Ecclesia euxina nr. 41/ 2011

ACTUALITATEA

 

Reproducem în acest număr un interviu semnat Malina Pop, care ni se pare de actualitate. Am prelucrat lexical, sintactic şi ortografic textul  primit prin e-mail de la doamna Mariana Crîngaş, membră a Fundaţiei Creştine „Părintele Arsenie Boca“. Îi mulţumim atît domniei sale, cît mai ales autoarei interviului, în numele nostru şi al cititorilor care vor aprecia informaţiile cu pricina. Pentru cei interesaţi de a le verifica, trimitem la adresa de pe „Google“ Gheorghe Iovu, sau la http://www.youtube.com/watch?v=8e2o4EZxPZc&feature=autoplay&list=PL6B34809B73D36B45&index=4&play (Red.)                

Interviu cu Gheorghe Iovu

„Doctorul de suflete“ cum i se mai spune, compozitorul şi interpretul Gheorghe Iovu este un deschizător de drumuri în meloterapie, nu numai in cea românească, ci şi în cea mondială, muzica creată de el fiind folosită în 17 centre medicale din lume. Piesele sale îi vindecă pe bolnavi sau le ameliorează starea de sănătate, alină sufletele, spiritele le înviorează, pe beţivi îi trezeşte din beţie, face plantele să dea recolte în sere mai bogate şi mai frumoase, iar în Germania femeile nasc pe piesele sale.

            Cu modestia-i caracteristică, nu îi place să povestească despre sine. Vorbeşte despre el partenera sa de concerte, Geta Heimerl, scriitoare, care compune poveşti, atît adresate copiilor cît şi adulţilor. Poveşti cu tîlc, despre care oamenii spun că îi ajută să găsească răspunsuri la întrebările lor şi să se dezvolte personal, uneori cu funcţie vindecătoare, alteori de cunoaştere.

– De unde a pornit totul şi cum v-aţi descoperit talentul?

Gheorghe Iovu: De mic mi-a plăcut muzica, am cîntat la chitară, cît timp am făcut şcoala de canto şi, după Revoluţie mi-am cumpărat instrumente mai specializate, întrucît s-au deschis graniţele. Am luat un sintetizator şi am început să prelucrez melodiile pe care le aveam în minte, dar nu puteam să le cînt înainte, decît dacă aş fi avut orchestrator. Dar în primul şi în primul rînd trebuie să pui mult suflet, în acest tip de muzică, altfel nu transmiţi nimic.

– De ce tocmai muzică terapeutică?

Gheorghe Iovu: După ’90, am discutat cu nişte specialişti care au ascultat muzica aceasta şi spuneau că este o adevărată terapie. De aici a pornit totul. După ’90.

Geta Heimerl: Un medic din Timişoara, în urmă cu peste 20 de ani, care a pus aceste piese pacienţilor lui, a observat schimbări în evoluţia stării de sănătate a acestora şi a hotărît să introducă această muzică în schema de tratament. Dl Iovu a cîntat la invitaţia lui în centrul în care acesta trata. Aşa a ajuns să fie denumită muzică terapeutică, muzica d-lui Iovu.

– Muzica de acest gen are într-adevăr un rol vindecător sau doar ameliorează starea de sănătate?

G. I.: Aceasta depinde de fiecare om în parte. Fiecare este ca şi amprenta, unicat, şi depinde dacă crede în asta. Nu eu vindec, ci persoana se vindecă, dacă ea crede în acest sunet în momentul cînd cînd cînţi, este ca şi cum ai oferi şi persoana ar primi, este ca şi cum ai întinde o mînă şi întinde şi el mîna, atunci efectul este foarte bun.

G. H.: E important ca omul acela să aiba o deschidere. Să o simtă. În momentul în care simţi ceva, începe să îţi placă şi cînd îţi place, începe să lucreze în tine.

– Explicaţi, vă rog, mai detaliat mecanismul prin care muzica are un rol atît de benefic asupra fiinţei umane.
G. I.
: Nu este ceva ştiinţific, este atît de simplu, sînt anumite sunete care vin de la sine, este graţie unei inspiraţii venite de sus, de multe ori nu ştiu ce urmează, nu este ceva voit. Practic sînt informatii pe care le primeşti şi le dăruieşti, şi dacă le dăruieşti cu sufletul, şi persoana le primesti cu sufletul.

G. H.: Cercetatorul japonez Masaro Emoto, foarte cunoscut la noi în ţară a făcut anumite studii de cristalizare a apei. Şi a recunoscut că muzica hard rock induce o stare de durere în apa, care parca e spartă. Tot el a demonstrat că muzica de acest gen, cum e şi cea creată de dl Iovu face ca apa să cristalizeze foarte frumos, rezultînd nişte cristale uluitor de frumoase, armonioase şi simetrice. A demonstrat astfel că acest gen de muzică aduce o încărcătură deosebită corpului, atît celui uman, cît şi celui animal. Mai ales dacă ţinem cont de faptul că omul este 70% apă, putem înţelege importanţa acestor sunete în viaţa noastră.

– Dar din punct de vedere ştiinţific, cum se explică rezultatele benefice?

G. H: Un grup de cercetători americani şi ruşi au demonstrat că muzica d-lui Iovu ajută la remodelarea matricei ADN-ului. Aşa s-ar explica anumite vindecări miraculoase.

– Cum a fost cînd aţi compus prima piesă de acest gen?

G. I.: Era ceva special. Simţeam că îmi dă fiori. Compuneam înainte muzică uşoară şi folk. Şi anumite piese pentru chitară le cîntam orchestral şi simţeam că iese ceva deosebit şi mi-au rămas în memorie şi după revoluţie am început să le orchestrez. Aşa s-au născut aceste piese.

– Cînd va apărea următorul album şi cum se va numi acesta?

G. I.: Lucrez acum la un album nou, se va chema Program P77. Este un program special terapeutic de reechilibrare, care s-ar putea să fie unic pe glob. E posibil să fie doar o singură melodie, sau un program special de repetare, pe care cu cît îl asculţi mai mult, tot vrei să îl asculţi şi să descoperi lucruri noi. Sper să fim cunoscuţi şi să fim recunoscuţi, pentru că sîntem singura ţară din lume care venim cu acest gen de muzică. Există, de altfel, muzică terapeutică pe glob gîrlă, dar vorbesc de reale îmbunătăţiri ale stării de sănătate; vorbesc de efecte.

– Piesele dvs. sînt folosite în mai multe centre din ţară şi din străinătate. În care ţări?

G. H:. Există 17 clinici private în diferite ţări din lume, printre care Germania, Italia şi SUA, care folosesc muzica d-lui Iovu. În Germania şi în Italia se naşte pe muzica lui, iar copilul ascultă muzică pînă la ieşirea din spital.

– Care este impactul acestor piese în alte ţări, mai îndepărtate, spre exemplu din Asia?

G. I.: La muzica aceasta nu contează că eşti chinez, japonez sau de altă naţionalitate. Reacţia este fantastică. La Arad, cînd am făcut un test cu fragmente din noul album P77, se opreau oamenii pe stradă şi se întrebau uimiţi ce este asta. A venit la un moment dat cineva din Irlanda, care a rămas acolo ascultînd pînă la finalul concertului. Am ajuns să organizez în Germania cu ajutorul unui preot de acolo, un concert în decurs de 50 de minute, datorită faptului ca m-au auzit cîntînd la o clinică. Aici îţi trebuie o lună pînă organizezi un concert.

– Ce planuri de viitor aveţi?

G. I.: Să lansăm acest program P77, prin care sper să fim recunoscuţi şi cunoscuţi în toată lumea. Nu e vorba de o anumită categorie de afecţiuni, de vîrsta, sau socioprofesionale.

– Care este reacţia oamenilor? Ce povestesc ei despre starea lor de sanatate, ascultînd această muzică?

G. H.: Dl. Iovu a avut feed-back-ul miilor de oameni care au participat la concertele lui sau au ascultat muzica lui pe CD-uri. Are sacoşe de agende unde oamenii scriau ce simt, ce îmbunătăţiri s-au produs în vieţile lor ascultînd această muzică. Ulterior au apărut mesaje pe telefonul mobil în care oamenii îşi spuneau impresiile.

Am „văzut“ pe viu ce se întîmplă. Spre exemplu, la Constanţa, unde dl Iovu a cîntat timp de aproximativ trei sferturi de oră într-o sală, la un moment dat s-a ridicat o doamnă pe la 50 şi ceva de ani, care mi-a spus că este învăţătoare şi că ei i s-a întîmplat o minune la acel spectacol. Am întrebat-o „De ce? Ce s-a întîmplat?“ Şi ne-a povestit următoarele: „Ştiti, eu cînd eram în clasa a VI-a, am avut un accident în urma căruia am fost operată la mînă şi nu mai puteam folosi mîna“. Practic, nu a putut să îşi deschidă braţul şi palma o vreme îndelungată, rămînînd anchilozată pînă la vîrsta de 50 şi ceva de ani. În momentul în care a început dl Iovu să cînte, ea a început să simtă furnicături în mînă şi, cu mirare, şi-a dat seama că ea poate deschide palma. A deschis palma, a putut întinde mîna, şi ne spunea, fericită: „Vă daţi seama? Eu cînd cumparam pîine nu puteam să iau restul în palmă“. A reuşit prin piesele compuse de Iovu.

Îmi amintesc de un alt caz, petrecut în urmă cu vreo trei ani, tot în Constanţa, la un alt spectacol de-al d-lui Iovu.  Un fost căpitan de vas ne-a spus că a avut un accident de vapor în urma      căruia mare parte din creier i-a fost distrusă. A urmat luni şi luni de şedinţe de recuperare. L-am întrebat cum mai făcea faţă la drumuri, la boală şi cum a reuşit să se vindece. Şi a răspuns că în mare parte datorită muzicii d-lui Iovu. Nişte prieteni i-au povestit despre muzica lui şi el i-a rugat să îi cumpere cîteva CD-uri de muzică pe care le asculta în fiecare seară.

La o conferintă la Academia Militară din Bucureşti se spunea la un moment dat că sînt locuri în lume unde copiii învaţă pe muzica lui. Copiii cu un coeficient de inteligenţă normal reuşesc să memoreze aproximativ 200 de cuvinte dintr-o limbă străină, într-un timp mult mai scurt.

Anul trecut, la Tulcea, la Mînăstirea Cocoşul, la plecare, stareţul mînăstirii mi-a arătat lăcaşul de cult şi m-a întrebat. „Va plac picturile acestea? Sigur ca da, am raspuns. Ştiti cum au fost pictate? Pe muzica d-lui Iovu. Au venit pictorii şi au spus: «Ştiti, noi nu putem lucra dacă nu avem muzica d-lui Iovu, să ne potenţeze.» Eu aveam trei CD-uri ale d-lui Iovu şi m-am gîndit să le pun acolo“, a povestit stareţul mînăstirii.

O altă întîmplare hazlie s-a petrecut la un alt concert. O femeie ne-a povestit cum, punînd muzica d-lui Iovu plantelor din grădină, a avut cele mai mari şi mai frumoase recolte de legume. „De dimineaţa pînă seara le puneam muzica în seră. Iar cînd m-am dus cu ele la vînzare erau cele mai frumoase de pe piaţă“, relata femeia.

La un alt concert, la un azil de bătrîni, în final, am întrebat asistenţa cum li s-a părut şi ce au simţit. Unul dintre bătrîni s-a ridicat în picioare şi a spus: „Am trăit fericirea“. Altcineva spunea că muzica aceasta trăieşte în tine şi cînd nu o mai asculţi. Este de ajuns să te gîndeşti la ea şi ea lucrează în continuare. Practic îl ajută pe fiecare om să se apropie de partea divină din el.

Copiii îşi trag părinţii şi bunicii de mîini să stea la concerte în parcuri, iar în jurul său pisicile şi căţeii vin să îl asculte pînă la finalul reprezentaţiei. Odată o pisică nu a mai vrut să plece din bagajele lui, în care se aciuase cît timp Iovu a cîntat într-un parc.

Gheorghe Iovu are deschise două cabinete de meloterapie în Timişoara, fiind primul compozitor de gen din România. A lansat pînă acum 10 CD-uri cu piese de muzică terapeutică, dintre care amintim: Paşi spre univers, Trecerea timpului, Calea spre lumină, Nostalgie, Împăcare, Clipe de bucurie, Armonii.

 
Malina Pop

 

ESEURI

ROLUL RAŢIUNII ÎN CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU ÎN

TEOLOGIA „PERSONALISTĂ” A LUI BARTH

 

 

Tema „rațiunii în spațiul credinței/teologiei dogmatice” este, fără îndoială, una dintre cele mai interesante din câmpul teologiei. Cei ce cunosc bine istoria gândirii occidentale știu că ea s-a dovedit însă  în cursul acesteia nu doar o temă interesantă ci și una periculoasă, uneori chiar foarte periculoasă. Hipnotizat de metafizica lui Aristotel, Toma de Aquino a putut crede că poate cuprinde cu rațiunea pură (desprinsă adică de orice contingență cu experiența senzorială) existența lui Dumnezeu însuși.1 Adevărata problemă a apărut însă în momentul în care conștiința catolică a crezut că prin intermediul „rațiunii pure”  poate ajunge până la cunoaşterea existenței lui Dumnezeu însuși; că persoanele aflate în vârful ierarhiei bisericești pot ajunge să cunoască adâncurile voinței lui Dumnezeu, motiv pentru care pot pretinde întregii comunități umane, sub amenințarea morții, supunere necondiționată. Urmând firul acestei „gândiri” lumea catolică medievală a cunoscut, cum se știe, faimoasele fenomene ale „teocrației pontificale”, ale „cruciadelor”, ale „inchiziției” și „conchistei”, dar mai ales ale „războaielor religioase” cu protestanţii. Toate aceste grave puseuri dictatoriale ale evului mediu catolic au fost posibile în mod cert în baza așa-numitei „teologii naturale”, adică a încrederii nelimitate în capacitatea rațiunii umane de a pătrunde în miezul „gândirii divine” și a putea prevedea astfel cursul istoriei. Este motivul fundamental pentru care Reforma a respins radical „teologia naturală” prin faimoasa teorie a predestinației a cărei semnificație profundă era afirmația că voința lui Dumnezeu este impenetrabilă rațiunii umane și orice pretenție de a o cunoaște „infailibil”, cum pretindeau pontifii romani, nu este decât o blasfemie.

Obligată să intre pentru o vreme în defensivă mai întâi din cauza nominalismului iar mai apoi sub presiunea gândirii iluministe, „teologia naturala” va renaște cu putere în secolele XIX și XX chiar în spațiul gândirii germane care o contestase prin marea Reformă. Dezavuată de majoritatea teologilor protestanți ai secolelor XVI, XVII și XVIII, „teologia naturală” va fi promovată din nou, cu entuziasm chiar, de mari minți ale teologiei protestante a secolului XIX, dovedindu-și încă odată periculosul potențial în preziua celor două războaie mondiale. Pentru a ilustra acest dureros adevăr Barth citează ca pe „ziua cea neagră (dies ater)” a vieții lui „o anumită zi de la începutul lui august 1914, …în care 93 de intelectuali germani (influențați de gândirea pietistă a lui Scheiermacher2, a lui Ritschl și a lui Rothe3) au dat publicității o declarație de consimțire la politica militară a Kaiser-ului Wilherm al II-lea și a consilierilor săi.”4 Aceeași situație s-a repetat în 1933 „când Biserica Luterană a Germaniei, …a așa-zișilor  „creștinii germani”, mergând pe „calea iluminării și a pietismului, a lui Schleiermacher, a lui Richard Rothe și a lui Ritschl”, s-a trezit confruntată „cu un anumit nou tip de «teologie naturală» – și anume cu cererea de a considera evenimentele politice din anul 1933 și mai ales persoana așa-zisului «trimis al lui Dumnezeu», Adolf Hitler, drept izvoare ale unei noi revelații a lui Dumnezeu (Barth se referă aici la considerațiile naziste despre Hitler ca împlinire supremă a idealului german și chiar uman, n.m.). Cerându-se ascultare și încredere deplină în ele, acestea erau situate laolaltă cu revelația Sfintelor Scripturi și se pretindea ca ele să fie recunoscute de către predicatorii și teologii creștini ca fiind la fel de autoritare ca Scriptura”.5

Barth s-a opus categoric acestei viziuni. A face „teologie naturală”, sugerează el, înseamnă „a vorbi despre Dumnezeu” din interiorul ființei umane, în baza intelectului propriu. Mai mult, a face „teologie naturală” înseamnă că voința și intențiile lui Dumnezeu cu privire la lume pot fi înțelese, ba chiar anticipate, astfel încât cel ce desfășoară un asemenea discurs rațional își poate cunoaște destinul său final, al națiunii sale și chiar pe acela al umanității. Considerând că poate cunoaște rațional voința divină, un astfel de om poate ajunge inevitabil – și istoria a dovedit-o – să creadă că este o ipostază istorică, în timp, a Divinității însăși, un „trimis al lui Dumnezeu”; pentru acest motiv omul cu pricina își va aroga autoritate de „conducător” asupra celorlalți și va pretinde tuturor „supunere” necondiționată. Pentru ce? Tocmai pentru că omul cu pricina va crede că este „identic cu Dumnezeu”. Atenție însă: el nu va pretinde că el este identic cu „infinitatea” divină, ci invers, că Divinitatea este identică cu „finitudinea” sa, cu condiția sa de ființă istorică finită, concretă. El va pretinde, cu alte cuvinte, că Divinitatea  a coborât în finitudinea istoriei și subzistă în el, în ipostaza lui de om concret. Sugestia lui Barth va fi astfel că, așa au crezut papii și Biserica Catolică în evul mediu, așa au crezut mai ales dictatorii germani de la începutul secolului XX.6

Pentru a-și îndeplini dezideratul, Barth va opune „Dumnezeului-obiect” al „teologiei naturale”, anexabil de către rațiune, conceptul unui „Dumnezeul-persoană”, absolut imprevizibil, ale cărui decizii adică nu mai pot fi anticipate de rațiunea umană, un „Dumnezeu” total „incomprehensibil”, a cărui voință să nu mai poată fi anticipată de nici un om. „Dumnezeu este o persoană independentă, ca Cel ce a fost, este și va rămâne, ca o persoană independentă, în existența și esența Sa, ca fiind Cel ce deține o stăpânire absolută asupra existenței și esenței Sale, având în mod similar prin acestea o stăpânire absolută asupra oricărei alte existențe și esențe. (…)Dumnezeu, spune el, ….își atestă personalitatea ca fiind o Personalitate maiestoasă, în sensul desăvârșit al conceptului, una care nu poate fi înțeleasă în lumina vreunei concepții ce are ca autor ființa umană.”7 Conceptul lui Barth de „Dumnezeu-persoană”, care nu este altceva decât versiunea modernă a vechiului concept calvin al Dumnezeului predestinației, este astfel menit să-l facă în final pe omul modern să conștientizeze brutal și fără echivoc finitudinea fundamentală a propriei condiții ontologice, dar mai ales a rațiunii în care medievalii l-au ispitit să se încreadă cu atâta îndrăzneală și cu consecințe atât de nefaste în planul istoriei europene. Dar acest concept este menit să-l scoată pe Dumnezeu nu doar din aria de competență a rațiunii și a cunoașterii, cât mai ales din aria lumii finite, a condiției umane finite mai ales, pentru a elimina orice ispită idolatră în baza căreia un om sau o biserică s-ar putea considera identice cu El ca să poată cere apoi ascultare și supunere celorlalți8. Un Dumnezeu-persoană nu este numai un Dumnezeu imposibil de anticipat în deciziile sale cu privire la soarta omul și a istoriei în general, ci va fi  un Dumnezeu în relație cu care lumea va conștientiza diferența ei radicală, fundamentală chiar, în raport cu El, nimicnicia ei în contrast cu maiestatea divină. „…El (Dumnezeu), spune Barth, este, într-adevăr, absolut, infinit, înălțat, activ, imperturbabil, transcendent. …Dar El este toate acestea în calitatea sa de «Creator» care a creat lumea ca pe o realitate distinctă de El…9.

Prin viziunea sa „personalistă” Barth, ca și Calvin odinioară, a dorit să scoată cu totul existența și voința  Dumnezeu din aria de competență a rațiunii umane. Aceasta pentru a apariția unor personaje care să se creadă „locțiitorii lui Dumnezeu pe pământ”, cum au făcut pontifii romani în evul mediu, sau a unor dictatori moderni ca Hitler care să se prezinte umanității ca „trimiși ai lui Dumnezeu” și să pretindă supunere necondiționată înseși Bisericii lui Hristos. Teza „incomprehensibilității” totale a lui Dumnezeu pentru rațiunea umană respinge indirect și pericolul „identificării” omului sau al unei biserici sau chiar al naturii cu Dumnezeu. În condițiile noului concept de Dumnezeu nimeni nu va putea să se conceapă pe sine „ca fiind identic cu Dumnezeu și, în consecință, ca având stăpânire asupra lui Dumnezeu” pentru că Dumnezeu nu este „identic” cu lumea, ci radical diferit de ea, ba chiar în contradicție ireductibilă cu ea. Cine revelează omului modern incapacitatea sa ontologică de a putea cunoaște voința și existența lui Dumnezeu? Situându-se  la antipodul doctrinei aristotelico-tomiste catolice, răspunsul teologilor protestanți de marcă este unul singur: rațiunea umană în exercițiul ei pur. Este ceea ce Kant, „filozoful protestantismului”10, a stabilit deja nu doar pentru gândirea protestantă, ci și pentru întreaga  gândire modernă. Teza lui a devenit spiritul teologiei protestante însăși în această problemă. Un exemplu este P. Tillich:  „Rațiunea omului, spune el, este finită; atunci când se ocupă de univers și de omul însuși, rațiunea se mișcă în cadrul relațiilor finite. Toate activitățile culturale în care omul își percepe lumea (adică activitățile filozofice și științifice, n.m.) și cele în care își modelează lumea (adică activitățile tehnice, n.m.) au acest caracter al finitudinii”11. Explicația acestei teze protestante cu privire la funcția și limitele rațiunii în raport cu Dumnezeu e simplă: Dumnezeu nu poate fi „obiect” al cunoașterii raționale, cum cred adepții „teologiei naturale”, pentru că aceasta o cunoaștere fundamental finită, aplicabilă doar obiectelor finite. Astfel, nici „existența” lui Dumnezeu, nici măcar „gândul” Lui măcar, nu pot fi cuprinse de rațiune. Simpla exercitare a rațiunii pune în evidență imposibilitatea omul de a putea înțelege prin rațiunea sa naturală „existența” și „voința” lui Dumnezeu, diferența absolută dintre nimicnicia condiției sale și măreția fără egal a condiției divine.

*

*      *

 

Înțelegem din cele expuse mai sus cu privire la conceptul bathian de „Dumnezeu” că sensul și scopul „personalismului” său este ca, în raport cu El, omul și lumea sa să conștientizeze diferența incalculabilă dintre el și Divinitate pentru a preîntâmpina nefastele consecințe ale istoriei religioase occidentale. (Între paranteze fie spus, aceeași semnificație și același scop l-a avut în vedere la noi părintele Stăniloae, cel mai mare dogmatist român.  În condițiile unei ideologii comuniste care îl dizolva pe Dumnezeu în natură, în materie, iar partidul unic visa la anexarea omului până al transformarea lui în „omul nou”, menit să se supună în totalitate comandamentelor comuniste, Părintele Stăniloae, prin personalismul doctrinei sale despre ființa lui Dumnezeu și a omului, n-a vrut altceva decât să ofere Bisericii Române o armă doctrinară redutabilă împotriva pretențiilor comuniste, similare în substanța lor adâncă celor naziste care au confruntat Biserica Germană la conciliul de al Barmen în 1933). Dincolo de această simplă contingență istorică, trebuie să ne întrebăm – căci este însăși tema simpozionului de față – dacă teologia ortodoxă poate acorda rațiunii aceeași funcție în cadrul teologiei dogmatice pe care i-a acordat-o protestantismul începând cu Kant. Aceasta cu atât mai mult cu cât mulți teologi ortodocși, influențați de Barth, vorbesc cu entuziasm despre „personalismul” învățăturii ortodoxe despre Dumnezeu și om. Așa cum toți știm, viziunea ortodoxă despre natura relației omului cu Dumnezeu este cu totul alta decât aceea a lui Barth și a protestanților. Idealul ortodox nu este acela al diferențierii omului de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, acela al „asemănării” cu El până la nivelul „îndumnezeirii” umane, când „îl vom vedea (pe Dumnezeu) așa cum este” (I Ioan III, 2) și vom deveni „părtași firii dumnezeiești. (II Petru I, 4). Și toate acestea pentru că Dumnezeu nu l-la creat pe om „ca pe o realitate distinctă de El” (vezi finalul notei de subsol nr. 9), cum sugerează Barth, ci ca pe o ființă „după chipul și (spre) asemănarea Lui…”. (Geneză I, 26).

În aceste condiții simplul exercițiu al rațiunii, al cunoașterii naturale, va avea un cu totul alt sens decât cel kantian: departe de a-l face pe om să înțeleagă că Dumnezeu iese cu totul din aria de competență a minții omenești finite, rațiunea aplicată lumii naturale, cosmosului în special, este menită, dimpotrivă, să-i reveleze „cele nevăzute ale lui Dumnezeu, veșnica sa putere și dumnezeire”, care „pot fi văzute lămurit din făpturi”. (Romani I, 20). Asta înseamnă că în viziunea Scripturii rațiunea naturală revelează tocmai „asemănarea” naturii create, în special a omului, cu Dumnezeu; că ceea ce este menită să cunoască rațiunea din studiul lumii create este exact prezența Dumnezeirii în structura ei profundă. Puterea maximă de a-l „vedea” pe Dumnezeu va fi atinsă de rațiune în vremurile eshatologice când, așa cum spune Sf. Ioan evanghelistul, „orice ochi, chiar și acela al celor care l-au străpuns, îl va vedea (pe Dumnezeu)” (Apoc. I, 7); iar atunci îl va vedea  „așa cum este El (din veci)” (I Ioan III, 2). Expresia „orice ochi, chiar și acela al celor care l-au străpuns” indică fără dubiu omul natural, limitat la puterile sale naturale de cunoaștere rațională a Dumnezeirii. Revine cercetării teologice ortodoxe moderne să elaboreze o teorie modernă a rațiunii naturale ca revelatoare a infinității divine în cercetarea naturii fizice, o teorie capabilă să corecteze viziunea seculară și secularizantă a teoriei kantiene despre rațiune izvorâtă din protestantism. Atunci când manualele de fizică sau biologie vor pune în evidență „rațiunile divine” din lumea lucrurilor atomice și biologice, rațiuni despre care au vorbit marii Părinți ai Bisericii cum au fost Pseudo-Dionisie (teoria „paradigmelor divine” ale creației), Maxim Mărturisitorul (teoria „rațiunile divine” ale aceleiași creații) sau Grigore Palama (teoria „energiilor necreate”), atunci vor exista toate șansele ca învățătura ortodoxă despre rațiune să resacralizeze lumea modernă.

__________________

Note:

[1] Noţiunea de  „rațiune pură” este cerută de natura „pură” a obiectului considerat: înţeles ca „act pur”, Dumnezeu este „actualitate” pură, eliberată adică de orice urmă de potență, deci de orice amestec cu „materia”. Un „obiect” eliberat de orice rest de materie potenţială, nu mai implică necesitatea „experienței senzoriale” ca instrument de cunoaștere, ci numai „rațiunea pură”.

2 Potrivit lui Fr. Schleiermacher religia este  miracolul relației directe cu infinitul; dogmele nu fac decât să reflecte acest miracol. Religia nu are neapărat nevoie de conceptul de Dumnezeu sau de credința într-o nemurire personală; se poate concepe foarte bine o religie fără Dumnezeu, care să fie o pură contemplare a universului. „Teologia naturală” a lui Schleiermacher consta, deci, tocmai în această substituire a lui Dumnezeu cu universul fizic, această „dizolvare” a lui Dumnezeu în „substanța” universului creat. (Detalii preluate din Wikipedia, art. „Fr. Schleiermacher”).

3  Richard Rothe a fost unul din cei mai profunzi și influenți teologi germani moderni ai secolului XIX. Influențat mai degrabă de Spinoza şi Hegel, Rothe a fost o sursă de inspirație pentru Schleiermacher. Rothe s-a auto-calificat drept „teosof”. O particularitate a gândirii sale a fost natura realistă a spiritismului său: entitățile sale spirituale au  o existență în întregime reală și chiar corporală; deopotrivă și teolog, Rothe înțelege a doua venire a lui Hristos la modul vizibil, iar împărăția lui Dumnezeu ce se va instala la sfârșitul timpurilor este, în viziunea lui, co-extensivă cu natura umană, cu istoria terestră și cu societatea umană. (Detalii preluate din Wikipedia, art. „R. Rothe”).

4 K. Barth, Evangelische Theologie im 19. Jarhundert, 1957, pag. 6; în Dogmatica Bisericii, pag.25

5 K. Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. II,1, pag.172 ș.u.; în Dogmatica Bisericii, pag.103, 81, 80. Este de remarcat aici faptul că referința expresă la „cererea de a considera evenimentele politice din anul 1933 și mai ales persoana așa-zisului «trimis al lui Dumnezeu», Adolf Hitler, drept izvoare ale unei noi revelații a lui Dumnezeu”, la pretenția nazistă „ca ele să fie recunoscute de către predicatorii și teologii creștini ca fiind la fel de autoritare ca Scriptura” trimite fără îndoială la pretenția Bisericii Catolice ca „tradiția” ei, adică decretele papilor și ale conciliilor, să fie recunoscute ca având aceeași autoritate cu Scriptura. Teologia protestantă a înțeles încă de la începuturile ei noțiunea catolică de „tradiție” prin prisma nefastei ei „teologii naturale”, tot așa cum a înțeles și pretențiile de mai târziu ale nazismului și ale lui Hitler.

6 După cum arată Barth, „teologia naturală” de care erau infestați mulți teologi germani din preziua celui de al doilea război mondial considera că Dumnezeu poate fi descris în întregime în limitele discursului rațional despre el. Potrivit „teologiei naturale”, explică Barth, „omul depinde doar de el însuși în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu”; „pentru omul care îi refuză harul (și vorbește despre El doar în baza puterilor sale naturale, n.m.) Dumnezeu devine cel mai elevat lucru pe care acel om îl poate percepe, alege, crea sau asuma; teologia naturală discută exact despre acest lucru. Ea este constrânsă să facă aceasta deoarece în acest caz este vorba doar despre o expunere despre sine, despre o demonstrație cu privire la sine pe care o realizează ființa umană”. Teologia naturală devine astfel un exercițiu al „autoafirmării omului care o expune” și care „se concepe pe sine ca fiind identic cu Dumnezeu, ca având stăpânire asupra lui Dumnezeu.” (K. Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. II,1, pag.172 ș.u.; în Dogmatica Bisericii, pag.72, 73, 8, 9)  În limitele „teologiei naturale”, mai spune Barth „…religia este (ajunge să fie) percepută drept un demers uman prin care se încearcă anticiparea a ceea ce Dumnezeu intenționează să facă și chiar face prin revelația Sa. Religia reprezintă o încercare de a înlocui lucrarea divinității cu o înfăptuire umană. Realitatea divină care ni se oferă și care se manifestă prin revelație este înlocuită de un concept de «Dumnezeu» creat în mod arbitrar prin voința omului.” (K. Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. I,2, pag.301; în Dogmatica Bisericii, pag.73,74).

7 K. Barth, The Knowledge of God…; în Cunoașterea lui Dumnezeu, , p.10. Având în vedere evoluțiile istorice la care s-a ajuns și pe care el le-a întrevăzut cu claritate înaintea multora, Barth a respins cu hotărâre „teologia naturală”. „Teologia naturală, spune el, este exclusă din proclamarea Bisericii. …Ea nu poate avea nici o relevanță și nu poate sta alături de Cuvântul lui Dumnezeu în această privință. Orice ar fi și orice ar reprezenta, entitățile la care face de obicei referire teologia naturală nu pot fi considerate drept revelație a lui Dumnezeu, nu pot constitui norma și conținutul mesajului transmise în numele lui Dumnezeu.” (K. Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. II,1, pag.172 ș.u.); în Dogmatica Bisericii, pag.89-90). Dar care-i sensul exact al acestei respingeri a „teologiei naturale” în calvinism? Sensul îl oferă tot Barth, pentru care „învățătura reformată” însemnă că nimic în afara lui Dumnezeu Însuși, adică nimic din lumea creată, naturală, nu poate fi considerat Dumnezeu. Bath spune: „Această propovăduire (a Bisericii Reformate) înseamnă, mai presus de orice, limitarea autoafirmării omului care o expune; oricine și orice ar fi, el va fi incapabil să se conceapă pe sine ca fiind identic cu Dumnezeu și, în consecință, ca având stăpânire asupra lui Dumnezeu. Așadar, această propovăduire mai semnifică relativizarea tuturor ideologiilor umane, mitologiilor, filosofiilor și religiilor. Oricare ar fi validitatea lor în lumea creată, obiectele lor nu pot, cu siguranță, să fie înțelese ca dumnezei. În ultimă instanță, ele nu pot fi considerate demne de încredere și nu li se poate acorda o venerație specială.” (K. Barth, The Knowledge of God…; în Cunoașterea lui Dumnezeu, , p.8-9). Solidar cu Barth, Brunner spune și el: „Dumnezeu nu este ceva din lume, nu este ființa eternă din lume, componenta divină din lume. Sub nici o formă nu se poate afirma că Dumnezeu este în lume; mai degrabă lumea este în Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi cuprins în cunoașterea noastră…. Dacă la întrebarea referitoare la existența lui Dumnezeu s-ar răspunde prin «Da, Dumnezeu există», nu am face altceva decât să ne alegem cu încă o iluzie, întrucât în acest caz am considera că Dumnezeu face parte din aceeași categorie cu celelalte obiecte (cum presupune teologia naturală, n.m.). (…)Dacă cineva, mânat fiind de curiozitate, pune întrebarea: «Există Dumnezeu? Aș vrea să știu dacă există sau nu!», singurul răspuns care i se poate da este tăcerea. Sau poate că ar trebui să i se spună: «Nu, Dumnezeu nu există»! Munții Himalaya «există», planeta Uranus «există», radiumul «există»; pe scurt, «există» acele nenumărate lucruri despre care ne vorbesc enciclopediile. Însă Dumnezeu nu «există». Aceasta înseamnă că pentru cel ce e doar curios în această privință, Dumnezeu nu există. Dumnezeu nu poate reprezenta un obiect al investigațiilor științei, nici ceva care ar putea fi inclus în domeniul cunoștințelor noastre, așa cum putem să punem un timbru rar într-un loc special într-un album, timbru care în felul acesta devin cel mai de preț dintre toate. …Dumnezeu nu este un element dintr-o anumită categorie, Dumnezeu nu poate fi obiect printre alte obiecte. El nu poate fi nicidecum pus laolaltă cu alte lucruri. Planetele, munții, elementele chimice sunt obiecte ale cunoașterii, însă Dumnezeu nu poate fi obiect al cunoașterii.” (E. Brunner, Unse Glaube. Eine christliche Unterweisung, Gotthelf-Verlag, Zürich-Leipzig, 1935; în Temeiurile credinței creștine, traducere, cuvânt introductiv și note de O. C. Nedu, Editura Herald, București, 2009, p.43, 44). 

8 Pe urmele lui Barth Paul Tillich atrage  și el atenția că „din punct de vedere religios, în credință poate exista (se poate strecura, n.m.) un element idolatru. Ar putea fi propria noastră gândire dictată de dorință cea care determină conținutul; ar putea fi interesul grupului social cel care ne ține într-o tradiție depășită; ar putea fi o parte de realitate incapabilă să exprime preocuparea ultimă a omului, așa cum este vechiul și noul politeism; ar putea fi încercarea de a folosi  «lucrul ultim» în scop propriu, ca în practicile magice și rugăciunile din toate religiile. Ar putea fi confuzia dintre purtătorul de «lucru ultim» și «lucrul ultim» însuși. Aceasta s-a petrecut în toate tipurile de credință și a reprezentat, începând cu primele povestiri evanghelice, pericolul permanent pentru creștinism.” (P. Tillich, Dynamics of Faith. First published în Great Britain in 1957 by George Allen & Unwin Ltd.; în Dinamica credinței, traducere de Sorin Avram Vîrtop, editura Herald, București, 2007, p.143) „Singurul adevăr infailibil de credință, cel în care «lucrul ultim» se manifestă necondiționat, este acela că fiecare adevăr de credință se află sub o judecată de timpul da-sau-nu. …Criteriul conține un «Da» – adică nu respinge nici un adevăr de credință indiferent în ce formă  apare în istoria credinței – și un «Nu» – adică nu acceptă nici un adevăr de credință ca «lucru ultim» cu excepția aceluia pe care nici un om nu îl posedă. (…)Condus de acest criteriu, protestantismul a criticat Biserica Romană. Nu formulările doctrinare au divizat bisericile în perioada Reformei, ci redescoperirea principiului conform căruia nici o biserică nu are dreptul de a se pune pe sine însăși în locul «lucrului ultim».” (Paul Tillich, Dynamics of Faith. First published în Great Britain in 1957 by George Allen & Unwin Ltd.; în Dinamica credinței, p.136)  

9 K. Barth, Kirchliche Dogmatik, vol. IV,1, pag.186-188; în Dogmatica Bisericii, pag.156-158. Emil Brunner este solidar cu interpretarea lui Barth, căci spune: „A fost plăcerea lui Dumnezeu să se reveleze pe Sine ca Dumnezeu, ca Domn (adică ca Domn în relație cu un popor supus, n.m.), către un popor mic, către Israel. El s-a revelat lor ca un Dumnezeu pe care noi nu îl putem folosi în nici un fel, așa cum se poate folosi cineva de un cărăuș sau așa cum se foloseau păgânii de zeii lor (adică pentru a face raționamente despre El, n.m.). S-a revelat ca un Dumnezeu pe care nu îl putem considera în modul în care îl concepeau filozofii, adică ca «ideea (rațională, umană, n.m.) de Dumnezeu». …Păgânii, inclusiv marii lor gânditori, nu cunosc în mod corect diferențierea dintre Dumnezeu și lume, dintre Dumnezeu și om, dintre Dumnezeu și natură. Pentru ei toate acestea se confundă între ele.”( E. Brunner, Unse Glaube…; în Temeiurile credinței creștine, p.57, 58, 59) Sugestia lui Barth, ca și a lui Brunner de altfel, este, deci, aceea că, în esența ei, revelația nu este altceva decât descoperirea maiestății divine în raport cu care omul trebuie să conștientizeze propria-i finitudine, ba chiar nimicnicie a condiției sale umane.

10 W. v. Löwenich, Luther und der Nouprotestantismus, Witen, 1963, p.111; la A. A. Bidian, Revelația divină după concepția protestantă contemporană, în „Mitropolia Ardealului”, 1970, 1-3, p.24, n73

11 Paul Tillich, Dynamics of Faith. First published în Great Britain in 1957 by George Allen & Unwin Ltd.; în Dinamica credinței, Editura Herald, București, 2007, p.109

 

PR. PROF. DR. ADRIAN NICULCEA

Catedra de studii sistematice a Facultății de Teologie din Constanța

email: niculcea_adrian@yahoo.com

 

Marginalii la un poem nichitastănescian:

„Ce este viaţa? Cînd începe şi încotro se îndreaptă?“

 

                                                                În toate părţile deodată, zise

                                        cel fără părţi.

                                                                      Într-o singură parte, zise partea.

                               Ce este?

                                      Cum ce este?

                                               Este, pur şi simplu.

Adică E, adică S, adică T, adică E.

Primul E mai vechi decît ultimul E.

                      Atît.

(vol. Necuvintele).

Undeva, într-o sală se afla o imensă oglindă rotundă şi nişte ferestre pornite parcă din pămînt şi pierzîndu-se în sus; lîngă un şevalet, un pictor, înconjurat de tuburi aruncate, începute, nedechise, încearcă să-şi fixeze chipul.

„Portrete ale artistului la tinereţe“ şi mai încolo.

Ca un palimpsest, pînza e repictată întruna, sînt răzuite succesiv faza naivă, apoi faza W. Blake, Manet, apoi Cézanne, faza Van Gogh, coşmarescul obiectelor şi al vegetaţiei supradimensionate din Max Ernst, ajungîndu-se la figuratul modern cu spirala lui Möbius, din grafica lui Escher, la proliferarea ochilor din Ţuculescu. Uneori se aude ţipătul sugrumat al lui Munch ori se ivesc peisajele stranii şi terifiante ale lui Yves Tanguy sau Chirico.

 Aşa ne apare acum, în 2011, creaţia lui Nichita Stănescu. Toate volumele sale, de la Sensul iubirii la Operele impersonale sînt provocări ale cunoaşterii, ale asumării dramatice de trepte revelatorii. Mările oglinzii, abisuri chemînd dincolo de a treia dimensiune, ce nu e dată oricum unei minţi umane, fie şi geniale. Momente luciferice, dar şi aporii, pe măsură ce se apropie de „amiaza vieţii“ (Dante). Va ajunge la adevărul ultim? Şi care va fi atitudinea acestui Dionis, aflat între faţa şi spatele Oglinzii?

Ca poet iniţiatic, va tinde să fixeze „o ordine“, dar nu a eternului, nici a efemerului, nu diurnă, nici umană, ci o „ordine a cuvintelor”, un Cosmos orfic, unde misterul Logosului, relaţia lui cu lumea, actul creator, se conţin.

E, de altfel, şi singura „ordine” prin care se poate nădăjdui la o transfigurare, de vreme ce Orfeu a fost, prin toate semnificaţiile lui, singurul capabil să medieze omul cu divinitatea.

Poemul propus se înscrie într-o permanenţă nichitastănesciană, utilă de citat, din majoritatea volumelor. Iată asemenea căutări în Laudă omului, Mişcare în sus, Sînt un om viu (O viziune a sentimentelor – 1964), Dreptul la timp, Enghidu, Ars poetica, Îndoirea luminii (Dreptul la timp – 1965), cele 11 elegii (1966), cu sfîşietoarea strădanie de a evada şi accepta Devenirea, de a tinde către un „rece” (eternul, cum sînt versurile din Elegia oului, Elegia a zecea, cu mottoul Sînt; sînt popasurile din Laus PtolemaeiCosmogonia, Aleph la puterea Aleph (1968), apoi Alegerea sferei, Existenţă, tu (1969) etc.

Timpul, Fiinţa, Iubirea, Moartea – mereu ispite iniţiatice, reluate şi în Măreţia frigului – 1972, Epica magna – 1978, Opere imperfecte – 1979 (Clipa cea repede, Patru afirmaţii în sprijinul realului).

Şi, pe măsură ce se scufundă în vremelnicie, un nou Andru plîngînd se aude în Noduri şi semne (1982); se succed crizele identităţii, „sinele”, „însumi” se colorează altfel acum, prin „tuneluruile oranj”. Acestea şi poemele din Opere imperfecte, în majoritatea lor, devin forme de „exegi monumentum” – anxietatea unui veac diferit răspunde astfel Odei (în metru antic): „…du-mă odată din groaza vieţii, / du-mă, du-mă, / Şi nu mă mai pedepsi / Şi mie nu mă mai redă-mă!” (s.n.) (Dialog cu Oda în metru antic, vol. II, 307).

Textul ales, Ce este viaţa?, se află în mijlocul creaţiei lui Nichita Stănescu, în volumul Necuvintele (1969), dovedind că nu e un capriciu liric, ci o firească meditaţie despre Timp/Spaţiu, cele două coordonate la care se raportează Fiinţa, dintotdeauna, fi că apelează la scenarii mitice, fie cu idei trecute prin „n” şcoli filosofice.

Creaţia lui Nichita Stănescu vizează o cosmogonie; doar în zece versuri de o concizie apoftegmatică, transpar cele două ORDINI ale universului: eternă şi efemeră, ca un dialog sau poate monologuri paralele, atîta vreme cît stările nu sînt compatibile.

Asemenea lui Pascal (Cugetări), ce afirma despre sediul divin: „Este o sferă infinită, al cărei centru e pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri”, poetul român defineşte sempiternul astfel: „În toate părţile, deodată, zise / Cel fără părţi” (s.n.). aşadar, timp şi spaţiu abolite, ori considerate osmotic.

E „roata” evocată de Ruben discipolului său: „… omul cuprinde un loc în vreme, Dumnezeu e vremea însăşi cu ce se întîmplă în ea, dar vremea la un loc, asemenea unui izvor, a cărui ape se întorc în el însuşi, ori asemenea roţii, ce deodată cuprinde toate spiţele, ce se întorc vecinic… Dar spaţiul? Tot ca vremea, bucată cu bucată…” (Mihai Eminescu, Sărmanul Dionis, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, p. 61).

Simbolurile propuse – „cel fără părţi” şi „partea” – (cu o sinecdocă ruptă din neant) trimit către manifestări incongruente. Fiinţa, „partea”, e divergentă prin însăşi reducţia la care e supusă: „Într-o singură parte, zise partea”, destinaţie unică, ireversibilă, răspuns dat acelui „încotro”, raportat la ubicuitatea întregului.

„Partea”, perisabilul, nu e decît „clipa suspendată” a regelui Tlà din altă nuvelă eminesciană.

În viziunea romantică a lui Mihai Eminescu, „sufletul” cuprinde „Trecut şi viitor… ca pădurea într-un sîmbure de ghindă şi infinit asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă” (Sărmanul Dionis, op. cit., p. 36), ele putînd fi mereu penetrate şi făcute reversibile prin oniric. N. Stănescu, poet al unei gîndiri de altă factură, lucidă pînă la interdicţia oricărei iluzii, afirmă apodictic: „Într-o singură parte”.

Să fie relaţia lor o parafrază la „Aleph”-ul lui Borges din splendida povestire omonimă El Aleph? Credem că da, mai ales că într-o creaţie anterioară, aflată în Laus Ptolemaei (1968), cu numele Aleph la puterea Aleph, simbolul apare pentru prima dată, fixat ca un detaliu sacru: „Deodată văzum ochiul triunghiului / toţi şi singur” (s.n.) – ochiul delphic, spre care aspira şi eroul lui Eminescu. Dar mai pregnantă e analogia cu textul scriitorului argentinian, ca o parafrază aproape, pentru că şi aici eul poetic contemplă, poate contempla „Aleph”-ul: „Mă îndepărtam de raza lui / atît de iute încît, / … imediat am distins sprînceana şi chipul / ca şi cum mi-aş fi dezlipit / faţa de faţa lui… / O, poate că sînt mult prea aproape / şi atraniu lipiţi unul de altul… / zăresc distinct fiecare por al pielii…” (vol. I, p. 313).

„Aleph”-ul e identificat destul de clar ca un origo, un omphalos al universului: „Iată punctul  din care se vede sensul întregului / Ca şi cum sensul ar fi întregul…” (s.n.) (id., p. 314, 315).

Cităm şi fragmentul din opera scriitorului argentinian, evocînd un spectaculum mundi revelat muritorului, printr-o întîmplare şi într-un topos iniţiatic neaşteptat, dorit: „Orice lucru… era un infinit de lucruri, pentru că eu îl vedeam în toate punctele universului… am văzut marea, … am văzut toate oglinzile de pe lume şi niciuna nu mi-a surprins chipul, … am văzut circulaţia nevăzută a sîngelui meu, am văzut angrenajele iubirii şi modificările morţii, am văzut Aleph-ul din toate punctele … mi-a venit ameţeală şi am plîns, pentru că ochii mei văzuseră acest obiect secret şi conjunctural, al cărui nume oamenii îl tăinuiesc, dar nimeni nu l-a văzut – neconceputul univers” (s.n.) (Jorge Luis Borges, Aleph, Bucureşti, Editura Minerva, p. 338).

Dacă pentru eroul argentinian există o posibilitate de contemplare dinspre om către divin, şi astfel o aşezare în divin, la Nichita Stănescu între „cel fără de părţi”, care de altfel şi vorbeşte primul, şi „parte”, segmentele din al doilea poem, nu există compatibilitate.

Întîiul fragment al poeziei stabileşte raportul dintre cele două dimensiuni – macro şi microcosmos.

Urmează în această lecţie de filosofie sui-generis, motivarea „părţii”, adică a „vieţii”; interogaţie pregătită din titlu: Ce este viaţa? Cînd începe şi încotro se îndreaptă? – Esenţă, natură imuabilă sau aparenţă, schimbare?

În discursul liric atît de parcimonios, N. Stănescu revine la obsedantele investigări din volumele citate despre „marea trecere”. Eminescu observa într-o notă de manuscris: „esenţa fiinţelor este forma, esenţa vieţii e trecerea”.

„Ce este? Cum este? Este pur şi simplu” – răspunde Nichita Stănescu.

ESTE, verb al existenţei, dar şi al acelui temut prezent de la indici prin Schopenhauer spre Eminescu: „În prezent le-avem pe toate” (Glossa), „…ziua cea de azi” (Cu mîne zilele-ţi adaogi).

În citire nichitastănesciană e o scindare perpetuă, o înşiruire de vîrste, de fapt de alienări, din perspectiva vremelniciei. Cu o concluzie tot aforistic rostită: „Primul E mai vechi decît ultimul E”, ducînd spre heracliticul Panta rhei, spre un „nu ne scăldăm de două ori în aceeaşi apă”, intuiţie apropiindu-l şi de Lucian Blaga: „Din poarta-nălţimei şi pînă-n vala / îmbătrîneşte, ah, cît de repede, apa. Şi ceasul…” (La cumpăna apelor).

La o vîrstă juvenilă, Nichita Stănescu reflecta cu un patetism reţinut despre pierderea identităţii, despre faptul că orice înaintare în cunoaştere înseamnă punerea în Devenire a obiectului, scoaterea din mister a universului, dar şi a eului, duală ucidere de inocenţă, de aruncare în moarte: „Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating” (Enghidu – vol. Dreptul la timp).

Tot în acest volum afirmase: „Ceea ce nu e fără de margini este, / … Ceea ce nu e, pretutindenea este…” (idem, p. 144). – mod de a sublinia increatul, latenţa, dar şi nepieritorul.

Revenind la „Este” final, mai sugerăm o analogie cu un alt poem, din volumul Laus Ptolemaei, intitulat Împotriva cuvintelor. Notaţie anterioară creaţiei pe care am ales-o, dar pregătind-o: „Prima literă a oricărui cuvînt / se află în trecut – / Ultima literă – de asemeni, / Numai trupul cuvîntului / e în prezent… / Cuvintele – tristele, / jumătate Timp – jumătate lucruri…” (p. 325). Acolo, invocaţia „IUBITO”, duioşia de-a o reţine prin ispita unui cuvînt, e imediat destrămată de intervalul ce creşte între litere, dînd un sentiment al absurdului: „Şi asta-i ca şi cum ar trece un timp / între «I» şi «O», / deşi «iubito» nu are timp, / Ci este tot şi dintr-odată. / Sau nu: a fost… sau nu: va fi / Sau este pur şi simplu” (ibidem).

Relaţia orfică ne trezeşte o altă poveste, compusă de Borges despre felul cum poate să dispară o realitate prin imaginar, luînd cu sine şi creatorul: „… a fost de ajuns… ca poetul să rostească poemul pentru ca palatul să dispară, abolit, parcă, şi fulgerat de ultima silabă… şi spada de fier a călăului îi seceră poetului viaţa…” (Parabola palatului – Cartea de nisip, Bucureşti, Editura Univers, 1983, p. 169).

„ESTE” se recunoaşte şi în „Partir c’est mourir un peu” (Haraucourt).

Poetul nu dă soluţii şi nici nu se lamentează ca în volumele citate. Conchide: „Atît”.

De parcă nici cuvintele nu se mai pot naşte, nu mai au sevă pentru un adevăr de o asemenea tragică simplitate.

Este acel „no more” al prinţului danez, după ce provocase în sine un adevărat cod enigmatic – „to be, to die, to seem” – cu referire la om.

Este şi răspunsul: „The rest is Silence”.

Din Elsinorul îndepărtatului regat, se aude în gîndirea altui spaţiu aceeaşi rece împăcare.

Atît.

„No more”.

Luminiţa Lupu

Bibliografie:

Nichita Stănescu, Ordinea cuvintelor, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985, vol. I, II;

Lucian Blaga, Poezii, Bucureşti, EPL, 1966;

Jorge Luis Borges, Aleph, Bucureşti, Editura Minerva, 1983.

 

Tatăl să rămînă… tată!

 

Un articol semnat de Teodor Danalache pe site-ul CrestinOrtodox.ro mă pune pe gînduri: de ce să fie „Tatăl, o altfel de mamă“? Dacă Dumnezeu ar fi vrut doar mame pentru prunci, ar fi făcut aşa! Or realitatea este alta!

Raportul masculinitate-feminitate, pe care-l vizează (cu stîngăcie!) autorul articolului citat, este realmente soluţia echilibrată, viabilă, indicată ab initio de Creator pentru omul „căzut“, adică ademenit de diavol prin promisiunea cunoaşterii „binelui şi răului“.

Aşa cum fără unirea bărbatului cu femeia nu poate exista familia, nicio societate sănătoasă nu poate trăi, nu se poate dezvolta substituind – oricîte ingenioase şi variate formule politico-administrativ-juridice ar inventa unii membri ai săi prin medierea aceluiaşi bătrîn viclean potrivnic (vezi, de pildă, aberantele „căsătorii“ dintre homosexuali, pe care Occidentul vrea să ni-l „implementeze“!) – această „celulă de bază“ a sa, cum o numesc, deopotrivă, sociologii, politicienii, teologii. Familia modernă nu se mai poate întemeia însă la întîmplare, prin intruziunea rubedeniilor, a prietenilor ori a cunoscuţilor. Graba care mai mereu strică treaba, mai exact instinctele care se pot confunda cu uşurinţă în tinereţe cu dragostea generează adeseori pseudo-familii, adică simple convenţii ori asociaţii de trai în comun – în limbaj colocvial „concubinaje“ – care, nefiind binecuvîntate, ajung repede la destrămare, căci ştiut e că numai Dumnezeu uneşte, în timp ce diavolul dezbină.

O familie întemeiată pe logodnă şi nuntă, cu mirii caşti pînă în momentul primirii binecuvîntării preotului în timpul tainei cununiei, are, în 99% dintre cazuri, lungă durată – de regulă pînă la moarte. Asumarea acestei realităţi dumnezeieşti fiind însă lăsată la liberul arbitru al omului, prin lucrarea potrivnicului, este în epoca noastră amînată, evitată, ba chiar pervertită, cum deja am sugerat.

Sociologii, psihologii, pedagogii‚ teologii, jurnaliştii cu vocaţie, chiar şi unii politicieni au semnalat, la unison, dramatica scădere a natalităţii în România. Or, acesta este efectul deformatei concepţii despre familie inoculat vîrtos mediatic, un rol principal avîndu-l pornografia, după cum arăta şi Virgiliu Gheorghe:  [omul contemporan] a fost convins încetul cu încetul că nu este decît un animal mai evoluat şi, ca atare, trebuie să renunţe la valorile sale morale şi spirituale care îl definesc ca om, îmbrăţişînd cu toată puterea consecinţele satisfacerii instinctului sexual. Sensul profund al sentimentului de dragoste a fost înlocuit de dorinţa sexuală, ataşamentul sufletesc a fost substituit de exacerbarea excitaţiei şi a plăcerii sexuale şi, în consecinţă, viaţa de familie a fost înlocuită cu o viaţă sexuală complet liberalizată (sublinierea îmi aparţine. Textul face parte din lucrarea Pornografia – maladia secolului XXI, Bucureşti, Editura Prodromos. Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, p. 170).

Această sintagmă aiuritoare, pe care am subliniat-o în citatul anterior – „viaţă sexuală“ – a devenit pentru omul modern un fel de scop în sine, un modus vivendi separat de adevărul fiinţial: calea spre mîntuire. Ruptă din contextul fiinţei vieţuitoare conştient, cum a făcut dracul să pară a fi, „viaţa sexuală“ îşi cere drepturile, independent de religie, de morală, de legislaţie (de aici, năzbîtia în care persistă încă unii: a se legifera prostituţia!).

Revenind la responsabilitatea membrilor unei familii veritabile moderne, nici nu mai poate fi vorba astăzi despre vreo „diviziune a muncii“, adică despre treburi femeieşti şi bărbăteşti; o afirm în deplină cunoştinţă de cauză, eu, ca bărbat, avînd nenumărate ore la activ de spălat scutece, de alintat copilul, de făcut mîncare etc. etc. etc. La etajul trei al blocului unde locuiesc o familie a optat pentru concediul soţului de îngrijire a copilului. Cine mai pledează, în secolul al XXI-lea, pentru demarcaţii gen: e treaba ei/lui, nu mă bag! e fie naiv, fie rău intenţionat.

Pedagogic, masculinitatea şi feminitatea sînt complementare şi absolut necesare dezvoltării echilibrate a copilului. S-au studiat relaţiile speciale ale fătului cu mama – bătăile inimii, glasul, alimentaţia, gusturile artistice etc. – specialştii arătînd ce fire puternice uneşte, pe vecie, cele două fiinţe. Completez, la rîndul meu, că şi tatăl influenţează – e drept, că în mai mică măsură senzorial, dar cu siguranţă psihic, îndeosebi indirect, adică prin intermediul mamei – dezvoltarea micului om. Rolul lui sporeşte după naşterea pruncului într-o măsură tainic accelerată, spre a compensa decalajul în aşa măsură, încît mai ales fetiţele sfîrşesc prin a se ataşa mai mult de tată decît de mamă. Precizez că relaţia este mult mai complexă decît s-a încumetat s-o descrie, odinioară, Sigmund Freud, prin aşa-numitul „complex œdipian“.

Arhimandritul Efrem Vatopedinul îndeamnă: Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti. Rugaţi-vă, spovediţi-vă, împărtăşiţi-vă împreună! […] Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa. Cu timpul, luînd exemplul părinţilor, se va adăuga la aceste rugăciuni şi copilul.

Familiile monoparentale, ştim cu toţii, furnizează multiple frustrări, dureri sufleteşti cu mare greutate ascunse ori disimulate şi cer din partea copiilor mari eforturi pentru integrarea în societate. Opţiunea unor adulţi, adeseori părinţi, de a-şi căuta de lucru peste graniţe, neluîndu-şi copiii cu ei, e iresponsabilă şi, după opinia mea, ar trebui dacă nu interzisă, măcar condiţionată legal, ţînînd cont de tragediile, nu puţine, deja înregistrate: douăzeci de cazuri de sinucideri în 2010 în rîndul copiilor lăsaţi în grija rudelor (cf. „La Repubblica“, articolul Aproape 350.000 de copii români trăiesc fără părinţii plecaţi la muncă în străinătate!). La acestea se adaugă depresiile manifeste, potrivit aceleiaşi surse jurnalistice, la o treime dintre copiii abandonaţi. (Datele au fost preluate din statisticile UNICEF). Ca profesor diriginte, îmi permit să adaug că dorul prelungit de unul sau de ambii părinţi slăbeşte sistemul imunitar al copiilor, creează stări de nervozitate şi deficit de atenţie, toate impietînd şi rezultatele şcolare.

Aşadar, atît tatăl, cît şi mama au roluri decisive în creşterea şi în educarea copiilor, iar debarasarea de prejudecăţile secolelor al XIX-lea – al XX-lea ar fi în avantajul viitorilor creştini şi cetăţeni de nădejde. Întrucît Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său […] bărbat şi femeie i-a făcut (Facerea, 1, 27, versiunea diortosită după Septuaginta. Redactată, adnotată şi tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2009, p. 23), angajarea răspunderii familiale este egală dinaintea Creatorului nostru.

Conchid că mama, cu tandreţea caracteristică inimii, iar tatăl cu rigoarea tonică a raţiunii trebuie să se completeze reciproc, alcătuind un cuplu armonios, gata în oricare moment să-şi preia unul altuia atribuţiile tradiţionale faţă de copiii care sînt cele mai preţioase daruri ale lui Dumnezeu pentru o familie.

 

Mihai FLOAREA 

POLEMICI

(Unii dintre) Intelectualii români şi Biserica (1)

 

La unii dintre cei pe care mass-media caută să îi promoveze ca modele de gîndire şi atitudine civică există o tendinţă constantă de a se raporta la creştinism, respectiv ortodoxie şi de a comenta unele chestiuni la ordinea zilei în BOR.

Printre aceştia, gruparea care-şi revendică drept mentor pe Constantin Noica domină scena mediatică. Membrii ei se erijează constant în judecători ai stării naţiunii pe toate planurile, inclusiv al credinţei. Din dorinţa de a-şi spori credibilitatea, cel mai vizibil dintre ei, Andrei Pleşu, a scris chiar o carte intitulată Despre îngeri – subiect delicat, pe care nici Sfinţii Părinţi nu l-au abordat foarte des. Efectul în rîndul practicanţilor creştini a fost evident invers decît cel scontat, bruma de reputaţie intelectuală fiind anulată de nedumerirea şi uneori dezgustul în faţa unei asemenea îndrăzneli.

Fondatorii acestei grupări au fost gazdele primelor două „Conferinţe ale Ateneului Român” avînd ca invitaţi pe Herta Muller şi Adam Michnik. În dialogul său cu proaspăta laureată a Premiului Nobel pentru literatură, Gabriel Liiceanu a ieşit şifonat în urma unui schimb de replici privind moralitatea intelectualului român în vremea dictaturii comuniste, fiind incapabil a înţelege chestiuni de trăire creştină. Cîteva luni mai tîrziu, „dizidentul convertit” catolic l-a îngenunchiat pe Andrei Pleşu, dovedindu-l ca fals patriot român şi făţarnic credincios creştin/ortodox. Ca participant la această manifestare, m-a întristat faptul că un catolic serios (nu ştiu dacă neapărat practicant) s-a deovedit a fi mai de luat în seamă în faţa unui ortodox băşcălios…  

Ni s-a dat astfel şansa să realizăm pe unde stăm sau, cel puţin, pe unde se află cei care ne sînt arătati ca învăţători… Este cazul ca românii să îşi revizuiască atitudinea faţă de ţara, credinţa, cultura şi înaintaşii lor, luînd seama să nu se lase amăgiţi de idolii de pe „sticlă” şi din presa scrisă. Prin urmare, ni se pare normală raportarea la marii înaintaşi, fără a-i idolatriza, dar preluînd cele bune ale lor în locul celor rele pe care mai-marii momentului actual ni le oferă din abundenţă, afişînd o nonşalantă inconştienţă faţă de răspunderea pe care talantul inteligentei o presupune: aceea de a deveni înţelepciune prin har, prin trăire întru Hristos, prin rugăciune.

Pentru a ilustra cele de mai sus, vom cita cazurile Horia Roman Patapievici şi Sorin Dumitrescu.

Primul, propulsat în lumina mass-media ca o speranţă a intelectualităţii formate în anii comunismului dar nealterate de veninul propagandei atee, a fost considerat o buna perioadă, chiar şi de unii preoţi şi intelectuali îmbisericiţi, ca un semn al unei renaşteri îndelung aşteptate. N-a fost să fie aşa… după o vreme, el dezamăgind şi întristînd (cel puţin pe credincioşii creştini) prin declaraţii şi atitudini. Prima parte a activităţii sale a fost, credem, urmarea sfaturilor şi rugăciunilor părintelui Constantin Galeriu, frecventat în acea vreme de Horia Roman Patapievici. Boala şi trecerea la Domnul a părintelui au condus treptat la declinul moral şi intelectual al scriitorului, în paralel cu ascendenţa sa în funcţii administrativ-culturale(!).

Cel de-al doilea, lansat chiar şi prin Biserică drept militant în favoarea revenirii la valorile ortodoxe, a fost în anii ’90 cel mai activ membru al laicatului sub aspectul organizării de manifestări, editării de cărţi, promovării culturii creştine. Şi el a fost apropiat al părintelui Constantin Galeriu, chiar fiu duhovnicesc şi apropiat al familiei. Îndată după stingerea părintelui însă, activitatea sa a intrat în umbră… Oare nu tot sustinerea marelui său duhovnic a fost baza pe care a clădit Sorin Dumitrescu în anii de început?!

Din cele de mai sus observăm încă o dată ca viaţa dusă în afara credinţei face cuvintele putrede şi discursul sterp dar totodată ispititor asemenea fructului oprit. Mulţi dintre intelectualii recent (re)veniţi în Biserică sînt foarte încîntati de „farmecul” scrierilor lui Andrei Pleşu & Co, considerîndu-le repere demne de luat în considerare în probleme legate de credinţă, Biserică, creştinism. Aceştia nu au savurat încă parfumul Sfinţilor şi dulceaţa Evangheliei care vin din Duhul care le-a inspirat, sau se lasă amăgiţi de duhul trufiei minţii care le propune alternative îmbietoare… Şi una dintre acestea este că modul acestor autori de a pune problema în chestiuni grave, care conduce la relativizări periculoase ce pot ispiti uşor pe cei mai puţin avizaţi. Chestiunile de credinţă trebuie tratate cu maximă seriozitate, mai ales în momentele de confuzie prin care trecem. De aceea consider că unii ca Andrei Plesu fac reale deservicii poporului „cultivat“ din Biserică.

Să sperăm că lucrurile pot sta şi altfel, deşi mă îndoiesc. Iată de ce:

Un proverb spune: ce naşte din pisică, şoareci mănîncă.

Cam aşa s-ar rezuma filiaţia Noica-Pleşu, respectiv Liiceanu, cu menţiunea importantă că Noica nu a relativizat vreodată credinţa sau a fost băşcălios – din contra – dar pentru el nu credinţa a fost pe primul plan, ci cultura şi neamul. Această inversare de planuri s-a accentuat la „ucenicii“ care au ajuns după cum îi ştim…

Probabil ştiţi că Noica a considerat nepotrivită jertfa naşului sau de cununie (Mircea Vulcănescu) considerînd că un om atît de dotat nu trebuia să facă un astfel de gest în favoarea unuia atît de puţin cultivat cînd mai putea scrie încă atîtea şi atîtea…

Mai multe amănunte aţi fi putut afla din conferinţa lui Sorin Lavric de joi 17.02 intitulată „Vulcănescu şi Noica – între Cuvînt şi concept“. Rezumînd foarte abrupt, Vulcănescu a iubit Cuvîntul (şi a murit pentru El), iar Noica a iubit conceptul, respectiv filosofia, de unde şi „rezistenţa prin cultură“ şi alte asemenea, prin care acum ucenicii îşi justifică atitudinea dinainte de ’89, considerînd că „nu şi-au prostituat cuvîntul“ = o disidenţă „minoră“, penalizată de Herta Muller (din păcate nu în termenii cei mai potriviţi, cum bine a observat Adam Michnik). Din delicateţe, polonezul nu s-a a referit la un alt aspect, pe care cei prezenţi la dialogul Liiceanu – Muller l-au auzit cu durere şi surprindere: nu numai tăcerea i s-a reproşat, dar şi nesprijinirea confratelui mărturisitor… care spune încă şi mai multe…

Acum realizaţi cît de periculoase sînt apariţiile publice ale acestor personaje?! Pentru a vă face o impresie accesaţi link-ul următor http: // http://www.romaniapozitiva.ro/bucuresti/ceai-biscuiti-cultura-si-normalitate-cu-andrei-plesu-la-icr-24-februarie-2011/ şi veţi vedea că tineretul studenţesc neavizat îl consideră pe Andrei Pleşu un reper / un model.

 Radu Jecu

______________________

Nota redacţiei:

Inaugurăm rubrica de faţă cu mic serial, aşa cum ne-a promis colaboratorul nostru, fiindcă realitatea ne-o cere. Aşa cum putem anticipa în temeiul aprinselor dezbateri ce-au urmat citirii acestui material în cenaclul din 5 iunie 2011, vor urma din partea cititorilor-participanţi luări de atitudine pro sau contra. Le aşteptăm cu maximă deschidere, căci  n-am cenzurat şi nu vom cenzura nicicînd pe cineva, deviza noastră fiind scrieţi în limitele bunei cuviinţe despre oricine şi despre orice, dar argumentaţi temeinic, vă rugăm!

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

EMINESCIANĂ

Nicopole

 

Peste Ţara Românească vreun an şi chiar mai bine

A trecut de cînd cu lupta care fost-a la Rovine,

Însă pasăre de pradă, turcul tot se azvîrle-n cale

Ca Balcanul să-l preschimbe iar în plînsete şi-n jale…

Iată însă la Nicopol că veniră cavaleri

Din apusul Europei să lovească-n ieniceri

Şi-a sosit şi Mircea Vodă, sol al mîndrei Românii,

Să zdrobească ienicerii, să sfărîme pe spahii.

 

Şi jurat-au cavalerii gloria să şi-o mărească

Şi-a jurat şi Vodă Mircea ca pămîntul să-şi păzească.

Se lăsase boarea serii iară moartea da popas,

Ca să vadă care-anume dintre oşti i-a mai rămas,

Se apropiau năvalnic otpmanii-n pas şi cai

Şi se pregăteau de luptă la Nicopol nat şi crai…

 

Mircea-ş adusese-n teberi oastea lui şi tot gîndea

Cum să-şi desfăşoare lupta, că pe turci îi cunoştea,

Le ştia şi slăbiciunea şi-a lor munţi de viclenie,

Nu-i era deloc străină a lor mare lăcomie,

Cînd din gîndurile toate e-ntrerupt de un ostaş,

Care-anunţă că la dînsul vine craiul papistaş…

 

Adevăr grăit-a omul, Sigismund grăbit soseşte,

Ca să vadă dacă Mircea de luptat se pregăteşte

Şi cu milă îl măsoară pe bătrîn dar şi trufie:

– Mîine-n zori să fii tu gata, Mircea, pentru bătălie!

– Mîine-n zori? – răspunse Mircea – asta-nseamnă cum că eu,

Voi deschide primul lupta, voi începe ce-i mai greu!

Tu! şi craiul îl măsoară, dar ce drept ţi se cuvine?

Dreptul – ce-a învins pe turcul cel hain şi la Rovine,

Dreptul ce ţi-l dă pămîntul care ştii pentru ce-l aperi,

Ca să poţi sub cerul ţării liber inima să-ţi scaperi,

Dreptul de a şti cum luptă turcul ăsta blestemat,

Care calcă-a mea moşie şi a voastră ne-ncetat,

Ştiu să-l hărţuiesc acolo unde nici nu se aşteaptă

Şi am şoimi duraţi în stîncă ce înving în luptă dreaptă,

Ştiu să-l înconjor, să-l macin, să-l încurc în mărăcine,

Şi să îl înec în mlaştini să se simtă şi mai bine,

Dreptul ce îl dă puterea care-n inimi e sădită

De-a vedea moşia Ţării pe vecie dezrobită!

 

– Vorbe mari rostit-ai Mircea, dar din toate pot alege

Numai dragostea de Ţară e firească, se-nţelege.

Mai avem însă oştire în Ungaria, la vale,

Care pot să se aştearnă otomanului în cale

Şi avem pe cavalerii apuseni care-au venit,

Ca a turcului trufie să o poarte spre zenit,

Ei au piepturi tari, de zale, unde spada nu pătrunde,

Pot mîndriei otomane cu mîndrie a răspunde,

Au şi cai dintre aceia care-aleargă cît clipeşti,

Cu asemenea putere sigur e că biruieşti!

 

Dară Mircea nici că tace şi-i răspunde cam aşa:

– Nu zic că a lor oştire n-ar putea să stea în şa,

Dar ei vor zbura ca vîntul să ajungă mai departe,

Pe cînd noi aici ne scriem vitejeasca noastră carte.

Îi ameninţă pe dînşii otomana aşezare?

Li-e departe Semiluna cum şi luna e de soare,

Pe cînd noi sîntem aicea, la o palmă de pămînt

Şi de-aceea să-i învingem ne-am legat cu jurămînt.

Nu zic că acestă oaste apuseană s-ar putea

Ca pe turci să îi înfrîngă stînd înveşmîntaţi în şa;

Teamă mi-e însă că toată îmbrăcare lor în zale

Să n-atîrne greu în luptă şi pe cai să îi doboare.

Ş-apoi ştiu că şi tăria zalelor curînd se sfarmă,

Numai inima voinică n-o sfărîmă nicio armă!

 

– Vorbe mari, să le ţii seamă, dar să ştii c-am priceput

Cum oştenii tăi se pultă doar cu inima drept scut.

De aceea-ntîietate am să dau cum se cuvine,

Ducelui burgund; el ştie ca să lupte mult mai bine,

Mai de neam, mai de elită, mai cu zale-nveşmîntat,

Şi-ai să vii şi tu în urmă după-acest viteaz bărbat!

 

Şi-au ştiut să lupte bine cavalerii lui greoi:

S-au făcut în neagra ţarină fiecare-un muşuroi,

Zalele cădeau zdrobite lăsînd pieptul dezgolit,

Ienicerii pretutindeni îi vînau ca să-i omoare –

La Nicopol apusese, înc-odată, mîndrul soare…

 

Mircea tot privind la cîmpul în ruină îşi zicea:

„Nu mai am ce sta pe-aicea!”… Şia plecat spre Ţara sa,

Unde ştie că-l aşteaptă rîul curgător şi ramul,

Că întreagă îi e glia şi că liber îi e neamul!

Petru Demetru Popescu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: