ochilor noștri, mistuindu-se în lumină!

Nina Stănculescu 

 

 

 

 

 

 

 

Degradeuri de sfârşit al iernii

 

                                                                  Tăceri albe

 

Ninge printre lacrimi. Hlamida se aşterne peste umerii pământului cu tăceri albe. Întrebările nu-şi au rostul. E întuneric printre fulgii lucitori în razele lunii. Departe de osteneala pământului lumile îşi spun încâlcite povestiri, străine de mirarea liniştii din adâncuri. Timpul s-a oprit un moment, pentru a întreba orologiul din lumea istoriei: unde sunt ochii de mireasă ai luminilor… ale Măriei Sale neamul nostru…?

 

                                       Semnături peste anotimpuri ( La „Sfinţii Trei Ierarhi”)

Străjerii anotimpului s-au postat printre călăreţii cu pinteni, ai ninsorilor repezi. Nu se disting glugile lor, de paşii grăbiţi ai zilelor, plutind corăbii spre Capul Bunei Speranţe. E mireasmă de lumini în licărul fulgilor, răscolind amintirile devenirii.

Sfinţii Trei Ierarhi s-au înveşmântat în pace…

 

*

            Chemăm toată metafora celor veşnici din cadenţa literelor, ca să ne adune în lumina străbunilor noştri…

 

*

            A scrie este a-ţi aduna puterile sufleteşti într-un buchet de lumină către tine şi către cel ce-i simte mireasma delicată…

 

*

            Trecem mereu: de la o zi la o altă zi, din noapte spre lumină, dinspre anotimpuri reci spre cele calde, dinspre nori spre senin. Toate şoptesc sau murmură despărţirile de trecut, devenirile noastre. E iubire pe pământ.

 

                                                               Dincolo de metaforă

            Şi totuşi, dincolo de metaforă sunt suflete tinere care se îmbrâncesc la urcarea în troleibus, dând buzna peste vârstnici, cu un cuvânt ridicol. Pe trotuar suntem necurtenitori unii cu alţii, ne lovim când ne intersectăm, grăbiţi, buimaci, în muţenia noastră azvârlită peste vacarmul străzii. Ne facem loc pe scaune, care să apuce mai repede, în mulţimea din transportoarele pe roţi, cuvântânt „aşează-te cu tupeu, că mă dor picioarele”, căci ne-au obosit vremurile, solicitările, o lume artificială care e străină de noi înşine… Ne asurzim cu ritmul tâmp al emanaţiei unor boxe nătânge la miezul unei duminici, în timpul când îngerii din ceruri cântă slavă lui Dumnezeu… Dar oamenii nu mai aud acest imn, în vacarmul chemat de vreun tânăr năuc.

            Mai e tihnă în sufletele noastre?

            Mai vrem să vorbim de moralitate în rândul tinerilor, al vârstnicilor?

            Mai înţelegem noi, medicii, pe cei îmbolnăviţi mintal de ceea ce medicina nu vrea să accepte ca adevărat: …hiperactivii, cei cu spectru autist- păruţii egoişti?

            Mai înţelegem ce se întâmplă cu neamul nostru?…

Dr. Mihaela Pușcaș

 

 

 

 

 

 Nota redacției: Pentru noua noastră rubrică includem pentru cititorii noștri și o succintă autobiografie… poetică:

 

Deşi sunt clujeancă, am peregrinat prin zona Sălajului, a văii Someşului, unde am fost inspirată de frumuseţea vieţii pământului şi a rodirii ţărânii, cu oamenii şi obiceiurile lor paşnice. Paşii m-au adus însă mereu pe meleagurile natale unde am fost atrasă de dealuri, miresme şi nobleţea ce respiră din suferinţa demnă a acestor pietre ale cetăţii. Venind pe lume printre copaci şi văzduh de frunze arse ale grădinii, septembrie mi-a colorat mereu inspiraţia cu uşoară melancolie. Muzica pe care am încadrat-o în copilăria mea a accentuat spiritul boem şi neîngrădit al perspectivei vieţii mele. Totuşi, rigoarea ştiinţei mi-a maturizat gândirea, astfel că, deşi am făcut pian la Liceul de Muzică, am terminat liceul la un profil de biologie, urmând apoi Facultatea de Medicină, deşi literatura a fost o umbră permanentă care m-a însoţit, vrând parcă, să nu fie atinsă de nimeni, de nimic, asemeni unei umbre. Am avut intervenţii literare şcolare, debutul a fost la 17 ani cu două poeme în revista „Steaua“ unde redactor a fost poetul Aurel Rău. Am mai publicat în „Tribuna“ şi am câştigat un concurs literar „Octavian Goga“. Unica apariţie publicistică în carte a fost O candelă în vară la editura Limes a d-nului Mircea Petean, în anul 2003. Cartea mi-e foarte dragă şi   mi-ar plăcea să o public din nou. Mai am poeme manuscrise dar nu s-a găsit timpul necesar şi ordinea publicării lor. Totuşi în ultimul timp poemele au tăcut pentru a face loc lucrărilor teologice demarate cu ocazia parcurgerii Facultăţii de Teologie Ortodoxă secţia Artă Sacră. Apoi au fost manifestările plastice, icoanele pe sticlă, înaintemergătoare ale vieţii pământului… Acestea marchează câteva repere din suflul inspiraţiei şi vieţii mele…

 

                                                                                            Mihaela Puşcaş

<hr align="left" size="1" Inserăm și o mărturie emoținantă culeasă de pe site http://florentinatonita.blogspot.ro/2010/08/ultimele-clipe-ale-maicii-benedicta-zoe.html

marți, 3 august 2010

Ultimele clipe ale Maicii Benedicta (Zoe Dumitrescu Busulenga)

Publicat de Florentina Tonita

 

Cand Maica Benedicta era in spital la Iasi, era vizitata de toti academicienii din Iasi. La spital i-a facut o vizita si IPS Pimen, impreuna cu PS Calinic Botosaneanul. Preotul spitalului i-a citit o rugaciune si a fost si impartasita.

Maica Benedicta cerea sa fie miruita pe frunte cu ulei sfintit in fiecare dimineata si avea tot timpul carticica de rugaciuni la ea. Dimineata dadea cu mana pe placutele de faianta de pe perete si ma intreba: „- Maicuta, tanarul acesta imbracat in alb care zambeste, matale il vezi sau am eu naluciri? Oare de ce vine in fiecare dimineata si-mi zambeste, apoi pleaca? Oare ce-o fi vrand? Vrea sa-mi spuna ceva?”. Eu ii raspundeam ca vedeam, dar, de fapt, nu vedeam nimic. Apoi se uita pe tavanul salonului si ma intreba iar daca vad si eu lumina stralucitoare si mare pe care o vede dansa. Spunea ca „n-a mai vazut o asa lumina niciodata”.

Maica Benedicta avea in spate o rana de 20 de ani, pe care o suporta cu indelunga rabdare, nedandu-i nicio atentie, ca si cum nici nu o avea. Era atat de preocupata de ceilalti din jur, ca de sanatatea ei nici nu mai avea timp sau mai bine zis n-o interesa nicio clipa. Daca aveam eu grija s-o pansez, era pansata; daca nu, Maica Benedicta le lasa pe toate in voia lui Dumnezeu. O pansam din mers, cu praf de pedicuta, pentru ca era tot timpul ocupata, jerfindu-se pentru aproapele.

Pot sa spun ca m-am bucurat enorm de prezenta ei cat a fost in viata si cat timp a fost printre noi; dar si dupa moarte o simt prezenta in sufletul meu cu blandetea, smerenia, cumintenia, bunatatea, finetea, inteligenta si cultura pe care le iradia intreaga ei persoana.

 

Am avut un om langa mine care stia totul, chiar si incotro se indreptau lucrurile, in ce directie se duceau. Langa Maica Benedicta eram parca in rai si eram sigura ca, alaturi de ea, castig raiul. Nu pot s-o inlocuiesc cu nimeni, afara de Dumnezeu.

 

Maica Benedicta era perfectiunea omului pamantesc, era omul care se lupta sa poata dobandi raiul si mantuirea.

 

(Marturiile Maicii Eufrosina Jescu despre Doamna Academician Zoe Dumitrescu Busulenga)

Nota redacției: Am păstrat nemodificate ortografia și punctuația.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: