Ecclesia euxina nr. 45 / 2012

ACTUALITATEA

SIMPOZIONUL „Rugul Aprins” – mărturisire şi rugăciune în duhul Ortodoxiei

 

În zilele de 17 şi 18 noiembrie 2012, s-a desfăşurat la Mănăstirea Antim din capitală, în sala Conon Mitropolitul de la Biblioteca Sfântului Sinod, Simpozionul comemorativ „Rugul Aprins, mărturisire şi rugăciune în duhul Ortodoxiei”. Simpozionul a fost prilejuit de împlinirea a 100 de ani de la naşterea părintelui arhimandrit Sofian Boghiu precum şi a 10 ani de la trecerea la cele veşnice şi comemorarea a 50 de ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui ieroschimonah Daniil Sandu Tudor.

            Înaintea începerii lucrărilor din prima zi a simpozionului, în biserica Mănăstirii Antim s-a săvârşit de către Înalt Preasfinţitul Serafim, împreună cu Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul, episcop vicar patriarhal şi mai mulţi clerici o slujbă de pomenire a Părintelui arhimandrit Sofian Boghiu şi a părintelui ieroschimonah Daniil Sandu Tudor. Înalt Preasfinţitul Serafim, Mitropolitul  ortodox român al Germaniei a împărtăşit celor prezenţi ceea ce a trăit cănd Părintele Sofian i-a fost duhovnic: „Pe Părintele Sofian Boghiu l-am cunoscut personal şi i-am fost, ani de-a rândul, fiu duhovnicesc. La Părintele Sofian, vă mărturisesc că, atunci când m-am spovedit prima dată, am simţit ceea ce nu am simţit niciodată când m-am spovedit până atunci şi nici de atunci încoace, şi anume, o uşurare sufletească atât de evidentă, încât credeam că nu mai calc pe pământ timp de vreo trei zile.”

            În cadrul simpozionului s-a desfăşurat şi vernisajul Expoziţiei „Rugul Aprins sub persecuţia comunistă”. Exponatele, reprezentate de fotografii şi documente din Arhivele Securităţii, cărţi şi manuscrise din patrimoniul Sfântului Sinod, au fost prezentate de către Adrian Nicolae Petcu, consilier CNSAS şi de părintele arhimandrit Policarp Chiţulescu.

            Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul a transmis participanţilor la Simpozion, binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi a subliniat rolul Rugului Aprins: „Toţi aceşti membri ai Rugului Aprins au intrat de timpuriu în atenţia fostei Securităţi care a urmărit fenomenul şi care a dorit să ia măsuri clare împotriva mişcării, mai ales că, în 1948, conducerea comunistă a făcut o analiză a monahismului românesc, mănăstirile fiind socotite ca ultimele cetăţi de rezistenţă ale spiritualităţii româneşti ortodoxe împotriva noului regim ateu dizolvant. Multe mănăstiri au oferit ajutoare, găzduire, sprijin moral, dar şi material luptătorilor din rezistenţa anticomunistă, care face ca poporul român să aibă, astăzi, după căderea cortinei de fier, această mândrie că la noi s-a manifestat cel mai evident  o puternică rezistenţă, care a durat până în 1960”.

            Ieromonahul Elefterie Păduraru, egumenul schitului Cărbuna-Neamţ l-a evocat pe ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, din perioada când a fost la schitul Rarău. Pr.lect. David Pestroiu de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Iustinian Patriarhul” a susţinut lucrarea „Imnul Acatist, o epistemologie teologică”, iar Părintele arhimandrit Mihail Stanciu a vorbit despre „Mărturii ale Părintelui Daniil despre Mântuitorul Iisus Hristos—Adevărul, Lumina şi Viaţa Lumii”.

            Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, care a deschis lucrările din ziua a doua a simpozionului, duminică 18 noiembrie 2012, a mărturisit cum l-a cunoscut pe Părintele Sofian timp de trei ani, după întoarcerea  de la studii din străinătate, între 1999 şi 2002:   „ Îmi aduc aminte cum îl asaltau credincioşii, iar de multe ori noi, vieţuitorii Mănăstirii Antim, eram oarecum nemulţumiţi că nu ne aparţinea nouă în totalitate. Numai în timpul Sfintei Liturghii şi la privegheri, când Părintele Sofian stătea în Sfâtul Altar şi se ruga neîntrerupt, simţeam că ne aparţinea în totalitate. Persoana lui era asemenea unei făclii care arde şi oferă lumină, pace şi

2

 

bucurie celor din jur. Atunci îl simţeam pe Părintele că este împreună cu noi, alături de noi şi

pentru noi, aproape în exclusivitate, ca apoi credincioşii, cei care i se mărturiseau, să îl asalteze, să îi ceară binecuvântarea. Jumătate de oră dura drumul de la uşa Sfântului Altar până la uşa clădirii unde îşi avea chilia. Duhul Părintelui Sofian, împreună cu a altor părinţi duhovniceşti, s-a imprimat în viaţa şi slujirea Mănăstirii Antim.”

            Părintele profesor Constantin Coman, care a fost fiul duhovnicesc al Părintelui Sofian (s-a spovedit la Părintele Sofian ca şi preoteasa şi cei patru copii), a amintit despre mulţimile de oameni care îl căutat pe marele duhovnic al capitalei: „Cele două obşti din jurul părintelui Sofian au fost încercate frecvent de anumite gelozii, pentru că obştea Mănăstirii Antim, în mod firesc, şi-l revendica în exclusivitate, iar obştea fiilor duhovniceşti râvnea ca părintele să le aparţină cât mai mult. (…) Părintele Sofian era foarte cuprinzător, era un munte de răbdare. Eu însumi spuneam de multe ori aşteptând la rândul care nu se termina, al celor care aşteptau să se spovedească la dânsul: «De ce nu-l cruţăm?», deşi nu mă consideram pe mine îndreptăţit să lipsesc de acolo.”

            Lucia Turcea, sora poetului creştin Daniel Turcea, care s-a spovedit la Părinte Sofian Boghiu din 1976 până în 2002, a evocat mai multe întâmplări la care a fost martoră. În 1993, sora Lucia a participat la o sfeştanie la Părintele Stăniloae, la care au fost Părintele Sofian, Părintele Adrian şi Părintele Teofan. După ce aceştia au plecat, Părintele Stăniloae a rugat-o să mai rămână: „Părintele Stăniloae nu a vrut să mă lase să plec. „A zis: «Soră Lucia, te rog să rămâi ca să-ţi spun ce fel de duhovnic ai frăţia ta». Zic: «Eu ştiu ce fel de duhovnic am». «Ei, nu ştii. Îţi spun eu că nu ştii!»(…) Eram atât de încremenită că pur şi simplu îmi încremeniseră şi lacrimile. (…) Mi-a spus că la proces, care s-a ţinut cu uşile închise (…) şeful, nu ştiu ce general era, nu ştiu ce era ca militar, s-a uitat la Părintele Sofian şi i-a zis: «Ridică-te, banditule!» Părintele s-a ridicat cu foarte multă demnitate, a stat drept în faţa lui. Şi i-a spus acela: «Ei, ce zice Hristos al tău acuma, că eu te condamn pe tine la moarte? Ai ceva de spus?» Părintele a tăcut o vreme, a stat cu capul în piept încât respectivul comandant s-a enervat şi părintele, punându-i răbdarea la încercare, i-a zis: «Mai degrabă e venit Hristos în mijlocul nostru, viu, decât stai dumneata pe scaun ca să mă condamni pe mine la moarte!» Acela a început să se schimbe în toate culorile, la faţă, s-a făcut verde-albastru… Nu mai ştia ce să zică. Şi a zis: «25 de ani!» Părintele a zis: «Nici atât!» Şi acela a zis: «16 ani, nici un cuvânt în plus!». Părintele s-a aşezat.” De la Părintele Stăniloae şi de la Părintele Arsenie Papacioc, sora Lucia a auzit cum în închisoare, când erau scoşi la muncă la o carieră de piatră, Părintele Sofian i-a ajutat să-şi facă norma fiindcă se omora în serie dacă nu făceau norma. În acest timp, cei care-i păzeau nu vedeau nimic.

                                    Părintele Mihail Stanciu şi-a amintit cum părintele Sofian (sofianos, cel înţelept) le spunea că a făcut trei facultăţi: Institutul Teologic, Belle Arte şi Academia specială din temniţele comuniste şi cum, atunci când se certau, se duceau la părintele în grabă şi le spunea: „Ei, fraţilor, pe noi în temniţă ne băteau ca să spunem ce-au făcut ceilalţi. Văd că voi spuneţi singuri!” Părintele Gamaliil îşi exprimă în versuri preţuirea pentru Părintele Sofian  şi aminteşte de îndemnul pe care i l-a dat Părintele Vicenţiu Oboroceanu, când şi-a spus dorul de „apostolul Bucureştilor”: „Ia şi te roagă! O să fii contemporan cu Părintele.”

Să ne rugăm şi noi pentru a fi contemporani cu Părintele Sofian, cu Ieroschimonahul Daniil şi toţi cei

3

din Rugul Aprins, care n-au lăsat să se stingă flacăra credinţei şi a rugăciunii în perioada comunistă.

Marilena Istrati

ESEURI

Colinde și colindători: fenomenul Valea Plopului redivivus

 

Renasc obiceiurile tradiționale.

Scările cu vaste ecouri betonate ale blocurilor, străzile ninse ca altădată ale orașului răsună de glasurile copiilor și ale tinerilor: Domn, domn să-nălțăm

Am plecat să colindăm e lider necontestat, ca și anul trecut și n-am alte explicații pentru această preferință decît gingășia imaginilor poetice (analogia colind-vînătoare, ca și-n orațiile de nuntă, nevoia înveșmîntării pruncului nou născut) și mai ales a diminutivelor (căprioare, iepuraș). Poate și componenta melodică săltăreață, cu refrenul lăsînd timp de reflecție celor mai puțin înzestrați mnemotehnic, să fie un stimulent pentru copii; oricum, soția mea, ca și pînă acum, a cerut în vreo două rînduri, încurajator și totodată ușor nerăbdătoare țîncilor veniți la ușa noastră: „Altul nu mai știți?“ Nu, nu mai știau… Dar asta nu ne-a împiedicat să le oferim… Ce? Că trăistuțe nu mai au pentru nuci, covrigi, mere așa cum cere datina; într-o lume dominată de alte aspirații, de gusturi gîdilate consumist s-ar părea că doar banii mai pot îndeplini funcția darurilor…

Iată însă că mai există încă o binecuvîntată, românească Țară: aceea guvernată de părintele Nicolae Tănase, „tatăl cu inimă de mamă“ (cf. Dan Puric) pentru de-acum 413 suflete abandonate, căci România nu a progresat, din păcate, după cum observa părintele, ci merge tot în jos…

Din această țară de la Valea Plopului și Valea Screzii au descins în miez de iarnă bucureștean iarăși copiii. De vîrste diferite, înveșmîntați în frumoase costumașe populare, cu aceleași inimioare calde, pure, ne-au încîntat la sala „Rapsodia“, prin grija Asociației „Compania de Teatru PASSE-PARTOUT DP“ (v. http://www.companiadanpuric.ro/).

 

Spectacolul lor „Răsună blînd spre seară“ a fost precedat de Grupul Psaltic Horevma al Mînăstirii Turnu Prahova condus de Cristian Boroș. Splendoarea tainic-rugătoare a celor unsprezece voci bărbătești pășind cu delicatețe pe sufletul obișnuit cu rugăciunea nu poate fi redată în cuvinte. Poate de aceea publicul, luat parcă prin surprindere, a renunțat la aplauze după cel dintîi psalm.

 

 

Perihoreza aceasta de care amintea Dan Puric, te ninge, te pătrunde, te face, într-adevăr să te desprinzi de realitate fără părere de rău. „A da drumul la alune[1]“, așa cum te îndeamnă ortodoxia, înseamnă să te desprinzi de realitate, de contingent, spre a putea accesa zonele transcedente, înălțimile apropietoare de Dumnezeu. Desigur, și alte religii proclamă superioritatea spiritului asupra materiei; meritul religiei moștenite de la strămoși e însă că aici totul e împletit cu o smerenie, cu o modestie, cu o înțelepciune a răbdării cotidiene vecină cu jertfirea („lasă, c-o să vedem noi pînă la urmă“; „are Dumnezeu grijă“; „graba strică treaba“, „la mila Domnului“ etc.). Prostia fudulă cu care unii „filosofi“ au interpretat „resemnarea mioritică“, alergînd după profit imediat în lumea golită de sensuri creștine a Occidentului, mă întristează enorm. Îmi convine pilda, de aceea am reluat ideea și am dezvoltat-o pe scurt aici, spre a nu se pierde în vălmășagul vieții…

 

 

Corul mic al „sufletelor adunate“ de la Valea Plopului și Valea Screzii, de șaptesprezece voci, formează ceea ce aș putea numi crema vocală a mesagerilor Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos. Îmbrăcați în alb-negru, cu o singură excepție (fata de la mijlocul primului rînd înveșmîntată într-un minunat costum popular) – închipuind o adevărată elită, deci –, chiar și stîngăciile acestor copii ce bat la porțile adolescenței picură un tremur, o vibrație specială, emoționînd și atenționînd totodată auditoriul asupra trăirii autentice conservate peste veacuri în colindele românești.

 

Ascultîndu-i și apoi, chiar înainte de așternerea acestor impresii, reascultîndu-i la adresa de internet deja notată, înțeleg de ce asalturile muzicii noi, de sorginte new-agist-satanistă, fără conținut, ci beneficiind doar de formă, așa cum globurile ce împodobesc brazii cei nevinovați n-au decît sclipici, sînt obligate să devină astăzi asurzitoare, încercînd prin intensitate să acopere tăria trăirii creștin-ortodoxe. Dracul face mereu scandal ca să fie băgat în seamă, eventual să înspăimînte, manevrînd meșteșugit arta argumentării. Contrar acestor zgomote la care eu (semn de bătrînețe?) încep să nu mai risipesc toleranță (închid prompt sursa ori plec din zona poluată sonor, spre a nu participa cu niciun chip la bucuria maculării malefice) copiii părintelui Nicolae Tănase își încep actul de seducție scenică vecină cu magia prin: Ciucur verde de mătasă, / slobozi-ne gazdă-n casă… – replică populară mai puțin cunoscută decît obișnuitul șlagăr-cerere Ne dați ori nu ne dați. Astfel început,  microrecitatul acestor copii a continuat cu minunatul colind Răsună blînd spre seară / al clopotelor cînt, / căci vine-vine iară / Hristos pe-acest pămînt (…), ce a inspirat titlul întregului spectacol, creînd o atmosferă familiară serii. Am privit involuntar spre vecini și am realizat, în bătăile mai apăsate ale inimii și prin abureala subită a ochelarilor, că o astfel de muzică pornită din suflet ar face posibilă minunea acelei comuniuni bisericești ideale pe care o jinduiesc de ani buni pentru mica biserică de mir unde îmi concentrez de peste zece ani eforturile spirituale, alături de tinerele fețe bisericești trimise de Dumnezeu în cartierul nostru…

O mică piesă de teatru rusească melodramatică intitulată Povestea fetiței născute de Crăciun a constituit un fel de intermezzo al colindelor. Amatorismul cras al copiilor, tăcerile lor în care comentatorul Dan Puric, mereu triumfalist ca orice prezentator ce-și dorește reușita, vedea expresivitate (pentru mine, care lucrez zilnic cu elevii de toate vîrstele, era clar vorba de năuceală, haos, încurcătură, neștiință etc., toate izvorînd din evidentă lipsă de talent și, de bună seamă, din puținătatea repetițiilor – aceasta din urmă explicabilă prin programul școlar încărcat!) m-au umplut de melancolie… În schimb, prilejul a fost folosit de prezentatorul sigur pe sine pentru amuzante confesiuni (admiterea lui cu nota zece, în detri-

5

mentul celor trei sute de candidați concurenți, la Institutul de Teatru, cu Olga Tudorache și Dem Rădulescu mestecînd un pateu în comisie, experiența de profesor cu studenții Waldorf băgați pe ușa de serviciu la teatru etc.) și mai ales pentru digresiuni în realitatea contemporană („astăzi se tropăie pe trupul țării“; „securiștii din parlament cu privire oceanică“ etc.). Am reținut și cîteva vorbe despre ceea ce se ascunde în stîngăciile poporului român, despre pilduitoarea mică legendă a tămîioarei care, în loc de orice dar de la Zîna Florilor, își dorea puțină iarbă ca să se ascundă. Ascunderea aceasta – veritabil motiv literar purician – va intra în opoziție cu o propunere către părintele Tănase din finalul spectacolului (voi reveni).

Modelați de hîtrul talent pedagogic care este, indiscutabil, Cristian Dinu (în aceeași notă hiperbolizantă, Dan Puric îl numea fără jenă ori teamă de ridicol „Celibidache al îngerilor“ și „cu față de Ion Creangă“!), cei aproape patruzeci de membri ai corului mare au readus pe făgașul firesc al colindelor sufletele și mințile publicului. Specifică acestor zile premergătoare ale marii sărbători, generozitatea oamenilor s-a manifestat și direct: un bărbat și o fată și, spre final, un tînăr, urcîndu-se pe scenă, au depus la picioarele celor mai mici și mai simpatici coriști din primul rînd niște cadouri. Îndeosebi sacul alb cu o fundă imensă, roșie, pe cît de impozant, pe atît de lipsit de stabilitate, a făcut senzație. După cîteva tentative de redresare din partea copilașilor, el a fost abandonat în poziția culcat…

Cu două bisuri corale și cu un scurt cuvînt de mulțumire pentru ajutoarele primite rostit de părintele Nicolae Tănase (la aplauzele neavenite ale publicului față de anunțul numărului de ultimă oră de 413 de beneficiari ai așezămîntului social-pastoral patronat de el, sfinția sa și-a arătat nemulțumirea: aplauzele nu-și au rostul, căci aceasta înseamnă că n-am progresat, fiindcă numărul de copii abandonați nu a scăzut și deci România e și mai jos), Dan Puric a trecut la amintirea sponsorilor manifestării, între care aș nota două nume ce amintesc vremuri glorioase: prințesele Ghica și prințul Șerban Sturza.

Propunerea prezentatorului de a se așeza cărămizi cu numele celor care ajută așezămîntul Pro Vita din Valea Plopului și Valea Screzii rămîne discutabil. E drept că societatea românească actuală în curs de ateizare accelerată sub imboldul globalizării are nevoie acută de modele, că oamenii care ajută cu discreție asemenea organizații filantropice ar trebui cunoscuți, dar mai presus de orice este povața biblică să nu știe stînga ce face dreapta, iar binele nefăcut pe ascuns, așa cum a demonstrat prin nenumărate pilde patristica, riscă a fi prilej de mîndrie și de sminteală…

Mihai Floarea

 

Mircea Vulcănescu, omul integral al spiritualităţii româneşti

 

          La 28 octombrie 1952, pleca spre cele veşnice, în taină, mucenicul Mircea Vulcănescu, în închisoarea din Aiud. Avea 48 de ani când, deşi bolnav de plămâni, a fost bătut şi izolat în Zarca Aiudului fiindcă ţinuse conferinţe considerate subversive. Mircea Vulcănescu a fost unul din stâlpii rezistenţei din închisorile comuniste şi ne-a lăsat un testament simplu, care mărturiseşte concepţia sa creştină: „Să nu ne răzbunaţi!”.

            Arestat şi condamnat la 8 ani de temniţă grea, în al doilea lot al foştilor membri ai guvernului Antonescu, Mircea Vulcănescu a fost calificat drept „criminal de război”. Condamnarea n-a fost ridicată nici astăzi, la 60 de ani de la moarte şi 23 de ani de la căderea comunismului. Închis la Jilava, în hrubele secţiei I– izolare, a salvat viaţa unui tânăr epuizat. Numit de Emil Cioran „un sfânt ieşit dintr-o icoană”, Mircea Vulcănescu, în cei doar 18 ani cât a avut libertatea de a se exprima şi crea, s-a dovedit reprezentantul ilustru al elitei româneşti interbelice, omul integral al spiritualităţii româneşti.

6

            Mircea Vulcănescu a încercat să înfăţişeze în presa vremii, în conferinţele şi studiile sale  o orientare spiritualistă, realistă şi ortodoxă, apropiată de înţelegerea românescă şi ţărănească a existenţei.

În calitate de cercetător în campania monografică a satelor iniţiată de Dimitrie Gusti, ca profesor, în calitate de urmaş al acestuia, ca filosof, economist, director al Vămilor, subsecretar de Stat la Finanţe, reuşind să obţină de la nemţi 13 vagoane de aur, acest  adevărat „prinţ al spiritului” (expresia îi aparţine preşedintelui Cehoslovaciei, Thomas Masaryk) a publicat 146 de lucrări, studii, prefeţe, articole. În volumul 1 din Enciclopedia României, Mircea Vulcănescu a prezentat înfăţişarea socială a judeţului Alba. Legat sufleteşte de Alba Iulia, se va stinge din viaţă aproape de „inima României” (Alba Iulia fiind simbolul reîntregirii neamului românesc), va trăi ultimele clipe la Aiud şi va fi înmormântat fără cruce, pe dealul numit Râpa Robilor.

La proces, în Ultimul cuvânt, Mircea Vulcănescu s-a adresat judecătorilor….. „Tu, baciule din Bârsana Maramureşului, tu, al cărui chip mi-a stat în faţă, pe masa de lucru cât am fost Secretar de Stat, şi pe care te-am cercetat în gând întotdeauna…ţie, baciule, îţi dau astăzi, aici, mai presus chiar de această Curte, socoteală.” Ultimele cuvinte adresate Curţii la proces reprezintă un testament spiritual: „Eu cred în Adevăr şi ştiu că nu este putere în lume mai mare decât Adevărul.”

 

Într-un comentariu la „Ultimul cuvânt”, discursul de 4 ore ţinut de Mircea Vulcănescu în apărarea sa la recurs şi tipărit la Paris în 1983, în revista Ethos, Virgil Ierunca scria: „Lecţia primită de la el umileşte, în plus, o prejudecată: anume că totul trebuie dat şi cedat operei, că prin operă ne putem mântui dând uneori Cezarului ce nu-i aparţinea. Fals, ne răspunde Mircea Vulcănescu, de dincolo de sacrificiu, cu modestia-i şi smerenia lui inegalabile. Existenţa, dacă e pusă în situaţia de a servi semenul, dezvăluindu-i ceea ce-i fundamentează adevărata statură de om faţă de sine şi faţă de Dumnezeu, poate pune în paranteză o operă”.

Constantin Noica, care a cunoscut şi el ororile temniţelor comuniste, recunoştea în Mircea Vulcănescu înaintaşul ilustru al gândirii filosofice româneşti. În mărturisirile sale, Ştefan J.Fay subliniază continuitatea celor doi prieteni filosofi: „Îndrăznesc a spune că Noica a fost norocul prelungirii a ceea ce s-a frânt prin dispariţia lui Mircea. Ceea ce Mircea a schiţat în eseu, Noica ne-a dăruit în sistem.(…) De altfel Noica face această mărturisire de onestitate şi modestie spunând: „Este infinit probabil că nu aş fi putut da, peste câteva decenii, Rostirea Românească fără lecţia lui Mircea Vulcănescu.” (Ştefan J.Fay, Op.cit., p.50)

Făcând parte din elita intelectuală apărută în România unită, ca efect al descătuşării energiilor acestui popor, Mircea Vulcănescu a fost o promisiune tragic neîmplinită a filosofiei româneşti. Mircea Eliade scria în 1967: „Îl interesa tot. (…) Imensa lui cultură nu era

7

distribuită în compartimente, era perfect integrată, deşi se desfăşura pe nivelurile multiple ale cunoaşterii”.

Filosof, eseist, sociolog, hermeneut în mai multe domenii ale creaţiei, Mircea Vulcănescu este un „fiu spiritual infidel” al lui Nae Ionescu deoarece uneori contrazice ideile peofesorului său.

După 1937, Mircea Vulcănescu a fost preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului românesc, conturat mai ales în studiile: „Ispita dacică”, „Dimensiunea românescă a existenţei” şi „Despre spiritul românesc”.

            Cel mai cunoscut studiu al lui Mircea Vulcănescu este „Dimensiunea românească a existenţei”, publicat în „Izvoare de filosofie”, în 1943. Studiul reprezintă conferinţa cu acelaşi titlu susţinută la Ateneul Român în 10 ianuarie 1943. Studiul este dedicat lui Emil Cioran, autorul eseului „Schimbarea la faţă a României”. O variantă a dedicaţiei este mai amplă: „Lui Emil Cioran, celui dornic de schimbarea la faţă, acest răspuns din perspectiva veşniciei româneşti”, iar alta sună astfel: „Lui Emil Cioran acest răspuns Schimbării lui la faţă din

perspectiva României nepieritoare” (notă în vol.I, Opere, p.1324).

            Acest studiu al lui Mircea Vulcănescu a intrat în atenţia specialiştilor şi a publicului larg în anii ’80, fiind publicat în suplimentul revistei „Vatra” în 1981, în revista „Ramuri”, fragmentar în 1981, în „Caiete critice”, în 1984.

            Cu subtitlul „Schiţă fenomenologică”, studiul cuprinde patru părţi: Introducere, Fiinţa fiinţei, Firea fiinţei şi Urmările. Mircea Vulcănescu aduce în dezbatere specificul naţional plecând de la analiza limbajului într-o perspectivă filosofică. El susţine ideea că „fiecare popor are, lăsată de Dumnezeu, o faţă proprie, un chip al său de a vedea lumea şi de a (o) răsfrânge pentru alţii”(vol.I, p.1011). „Nu se poate să nu avem o faţă a noastră proprie, un chip neasemănat de răsfrânge lumea aceasta a lui Dumnezeu la care să voim să reducem pe toate celelalte, care chip ne este, oarecum, justificarea existenţei făpturilor lui Dumnezeu”(vol.I, p.1012-1013).   

            Cercetarea sa de tipologie a culturii se adaugă altor studii menţionate în introducere printre care: Din psihologia poporului român de Dumitru Drăghicescu, Cultura românească şi politicianismul de C.Rădulescu-Motru, Gânduri despre lume şi viaţă la greco-romanii din Pontul Stâng de Vasile Pârvan, Viaţa păstorească în poezia populară de Ovid Densuşianu, Spaţiul mioritic de Lucian Blaga.

            În acest studiu se subliniază firea bogată, plină, statornică, veşnică, pururea la fel cu sine şi fiinţa multiplă, slabă, nestatornică, schimbătoare a românului. Vorbind despre resemnarea mioritică, filosoful constată că românul este un teribil oponent pe planul ideilor şi al posibilităţilor, dar nu dă importanţă faptelor, le consideră încercări care apar în calea lui, ispite sau vămi nu neapărat de netrecut. Românul are o pronunţată pornire de contestare, de contrazicere, pune la îndoială, dar neagă fără să distrugă. Tendinţa lui este să se împotrivească. Opoziţia lui nu desfiinţează ceea ce neagă, ci creează o realitate care îmbogăţeşte.

            Pentru Mircea Vulcănescu, ceea ce domină toată această concepţie a lumii româneşti este „sentimentul unei vaste solidarităţi universale. Fiecare fapt răsună în întreaga lume, fiecare gest îşi propagă muzica în tot. (…) Viaţa unui om e legată de soarta unei stele. Fapta rea a unui om întunecă soarele şi luna”( p.1023).

            Pe lângă lumea de aici există şi lumea de dincolo şi „nu există deci ruptură existenţială, prăpastie, pentru român, între lumea de aici şi lumea de dincolo, între vremea de acum şi veşnicie, ci numai vamă, adică poartă de trecere”(p.1026).

            Filosoful defineşte „fatalismul” românesc: „nu ca indiferenţă faţă de condiţiile concrete ale faptei, ci ca integrare a făpturii în ritmul universal, socotit ca arătare a voinţei dumnezeieşti. De unde şi caracterul ritualist al făpturii româneşti, în sens nerealist, derivat şi

8

simbolic”(p.1033).

            După ce analizează felul şi faptul de a fi al românului, Mircea Vulcănescu trece la subcapitolul „Tăgăduirea fiinţei.Opoziţie şi limitare” observând că românul opune „totdeauna unui fel, alt fel de a fi” şi astfel este limitator, fără să se opună celuilalt. În privinţa negaţiei el observă că „E important de reţinut acest caracter luciferic şi nu satanic, al tăgadei româneşti, în forma ei absolută. Pentru că Satana singur e cel care zice „ba”, care luptă să desfacă voile lui Dumnezeu, care reprezintă deci un negator activ, existenţial, pe când Lucifer speculează numai asupra posibilităţilor, adică asupra însuşirilor şi a putinţelor de a fi, închise în firile lucrurilor”(p.1042).

            Din modul în care înţelege negaţia, derivă pentru român un fel de contopire între existenţă şi posibilitate. Trecerea de la planul existentului la planul posibilului „umple existenţa românescă de poezie, adică de libertate şi de irealitate, şi apropie veghea românului de vis, de un vis lăuntric, fără sfârşit, care-i situează mentalitatea, din punct de vedere filosofic, (…) mitic”(p. 1045).

            Pentru român nu există imposibilitate absolută, fapt ce derivă din modul în care concepe negaţia. Gândirea românească se întâlneşte cu concepţiile orientale: „Românul are, ca tot orientalul, conştiinţa că ceea ce vede nu e decât o parte, şi nu cea mai bogată din ceea ce este. Că, dincolo de ceea ce e concret, stă ceea ce poate să fie şi că, în fond, antica devenire nu este adaus de fiinţă, ci împuţinare de posibilităţi”(p.1048). Mircea Vulcănescu defineşte acest lucru şi prin expresia lui Nae Ionescu „cădere în cosmos”, titlu al unor scrisori ultime rămase la moartea profesorului său şi neidentificate până astăzi.

            Analizînd modurile verbului, filospful subliniază „caracterul esenţial nepractic al românului” ce rezultă din frecvenţa ipoteticului, a condiţionalului optativ şi a conjunctivului folosit tot în sens condiţional. Acest caracter al românului are şi consecinţe: ”Românul nu e aplecat spre lucrul practic. Frumuseţile drumului îl aţin şi adesea stăruie el asupra unor locuri de trecere, fără însemnătate pentru ţintă. O statistică arată că numărul cel mai mare de căutători ai perpetuumului mobil era dat odinioară de români – şi căutarea perpetuumului mobil este una din pildele notorii de căutare a imposibilului practic” (pp.1052-1053).

            Activitatea românului este legată mai mult de simbolic, magic, el caută semne în fiecare lucru: „Predilecţia românului pentru calendar n-are alt rost, şi s-ar putea spune că toată existenţa lui e oarecum calendarizată. Repetiţia, regăsirea în lume, recunoaşterea lucrurilor, neschimbarea lor, i le dă ritul. Fapta omului e deci comunicare, semn, gest ritual, măsurat de funcţia lui, nu de rezultat. Iar moralitatea e „rânduială””(p.1053).

            Deoarece românul nu se agaţă cu disperare de rezultatele faptei sale ca urmare a acestui lucru, la el lipseşte sentimentul de gravitate a existenţei caracterizându-se prin „uşurinţa în faţa vieţii” şi prin „lipsa de teamă în faţa morţii”(p1055). 

            Din conferinţa susţinută în mai 1941, la Ateneul Român „Componenta dacică a sufletului românesc, în volumul 1 al Operelor este publicat textul scurt Ispita dacică, apărut şi în 1987, în „Revista de istorie şi teorie literară”. Mircea Vulcănescu ne oferă câteva coordonate ale sufletului românesc, plecând de la ideea că: „într-un colectiv caracterizat din punct de vedere tipic cu o anumită reacţiune, se poate întâmpla ca anumiţi indivizi să manifeste altă reacţiune decât cea tipică, fără ca totuşi prin aceasta să se altereze catacteristica ansamblului”. (p.957)

Din ceea ce lasă omul în urma lui semnele de pe pietre, de pe suprafaţa pământului, din cărţi nu se poate extrage nimic decât în măsura în care ele au o semnificaţie unitară: „despre ce suntem şi despre ce au fost cei dinaintea noastră nu putem şti nimic decât în măsura în care le putem atribui din noi un înţeles care să le unifice.” (p.959)

Filosoful îl citează pe Nietzche: „Nu putem înţelege trecutul decât prin arătarea a ceea ce este viu din el în vremea noastră”. Despre daci şi geţi izvoarele istorice afirmă că trăiau în

9

 

 munţi şi se considerau nemuritori, trăsături pe care noi ni le reprezentăm într-un anumit mod.

Mircea Vulcănescu realizează o paralelă între poporul român şi cel polonez în care există sinteza elementului latin şi slav. Spre deosebire de polonezi, care sunt „slavi în categoriile fundamentale ale sufletului lor” şi latini prin viaţa lor normativă, „noi”, scrie Mircea Vulcănescu, „suntem latino-traci în categoriile fundamentale ale sufletului nostru prin luciditate şi măsură, în vreme ce toate eforturile noastre organizatoare şi regulative par sterilizate într-atât de suprastructura slavă (referire la Regulamentul Organic aplicat din 1831 în Muntenia şi din 1832 în Moldova) (n.n.) încât ajungem să ne pară că, pentru ţara noastră, nu există mai mare fericire decât aceea de a nu avea deloc guvernatori şi de a lăsa lucrurile să meargă de la sine. Vorba proverbului: „Bună ţară, rea tocmeală””.(p.961)

 Ispita dacică este înţeleasă precum rezumatul latent al experienţei trecutului care caracterizează un suflet. Ispitele sunt caracteristici dominante, ele manifestându-se numai ca veleităţi, „ca tendinţe de a (te) depăşi şi de a ieşi din tine”, ele sunt o „identitate formativă primordială, un fel de întoarcere la izvoare.”(p. 962)

Vorbind de ispita franceză (tendinţa românului desţărănit de a se integra într-un orizont mai subţire), care o continuă pe cea greacă, de ispita bizantină (prin vraja cupolei şi intimitatea tainică a naosului bisericesc), de ispita romană (nevoia fiecărui român de a organiza, a întocmi ceva), filosoful se opreşte la ispita germanică, aceea care „cuprinde din când în când sufletul nostru”, sub forma unui  efort de adâncire spre autenticitate. Mircea Vulcănescu se referă la cazul lui Eminescu, efortul reflexiv şi de profunzime al ethosului german îndreptându-l spre adâncirea şi descoperirea realităţii proprii, a configuraţiei autohtone a sufletului românesc.

Mircea Vulcănescu vede în ispita tracică o ispită reziduală, lăuntrică. Citându-l pe Paul Valery, care scria :”cultura unui om este ceea ce îi rămâne după ce a uitat totul”, el subliniază faptul că „noi aparţinem lumii trace atunci când nu ne mai silim să fim în nici un alt fel decât cum suntem”. (p.965)

Prin adâncirea în noi înşine, se „năzare străfundul sufletului românesc, ispita tracă, din care ispita dacă nu e decât o specificare hiperboreeană”. (p.964). Vorbind despre grădinile de la Versailles, cu pomii tăiaţi geometric, simte că este un străin (deşi e cucerit de această frumuseţe perfectă). Se simte străin pentru că are în faţă un om a cărui „umanitate” este să se opună naturii, ca un stăpân. „Câtă deosebire de aici şi până la sentimentul de înfrăţire a omului cu lucrurile din jur, cu sentimentul omului care trăieşte integrat în armonia măsurii fireşti a sferelor”. (p.967)

Mircea Vulcănescu realizează aproape un poem polifonic despre sufletul trac, oglindit în cel al românului: „–Ca şi la traci, două inimi se zbat în pieptul fiecărui român. Una ţine  de chemarea pământului—de legătura omului cu cele de aici, de legătura lui cu ai lui, cu bătătura, cu câmpul, cu vitele.

–Ca şi uneală a pământului lui Dumnezeu stă omul cu cuţitul în fiecare an asupra lui şi-i despică brazda, şi-l fecundează cu sămânţa, şi i se nutreşte cu rodul.

–Şi vedenia lui e vedenia pământului, măsura lui e măsura hotarului, orizontul lui e zarea liniştită, acceptarea binecuvântării lui Dumnezeu este căderea ploii, timpul lui e osteneala zilei de azi şi nădejdea celei de mâine.

–Biruinţa lui nu e jertfă, ci pătrundere de ape adânci.

Străinătatea nu se lipeşte de el, se asimilează, se desface, îşi pierde alteritatea şi se preface—vorba poetului—în apă şi în pământ. 

Aşa se poate spune că nu Roma a cucerit aici pământul, ci pământul a cucerit Roma.

Alta e chemarea codrului, chemarea singurătăţii, a vijeliei, a haiduciei.

–Chemarea culmilor aspre şi reci, chemarea apelor şi a stelelor ce se oglindesc în ape.

10

–Orizontul ei e spaţiul fără sfârşit, spaţiul ordonat în care zările se înfrăţesc şi se ţin unele pe altele de mâini, ca şi stelele cerului.

–Timpul ei e vecinicia.

–Pentru această vedenie, lumea, viaţa nu sunt decât un măreţ alai, o vastă procesiune stelară, o neîncetată trecere…

–Naşterea, nunta, moartea omului se ţes în cântecul bradului, în cântecul miresei, în colinde şi în bocet, ca şi la ospăţul de priveghi.

Maica mielului şi a păstorului aleargă după fiul pierdut, care moare şi renaşte.

Sufletul omului trece din vamă în vamă, în marea liturghie a firii.

–Cântecul lui e cântecul lumilor şi lacrimile lui sunt suspinurile ei negrăite.

–Pe icoanele pe care le lucrează încă azi pe sticle ţăranii de la Nicula, buciumul viţei ţâşneşte din coasta Hristosului crucificat şi cântecul paparudelor înmoaie inima lui Dumnezeu pentru ploaie…” (pp. 968-969).

Filosoful doreşte o reînnoire a sufletului trac deoarece consideră că românii trăiesc

durerea (era anul 1941, după cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Ardealului în 1940) şi

au nevoie să se întoarcă asupra lor înşişi: „—Când ţi se întâmplă ceva neplăcut; când în ochii altora se ţese despre tine o icoană nepotrivită fiinţei tale; când tu însuţi, judecându-ţi carenţele, ajungi să te îndoieşti, întoarcerea la rădăcinile fiinţei, la izvoare, ad radices, este un puternic mijloc terapeutic” (p.970).

Regretele exprimate de Mircea Vulcănescu în finalul conferinţei din 31 mai 1941 sunt mai actuale ca oricând, azi la atâţia ani de la moartea sa martirică:”—Dispare din neam spiritul de aventură, spiritul îndrăzneţ al culmilor, al zărilor îndepărtate, al adâncimilor amare – cum se rostea un păstor pentru orizontul mic de sat, pentru omul fricos şi aşezat – şi spiritul militar de ordine şi de jertfă.(…)

–Reînvierea spiritului dac e astfel menită să fie reînvierea virtuţilor ferice şi ostăşeşti ale neamului nostru, reînvierea zărilor de munte.(…)

–Să trimitem deci tineretul şcolilor, în vara ce va veni, în vara cea dintâi care urmează verii încercărilor, la munte nu numai pentru dezgroparea – cu interes arheologic – a trecutului dac.

–Să-l trimitem pentru a-i face un suflet de munte.

–Să-l deprindem cu efortul ascensiunilor îndrăzneţe, cu aerul tare al culmilor, cu biruirea de sine pe care o reprezintă atingerea fiecărui pisc.(…)

–Soare care luminezi faţa pământului şi care noaptea îl întuneci, lăsându-ne singuri şi goi. Soare în care străluceşte chipul fiului tău în slava cerului şi pământului nou, primeşte arderea de tot a copiilor tăi neştiutori şi nevrednici.

–Şi ajută-ne – tu care faci şi desfaci împărăţiile ca vieţile şi ca dimineţile şi care risipeşti ceţurile şi faci să crească florile şi grânele – să vedem iarăşi răsărirea ta” (pp.972-973).

            Studiul „Despre spiritul românesc” a fost scris, probabil, prin anii ’40 şi a fost publicat, ca inedit, în septembrie 1952, în „Caiete de dor” (nr.6),  revista exilului românesc de la Paris. Virgil Ierunca scrie în nota introductivă: „(…) Un text inedit de Mircea  Vulcănescu. Şi încă un text de filosofie românească. Se poate oare bucurie mai mare pentru paginile Caietelor de Dor? Mircea Vulcănescu, filosof pentru care refuzul afişului devenise înţelepciune, a scris foarte puţin. E însă limpede că un singur studiu al acestui filosof autentic din Izvoare de filosofie preţuieşte tot atât cât şi strădaniile toate ale gândirii româneşti de a-şi făuri o expresie în filosofie. Aceasta nu însemnează că nu s-a gândit în româneşte sau pre româneşte. De la Neagoe Basarab şi Dimitrie Cantemir până la Vasile Pârvan sau Nae Ionescu, gândirea românească a fost mereu vie. Încercarea de a surprinde un tâlc al lumii româneşti care să însemne cucerirea metafizică a unui limbaj şi dezvăluirea unui adevăr

11

românesc n-a început însă decât în vremea din urmă, cu Constantin Noica şi Mircea Vulcănescu. Două inteligenţe care se completează, care îşi răspund. Noica, în rigoarea lui muzicală de a răstălmăci sensuri, nu putea să nu se întâlnească, pe drumul aceleeaşi voinţe româneşti, cu Mircea Vulcănescu, filosoful clipelor prielnice care răsplătea din plin economia expresiei prin adâncimea spuselor(…)”(Notă, vol.I, p.1318).

            Mircea Vulcănescu încearcă să definească cele mai importante coordonate ale spiritului românesc, cu toate că, la o privire generală, „spiritul nostru pare că nu şi-a găsit încă mijloacele de expresie şi împăcare”(p.974). Făcând o disociere între categoriile existenţiale şi categoriile spirituale, filosoful observă că „în cultură intervine o saturaţie timpurie, mulţumindu-ne cu fragmente. Un amestec neizbutit de raţionalism şi sentimentalism, în care umanul nu e conceput faustic şi nici mistic, şi tot astfel toate trăirile primordiale ale existenţei: Logos, Idee, Dumnezeu, Destin, Bine…” (p.974).

            Sunt remarcate contradicţiile noastre, scriitorii occidentali considerându-ne „un popor între două lumi”. Există chiar şi o critică internă: „Noi înşine ne criticăm groaznic şi suntem

nemulţumiţi, fără însă să pierdem un anumit sentiment de superioritate, care persistă oricât    l-am înăbuşi” (p.975).

            Apreciind inteligenţa pură a sufletului românesc, Mircea Vulcănescu în defineşte în raport cu cel european: ”De lumea Apusului european ne despart, în multe privinţe, prăpăstii. Mă refer la Europa căreia Nietzsche voia să-i redea prin cea mai eroică vivisecţie morală, curăţenia şi împăcarea conştiinţei, roasă până la rădăcini de nihilism.

            Ethosul nostru nu este împovărat nici de fariseismul moralist (Kant), căci cea mai mare parte din minciunil noastre sunt mai adevărate decât multe din adevărurile apusene, în tot cazul, mai sincere.

            În trăirea valorilor, spiritul românesc arată o mare nemijlocire şi o impresionabilitate care îl duce la situaţii paradoxale: clarviziune, disperare şi totuşi incorigibila conştiinţă a unei reale superiorităţi faţă de multe alte spirite naţionale.(…)

            Pe jumătate străini azi şi sceptici faţă de aşezămintele externe ale vieţii, nu ajungem totuşi la tensiunea ascetică faţă de realitate sau în duşmănie cu munca pe care n-o simţim nici ca blestemul biblic şi nici ca Banausie ca vechii greci” (p.976). (…) În fond, noi integrăm şi munca ritmului organic omenesc al vieţii, nu maniei exhibiţioniste a recordurilor americăneşti.”

            Mircea Vulcănescu vede în omenie „valoarea centrală şi echilibrul vital al ethosului nostru” şi scoate în evidenţă trăsăturile ei: „Omenia presupune, în primul rând, incorubtibilitatea raţiunii, cel mai înalt dar al omului, în ciuda tuturor misticilor. Esenţa ei nu se poate surprinde în conţinuturi parţiale, etice, sociale sau ideologice, ci numai din raportul total al spiritului faţă de totalitatea existenţei” (p.977).

            Făcând distincţia între uman şi umanitarist, Mircea Vulcănescu conchide: „Ethosul nostru este irezistibil uman, nu umanitarist. Umanul poate deveni, în anumite împrejurări, direct opus umanitarismului prin simţul prăpăstiilor, al ireparabilului şi al situaţiilor liminale din existenţă, precum şi al coruptibilităţii fundamentale”(p.978). În concluzie, se stabileşte descrierea sufletului românesc: „un fel specific de realism, cu momente de realism, cu momente magice şi romantice, formând totuşi o unitate reală, sui-generis. Ethos uman tragic, de un eroism resemnat şi minor deocamdată, în existenţa zilnică. Puternic geniu al inimii, azi fărâmiţat în sentimentalism, din cauze determinate. Uşuratec din sinceritate şi o anumită adâncime în simţul vieţii”(p.978).

            Considerând că, într-un anumit sens, am rămas antici, Mircea Vulcănescu recunoaşte slăbiciunile noastre: „Dacă n-am avea repulsie faţă de paradoxe, am putea spune: tocmai în slăbiciunile noastre de acum stau virtuţile necesare viitorului, pe care Apusul se pare că le va plăti scump. Astfel de afirmaţii trebuiesc astfel fundate.

12

            Va trebui solid şi sistematic dovedit cum în firea noastră zac posibilităţile unei mari şi noi sinteze de cultură şi soluţii proprii marilor probleme ale vieţii.”(p.979).

            Având caracter profetic, cuvintele lui Mircea Vulcănescu devin un testament spiritual pe care ni-l lasă moştenire cel care afirmând că „Există o Românie” a definit şi trăsăturile ei spirituale, printr-o metafizică românescă. Aşa cum mărturisea unul din fiii săi spirituali: „Mircea Vulcănescu a împăcat, în cel mai adânc spirit filosofic românesc, rânduiala lumii de aici, cu rânduiala lumii de dincolo, fără să abdice de la nici una din aceste meniri la care este destinat omul: a firii şi a suprafirii, a pedepsitului şi a mântuitului” (Ştefan J. Fay, Op.cit., p.135).

 

Bibliografie

Mircea Vulcănescu, Opere, Vol.I, Pentru o nouă spiritualitate filosofică; Către fiinţa

            spiritualităţii româneşti, Vol. II, Chipuri spirituale; Sociologie, Academia

            Română, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005

Ştefan J. Fay, Sokrateion, Mărturie despre Mircea Vulcănescu, Editura Humanitas,

                        Ediţia a II-a cu adăugări, Bucureşti, 1998                                       

 M. Istrati

 

jurnaliere

Fior mistic

 

Astăzi, la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, unde am înființat „Școala din tinda Bisericii“ pentru elevi de-a III-a – a VI-a ai parohiei, s-a slujit, spre finalul timpului meu de lucru, o înmormîntare a unei oarecare, trecute la cele tainice de dincolo, Maria.

Cu smerenia ce-i stă atît de bine, părintele paroh Sorin Ovidiu Mititean și-a cerut scuze că mi-a scurtat lecția, le-am acceptat și am trecut la o masă tot în naos, dar mai aproape de catapeteasmă, să-mi termin de corectat caietele (le dădusem elevilor o dictare de două fraze din Viețile Sfinților pe noiembrie). După ce mi-am terminat cît am putut de rapid corecturile și am ridicat capul, Biserica devenise alta!

Catafalcul înconjurat de membrii familiei îndoliate, cu lumînări în mîini, preotul acompaniat de un altul, mai tînăr și mai slab, necunoscut mie, de diacon și de dascăl intonînd trista dar puternica, plina de speranță melodie specifică momentului, transformaseră sfîntul dar modestul nostru lăcaș într-o catedrală! M-am strecurat uimit-umilit printre casnicii cerniți ai defunctei ce dobîndiseră antice ținute statuare spre ieșire, am urcat în cafas, unde elevii mei se tot îmbulzeau și șușoteau, în pofida interdicției părintelui și a protestelor depășitei doamne Tina. Dincolo de aceste vînzoleli infantile, aveam cu mine un sentiment copleșitor pe care numai pogorîrea Sfîntului Duh îl putea explica! Eram amețit!

După un timp, intuind că Liana Floarea, soția mea care le predă copiilor engleza după mine nu îndrăznise să intre, am coborît spre a o îndemna să-mi ia locul. Era, într-adevăr, afară, de vorbă cu un aurolac, pe care-l miluiește constant, spre lauda ei. M-am îndreptat unde se afla, anume spre micul amplasament din tablă caracteristic arderii ofrandei de lumînări.     I-am zis să urce repede la copii și am plecat plutind, păstrînd multă vreme acel aer straniu, indescriptibil, ce m-a făcut să-mi las deoparte toate treburile ca să însemn aici, smerit, o rugăciune de mulțumire:

 

13

 

Sfîntă Treime, Sfinților Trei Ierarhi Vasilie, Grigorie și Ioan, preasfîntă curată Fecioară Maria, Maica lui Iisus Hristos, primiți, rogu-vă, de la mult nevrednicul rob care scriu aceste fraze modeste de mulțumire pentru nemaipomenita trăire avută astăzi în Sfînta noastră Biserică!

Fie ca sufletul roabei trecute la cele veșnice Maria să aibă parte de lumina tainică a celeilalte vieți, după voia Voastră, iar mie, nevrednicului, să-mi fie aceasta mai cu luare aminte la tipicul postului pe care, din cerbicie și rea obișnuință, l-am pîngărit deja cu prea multele mele vorbe și cu altele, făptuite ori gîndite.

Slavă Tatălui și Fiului și Sfîntului Duh, acum și pururea și-n vecii vecilor! Amin!

(Sîmbătă, 17 brumar 2012; pomenirea părintelui Grigorie,

făcătorul de minuni, Episcopul Neocezareei)

Mihai Floarea

 

 

 

 

 

 

 

Redacţia:

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr


[1] Prezentatorul amintea în acest sens metoda de prindere a primatelor în nu știu ce parte a globului întemeiată pe ulcele atîrnate în copaci prevăzute, pe lîngă alunele tentante, cu un orificiu strîmt, doar cît să poată încăpea înăuntru membrul superior al animalului. Odată plină cu alune, „mîna“ maimuței nu mai poate fi retrasă. Instinctul de posesiune o face captivă, așa încît – trag eu concluzia – nici vorbă să fie, bietul mamifer, vreo rudă îndepărtată a omului, după cum afirmă bezmeticii materialiști! E  o dovadă în plus, în acest comportament, că eroarea cu pricina e grosolană!  

4

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: