Ecclesia euxina nr. 43/2012

ACTUALITATEA

 

O lansare de carte în Şcheii Braşovului

 

M-au învrednicit Maica Domnului şi Îngerul meu să particip, pe 10 decembrie 2011, la o lansare de carte la Biserica „Sfântul Niolae” din Şcheii Braşovului. A fost vorba de Viaţa Sfântului  Nicolaedatorată Olgăi Greceanu – „un proiect al ArCuB, al Asociaţiei „Renaşterea Obiceiurilor şi Tradiţiilor” şi al Primăriei Oraşului Otopeni” – după cum aflăm de pe pagina a doua a ediţiei luxoase asumate de Editura „IDACO… dar din har…” şi îngrijite de Iuliana Mateescu.

În privinţa autoarei Olga  Greceanu (1890 –1978), cunoscută de toată suflarea ortodoxă, n-am să amintesc acum decît parcursul ei spiritual culminînd cu pelerinajul făcut în Ţara Sfântă, între 1932 – 1933, în continuarea revelaţiei avute la Torino, dinaintea celebrului Giulgiu. Mărturisirea ei este semnificativă pentru orice intlelectual : „De atunci Biblia mi-a stat mereu deschisă pe masă” şi pilduitoare pentru orice creator, după cum observa Adina Nanu, critic şi istoric de artă: Prin tot ce a pictat şi a scris, Olga Greceanu şi-a manifestat convingerea că expresia supremă a artei plastice este pictura religioasă, însufleţită de cele mai înalte idealuri, pe care le transpune direct prin linii şi culori. Mărturie stau peste timp, cum se ştie, frescele de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, de la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române, ori frescele din clădirea Sfîntului Sinod, dimpreună cu mozaicurile bisericii Mînăstirii Antim din Bucureşti.

Ca scriitoare, Olga Greceanu a hotărît, după aceeaşi experienţă fiinţială din Israel, că numai amintirea locurilor nu ajunge. Acei paşi ai Fiului lui Dumnezeu trebuie urmăriţi, învăţaţi, pătrunşi, explicaţi, prin istorisirea evangheliştilor. După o istovitoare documentare pe teren, însoţită permanent de rugăciune, a alcătuit, ca un cartograf profesionist, o hartă a locurilor biblice şi a început lucrul la cea mai imprtantă scriere a sa: Dicţionarul Biblic. Cunoştinţele acumulate i-au permis o recunoaştere scrisă din partea Patriarhilor Nicodim Munteanu şi Justinian Marina, ceea ce-i acorda dreptul de a predica din amvon – performanţă  feminină pînă acum unică în Biserica Ortodoxă Română.

Viaţa Sfîntului Nicolae este o carte despre iubitorul de Dumnezeu şi de oameni, Sfîntul Ierarh Nicolae (…), carte lipsită de orice tentă de academism sterp (…) – după cum observă în Cuvînt de suflet (pp. 3-5) coordonatoul lucrării, Arhimandritul Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfîntului Sinod.

Despre autoare, părintele profesor doctor Vasile Oltean va rosti cîteva cuvinte cu valoare mărturisitoare:

Doar Bunul Dumnezeu a mediat posibilitatea de a o cunoaşte pe Olga Greceanu, pe atunci, prin anii 1968-1969, cînd eram foarte tînăr şi abia angajat lucrător la Muzeul Bisericii Sf. Nicolae – Prima Şcoală Românească, iar Domnia Sa depăşea 78 de ani. Solicitată de colectivul de specialişti ai Direcţiei Monumentelor Istorice, în condiţiile în care se restaura Biserica Sf. Nicolae, Doamna Olga Greceanu (căci nimeni nu îndrăznea să-i spună ,,tovarăşa” Greceanu, chiar şi atunci!), oferea indicaţii deosebit de preţioase celor care se apucaseră să restaureze biserica, fără a îndrăzni să se apropie de pictura exterioară din veacul al XVI-lea. (…)

În ciuda impresionantei munci sacrificate pe altarul picturii bisericeşti, găseşte răgazul sufletesc de a scrie, de a se documenta, de a alcătui eseuri literare. Pelerinajele la locurile sfinte le materializează aşezînd cu migală, dăruire şi trăire sufletească în manuscrisele sale păstrate minuţios, nu pentru a le publica, ci pentru a le păstra. Cei care i-au fost apropiaţi ,,au obligat-o” să le tipărească. Nu uşor i s-a smuls acceptul, motiv pentru care multe au cunoscut lumina tiparului post-mortem. Este cazul impresionantei cărţi din 1940 Pe urmele paşilor Tăi, Iisuse, îngrijită într-o nouă apariţie la Editura Idaco (2008) de cea care-i va deveni executoare testametară, Iuliana Mateescu.

Revenind la evenimentul care ne reunise în Catedrala Sfîntul Nicolae – lansarea cărţii dedicate sfîntului al cărui nume, cum precizează Olga Greceanu, semnifică în greceşte „învingător de popoare” – eruditul director al muzeului învecinat lăcaşului de cult mai avea să precizeze:  

Iată-ne acum din nou în faţa unui fapt împlinit, căci numita ,,executoare testamentară” (…) află între manuscrisele bine aşezate spre eternitate în zestrea marii artiste un manuscris de suflet dedicat celui căruia i-a ascultat sfinţenia, din a cărui viaţă şi faptă şi-a alimentat rezistenţa creştină, Marele Sfînt Nicolae al veacurilor III-IV. Parcurgînd textul, constatăm intenţia autoarei de a se apropia de sfinţenia marelui ierarh cu puterea rugăciunii de a i se îngădui s-o facă. Este din nou în pelerinaj, aşa cum a dovedit-o în cărţile de pelerinaj scrise antum. Merge să-l afle pe Sfîntul Nicolae acolo, la Mira Lichiei, în Asia, la el acasă şi apoi îl urmează la Bari, în Italia, dar şi acasă la Bucureşti, la Biserica Sf. Gheorghe, unde se păstrează mîna făcătoare de minuni a Sfîntului. Uzînd de armele documentare ale istoricului, scormoneşte colbul vechilor vremuri şi apelează la mărturiile biografice ale Sfîntului, pe care le prezintă în contextul realităţilor istorice ale timpului său, dar se foloseşte de adînca trăire creştină şi se apropie de mărturiile din viaţa Sfîntului cu pioşenia adevăratului creştin, care vede puterea divină din aureola Sfîntului. Felul în care derulează mărturiile biografice ale Sfîntului Nicolae te face să devii participant la pelerinajul spre aceste locuri care l-au găzduit fizic pe Marele Nicolae. Apoi te aduce acasă pentru a te aşeza în genunchi şi să aduci ruga ta Sfîntului Nicolae, cerîndu-i ajutor neputinţei tale. (…)

Portretul inspirat pe care i-l face sfîntului Olga Greceanu în cartea pe a cărei primă filă de manuscris a caligrafiat titlul complet VIAŢA SFÎNTULUI MARELUI IERARH NICOLAE, alături de precizarea scrisă azi, 5 Decembrie, 1955, trebuie redat fără comentarii:

Pentru mine, Sfîntul Nicolae se bucură de un cult special, pentru că este patronul casei noastre, soţul meu, inginerul Greceanu, purtînd numele Sfîntului (…) Sfîntul nu era numai păstor sufletesc, ci şi un păstor prevăzător pentru traiul material al turmei sale. Purta tuturor de grijă şi cu deosebire săracilor şi nevoiaşilor. Din mărinimie, s-a făcut părintele orfanilor şi mîngîietorul întristaţilor (urmează aici un citat din Acatistul Sfîntului Nicolae – nota M. F.)(…) Dar păstoria duhovnicească rămîne cea mai puternică şi nu se rezumă numai la timpul lui, ci a fost un exemplu de trăire creştinească şi de preoţie pentru toate timpurile. Nu numai că în Sinodul de la Niceea Sfîntul Nicolae a participat la formularea dogmelor creştineşti, sau la compunerea Crezului pînă la… „şi întru Duhul Sfînt, Domnul de viaţă Făcătorul…” , restul Crezului fiind împlinit în anul 381 (…), dar este numit: „vărsător de mir de mult preţ la toată lumea, cap sfinţit, întăritor al Ortodoxiei, insuflat de suflarea Duhului Sfînt, grai al dumnezeieştilor cuvinte, părinte şi învăţător, conducătorul celor orbi, icoana Bisericii, Cel ce minunează pe îngerii din cer pentru credinţa lui, Cel cu care se laudă apostolii şi proorocii, Cel ce împreună locuieşte cu îngerii, asemănător în credinţă cu Marele Vasile şi Ioan Gură de Aur, primitor mai dinainte al cunoştinţei lui Dumnezeu, împărţitor al bunătăţilor lui Dumnezeu, luminoasă vistierie a creştinătăţii, aducerea de roadă a pomilor celor duhovniceşti, timpan ce aduce sunet de versuire dumnezeiască, bucium bine sunător, trîmbiţa Sfintei Treimi, bun cîrmuitor, săltător împreună cu îngerii, veselitor împreună cu arhanghelii, Israel cel nou, porumbelul Domnului, al doilea Moise, tablă duhovnicească, întunecătorul nedreptăţii, îngrăditor al gurilor celor defăimători de Dumnezeu, lumină aprinsă cu dumnezeiască văpaie, aur de Dumnezeu lămurit, mărgăritar luminos, învăţător al închinării Creatorului în Treime, pom răsădit de îngeri…” (p. 9 şi pp. 37-38).

Pr. prof. dr. Ioan Chirilă, decanul Facultăţii de Teologie din Cluj-Napoca, spunea, între altele:

Olga Greceanu a avut o viziune cîndva, la un 6 decembrie, la onomastica soţului ei pe care l-a iubit mult şi aceasta i-a inspirat cartea despre Sfîntul Nicolae. În plus, a simţit dorinţa de a-l mărturisi pe acest mare Ierarh ca luptător pentru triumful adevăratei credinţe şi totodată ca făcător de minuni, chiar şi-n zilele noastre, după cum se vădeşte prin mîna sa dreaptă aflată la Biserica Sfîntul Gheorghe Nou din Bucureşti. (…)

Cartea Olgăi Greceanu are cîteva merite incontestabile. Mai întîi este foarte bine documentată, căci nu numai mărturiile scrise au fost consultate, ci autoarea a făcut şi un pelerinaj la Mira Lichiei, spre a cunoaşte mediul în care a trăit Ierarhul Sfîntul Nicolae, cel care la 325 a decis să-şi cureţe eparhia de capiştile idolilor – care au dobîndit simplă valoare culturală, de vestigii istorice rămase pînă astăzi. Cartea mai este şi mărturisitoare, căci nu pune accent pe atitudinea faţă de Arie (de unde se trage „indicatorul” Sfîntului Nicolae!), ci vrea să evoce doar chipul blîndeţii, al omului echilibrat, cu vorba calmă. Cartea mai are şi calitatea de arhegrafie – Viorel Popescu a încercat la noi acest gen de scriere – ca un dicţionar ce-şi propune să pună modelele în faţă, convingătoare, aşa cum s-a vădit autoarei din acea noapte de 6 decembrie. Semnificaţia numelui Nicolaus e de biruitor al neamului, cartea Olgăi Greceanu înseamnă hagiografie, iar Şcheii Braşovului înseamnă biruinţă şi mărturisire a credinţei ortodoxe. (…)

La rîndul său, Arhimandritul Policarp Chiţulescu, în calitatea sa de coordonator al cărţii şi de prefaţator (titlul exact al paginilor sale este Cuvînt de suflet), a arătat că fiecare operă publicată semnată de Olga Greceanu este o biruinţă. Scriitoarea reprezintă un neam oprimat, marginalizat. Astăzi sîntem invadaţi de nonvalori care degradează omul. Doamna Iuliana Mateescu este o ucenică a Olgăi Greceanu fiindcă a trudit mult pînă a tipărit Dicţionarul biblic şi cartea de faţă. Dacă lansarea la care luăm parte se face în această Biserică, nu este întîmplător: aici a funcţionat prima şcoală românească, aici este un centru de credinţă ortodoxă, aici a hotărît Constantin Brîncoveanu să se retragă, de aceea a cumpărat proprietăţi pentru două dintre fetele sale, fiind conştient de dizgraţia turcilor. (…)

Viaţa Sfîntului Nicolae a fost scrisă pe la 1950, cînd sovietizarea era în toi; de aceea e o mărturisire, e o durere exprimată în cuvinte. Nu e o povestire naivă, ci e documentată în biblioteci din  Occident şi în Grecia, unde sînt încă vii minunile Sfîntului. Cartea se bucură, cum o să vedeţi, de bune condiţii grafice (…)

Două scurte intervenţii a avut Iuliana Mateescu, directoarea Editurii „IDACO …dar din har…” din Otopeni şi preşedinta Asociaţiei Renaşterea Obiceiurilor şi Tradiţiilor, care a mulţumit celor implicaţi în demersul editorial al cărui rod a fost înfăţişat cititorilor, nominalizînd pe Mihaela Păun şi pe Silviu Constantin – acesta din urmă fiind primarul oraşului Otopeni, care a organizat şi sponsorizat întreaga noastră deplasare de suflet şi ne-a însoţit cu modestia ce înnobilează pe adevăraţii mecenaţi ai zilelor noastre.

Nu pot încheia evocarea momentelor trăite la 10 decembrie 2011 fără a face o menţiune specială grupului psaltic Tronos al Catedralei Patriarhale, condus de pr. diacon Mihail Bucă. Acesta a presărat luările de cuvînt cu înălţătoare armonii vocale adecvate apropierii Naşterii Domnului Iisus Hristos, încheind – aş zice  programatic – cu vechiul cîntec Mugur, mugurel: (…) Mugur, mugur, mugurel / Ia fă-te mai măricel (…) / Bate-i, Doamne, pe ciocoi / Cum ne bat şi ei pe noi! / Bate-i, Doamne, nu-i lăsa / Că ne-au secat inima…    

                                                                                         Mihai Floarea  

Fenomenul Valea Plopului

 

După reuşita în plan spiritual a Revoluţiei anticomuniste din 1989-1990, în România au apărut oameni treji care au modificat mentalitatea generală amorţită, şovăielnică şi (semi)clandestină faţă de Biserică. „Popii“ cei „inculţi“ şi „duşmănoşi faţă de cuceririle poporului muncitor pe calea luminoasă a socialismului“ li s-au dezvăluit în adevărata lumină tuturor celor care aveau la acea dată, din mila lui Dumnezeu, solzii desprinşi de pe ochi. Au urmat acestei vederi minunate desfundarea grabnică a urechilor de cîlţii ideologici şi – mai important decît orice – încălzirea inimii la Cuvîntul biblic. Aceşti deschizători de drumuri, cu predilecţie intelectuali, au simţit ardent actualitatea îndemnului de odinioară datorat patriotului Andrei Mureşianu: Preoţi cu crucea-n frunte! (…) Cu alte cuvinte, s-a produs, fără vrerea iniţiatorilor din umbră ai revoluţiilor estice, trezirea la viaţa socială a creştinismului tradiţional. Aşa au început nenumăratele restaurări şi înfiinţări de biserici; iniţiativele şi actele misionare; conferinţele şi „serile“ filocalice (cele bucureştene, de la Darvari, au trecut deja în legendă); editarea revistelor şi a altor publicaşii creştine; amplele pelerinaje la locurile sfinte din ţară şi de peste graniţe etc.

În această emulaţie generală, s-a vădit fără putinţă de tăgadă vocaţia paşnică, darnică, ospitalieră a străvechiului neam traco-geto-dac creştinat, conform tradiţiei, de către unul dintre Apostolii cei dintîi chemaţi, anume de Andrei, fratele lui Simon (Petru). Am numit acest imbold ontologic fenomen, după modelul publicistic „fenomenul Piteşti“ (pe care l-am descris şi l-am analizat oral ori în scris, de nenumărate ori, în circumstanţele ce mi s-au ivit pînă în prezent), întregind sintagma cu toponimicul unde a luat fiinţă o tipică şi exemplară mişcare spirituală, anume la Valea Plopului. Inima îndrăzneaţă dublată de gîndirea profundă, veritabil misionară, care a făcut cu putinţă naşterea şi perpetuarea acestui fenomen este părintele Nicolae Tănase.

N-am obişnuinţa panegiricelor şi mi-e ostilă lustruirea de sine, intuită de Mihai Eminescu în celebrele versuri ale Scrisorii I. În plus, cine are nevoie de informaţii suplimentare despre Pro Vita, Valea Plopului ori despre părintele Nicolae Tănase le poate afla cu uşurinţă căutîndu-le pe internet. Aici vreau să scriu altceva, fiind probabil în asentimentul celor prezenţi în sala Teatrului „Ion Creangă“, fostă „Rapsodia“, de pe cîndva celebrul Lipscani: în seara de Duminică, 18 decembrie 2011, am luat parte la un spectacol a cărui coloană vertebrală au constituit-o o parte dintre copiii părintelui Nicolae Tănase, şcoliţi de dascăli cu har de la Valea Plopului. N-am venit să cerem, am venit să dăm – ar putea fi mottoul acestei manifestări de suflet, care a stîrnit nu numai ropote de aplauze încurajatoare, cum a spus, la un moment dat, Dan Puric, pe post de prezentator (poate un picuţ mai obosit decît mi-l imaginasem vizionînd pînă acum doar postările de pe internet, ori – ferească Dumnezeu! – aflat în pragul manierismului), ci şi lacrimi de bucurie fremătătoare, autentică, aşa cum toate spectacolele de mare ţinută le pot produce. Desigur, mesajul specific perioadei – colindele tradiţionale, apropierea vacanţei de iarnă, nerăbdarea sărbătoririi Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos etc. – a contribuit semnificativ la emoţia ce m-a încercat, chiar dacă drastic diminuată, aflat fiind pe ultimul rînd, printre foşgăielile şi tîrşîielile indescriptibile ale unor creştini cam rătăciţi pe cărările prea înguste pentru ei ale codului bunelor maniere… Însă autenticitatea trăirii pe o scenă veritabilă din partea acelor copii de 7-18 ani, îmbrăcaţi cu veşminte imitînd epoca regatului lui Irod (pentru mica piesă de teatru religios), ori cu straie tradiţionale româneşti (pentru corurile „mic“ şi „mare“) nu putea să nu mişte inimile şi minţile celor prezenţi decît dacă ar fi fost de piatră! Scriu cu mîna şi acum tremurîndă pe tastatură: fiorul vestirii strămoşeşti a Naşterii Domnului respira prin fiecare por al micilor mesageri poposiţi de la Valea Plopului/Screzii pe o scenă de teatru din capitală.

Cînd cineva dintre spectatori, spre sfîrşitul veritabilului tur de forţă al micilor protagonişti (peste cincisprezece colinde şi cîntece adecvate marelui eveniment creştin pentru care ne pregătim), a cerut să fie luminată întreaga sală, ca să ieşim din noaptea anonimatului – specific, altminteri, spectacolelor obişnuite –, aproape c-am aprobat adjectivarea hiperbolică a lui Dan Puric: „e genială ideea!“ S-a produs atunci un incredibil feed-back: fenomenul Valea Plopului a pulsat cu adevărat viaţă prin toate atriile şi ventriculele celor trei inimi despre care vorbea un părinte de la Frăsinei, evocat, la un moment dat, de către Dan Puric. În acel moment minunatul „dar din har“ făcut de purtătorii de cuvînt ai misiunii exemplar săvîrşite, de aproape două decenii, de către părintele Nicolae Tănase s-a ivit simţirii şi raţiunii mele în toată splendoarea lui. Îmbrăcat în cuvinte, fenomenul Valea Plopului – căci despre el este vorba, în definitiv – ar putea suna astfel:

Luptînd cu toate nevoile materiale, noi, copiii de la Valea Plopului şi de la Valea Screzii, îngrijiţi fiind de părintele (cuvîntul trebuie luat şi în sens propriu!) Nicolae Tănase, am venit să vă scoatem măcar pentru două ore din secţia de reanimare pe voi, orăşeni dedulciţi la toate cele ale trupului, dar agonizînd sufleteşte; am venit, dară, să vă deconectăm de la aparatele care vă ţin în viaţă, suferinzilor de „infarct duhovnicesc“ (cf. Dan Puric, citîndu-l pe acelaşi părinte Ghelasie de la Frăsinei). Fie ca apropiata sărbătorire a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Care a schimbat lumea, să vă dea imboldul de a vă schimba viaţa, luîndu-vă în serios menirea creştinească, mîntuitoare.

Drept încheiere nu cred că pot găsi cuvinte mai potrivite decît cele rostite de nonagenarul dr. Iosif Niculescu, la una dintre minunatele seri organizate la sediul Fundaţiei Creştine „Părintele Arsenie Boca“ din Bucureşti: Valea Plopului este răspunsul românesc pentru Europa la întrebarea dacă va mai exista creştinism sau nu (citat din memorie).  

Mihai FLOAREA

Bucureşti, 19 decembrie 2011

  

ESEURI

 

Despre transcendent

 

Înainte de a încerca să vedem care sînt sensurile pe care le are termenul transcendent, vom face o scurtă incursiune în filologie (etimologie şi semantică) pentru a înţelege de unde vine acest termen şi alţi termeni derivaţi din el. Cuvîntul transcendent este de origine latină şi are îneţelesul general de a trece dincolo sau a trece peste, fiind format din prefixul trans– (provenit din vechiul transeo = a trece) şi verbul scondo = a se sui, a urca. Cuvîntul pare să fi fost folosit în creştinism în perioada medievală, în teologia scolastică, deşi nu se găseşte la Toma din Aquino. După unele surse, termenul transcendent a fost folosit prima dată în 1395 de către Christine de Pisan, scriitoare şi istoric, după care din ce în ce mai frecvent de unii teologi catolici şi filosofi apuseni[1].

În teologia ortodoxă, cuvîntul nu apare decît mai tîrziu şi din cauza faptului că teologia răsăriteană foloseşte ca bază limba greacă în care termenul există ca hiper, cu sensuri multiple

ca: deasupra, dincolo, foarte etc., mai ales în cuvintele compuse hiper archios = superior principiului, hiperousia = dincolo de esenţă etc.

În genere, în teologie termenul separă cosmosul sau lumea ca fiind imanente (din in şi maneo = a rămîne) de creatorul ei Dumnezeu care e transcendent, de unde şi termenul – transcendenţa lui Dumnezeu sau a Divinităţii.

Din aceleaşi rădăcini s-a format şi termenul transcendental (folosit mai ales de Kant şi filosofi) care se referă la Numele divine, definind atributele sau calităţile prin care Creatorul este denumit în univers.

Din veşnicie Dumnezeu este transcendent, dar termenul nu capătă sens deplin decît odată cu creaţia lumii, care este imanentă. În Vechiul Testament s-ar putea spune că Dumnezeu iese din transcendenţă, fără s-o părăsească (încă un paradox) odată cu acel „fiat lux”, care totuşi nu se petrece în timp, ci atemporal. Faptul apare mai evident la începutul Evangheliei lui Ioan care spune: Întru început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnzeu şi Dumnezeu era Cuvîntul… Sensul acestui întru început (en arhé; in principio) era deci principial, nu temporal. Ieşind din transcendenţă, în mod paradoxal, pentru că El rămîne transcendent, Dumnezeu se manifestă atunci cînd Ioan spune: Întru El era Viaţa şi Viaţa era lumina oamenilor (In 1.1).

Transcendentul sau transcendenţa sînt termeni care se referă la lumea divină, care e deosebită de imanent sau imanenţă, deci de lumea creaţiei, cu cele trei niveluri = corporal, subtil şi spiritual. Între cele două lumi este evident o comunicare, mai ales dinspre transcendent spre imanent prin teofaniile divine sau prin revelaţiile Lui. Şi de la uman la divin se poate comunica, dar numai prin îndumnezeirea omului, al cărei sens nu depăşeşte decît rareori limita imanentului, rămînînd în domeniul spiritual (sfinţenie).

După cum se spune şi în Noul şi în Vechiul Testament, Dumnezeu nu Se arată, nu-I putem vedea faţa. Dar putem auzi glasul Său, care este Cuvîntul însuşi. În Vechiul Testament Dumnezeu comunică cu Moise, profetul Lui, prin glasul Său şi prin simboluri cum sînt „Rugul Aprins” sau „Spatele” Său, ca şi prin Tablele Legii, care sînt Cuvîntul Său pentru lumea veche. În Noul Testament transcendentul coboară chiar prin întruparea Fiului Său, simbolizată în Evanghelia lui Ioan de Cuvîntul divin: Întru început era Cuvîntul şi Cuvîntul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvîntul (In 1,1). Tot în Noul Testament Dumnezeu comunică prin glasul Său şi prin Duhul Sfînt la Botezul lui Iisus; prin glas şi prin Lumina increată la Schimbarea la Faţă, ca şi prin lumina Focului Sfîntului Duh la Rusalii.

În continuare, comunicarea divinului cu imanentul se face doar prin epifanii ale Fecioarei Maria, ale unor sfinţi sau prin angelofanii. Totuşi, teologul rus părintele S. Bulgakov spune: Revelaţia lumii superioare, transcendente, se săvîrşeşte prin mit, care reprezintă acele scrieri prin care această lume se înscrie în conştiinţa imanentă, proiecţia ei în imagine. În mit se constată întîlnirea lumii imanente, a conştiinţei umane, cu lumea transcendentă, divină; însă transcendentul, părăsindu-şi propria natură, devine totodată imanent, iar imanentul se deschide, simţind în sine pătrunderea transcendentului.[2]

Tot S. Bulgakov, ca să facă distincţia între religie şi filosofie, spune: Şi în cazul înrudirii lor rămîne o diferenţă radicală între filosofie şi religie; ultima se întemeiază pe revelaţia transcendentului, pe trăirea Divinităţii. Această trăire este calitativ alta decît cea din filosofie, fiindcă nu există sub formă de concepţie teoretică, ci concret, ca o concepţie de viaţă, ca experienţă spirituală, iar dogmele sînt expresia acestei experienţe.[3]

Trecînd la sensul transcendentului la Sfinţii Părinţi sau la unii teologi contemporani, se constată o extindere a sensului transcendent-imanent în teologia negativă a Sf. Dionisie Areopagitul (sec. IV-V), care face deosebirea între Dumnezeu ca Fiinţă şi Dumnezeu ca Non-

Fiinţă, primul termen referindu-se la manifestarea creatoare a Fiinţei, iar al doilea la posibilitatea de nemanifestare. Unul dintre comentatorii contemporani ai lui Dionisie, englezul Anrew Louth (trecut la ortodoxie), spune: În Teologia Mistică, pe măsură ce se trece dincolo (hiper) de concepte şi simboluri, se ajunge în „prezenţa” lui Dumnezeu, o prezenţă ce seamănă cu absenţa, de vreme ce s-a trecut dincolo de puterile înţelegerii.[4]

Un alt teolog contemporan, părintele S. Bulgakov, spune: Dionisie indică neabătut natura transcendentă care întrece orice esenţă (hiperousia) a Divinităţii (…) Aici a-privativ cedează locul lui hiper, adică metodei negaţiunii (…) Căci Dumnezeu are cu prisosinţă şi supraexistenţă (proeῗnai şi hipereῗnai) care întrece orice existenţă.[5]

Poate şi mai limpede se exprimă un alt teolog rus contemporan, Paul Evdokimov, spunînd: Întunericul nu are sens privativ, el este supraabundenţă de lumină, el exprimă transcendenţa dumnezeiască faţă de orice lumină.[6]Acelaşi teolog exprimă paradoxal trecerea de la catafatic la apofatic spunînd: Dumnezeu transcende propria Sa Transcendenţă.[7]

Vorbind în continuare despre Sf. Maxim Mărturisitorul, care este un reprezentant recunoscut al catafaticului, S. Bulgakov nu ezită să spună că, poate sub influenţa lui Dionisie, el a susţinut şi transcendenţa aspectului apofatic al lui Dumnezeu (hiperousia) asupra aspectului său catafatic.

Trecînd peste alţi Părinţi ortodocşi, S. Bulgakov se opreşte la Grigorie Palama, care spune că dacă esenţa (ousia) corespunde Fiinţei transcendentale a lui Dumnezeu, energia este manifestarea lui în lume[8]. În acest mod, prin manifestarea harului increat ca energie creată, transcendenţa lui Dumnezeu se manifestă în imanent. Faptul arată că, chiar dacă există o separare netă între transcendent şi imanent, aceasta nu e absolută.

Fără să intrăm în detalii, în Occident problema transcendenţei apare în Evul Mediu, însă abia la scolastici şi mai ales la Meister Eckhart, aproape contemporan cu Palama. Făcînd o distincţie între Dumnezeu (Got) şi Dumnezeire (Gotheit), dominicanul crede că apofaticul Gotheit transcende Fiinţa propriu-zisă, folosind însă termenul űber (supra): Cînd spun că Dumnezeu nu era o fiinţă, ci era deasupra (űber) Fiinţei, eu nu i-am contestat Fiinţa; dimpotrivă, eu i-am atribuit o Fiinţă mai înaltă. Pentru Eckhart ca şi pentru Sf. Thoma şi pentru toată scolastica, ideile lucrurilor create sînt în Dumnezeu, act pur, ca şi în exemplarul lor etern: nici diferite de Dumnezeu, nici diferite una de alta. Teologia apofatică a lui Eckhart pare să meargă şi mai departe cînd vorbeşte de Nimicul (das Nichts) care depăşeşte Totul[9].

Un alt gînditor al transcendenţei, mai aproape de Renaştere decît de Evul Mediu, este cardinalul Nicolaus da Cusa (1401-1469). Lipsit de ierarhii obiective, dar instituit în fiecare din elementele sale printr-o legătură intimă cu transcendentul, universul lui Cusanus nu mai este scalar, ci radiază din Unul şi converge spre el.[10]Într-o lucrare mai tîrzie (De pace fidei), Cusanus afirmă: Dumnezeu, drept creator, este şi unul şi treimic; fiind infinit, El nu e nici unul nici treimic; nici nimic din ce se poate spune despre El. În sine, El este El însuşi inefabil şi transcendent la tot ce poate fi numit sau spus.

În continuare, deşi nu vom vorbi despre transcendent la filosofi, vom aminti totuşi de Im. Kant, care recunoaşte existenţa unui „lucru în sine” (das Dich an Sich – noumen în limba greacă); el crede că acesta nu poate fi cunoscut cu ajutorul raţiunii şi minţii omeneşti. El foloseşte totuşi termenul „transcendental” pentru anumite atribute sau categorii (în sensul aristotelic), care definesc calităţile maxime ale unor atribute ale imanentului ca atribute divine cum ar fi Adevărul, Frumosul, Binele, Dreptatea etc.

Venind acum la unii teologi contemporani, mai ales din emigraţia rusă, de care am mai amintit, ne vom opri la Vladimir Lossky şi la John Meyendorff, care se ocupă de transcendenţă. Astfel, V. Lossky nu admite transcendenţa pură pentru că nu-L putem concepe pe Dumnezeu drept cauza transcendentă a universului, deoarece ideea însăşi de cauză o implică pe aceea de efect. El admite totuşi calea negativă (apofatică), care este o încercare de a-L cunoaşte pe Dumnezeu nu în ceea ce El este, ci în ce nu este. 

Cît despre John Meyendorff, el spune că Teologia răsăriteană n-a recurs niciodată la ideea unui „supranatural creat”, ceea ce îi dă Dumnezeu prin harul Său este viaţa dumnezeiască necreată, îndumnezeirea.11

Multe referiri la „transcendent” se întîlnesc în cărţile gînditorului francez René Guénon. Astfel, în Stările multiple ale Fiinţei, el spune: nu putem vorbi de o multiplicitate numerică (…), ci de o multiplicitate de ordin „transcendental”, folosind termenul în sensul unei caracteristici aparţinînd creaţiei spirituale, cum este aceea a îngerilor. În altă parte, referindu-se la sine („le Soi”), el îl numeşte „principiu transcendental”. Cît despre Unitatea divină, Guénon o numeşte Unitate metafizică sau transcendentală, socotind-o un atribut coextensiv Fiinţei Universale. Termenul „metafizică” face deci parte din atributele transcendentale („meta physica”), el poate fi aplicat stărilor informale cum sînt îngerii, dar nu Fiinţei propriu-zis (ca Principiu) care este transcendentă faţă de aceştia. Doctrina metafizică pură nu se preocupă de diferitele teorii ale cunoaşterii aşa cum le văd filosofii. Astfel, doctrina scolastică a Fiinţei se referă metafizic la Fiinţă şi nu la ce o depăşeşte, la Non-Fiinţă12. De asemenea, în Simbolismul Crucii, R. Guénon face o diferenţă între „omul primordial” sau omul din paradis şi „Omul Universal”, care reprezintă fiinţa totală, incondiţionată şi transcendentă13. Tot el, într-un alt volum intitulat La Grande Triade, referindu-se de data aceasta la civilizaţiile extrem orientale (în special la cea chineză veche), găseşte două tipuri de om spiritualizat: omul veritabil şi omul transcendent. Primul corespunde omului paradisiac care a atins plenitudinea stării umane, iar celălalt omului îndumnezeit, care a ajuns la realizarea totală a „identităţii supreme”, adică la „asemănarea” cu divinul (de pildă Melchisedec în tradiţia creştină)14.

Unul dintre cei mai apropiaţi urmaşi ai lui R. Guénon (deşi ulterior s-a separat de el) a scris o carte capitală despre Unitatea transcendentă a religiilor, în care afirmă că la nivelul transcendentului, deşi cu unele nuanţe, toate marile religii sînt foarte apropiate, dacă nu identice. Ceea ce le diferenţiază este limbajul şi mai ales nivelul imanenţei la care principiile transcendente asemănătoare se diferenţiază, adaptîndu-se la structura diferită a marilor civilizaţii prin morală, ritualuri, viaţă socială etc.15

O viziune complexă despre transcendent are şi teologul român contemporan părintele Andrei Scrima. Nu trebuie, după A. Scrima, să privim „transcendenţa doar ca o limită despărţitoare între imanenţa creaţiei şi transcendenţa divină. Dumnezeu poate comunica cu creaţia şi în special cu umanitatea, prin „revelaţie”, în special ca act întemeietor de religii. Vorbind despre actul revelator al transcendenţei, părintele Scrima spune: Elementul central în revelaţie este această deschidere a transcendenţei, pe care o putem numi Dumnezeu, spre cel ce primeşte revelaţia, pe care-l putem numi umanitate (…) Iar acest element apare dinlăuntrul ei ca fiind în mod necesar „Cuvînt” (în arabă Kalám)16.

Dar după A. Scrima transcendenţa se poate coborî şi în om, şi anume în inima lui (în sensul spiritual al inimii). Vorbind despre „poarta inimii”, A. Scrima se referă la ceea ce spune Iisus: Eu sînt poarta. De va intra cineva prin Mine, se va mîntui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla (In 10, 9). Dacă cerul este locul unde se află ascunsă, dar disponibilă, prezenţa lui Dumnezeu, deci transcendenţa Lui, nu e mai puţin adevărat că inima omului, în care îşi face loc prezenţa tainei lui Dumnezeu, poate deveni un „loc” (topos) al transcendenţei. Inima în deschiderea ei permite accesul fiinţei la cele trei lumi şi integrarea lor, dar poate totodată, depăşind acest aspect, comunica cu transcendenţa, cu Dumnezeu care este în ascuns.17.

Într-un alt pasaj, vorbind despre Melchisedec, A. Scrima spune: El ţine de o poziţie transcendentă faţă de istoria sfîntă şi citează din Apostolul Pavel: El este fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavînd nici început al zilelor, nici sfîrşit al vieţii, făcut fiind asemenea Fiului lui Dumnezeu, el rămîne preot în veac (Evr. 7,3).

Iată cîte aspecte poate semnifica transcendenţa în teologie. Dar tema este vastă aşa că nu o putem cuprinde într-un eseu.

Florin MIHĂESCU

 

[1]1John Meyendorff, Sf. Grigorie Palama şi mistica ortodoxă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 96.

[1]2 Cf. René Guénon, Stările multiple ale Fiinţei.

[1]3 Cf. René Guénon, Simbolismul crucii.

[1]4 Cf. René Guénon, La Grande Triade.

[1]5 Cf.  Fr. Schuon, Unitatea transcendentă a religiilor.

[1]6 A. Scrima, Experienţa Spirituală şi Limbajele ei, Bucureşti, Humanitas, 2008

[1]7 Ibidem, pp. 69-71

 

 

OVOIDUL  BRÂNCUŞIAN

 

 

 

În anul 1907, în care Brâncuşi ajunsese un maestru recunoscut al stilului clasic – mimetic, studiat atât în şcolile parcurse la Bucureşti cât şi la Paris, dar în ale cărui realizări el nu vedea decât ”cadavre”, an în care avea să creeze operele ”cotiturii” (după cum le-a numit Petru Comărnescu) a pornit la drum şi cealaltă inovaţie a imaginilor sculpturilor lui: Forma Ovoidă. O formă care, după cum a remarcat Sidney Gaist, avea să îl urmărească patruzeci de ani de atunci în colo. În această formă mai toate operele lui aveau ori să izvorească ori să sfârşească, iar Brâncuşi ajungea la ea printr-o şlefuire ca o mângâiere omenească sau o netezire de ape, cum visase în copilărie când adunase pietre din vadul Bistriţei “pâna i se rupea săcuiul”. Astfel, după cum a recunoscut Mario de Micheli, se producea “la compressione della forma verso l’interno, la concentratione dell’energia plastica dentro un nucleo chiuso, compato”1. De fapt, era o înaintare către nucleul lipsit de asperităţi, şi de acel ”buruieniş” de care vorbise Henry Moore2.

     În simplitatea şi puritatea ei, imaginea brâncuşiană capătă nu numai netezimea unei blândeţi nemaicunoscute până atunci, dar şi o mlădiere către înăuntru precum arcuirea valurilor sau a scrierii japoneze. Era o “curgere” a liniilor, a volumelor, unele dintr-altele şi unele cu altele, într-o mişcare adesea ascunsă, care le articula. Individual, ele se abstractizau până la semnul grafic şi deabia recogniscibil, al realităţii din care proveneau, iar împreună se întreţeseau şi se acordau până când totul devenea un dans curb, nemaioprit. Măiastra, în beţia înălţării ei spre înalt se subţia şi se preschimba într-un simplu zbor nestăvilit. Muza adormită îşi stingea tot mai mult trăsăturile şi expresivitatea în luciul de mai târziu al Începutului lumii, ou “cucuiet” deabia atingându-şi soclul şi pregătindu-se să nască, să nască întregul univers: mai întâi Nou născutul şi Primul ţipăt, însăilare a unui zvâcnet, însemn al unei prime, mărunte izbucniri de viaţă în perfecţiunea fără fisură a ovoidului primordial. Afecţiunea celor Trei pinguini, a treimii lor de o aceeaşi fire sau fiinţă de marmură albă se preschimbă în întruparea celor Doi pinguini: mama-pământ şi fiul ei, creaţiunea, sau, ca în icoana Maica Domnului cu Pruncul. Îmbrăţişarea îi alătura până aproape de contopire şi abstracţiune. Bucuria şi tandreţea formei ovoide învăluiau tot mai mult ”obiectele”  brâncuşiene, alungind rotunjimea capetelor Domnişoarei Pogany şi a ochilor ei imenşi precum şi a altor capetele: al  Danaidei, al lui Narcis sau Prometeu şi a.m.d.. Dar şi mâna (sau mâinile) Domnişoarei Pogany ce se prefiră pe lângă obraz sunt un oval alungit ca o tulpină de plantă.

 

Această mână, rămasă în 1920 în desene, din marmură galbenă i-a fost trimisă în dar lui John Quinn, ca să o aşeze pe biroul lui de lucru.

 

     Tot astfel, trupul Ledei, din acelaşi an, sau al Focei (Miracolul) se înălţa discret dintr-un ovoid, unul dintre cele mai desăvârşite ovoide, deopotrivă trup feminin şi bulb de floare fiind Torsul de tânără  din onix de mai târziu. Dar desigur, dintre cele mai depline ovoide ale operei lui, sunt şi Negresa blondă, din aceiaşi perioadă Eileen, Nancy Curnard şi alte capete de femei, la care tandreţea  s-a întreţesut cu năstrusnicia.

      Împreună cu Începutul lumii, ovoidul cel mai simplu dintre toate, este însă fără îndoială şi Peştele, cel mai asemănător cu racheta cosmică străbătând spaţiul. Făptură acuatică, el pluteşte orizontal şi nesfârşit în apele de deasupra unei oglinzi metalice, rotitoare. Şi când capătă proporţii uriaşe, singur, pe tamburul piedestalului său, devine cu demnitate Peştele Rege. El e totodată însemn hristic (ICHTIS), însemn de recunoaştere a primilor creştini între ei. Ovoidul sacralizat şi-a regăsit împlinirea străveche, uitată, în care însă perfecţiunea realizării îi conferă o modernitate neaşteptată. “Eu vin de departe” a spus Brâncuşi, repetând cu obstinaţie: “însă pe atunci nu se cunoştea lucrul de atâta precizie până la capăt, cum fac eu astăzi”.3

      Intercalat apoi unor structuri alambicate, striaţii sau rotiri de şurub, uriaşa statuie a Regelui Regilor, cu coroana lui de nuferi pe cap ca a unui Spirit al lui Buddha, în mijlocul atelierului s-a înfiripat ca o apariţie fantastică, halucinantă urmând să fie aşezat în Templul eliberării al Maharajahului din India, unde însă nu a mai ajuns niciodată.

      Pe de altă parte, ochii alăturaţi rotund pe lintoul Porţii sărutului a ansamblului de monumente ale recunoştinţei de la Târgu Jiu, au crescut pe stâlpii care îi susţin: Soare şi Înţelepciune a Iubirii care ar trebuii să domine toată existenţa noastră de la venirea Domnul Hristos în coace. Masa de taina a tăcerii, cu care se începe întregul traseu al Căii Eroilor spre Coloana rugăciunii fără sfârşit s-a restrâns închizându-se într-un cerc.

      După un parcurs lung şi atât de diferit, ovoidul brâncuşian şi-a împlinit în sfârşit traiectul.

Nina STĂNCULESCU

 

[1] Mario de Micheli, Constantin Brancusi, Fratelli Fabbri Editori, Milono 1966

2Henry Moore on Sculpture, Mc Donald, Londra 1966,  pag. 64

3Carola Giedion Welcker Constantin Brancusi, Ed. du Griffon, Noisatel,  Elvetia 1958, cap. Le mythe et les  Temps modernes, pag. 40

 

PERSPECTIVE CRITICE

Printre cei chemaţi

Motto: (…) O a patra categorie [de oameni prezenţi la un cenaclu]e bine să-i numim magnifici (…)[sau] chemaţi (şi la propriu şi la figurat)(…)

Petru Demetru Popescu

 

Este un dublu privilegiu pentru semnatarul acestor rînduri mai întîi de a fi putut parcurge cele aproape 350 de pagini – graţie lui Petru Demetru Popescu însuşi, autorul lor, care nu numai că mi le-a semnalat, dar chiar mi le-a pus la îndemînă – ale cărţii intitulate Poemul dispăruţilor prieteni. Scriitori care au rămas (Bucureşti, Editura PACO, 2011) şi al doilea de a scrie despre această apariţie editorială.

Purtînd drept motto versul retoric-interogativ formulat de Nichifor Crainic Unde sînt cei care nu mai sînt?…, volumul se înfăţişează agreabil lecturii, fiindcă, fără a se coborî la literatura de consum, are totuşi calitatea de a comunica fiecărui cititor cîte ceva din ceea ce el se aşteaptă să afle dintr-o carte de evocări –  calitate a scrierilor menite să dăinuie. Astfel, cel preocupat de istoria „obsedantului deceniu“ poate afla cîteva repere necesare conturării unui tablou veridic; pedagogul se împărtăşeşte din atmosfera lecţiilor de odinioară, desfăşurate fără încorsetarea „itemilor“ preluaţi între timp de aiurea, de dragul unor forme fără fond;istoricul şi criticul literar îşi pot completa fişele referitoare la cutare sau cutare autor; pasionatul de literatură (dintre toţi, el pare să aibă cel mai mult folos) se poate delecta cu pagini aparţinînd, indiscutabil, unui profesionist: prozator şi autor de versuri, multe dintre ele aflate deja în manualele şcolare; chiar şi iubitorul de mondenităţi găseşte detalii despre personalităţi cunoscute doar din filme şi cărţi…

Trecînd de la aceste generalităţi la structura cărţii, o primă observaţie cantitativă mă obligă la constatarea unei asimetrii: partea întîi, intitulată Amintiri de neşters despre prieteni de neuitat şi însoţită de un fel de remember nostalgic versificat (Trecură anii… şi Ei au trecut / Întru vecia timpului din vers / Pe un tărîm de noi necunoscut: / Rămîne amintirea de neşters!), are 287 de pagini, faţă de cele 46 ale părţii a doua, cu titlul Dialoguri fugare – ce-i drept, dăruită şi ea cu acelaşi tip de rezumat versificat: Dialoguri fugare / Fără stăpîn, / Vorbe

sprinţare / Dar care / Prin culoare / Rămîn! Valoric însă, înclin să apreciez în mod egal cele două segmente, corespunzînd unor nume ce nu au nevoie de nicio prezentare (pentru economia demersului de faţă, voi adăuga acum şi subtitlurile alese de autor – purtătoare de simboluri şi grele de semnificaţii): Dumitru Almaş (O suavă amintire), Ioan Al. Bassarabescu (În vacanţă), Virgil Carianopol (Poetul fericirii tîrzii), Alexandru Cazaban (Un Alecsandri modern, „veşnic tînăr şi ferice“), Ştefan Ciobotăraşu (Un actor printre poeţi şi un poet printre actori), Şerban Cioculescu (Seducţia inefabilului), Nichifor Crainic (Recitînd din Eminescu), Cella Delavrancea (Şi mîinile ei tremolate), Mihail Drumeş (Romancierul baroc), Victor Eftimiu (Iar eu un vultur tînăr), Radu Gyr (Visătorul sublim), Traian Lalescu (Puritatea herminei), Ovidiu Papadima (Simplitatea măreţiei şi măreţia simplităţii), Cezar Petrescu (Paradoxul singurătăţii), Mircea Sântimbreanu (Recreaţia mare), Părintele Dumitru Stăniloae (M-a sărutat un sfînt pe frunte) (pentru prima parte a cărţii), Tudor Arghezi (Diamantele „Cuvintelor potrivite“), Alexandru Philippide (Estetul bizantin, arbitrul literar al eleganţei), Marin Preda (Lupta cu necunoscutul din tine), Mihail Sadoveanu (Adevărat „Ceahlău al prozei româneşti“), Vladimir Streinu (Criticul lucidităţii) (pentru cea de-a doua parte). Uvertura poemului (o pagină) şi Post scriptum (o pagină şi jumătate) încadrează corpusul de texte, iar de pe coperta a patra doi dintre cei evocaţi, anume Mircea Sântimbreanu şi Şerban Cioculescu îmbie cititorul cu aprecieri critice la adresa întregii opere a lui Petru Demetru Popescu, precum: Cu deosebire în aria Povestirilor istorice, filonul de aur a [al – n.n.] unei opere uimitoare prin proteismul său, scrisă în totalitate cu acea seducţie care preface hărnicia în apostolat iar preselecţiile în artă… sau: Bun cunoscător al epocii, autorul valorifică o bogată documentaţie istorică, realizînd cu mijloacele specifice artei literare o frază cursivă, densă, comunicînd ideile majore ale timpului

Tot la nivel formal, nu pot trece sub tăcere numeroasele erori cauzate de slaba pregătire profesională a tehnoredactorului cărţii nesecondat, din nefericire, de un corector, acestea conducînd la un număr impresionant (peste 400!) de abateri felurite, de la ridicole confuzii paronimice (or/ori, aţ/aţi, pregăti/pregătii, şti/ştii etc.) şi ignorări ale regulilor scrierii derivatelor („înegri“, „înegura“ etc.) pînă la semne de punctuaţie anapoda (peste tot cratima ţine locul liniei de dialog, de pildă) sau de-a dreptul ignorate, diacritice şi litere omise ş.a.m.d., ceea ce conferă un statut de precaritate volumului…

Pe lîngă observaţiile şi sugestiile sintactico-semantice pe care îmi cer îngăduinţa de a le trece deocamdată sub tăcere (alături de semnalarea erorilor tehnoredacţionale, acestea vor face obiectul unor discuţii abia dacă autorul, distinsul scriitor Petru Demetru Popescu, va decide scoaterea unei a doua ediţii a cărţii sale), conştient că doar cine nu munceşte nu greşeşte, la capitolul minusurilor ar mai fi de adăugat doar tendinţa superlativizării – explicabilă emoţional, dar obositoare, dacă nu chiar dăunătoare stilistic.

Ca orice „medicament“, o critică obiectiv făcută unei cărţi trebuie să cuprindă şi „substanţă activă“, în limbaj propriu: observaţiide conţinut, analitice, vizînd fondul: stilul, lexicul, viziunea artistică, mesajul operei în discuţie, elemente ale intertextualităţii ş.a.m.d.

În cele următoare am să purced pe acest drum al obiectivităţii pe cît îi stă în putinţă unuia ca mine: pe de o parte pasionat cum sînt de acurateţea rostirii şi scrierii în limba ca un fagure de miere pe care ne-au lăsat-o spre cinstire şi perfecţionare înaintaşii, pe de altă parte ca apropiat sufleteşte al autorului, care ne frecventează cenaclul şi ne onorează cu producţii literare revista „Ecclesia euxina“.

Poemul dispăruţilor prieteni este, înainte de orice, un tratat despre prietenie. E o dimensiune sufletească tot mai rară în zilele noastre, din păcate.

„Capitalismul sălbatic“ la care s-au pretat majoritar semenii noştri după 1989, secondat de răsturnarea sistematică a valorilor au generat disensiuni grave la nivel social, distorsiuni ireversibile în mentalul colectiv, au cangrenat coeziunea inter-umană fără de care nicio populaţie, oricît de civilizată, nu poate (re)deveni Popor. O nouă generaţie de profitori se

iveşte la orizont, şcolită la impostura profesională a părinţilor, dedată la dispreţul (sau ignorarea) patriotismului şi – ceea ce mi se pare cel mai grav, îndemnată de majoritatea mass-media la dispreţul (sau ignorarea) credinţei în Dumnezeu. Acestor neocapitalişti români, preponderent orăşeni, la curent cu toate „gadget-urile“, cu toate tertipurile descurcărelii aducătoare de bani, mereu puşi pe băşcălie, mereu cu gîndul la sex şi la alte plăceri, cartea lui Petru Demetru Popescu nu le va spune, vai, mai nimic! Mai mult: mă tem că ea le va fi chiar inaccesibilă! Aceasta nu numai fiindcă, alimentaţi de o educaţie greşită, avînd la bază destule reguli imorale şi chiar cinice, aceşti neo-păturici nu mai dispun de organele necesare perceperii unui asemenea demers, ci şi dintr-o exersată şi, de ani buni, nemaisancţionată de şcoală inapetenţă a lecturii, devenită chiar incapacitate sau, spus de-a dreptul: handicap! Nu le-aş acorda nici măcar un semn de exclamaţie – necum ditamai paragraful! – acestor sărmani semeni, unii aflaţi chiar la putere, dacă ei n-ar fi devenit… „modele“ pentru un îngrijorător procent de elevi de-ai mei (cam 55-60 e cifra în liceul unde predau!)…

Dar să nu fim trişti: volumul de amintiri semnat acum de autorul micului tratat istoric intitulat Strămoşii noştri reali – nemuritorii – geţii, dacii, tracii, illirii ori al poezioarei pentru copii Biblioară, biblioară, care figurează deja în manualele de religie, va rodi cîndva; îşi va găsi, adică, dacă nu în zilele noastre, în viitor, puţinii cititori tineri de elită meritaţi, care – omnia tempus habent! – vor şti să aprecieze şi portretele, şi dedicaţiile, şi detaliile autobiografice, şi creaţiile proprii introduse ilustrativ în textul evocărilor, şi dialogurile, şi cugetările, şi alocuţiunile, şi finalurile lirice evocatoare, cu iz de panegiric…

Pentru cititorii generaţiei mele, şcolite înainte de 1980, cartea constituie însă un eveniment cultural!

Iată cîteva exemple de portrete ce ne pot stîrni calde imagini, binevenite bucurii ori predispoziţii spre visare:

(…) În 1958, Cella Delavrancea avea în jur de 60 de ani (…) Parcă o văd: mignonă, zîmbind fermecător. Cred că şi în prima ei tinereţe nu a fost prea frumoasă… Frumuseţea spirituală a Cellei era[însă] impresionantă… Cella Delavrancea nu voia de fapt, nu impora, ci poruncea de-a dreptul. Ca o regină sau ca o muză. În orice caz, ca o mare artistă, aşa cum era… (pp. 138-142); (…) La sfîrşitul oraţiei, Ovidiu Papadima primea întrebări de tot soiul şi de toate mărimile şi greutăţile de la cursanţi, cărora  trebuia să le hotărască răspunsurile. Bineînţeles, maestrul era imbatabil, ieşea mereu învingător (…) Altfel, era de o modestie rar întîlnită şi de un respect desăvîrşit faţă de orice persoană cu care venea în contact. Cînd era nevoit să tragă concluziile la cenaclu, acolo se schimbau lucrurile cînd era vorba de judecarea vreunei poezii sau proze care fusese susţinută de cenaclişti. Era intransigent. Nu făcea concesii şi nu dădea rabat (sic) nimănui cînd era vorba de judecăţi de valoare. Dar spunea totul cu atîta abilitate încît cel vizat înţelegea care îi este valoarea şi locul în cenaclu. Era de fapt de o simplitate exemplară care îi ridica la cote neobişnuite măreţia personalităţii sale tocmai pentru că îşi purta măreţia prin simplitate şi modestie (p. 238); Cînd am început să vorbesc, ochii lui Marin Preda erau aţintiţi asupra mea. Treptat, pe măsură ce susţineam cauza romanescă, am simţit că învăluirea ochilor lui slăbeşte. Marin Preda privea undeva, pe deasupra mea, într-un punct sau într-un loc numai de el ştiut. Se îndepărtase de mine. Pînă atunci fusese doar la o palmă de loc distanţă, îi auzeam vocea, îi simţeam respiraţia. Acum era poate la un kilometru… sau doi… sau la sute şi mii de ani lumină: „La steaua care-a răsărit, / E-o cale atît de lungă…“ (p. 321).Actorul şi poetul Ştefan Ciobotăraşu mi-a fixat aşadar un loc de întîlnire permanent şi chiar un ceas al zilei unde putea fi găsit. Era un loc neutru, adică nici la el acasă şi nici la mine acasă, ci la casa restaurantului [„Cireşica“] (…) I-am cunoscut cu acest prilej şi am vorbit cu ei, pe Amza Pelea, Toma Caragiu (pe care îl cunoşteam mai de demult decît chiar [pe] Ştefan Ciobotăraşu, adică de pe băncile liceului), pe Septimiu Sever, Mihai Mereuţă, Al. Pop Marţian, Al. Critico, Gh. Trestian, Mircea Şeptilici, Dinu Ianculescu, Liviu Viulei, Constantin Bărbulescu şi mulţi alţii, despre care poate voi vorbi într-o carte privind memorii despre oamenii de teatru. Într-o zi l-am găsit însă singur, abătut şi parcă nu era în apele lui. (…) „Azi am o zi nostalgică, de toamnă tîrzie pe care numai un artist o poate percepe“ (…) L-am înţeles şi nu l-am tulburat. Doar am exclamat (…): „Floare albastră, floare albastră / Totuşi este trist în lume…“ Ciobotăraşu tresăriseca de o sumbră presimţire. Dar poate era doar părerea mea. El, uitîndu-se la mine cam chiorîş, în timp ce sorbea din licoarea unui vin din toamna trecută, îmi zise cu glas străin: „Eminescu avea, de fapt, dreptate. Dar numai pînă la un punct. Prea le vedea toate în negru, deşi vorbea de floarea cea albastră. Ia să nu le mai punem pe toate la inimă. Chiar dacă nu-s toate roz, noi să descoperim albul pur şi nevinovat al lucrurilor (…) (cf. pp. 100-102).

Dintre dedicaţiile primite, reţinem: Domnului profesor de istorie Popescu Petru Demetru, cu consideraţia cronicarului din mine pentru profesorul din el: Poţi să scrii şi versurele / Versurile fie-ţi grele (Tudor Arghezi), pe un exemplar din Flori de mucigai, apărut în 1947 (cf. p. 308); Scumpului şi talentatului poet Petru Demetru Popescu cu toată preţuirea şi afecţiunea lui Mihail Drumeş, 27 mai Bucureşti, f.a., pe un exemplar din Invitaţie la vals(cf. p. 171). Merită făcută precizarea că lipsa anului la dedicaţia semnată de vestitul autor al romanului Elevul Dima dintr-a şaptea a căpătat o justificare dezvăluind sensibilitatea lirică a prozatorului: (…) Anii se uită sau se încalecă unii pe alţii în goana lor nebună. Şi apoi, drept să-ţi spun, la capitolul amintiri rămîne un jar mistuitor în fiinţa lor, care e mai dureros uneori decît tăişul sabiei. Dar luna mai este eternă ca şi bucuria întreagă pe care ţi-o voi istorisi… (idem).

Chiar transcrise la destui ani distanţă, unele idei-cugetări îi invită pe cititorii mai scrupuloşi la notiţe în agendă. Cele mai preţioase – este cazul acelora atribuite lui Tudor Arghezi – au valoarea de ars poetica: a) poezia e lucru mare şi fără asemănare cu alte manifestări ale spiritului uman; pe planul puterii de mîngîiere a sufletului, poezia este soră bună cu muzica sau mai bine spus cu melodia muzicii; b) poezia nu trebuie să cînte, ci să încînte, iar elementele pe care le pune poetul în discuţie, adică cuvintele, înţelesul lor, dau poeziei încîntare; c) poezia înseamnă muncă şi iar muncă, muncă de creaţie, exerciţiu poetic zilnic chiar şi după ce devii maestru… De multe ori dai înapoi ca racul, adică eşti nevoit, după ce ai scris o strofă, să o ştergi ca nefiind demnă de a rămîne şi lupţi pentru o alta valabilă. Ştergi mult, dar rămîi cu puţin bun. Ştergi pleava, rămîi cu slava…; d) dacă nu eşti apt pentru poezie, adică născut, geaba trudă(…) Dacă te-ai născut spre a fi şi a rămîne poet, dar dacă aştepţi de-a gata de la inspiraţie totul, iarăşi nu e bine, pentru că poezia în valoarea ei intrinsecă înseamnă har şi muncă neobosită (p. 299).

Din perspectivă pedagogică, destule pagini din Poemul dispăruţilor prieteni sugerează modele de activităţi educative pentru profesorii, elevii şi studenţii ce înţeleg că, împreună, au responsabilitatea perpetuării celei mai frumoase profesii de pe pămînt. De pildă, un cerc de istorie poate urma „reţeta“ aflată la începutul evocării lui Dumitru Almaş. Nu-i nevoie pentru reuşită de săli de clasă dotate multi-media, de covoare roşii, de camere de luat vederi, eventual de-ale televiziunilor comerciale, mereu căutătoare de nod în papură. Dimpotrivă: Închipuiţi-vă – ne îndeamnă povestaşul nostru – o săliţă la etajul III, la cucurigu-gagu, cu mese aşezate în semicerc, iar în mijloc o măsuţă şi un scaun – catedra sau locul magistrului – şi cu fereastra deschisă larg şi privind spre strada Edgar Quinet… (p. 8). Calităţile moral-profesionale indiscutabile ale invitatului – se înţelege că alături de acelea ale titularului catedrei –, mesajul ancorat în realitate dar totodată elevat şi expresiv, capacitatea comunicării de la suflet la suflet, interesul real din partea elevilor ori studenţilor constituie ingredientele „reţetei“ cu pricina. Extrapolînd, orice lecţie autentică – îmi permit să adaug – necesită, de fapt, atributele fundamentale enumerate, nicidecum năstruşniciile aduse via Bologna de nechemaţii perindaţi pe considerente politice prin ministerul de resort!…

Relaţia maestru-discipol, care a preocupat condeie cu mare greutate în literatura lumii, precum acela mînuit de J. W. Goethe ori de Hermann Hesse, reiese pregnant din paginile cărţii. Şi la prozatorul nostru există, din iniţiativa discipolului, o desfăşurare anume de energii spirituale, ca un soi de exerciţii de respiraţie subcavatică ori mai degrabă asemenea unei veritabile confruntări cavalereşti; mai precis, se face uz, în fiecare caz, de o rafinată artă a seducerii, particularizată cu minuţie, cu învăluiri, asalturi şi retrageri calculate, cu îndrăzneli ori concesii, toate acestea dirijate de regulile bunului simţ. Spre exemplificare alegdin capitolul dedicat lui Mihail Drumeş: Întîlnirea de care vorbesc a rămas întipărită în inima mea pentru o viaţă întreagă. Era începutul priteniei cu Mihail Drumeş. (…) „Dragul meu, am avut o bucurie întreagă… Asta de care am să-ţi vorbesc a fost chiar bucurie ajunsă la cea mai înaltă stare de trăire“ (…) „Scumpe maestre…, şi vocea mea era emoţionată… Înainte de a-mi povesti, permiteţi-mi un răgaz de două minute… Şi scosei fulgerător din servietă un bloc notes şi un pix. Aveam obiceiul de a improviza în chip facil o anumită idee pentru a demonstra că am înţeles:

       ODA BUCURIEI

„Ai izbucnit din mine şi ai ajuns la cer,

De m-am mirat ce forţă prinzi deodată,

În urmă am cuprins acest mister,

Erai adevărată!“                     (cf. pp.168-170).

            Pentru cititorul teolog, de maxim interes consider a fi paginile dedicate părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Mă opresc asupra lor în continuare, dat fiind specificul dialogurilor noastre lunare din foişorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh din Titan. De altfel, cu ocazia prezentării altei cărţi a prolificului Petru Demetru Popescu, anume Florile din grădina Ghetsimani (v. „Ecclesia euxina“ nr. 37 / noiembrie 2010), mi-am luat permisiunea de a reproduce integral, atît prefaţa semnată de ilustrul teolog, cît şi creaţia lirică a autorului cărţii Şi totuşi Hrist! Şi-n paginile volumului de amintiri pe care-l comentez acum este vorba despre acea fericită îndrăzneală, de prin 1990-1991, a scriitorului-istoric dedicat cu atîta pasiune şcolii: Niciodată n-am privit istoria omenirii fără să ţin seama de istoria Bisericii şi [de] rolul jucat de ea în cadrul problemelor vieţii politice – îşi începe el mărturisirea relaţiei cu traducătorul Filocaliei. La bătrînul teolog dogmatist nu mai au însă trecere laudele: „Aveam nevoie de confirmarea unui teolog de talia dumneavoastră“ – i se adresează vizitatorul în legătură cu manuscrisul adus cu sine intitulat Florile din grădina Ghetsimani. Nu, fiule, – sună categoric răspunsul – să nu mai spui aşa ceva. Noi, oamenii, muritorii, sîntem muşuroaie de furnici în mîinile Domnului. El e mare, puternic şi bun. El este iertătorul păcatelor noastre. Nu sînt vrednic decît să-L slujesc şi să mă închin Lui!Rugămintea de a-i scrie prefaţa echivala cu un sacrificiu pentru cel care împlinise 87 de ani, după calculele mele, la data cînd se purta dialogul redat. Dar mai bine să redau întocmai dramatica ipostază: „Fiule, în viaţa mea am primit pe oricine mi-a bătut în uşă. I-am ascultat păsul şi cu puterile mele am căutat să-l mulţumesc. N-am refuzat în viaţa mea pe nimeni. Dar acum, vezi, sînt bătrîn şi obosit. Ca să-ţi fac o prefaţă la Florile din grădina Ghetsimani, titlu care este nespus de inspirat, trebuie să recunosc, îmi este de trebuinţă a citi manuscrisul şi apoi să-ţi pot scrie prefaţa în deplină cunoştinţă de cauză… Or, tocmai vederile mi-au slăbit… Nu ştiu ce să-ţi spun… (…) Trebuie să mă hotărăsc la acest sacrificiu. Că pentru mine e un mare sacrificiu cu vederea mea… Mi-e greu să-ţi promit, mi-e greu să te refuz, pentru că de-adevărat n-am refuzat niciodată pe nimeni. Şi apoi… pe lîngă jertfa Blîndului păstor care S-a jertfit pentru păcătoasa turmă, lectura Florilor nu înseamnă nimic! (…) Sună-mă peste o lună de zile“ (…) După alţi doi ani, prin 1992, cu doar unul înainte de trecerea sa la Domnul, cel care devenise prefaţatorul cărţii lui Petru Demetru Popescu are prilejul de a i se citi textul cu pricina. Iată-i reacţia: Cînd am isprăvit de citit, preotul Dumitru Stăniloae rîdea ca un copil ce se bucură de o jucărie sau de un [= ceva] dulce primit (…) După lectura poeziei Şi totuşi Hrist! şi a autografului versificat (Părinte sfînt şi drag sfătuitor, / M-ai mîngîiat pe mine-un trecător / Cu harul tău cît parcă-al nimănui / Şi-ai merita înaltele statui / Dar Dumnezeu te aibă-n paza Lui!), părintele îi dădu o replică memorabilă: „Mulţumesc, fiule, pentru autograf. Dar să ştii că înaltele statui le merită numai Dumnezeu. Oamenii pămîntului ar trebui să înalţe în sufletele lor statuile înalte ale credinţei nestrămutate în Creator. Doar astfel diavolul poate fi surpat din lume şi [poate]să triumfe Binele şi Adevărul Domnului!“Se ridică în picioare şi la fel am făcut şi eu. I-am sărutat mîna, iar El mi-a dat binecuvîntarea aşezîndu-mi un sărut pe frunte. Sărutul acela nu-l voi uita niciodată. Îl simt în mine întreg, viu şi trăitor. Şi nu voi uita a spune ori de cîte ori voi avea prilejul: M-a sărutat un Sfînt pe frunte! (…) (cf. pp. 291-295).

Întorcîndu-mă la enumerarea prin care îmi anunţam, la un moment dat, obiectivele critice, mă văd în dificultate: sînt atît de grăitoare, pentru temperamentul şi stilul autorului, fiecare dintre textele proprii, improvizate sau elaborate, presărate de-a lungul evocărilor sale pline de farmec, încît mă tulbură ideea că voi sfîrşi prin a cita aleatoriu… În cele din urmă, oscilînd între un microeseu despre Frumos (din Alexandru Philippide…) şi un sonet (din Ştefan Ciobotăraşu…), îl redau pe ultimul, ca semn că, poate, poate m-am apropiat, prin aceasta, un milimetru mai mult de acel deziderat tulburător, atît de apropiat zicerii lui Spinoza, atribuit autorului romanului Cel mai iubit dintre pămînteni sub forma: Important nu e să mă cunoşti pe mine, ci să ajungi să te cunoşti bine pe dumneata!  (p. 322). Iată, aşadar:

La masa fără timp ci doar cu stele

Cînd se aştern grave tăceri de toamnă

Şi liliacul floarea tot îşi pierde,

Zadarnic inima încearcă să dezmeirde,

Că sufletul la roze nu se-ndeamnă.

 

Iar floarea cea de vis devine toamnă

Cu roche de linţoliu chiar de-i verde,

Cum chiar şi bradul frunza nu şi-o pierde

Şi inima la trist decor ne-ndeamnă.

 

Dar ne-am legat într-o prietenie,

Pe-o masă fără timp ci doar cu stele,

Simţind că tu asemenea mi-eşti mie

 

Ca nerv, culoare şi ca poezie

Şi peste ani cîţi vor mai fi să fie,

Te voi purta în versurile mele!             (Cf. p. 103).

Apropiindu-mă de finalul consideraţiilor mele, îmi permit o abatere de la principiul obiectivităţii afirmat către început, spre a menţiona că paginile cel mai greu de parcurs pentru gustul meu au fost cele redînd inerentele despărţiri definitive. Socot că puteau lipsi destule sintagme sau chiar fraze dintr-unele evocări, fără teama că apăsătoarele sentimente vor fi insuficient conturate, că durerea încercată de prietenul rămas dincoace va trece – ferească Dumnezeu! – drept mimată. Iată o mostră şi las la aprecierea cititorilor mei cele afirmate: Am auzit doar, ca o veste năpraznică şi hrăpăreaţă, ca un fulger sosit răzbunător din înalt, cu chip deApollo şi ca un trăznet pornit din inima pămîntului cu chip de Ares sau cine ştie ce nălucă subpămînteană să fi fost, că inima lui Şerban Cioculescu şi-a încetat bătăile. Fără de trîmbiţe şi tras clopotele ca la moartea lui Ştefan ce Mare. Fără să se întunece cerul. Fără să se cutremure pămîntul etc. (p. 126).

Cu riscul sincerităţii asumat asftel, închei mărturisind că am întîrziat îndelung asupra titlului articolului de faţă. Acum, după ce-am ajuns, seara tîrziu, să pun punctul final consideraţiilor mele despre Poemul dispăruţilor prieteni referitor la oameni aleşi/chemaţi, mă

întreb dacă autorul s-ar fi supărat pe mine şi mai mult, taxîndu-mă drept linguşitor, de-aş fi socotit mai nimerit să-mi intitulez opiniile Un ales printre cei chemaţi… 

Mihai FLOAREA

 

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Poveste de Crăciun

 

 

Iisus umbla prin lume

În seara de Ajun

Şi oamenii anume

Găteau pentru Crăciun.

Ştiau că-n noaptea sfîntă

Acel Mîntuitor,

Înveşmîntat în raze

Intră în casa lor.

Împodobeau sălaşul

Cu ce aveau mai bun,

În noaptea cea mai sfîntă,

În noaptea de Crăciun.

 

La marginea cetăţii

Era un biet sărman.

Stătea-n bordei de paie,

Mai trist din an în an.

 

În mijlocul cetăţii

Se înălţa palatul,

Trona bogat-acolo

C-aşa îi fuse datul.

 

Avea odăi o sumă,

Bucatele stau claie…

Săracul doar din humă,

O mizeră odaie.

 

Şi cînd Iisus apare

În raze-nveşmîntat,

Bogatul se repede

Să-l cheme în palat.

 

Privindu-L cu mîndrie,

Lui Iisus îi spune:

„Palatul este gata

Să-Ţi facă plecăciune,

Să fii un mîndru oaspe,

Prea bunule Iisus,

Îţi dau bucate-alese

Şi camera de sus!“

 

Cît îşi dorea săracul,

Cu sufletul curat,

Pe cel mai sfînt din oameni

Să-L aibă invitat!

 

Dar cum o să cuteze,

Nimic nu poate-a spune,

Odaia lui, sărmana,

E ca un stins tăciune.

 

Dar geaba bogătaşul

Atunci L-a aşteptat,

Iisus, cu tot palatul,

Nici vorbă, n-a intrat.

 

Ci bate la odaia

Săracului de fel,

Să-mpartă pîinea mică

Şi timpul doar cu el!

 

 

Lăsați copiii să vină la Mine!“

Preotului Constantin Galeriu

Copile, cînd simți că durerea te-apasă,

Înalță o rugă spre ceruri senine,

Și cheamă-L pe bunul Iisus Care-a spus:

„Lăsați copiii să vină la Mine!“

 

Și-n rugă fierbinte întreabă-L așa:

„De ce-ai lăsat, Doamne, durerea pe lume,

Ca omul să fie în cumpănă grea,

Să-și uite ființă și nume?“

 

Și El îți va spune așa:

„Durerea înseamnă păcat omenesc,

Eu vreau în credință pe om a-ncerca,

Din suflet te roagă și chinul trupesc

Prin dreapta credință îl poți vindeca!“

 

Coplile, cînd simți că iubirea te-ncearcă,

Prin fața-i de floare și cînturi divine,

Tu cheamă-L pe bunul Iisus Care-a spus:

„Lăsați copiii să vină la Mine!“

 

Și-ntreabă-L cu rugă fierbinte așa:

„De ce-ai lăsat, Doamne, pe lume iubirea,

Te-ndeamnă la bine, ascute simțirea

Și curăță răul cu lacrima mea?“

 

Și El îți va spune așa:

„Copile, dacă nu înveți să iubești

Pe seamăn, o floare, o gîză tăcută,

E searbădă viața și-i neagră și slută,

Iubirea e lacrimă din inima ta!“

 

Atunci luminat de al cerului nimb,

Care te-ajută să vezi ce e-n tine,

Întîmpină-L în rugă pe bunul Iisus Care-a spus:

„Lăsați copiii să vină la Mine!“

 

Petru Demetru POPESCU


[1] Cf. Dauzat A., Dictionnaire Etymologique, Larousse, Paris, 1964.

[2] S. Bulgakov, Lumina neînserată, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999, p. 82.

[3] Ibidem, p. 105.

[4] A. Louth, Dionisie Areopagitul, Sibiu, Editura Deisis, 1997, p. 116.

[5] S. Bulgakov, ibidem.

[6] P. Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Bucureşti, Editura Cristiana, 1995.

[7] Ibidem.

[8] S. Bulgakov, ibid., p. 170.

[9] Cf. J. Ancelet-Hustache, Maître Eckhart et la mystique rhénane, Paris, Ed. du Seuil, 1956.

[10] A. Manolescu, Nicolas da Cues ou l’autre modernité, Paris, L’Harmattan, 2010.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: