Ecclesia euxina 44/2012

ACTUALITATEA

Dezbatere pe tema legii consilierii preavort

 

Călcîndu-mi pe inimă, pentru prima oară am intrat miercuri, 18 aprilie 2012, în formidabila, vizitabil-profitabila și înțeleg că foarte util-confortabila pentru clasa politică actuală „Casă a poporului“. S-a întîmplat cu prilejul dezbaterii pe tema proiectului legislativ pe care parlamentarul  PD-L-ist Marius Dugulescu (între timp, trecut, cu arme și bagaje, la… opozanți!) și alți 51 de semnatari l-au inițiat referitor la consilierea femeilor însărcinate care merg să avorteze. Nu e momentul unei digresiuni pe teme arhitectonic-urbanistice despre mega construcția ceaușistă atît de bine asimilată, observ, de confrații și urmașii săi politici (și asasini, totodată, după arhaicile ritualuri cercetate cu mult folos în antropologie și folcloristică de G. Frazer făcute publice în volumele sale purtînd titlul Creanga de aur).

Cu mijloacele rudimentare pe care, ca adjuvante ale memoriei, le am mereu la îndemînă (un pix și un petec de hîrtie), vreau să fac un comentariu despre acest eveniment mărunt în vasta agitație politică a vremurilor noastre vajnic tulburate hedonist, dar esențial, aș scrie, pentru evoluția spirituală a umanității.

Nicicînd nu am fost mai stînjenit, mai indignat chiar de studiat-îngustatul cîmp terminologic juridic în materie de viață. Uimirii unui domn, participant și cuvîntător la dezbatere, de a se fi utilizat în textul inițiativei legistalive lanțul sinonimic embrion-făt-nou născut-copil nenăscut, fără acoperire juridică – îl cred pe cuvînt! –, îi opun propria-mi uimire! O mai mare cecitate frizînd absurdul nici   nu-mi pot imagina! Ruptura dintre om și Dumnezeu a cauzat destule grozăvii, dar cea mai strigătoare la cer e aceea a nu considera copilul zămislit din chiar clipa concepției drept ființă-unicat de sine stătătoare, după chipul Creatorului, cu un ADN propriu, cu amprente unice, așa cum o atestă și oamenii de știință, ci o „aglomerare de celule“ oarecare, un „produs de concepție“ ce poate fi extirpat ca o măsea, la primul imbold estetico-monden!

Profesorul universitar doctor Vasile Astărăstoae, președintele Colegiului Medicilor din  România, prezent la eveniment, a spus cît se poate de clar: Ca medic și bioetician, în Comisia de Obstetrică și Ginecologie știu că s-au discutat drepturile pacienților la informare, conducînd la consimțămîntul informat. Medical, e perfect justificat avortul cu valențe terapeutice, doar atunci cînd viața femeii este în pericol… (Îmi permit să glosez că e discutabilă situația, ca și unanimele recomandări medicale de a nu se efectua mai mult de două operații cezariene asupra unei paciente. Presbitera parohului Nicolae, de la Letca Nouă, a născut prin această metodă patru copii, cu rugăciunile și postul de rigoare, după cum ne mărturisea cu glasul gîtuit de emoție însuși preotul, fost profesor de matematică, într-un cuvînt de învățătură ținut anume dinaintea celor care rămăsesem după miruitul acelora mai grăbiți dintre participanții la renumitele slujbe desfășurate în genunchi, vinerea, începînd de la orele 22 – mă refer anume la aceea din 30 martie 2012). Medicul mai afirma răspicat:  Sarcina nu este o boală, iar nou-născutul nu este o potențialitate umană, așa cum s-a afirmat nu cu multă vreme în urmă. Există chiar o legislație de protecție a drepturilor embrionului. A consilia e un act medical, presupunînd deontologia, fără valențe terapeutice. S-a vorbit, la un moment dat, despre egalitatea de șanse, despre aspectele financiare: cine nu-și poate permite să plătească activitatea de consiliere cum mai poate beneficia de dreptul cu pricina etc. Dar cinci zile nu e un interval mare… Sexualitatea e corticalizată la om, există valori morale, valori axiologice, o responsabilitate față de sexualitate, față de sarcină…

Leonard Vancu, spre sfîrșitul precipitat de ora retragerii singurului parlamentar prezent în sală, a accentuat practica oneroasă a avortului, evocînd emoționant cazul unui copil născut și botezat de el (recomandarea medicului înainte de naștere fusese fără echivoc: fătul prezenta sindromul down! Trebuia deci avortat!!).

O doamnă cu vădită pregătire juridică a prezentat cîteva acte normative apărînd dreptul la viață al copilului nenăscut, evidențiind alunecările eufemistice, tendențioase actuale, menite adormirii vigilenței, anestezierii conștiințelor participante direct sau indirect la pruncucideri.

Dintr-o cu totul altă perspectivă, clar necreștină și înțepenită în logica juridic-ideologică modernistă, au venit „argumentele“ unor reprezentante feministe: Proiectul de lege trebuie retras, căci e un atentat asupra femeii și asupra familiei… Lipsa educației sexuale este pricina, soluția stînd în administrarea contraceptivelor… Consilierea nu poate fi obligatorie… Obligația de a fi consiliate femeile este o încălcare a drepturilor omului… Femeile au dreptul de a nu fi informate… (cu alte cuvinte, femeile au dreptul la ignoranță! Trăiască, așadar, ignoranța în secolul al XXI-lea!!). Din acceași direcție au venit însă și atenționări juste: Educația este realmente necesară… Consilierea ar trebui făcută nu numai femeilor, ci și bărbaților – parteneri/soți… (Eu aș adăuga nevoia de consiliere obligatorie și pentru familia femeii – părinți, rude etc. – și chiar a cercului prietenilor, cunoscuților care i-au sugerat ori  i-au impus o asemenea ieșire din „impas“ celei ajunse în situația de a solicita avortul!… E clar pentru mine că, în ultimă instanță, întregul conglomerat social în relație cu solicitanta unei intervenții de o asemenea natură ar trebui consiliat!… Parohul de care aparține familia în cauză ar putea fi cooptat, la rigoare, în toată această muncă enormă de lămurire, de educare sau de reeducare. Mai dur formulat, ar fi vorba și în acest aspect dureros al traiului nostru de nevoia de (re)încreștinare urgentă a societății românești).

S-a mai spus, în spirit occidental: Confuzia psihologului cu psihiatrul conduce la rețineri serioase din partea cetățenilor români de a apela la consilieri, cu specificul deontologic al acestei profesii… Nimic despre nevoia ca de aer de duhovnic din partea cuiva cu butonul microfonului la îndemînă!!…

Pornind de la o întrebare adresată participanților, la un moment dat, de către parlamentarul-moderator-inițiator al proiectului legislativ despre eventuala utilitate a unui set de pliante ori broșuri informative pe tema riscurilor avorturilor, s-a adus vorba despre inutilitatea acestui demers complementar, să zicem, consilierii propriu zise, invocîndu-se analfabetismul (!) multor femei care apelează astăzi la avort. Uimitor pentru mine a fost faptul că niciun participant n-a observat că tocmai această reală insuficientă educație și îndeosebi lipsa (parțială/totală) de informație din domeniul sanitar în România este argumentul forte al urgenței aprobării măcar a legii cu pricina! La acestea se adaugă și interesul pecuniar al ginecologilor care practică avortul, fundat pe bîlbîielile juridice din obstetrică-ginecologie.

Privitor la constatarea unei doamne psihoterapeut (pro avort!) care amintea o statistică la zi din județul Dolj vizînd zece cazuri de abandon în maternitate al nou-născuților în ultimul trimestru, abia în situații ca acestea, concrete, s-ar putea verifica așa-numitele „alternative“ (realmente arăt și în acest context că, făcînd corecția lexicală de rigoare, ar fi vorba despre soluții sau variante la avort!) propuse de legiuitor: adopția[1], plasamentul etc.

Concluzia mea este că am nimerit din nou într-o ambianță străină mie, căci s-au evitat nejustificat argumentele morale și mai ales cele conforme credinței creștine în toată această luptă pro viață și pro moarte. Astfel, nimeni n-a rostit creștinește, preluînd microfonul, în semn de salut, Hristos a înviat!, deși ne aflam la mijlocul Săptămînii luminate, de parcă dezbaterea s-ar fi desfășurat în ateismul oficial de-acum douăzeci și ceva de ani, caracteristic de altfel, zidurilor monstruosului edificiu! Ceva ostil, înverșunat, împietrit am putut simți în atmosfera încăperii, din primul pînă în ultimul minut al așa-zisei dezbateri publice, în pofida intervențiilor reprezentanților pro viață. Or, lipsind curajul afirmării directe, fără echivoc a adevărurilor de credință creștină, despre Dumnezeu cel creator, stăpînul absolut al vieții și al morții, punînd sub obroc Evanghelia, unde la unison cei chemați s-o scrie au menționat că Iisus e Calea, Adevărul și Viața, nu putem avea pretenția ca Dumnezeu să ne vină grabnic în ajutor!…

Mihai FLOAREA

P.S.: Dr. Astărăstoaie, într-un interviu alături de Larisa Iftime, afirma: Dacă pînă la patru ani copilul nu primește dragoste din partea părinților, va avea o viață psihopatică. Medicina are un nucleu mitic și mistic.

M.F.

București, 21 aprilie 2012

Un răspuns polemic

 

Doamnă Alina Mungiu Pippidi[2],

Deși aflată departe de pulsul cotidian al românilor (după cîte înțeleg), aveți destule date spre a vă extrapola convingerile mai noi sau mai vechi despre aceste realități și a vă expune curajos opiniile în presa scrisă (cf. „România liberă“ din 25 aprilie 2012) de la înălțimea profesiunii pe care o desfășurați.

Mă voi referi în cele următoare doar la problema avorturilor.

Ca participant la recenta dezbatere publică pe tema legii consilierii gravidelor, mă distanțez de afirmațiile dv. din textul dat publicității în cotidianul deja menționat. Sînt conștient că nu pot să vă clatin aceste convingeri, dar îmi permit să vă comunic două aspecte (sînt și eu formator de opinii, însă la nivel liceal):

În primul rînd, rupînd religia de chestiunea avorturilor („am băgat obligatoriu religia, nu educaţia sexuală, în şcoli…“) comiteți o curioasă confuzie: oare să nu știți că religia creștin-ortodoxă, majoritară în România, combate ferm pruncuciderea?! Ceea mă intrigă, de asemenea, e că păreți a nu avea habar că în școală EDUCAȚIA nu se face „pentru sex“, „pentru cap“, „pentru colon“ sau, dacă vreți, „pentru degetul mare de la mîna dreaptă“ al elevilor, ci PENTRU SĂNĂTATE. Manipularea prin limbaj pe care SUA și UE o practică vîrtos a contaminat, aș zice ireversibil, deopotrivă intelectualitatea și plebea. Hedonismul trîmbițat zi și noapte prin mass-media (cu sexul practicat ca un sport oarecare, dacă se poate chiar din fașă mergînd pînă la senectute!) a pervertit deja valorile, a stricat inimile și mințile tuturor. Întoarcerea la Biserică ar fi, în aceste condiții, urgentisim dezirabilă.

În al doilea rînd, consilierea la care vă referiți este necesară măcar în situațiile limită (de viață și de moarte, adică) vizate tocmai pornind de la realitatea jalnică pe care o știți și poate v-o asumați, în calitatea pe care o aveți, așa cum și eu mi-o asum, ca pedagog, la nivelul la care mă găsesc în acest moment. În ceea ce mă privește, luptînd pentru viață, nu pot accepta crima din pîntecele potențialelor mame și nu mă ascund în a releva elevilor mei adevărul despre disimularea lingvistică odioasă care se practică („produs de concepție“/„embrion fecundat“ etc. în loc de copil nenăscut, „întrerupere de sarcină“ în loc de avort=crimă/omucidere; „drepturile omului/femeii“ evocate în materie de avort, dar tăcere absolută asupra drepturilor copilului nenăscut, fără apărare și – iarăși odios! – fără statut juridic în multe state ale lumii acesteia secularizate ce-și zic „civilizate“, deși orice om de știință poate demonstra în cinci minute, pe înțelesul oricui, că ființa ce-a prins viață din clipa concepției are ADN propriu fiind încă un UNICAT, după chipul și asemenarea lui Dumnezeu cel Creator). În privința contracepției, avînd acces prin bibliotecile pe unde umblați, la studiile de specialitate de ultimă oră, ar fi de dorit să le consultați înainte de a vă exprima opiniile („am scris ancheta mea despre absenţa contracepţiei din educaţia la români“), sau măcar să răsfoiți cartea de excepțională valoare a dr. Christa Todea-Gross și Pr. prof. dr. Ilie Moldovan Îndrumarul medical și creștin despre viață al Federației Organizațiilor Ortodoxe Pro-Vita din România (Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2008).

Mihai FLOAREA

NOTE DE CĂLĂTORIE

Cu ortodocşii în Apus şi cu non-ortodocşii în Răsărit

(pretext de discuţie)

 

Dumnezeu ne-a oferit – soţiei mele şi mie – şansa ca, între mijlocul lui februarie şi cel al lui martie 2012, să ne aflăm în situaţiile pe care titlul le arată.

Astfel, în a doua jumătate a lunii februarie am putut vedea (ce n-a văzut – pînă atunci) Parisul, adică să ajungem acolo cu ocazia Zilelor Cărţii Ortodoxe. Patronată de Adunarea episcopilor ortodocşi din Franţa, această ediţie inaugurală a primei manifestări europene de profil ne-a adus între reprezentanţii editurilor prezente dar, mai ales, prin publicul prezent, între fraţii de credinţă de acolo. Spre deosebire de cei de acasă, cei din Apus par mult mai dezinhibaţi, bucuria le este mai puţin străină iar optimismul lor este o stare pe care noi am cam pierdut-o. Oare de ce?!

Primul contact cu „ai noştri” a fost în catedrala din strada Saint Jean de Beauvais, cu părinţii de acolo şi, curînd, cu enoriaşii care prăznuiau Sîmbăta celor adormiţi. Un pic altfel decît în România, ne-au luat în mijlocul lor oferindu-ne dragostea care ne-a bucurat şi ocrotit. Oare noi, acasă, cum îi îmbrăţişăm pe cei reveniţi în patrie?!

În prima duminică, am fost într-una din noile parohii româneşti, cea aflată în catacombele catedralei Saint Sulpice. Aici am avut senzaţia că ne aflăm la Paraclisul universitar Sf. Nicolae, atmosfera fiind aproape identică. În majoritate tineri şi români, părinţii şi enoriaşii alcătuiesc o comunitate puternic rîvnitoare, oferind bucuria Ortodoxiei fie celor aflaţi departe de ţara lor, fie celor care au regăsit de curînd dreapta-credinţă. Preoţii de aici îmbină atent grija pastorală cu cea a organizării de evenimente evocatoare ale identităţii naţionale, dar şi ale trecutului – pentru mulţi – necunoscut. Astfel, dintre cele iniţiate în cursul anului trecut, menţionăm: Festivalul anual „De dragul frumosului” şi, respectiv, seria de conferinţe „Martor” – manifestări care, cu voia lui Dumnezeu, continuă. Astfel, în 25 februarie a fost programată o conferinţă închinată lui Valeriu Gafencu, după cele dedicate anul precedent lui Mircea Vulcănescu şi părintelui Gheorghe Calciu. Pe parcursul a mai bine de 6 ore, părintele Emilian Marinescu şi invitatul său, părintele Moise Iorgovan, în prezenţa discretă a familiei Gafencu prin nepoata celui omagiat, au captat atenţia unui public relativ numeros al diasporei, îmbinînd dialogul evocator cu filme revelatoare despre martirii neamului şi perioada în care Valeriu Gafencu a trăit. Oare – acasă – ar fi putut avea loc o asemenea manifestare şi cu o participare corespunzător de mare?!

A doua zi, am revenit pentru Sfînta liturghie în strada Saint Jean de Beauvais. Binecunoscută de toţi românii care ajung în Franţa, biserica este loc de adunare pentru ortodocşii români, fie ei descendenţi ai perioadei exilului, fie aflaţi în treacăt prin Paris. Asemenea atmosferei catedralelor episcopale din ţară, parcă şi aici, conştiinţa apartenenţei la o parohie se şterge… Oare de ce ?!

*

La interval de o săptămînă, iată-ne în Grecia, la Salonic, între participanţii la a 2-a Conferinţă Internaţională „Sfîntul Grigorie Palama: Semnificaţia teologică şi filosofică a lucrării sale astăzi”. Exigenţa selecţiei lucrărilor a asigurat un înalt nivel academic întregii manifestări, fără ca aceasta să-i confere răceala „academică” specifică evenimentelor de profil. Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?!

Instituţia organizatoare (IOCS) a realizat manifestarea prin două (!!!) persoane: Dr. Constantinos Athanasopoulos şi Înalt Prea Sfinţitul Kallistos Ware. Primul, doctor în filosofie şi director al Departamentului de Învăţămînt la Distanţă. Spontan, prietenos şi energic, punctual pînă la tiranie şi omniprezent, Costas (aşa îi spunea toată lumea) a fost, într-adevăr, sufletul conferinţei. Elocvent şi convingător, moderator, operator video şi maestru de ceremonii, lider şi executant, Costas era peste tot. De dimineaţa pînă seara, fără să-şi piardă vreodată capul, fără să scape o clipă lucrurile din mînă, fără să intre în panică şi fără să-şi piardă simţul umorului. Prea multe paradoxuri pentru un balcanic, fie şi unul ajuns la Cambridge! Toată această amplă manifestare (40 de vorbitori din Europa şi America, alocuţiuni ample de 30-40 de minute, desfăşurate timp de 6 zile în 5 localități diferite, fiecare cu o semnificaţie eclezială deosebită, un bogat program cultural şi de pelerinaj) a fost ţinută în spate de un singur om! Iar acesta declară, într-un scurt interviu, că întreaga desfăşurare a conferinţei se datorează Sfîntului Grigorie Palama, la care are o mare evlavie, numindu-l totodată pe Mitropolitul Kallistos sufletul conferinţei… Viaţa acestui ierarh charismatic este intim legată de toate detaliile conferinţei. Începînd  de la originea sa greacă (după mamă), pronia divină l-a pus în legătură cu locurile prin care am trecut şi cu persoanele care ne-au bucurat prin dragostea lor. Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?!

Timp de aproape două săptămîni, ortodocşi, catolici şi anglicani am petrecut în Grecia, ţară declarată ortodoxă prin Constituţie dar aflată în plină criză economică şi avînd o puternică atitudine antioccidentală, fără să simţim o clipă acestea din urmă. Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?!

Conferinţa s-a încheiat, pentru participanţii bărbaţi, cu un pelerinaj în Sfîntul Munte, la mănăstirea Vatoped. Grupul, majoritar non-ortodox, condus fiind de Înalt Prea Sfinţitul Kallistos, a avut un statut aparte faţă de restul pelerinilor. Am fost însoţiţi permanent de un călugăr grijuliu şi jovial, cunoscător al limbii române, dar originar din Wisconsin, S.U.A. Prin el am observat că trăitorii ortodocşi nu sînt „nici iudei, nici elini” cum spune Apostolul neamurilor, ci Duhul Sfînt îi face una, asemenea întru Hristos, pe cei ce cred întru El cu adevărat şi fac voia Lui… Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?! Sau/şi al Maicii Domnului?!

Am fost primiţi de un reprezentant al chenotitei şi de locţiitorul stareţului Efrem. Părintele vatopedin ne-a vorbit cam un sfert de oră despre istoricul şi viaţa mînăstirii iar în final, referindu-se în cîteva fraze la situaţia apărută odată cu arestarea stareţului Efrem, (despre care nu a menţionat niciun cuvînt), a spus că vieţuitorii (ei cu adevărat vieţuiesc!) din mînăstire ştiu că nimic nu se petrece fără voia lui Dumnezeu; prin urmare ei trebuie să trăiască după voia Lui şi să nădăjduiască în mila Lui. Şi iată, zilele următoare a venit vestea că stareţul va fi eliberat condiţionat! Este evident că păcatele noastre au determinat „condiţionarea”. Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?! Sau/şi al Maicii Domnului?!

La plecarea spre România, la urcarea în microbuzul oprit în faţa mînăstirii, mi-a venit un gînd care mă uimeşte şi azi: că plec de acasă şi nu spre casă… Un semn al mîinii Sfîntului Grigorie Palama?! Sau/şi al Maicii Domnului?!

Radu JECU

ESEURI

    Serialul „Brâncuşi“

Nina STĂNCULESCU

COLOANA

sau

„Zborul, ce fericire!“

      Anul 1910 a fost cel în care opera  brâncuşiană şi-a căpătat o conturare şi un avînt neaşteptat. Este anul în care au pornit la drum,  între altele, Muzele adormite şi Măiastrele, preschimbate în timp în Pasărea în văzduh.

Ovalul Muzelor adormite, perfect închis şi plutind deasupra soclului pe care  de abia îl ating cu obrazul lor alungit, ca deasupra unor ape, poartă înăuntrul fiinţei lor un palpit de viaţă, ce pare a vroii să răsară, să existe, să se înalţe.Tendinţa aceasta de ţîşnire se presimte şi la oul cel cucuiet al Începutului lumii şi mai cu seamă, deplin vizibil în ţipătul scrijălit al Nou născutului şi al Primului ţipăt. Astfel, ovoidul brâncuşian se pregăteşte să nască, să izvorască, fiind o lume nouă. Să se preschimbe, rămânând totuşi acelaşi, precum se întâmplă în gândirea indiană menţionată de Sergiu Al George, renumitul nostru indianist: „actualizându-şi latentă, germenele de aur se manifestă sub forma Coloanei cosmice.1.

Prima expresie a unei coloane în opera brâncuşiană a fost, desigur, stela funerară a Taniei Raseskaia  din cimitirul Montparnasse, şi odată cu ea, primul însemn al dragostei care învinge moartea. Acesta reprezentă o pereche îmbrăţişându-se de nemaidespărţit, la fel cu tot yin – yangul lumii. Prima reprezentare a unei coloane propriu-zise a fost însă perechea – soclu inform a primei Măiastre, din marmură albă –  despre care Carola Giedion Welker spusese că marchează începutul unei ere noi atât în sclptura lui Brâncuşi, cât şi în arta universală.

În 1912, la Tate Gallery din Londra, perechea omenească informă din soclu este înlocuită cu două păsări având capul aplecat şi deasupra, involtă, Măiastra de bronz îşi păstrează trupul bombat, de ulcior, cu ciocul deschis spre înalt al capului ei şerpesc. În felul acesta ea avea să răsară, viersuitoare, în 1913 deasupra unei coloane lungi şi drepte, din grădina lui Edward Steichen de la Voulangis, deasupra unei vegetaţii luxuriante. Era ,poate’ coloana careia îi fusese dedicat Fragmentul de capitel expus la Tinerimea Artistică şi denumit mai apoi Sărutul .

Coloanele fără sfârşit, formate din înşiruiri de romburi una deasupra celeilalte au luat naştere treptat în atelierul brâncuşian, de mărimi şi funcţionalităţi diverse. Brâncuşi a imaginat trei modalităţi de coloane: unele figurative precum Cariatidele, Himera sau Foca (Miracolul),   altele abstracte, din romburi fără sfârşit (dintre care culmea o formează cea din Ansamblul de la Târgu Jiu), şi cele între figurativ şi abstract precum : Torsul de Tinar, Regele regilor, Adam şi Eva sau stâlpii Porţii sărutului.

Niciuna dintre coloanele brâncuşiene, însă, nu reprezintă un stil static, soldat de pază al unei clădiri sau neclintită cariatidă  a Erehteionului, coloanele brâncuşiene se mişcă, şi este un pas de dans care păşeşte şi mai cu seamă se înalţă din soclu până în capitel. Pasărea în văzduh, devenire a primei Măiastre a ajuns Zbor. Cocoşii uriaşi pe care i-a creat la sfârşitui vieţii şi susţin tavanul atelierului, cântă fără întrerupere, anunţând Zorii (ai lumii, ai artei, ai fiinţei noastre renăscute.)

„Zborul, ce fericire!” a exclamat Brâncuşi şi în copilărie şi ca bătrân. Tot atelierul i-a devenit în timp o fâlfâire de aripi nevăzută. Şi o nesfârşire de scări. Romb peste romb, peste romb, coloană fără sfârşit a existenţei noastre în drumul ei către cer „ fiecare generaţie una  pe umerii celeilalte”, după cum  i-a spus Brâncuşi Carolei Giedion Welkar2. Fiecare romb: un strop de dragoste, o rugăciune şi o pâlpâire de viaţă. Brâncuşi o ştia: numai aşa te poţi înălţa şi să fii! Şi o spune prin toată opera sa.

Note:

1.Sergiu Al George, Comentarii indiene la Brâncuşi, în volumul Arhaic şi  universal,  Bucureşti, Ed. Eminescu, 1981, p. 94.

2.Petru Comarnescu, Brâncuşi, mit şi metamorfoză în sculptura contemporană,  Bucureşti, Ed. Meridiane, 1972.

 

Dublu vernisaj

Graţie invitaţiei telefonice a colaboratoarei noastre de nădejde Nina Stănculescu – scriitoare, critic de artă, teolog –, ce mă onorează cu prietenia sa, în seara de 23 februarie 2012, la galeria înjumătăţită ca spaţiu, dar deja celebră în lumea artelor prin manifestările ei selecte „Orizont“, a avut loc un dublu vernisaj: sculptură de Mafu şi pictură de Măriuca Oteteleşanu.

 George Radu Serafim – care m-a pus în încurcătură afirmînd, modest, că nu e nici critic de artă, nici specialist, nici… nimic, cel mai avizat fiind în aprecierea operelor de artă PUBLICUL; așa că mă văd nevoit să-l las fără adjectivări profesionale în această prezentare! – i-a abordat egal pe cei doi artiști. A împărțit pictura Măriucăi Oteteleșanu în trei: compozițiile (seria carnavalescă – aș numi-o eu, cu strădanii coloristice remarcabile în sensul reprezentării veridice a amestecului atît de clar ce sfîșie contemporaneitatea noastră asaltată de globalizare), portretele și picturile pastelate, în care a strecurat acea gentilețe nobiliară1 de care s-a înstrăinat enorm lumea noastră (B) și tablorile în culori tari, nete, care tind a năvăli de pe perete spre a îmbrățișa-atenționa într-adins privitorul.

Fac precizarea că afirmațiile din tot ceea ce încredințez acum cititorilor îmi aparțin, pretextul expunerii profesorului G. R. Serafim fiindu-mi doar catalizator, așa că nu-i pun deloc în seamă aceste impresii! Dimpotrivă, afirmația lui, venită ca urmare a întîrzierii sale de o jumătate de oră, după un conjunctural sfat dat profanilor (orice vernisaj ar trebui onorat cu zăbava anterioară a publicului, necesară privirii atente a exponatelor), m-a pus în gardă: adevărata manifestare artistică nu constă în socializare, în ciocnirea unui pahar de șampanie ori în schimbul de cărți de vizită (deși toate aceste gesturi îmi apar firești, în contextul desprinderii fețelor de fețe ocazionate de mijloacele de comunicare moderne actuale!). Vernisajele ar fi, prin urmare, prilejuri atît de a-ți exersa simțul estetic, cît și de a valida social și a reconfirma valorile existente, la un moment dat. Adaug, pe marginea aceleiași prezentări, adevărul că produsele artistice constituie un mod sigur de a investi, știut fiind faptul că leul cheltuit astăzi în achiziționarea unei opere de artă nu este nicicînd pierdut, el putînd, în cel mai rău caz, a fi recuperat integral mîine! Omagiul adus artiștilor, aș mai scrie, echivalează în astfel de ocazii cu străvechile ritualuri de reafirmare a bunelor intenții, de reașezare și de recunoaștere a aparteneței celor reuniți la o lume mai largă, stabilă, pașnică, împărtășind opinii comune și recunoscînd valori perene.

Revenind la vernisaj, m-am aplecat îndeajuns de atent și asupra sculpturilor lui Mafu (strigat, la un moment dat, de colega sa de expoziție Matei). Admirația sculptorului pentru George Apostu (n. 1934, Stănișești, Bacău – m. 1986, Paris) denotă, înduioșător-expresiv, dar totodată viril, un univers rural etern, întemeiat pe elementara „pîine cea de toate zilele“. Dialogul celor doi artiști desfășurat atît în planul formelor (expunerea joasă a pieselor din piatră, tridimensionale, respirînd discreție și armonie lăsa loc de privit picturilor înălțate pe pereți, în bidimensionalitatea lor) și al cromaticii (albul invariabil versus policromia pe alocuri exuberantă). George Radu Serafim însuși a subliniat această complementaritate ce mi s-a părut a fi cel mai mare cîștig estetic pentru privitorii profani ai serii.

Dacă ar fi să mă portivesc remarcii paradoxale a aceluiași observator – dacă nu-i critic de artă, măcar mason de rang 33 îmi permit să afirm că este! – (cînd pleci de la o expoziție cu o pictură în minte, înseamnă că expoziția a fost reușită; dacă pleci cu două – expoziția a fost excepțională; dar dacă pleci cu mai multe, înseamnă că a fost o catastrofă!), mă văd obligat să scriu că am plecat de la nepoata celebrei Ottiliei Michail (devenită prin căsătorie Oteteleşanu), pictorița Măriuca Oteteleșanu, cu o superbă în modestia ei biserică răsărind din verdele clorofilian cu o naturalețe mișcătoare, iar de la Mafu cu Pîine pentru Apostu – o încrucișare înspicată de pîini, ca două mîini de român încrucișate pașnic pe piept.

Mulțumind atît artistei (Măriuca Oteleleșanu despre Nina Stănculescu: M-a cunoscut de mică și cînd venea la noi în casă o admiram… „Cînd mai vine zîna pe la noi?“ – o întrebam pe mama, după ce pleca…), cît și Ninei Stănculescu (la rîndul său, aceasta despre pictoriță: Eu o cunosc înainte de a se fi născut… Dacă ar fi fost vorba despre oricine altcineva, n-aș fi venit la vernisaj… Dar de aici nu se putea să lipsesc…) pentru bucuria de a fi luat parte la acest eveniment artistic, închei citînd o mult mai avizată voce referitoare la pictură:

Cu totul altul [comparativ cu acela al Ottiliei Michail, căsătorită Oteteleșanu, mătușa pictoriței noastre – nota M.F.] este tipul de sensibilitate al Măriucăi Oteteleşanu, pictor de costume şi scenograf, al cărei debut pe simeze datează abia din 1992. Le desparte aproape un veac, cu toate turnurile radicale în modul de percepţie a lumii.

Obişnuită a platourilor de filmare şi a ritmurilor rampei, care i-au ocupat cea mai mare parte a vieţii profesionale, dar     i-au modelat şi ritmurile inimii, Măriuca Oteteleşanu nu-şi ascunde adeziunea faţă de universul scenei şi al iluziei. Protagonistul pînzelor ei este masca, actorul, ca vehicul al mirajului şi [al] bucuriilor efemere. Culorile tari, saturate, desfăşurate în contraste puternice modelează contururi difuze de personaje (dansatoare şi arlechini), dispuse în compoziţii spontane, a căror zbatere lăuntrică pendulează între emoţia momentului scenic, conştiinţa evanescenţei 

 

 și dorinţa ardentă de a ieşi în evidenţă „acum!“. O suită de siluete gracil-melancolice, cu vagi inflexiuni boticelliene îşi întind faciesurile frontal spre rama tabloului, dorind parcă a deborda în real.

Într-o descendenţă relativ îndepărtată a lui Chagall, una mai apropiată a Margaretei Sterian, Măriuca Oteteleşanu dezvoltă o filosofie a costumului şi măştii, înscrisă în coordonatele imediatului, în care emoţia grăbită a sărbătorii lasă să se simtă, abia perceptibilă, presiunea prezentului.(Sursa: Elena Dulgheru, Familia Oteteleșanu: trei generații de artiști plastici, publicat în „Diplomat Club“, nr. 5-6/2008).

 

NOTĂ:

Nu pot trece peste exemplul dat de vorbitor:

Astăzi zici cuiva închide geamul! Pe vremuri se zicea: nu ți se pare că e puțin curent? Oare n-ar fi bine să închidem, deocamdată, fereastra?

A consemnat,

Mihai FLOAREA

P.S.: Îmi cer scuze cititorilor, dar configurația acestui blog exclude postarea imaginilor.   (M.F.)

  

POEZIE ȘI RELIGIE

Mîinile

Tăcut, aşteptam bucuriile toate

Să bată pe rînd la poarta simţirilor mele,

Din ceruri, din ape, din cînturi furate,

Din cîte în visuri şi-n stele…

Beam vinul din amfore grele de lut

Şi mîna păroasă-a lui Bachus turna,

Cădeam ameţit de-al beţiei sărut

Şi mîna lui Bachus turna şi-nturna…

Tîrziu, setea mea se sfîrşea neştiut,

O foame măruntă prindea să mă bată,

Cu bici făurit din vînă de bou, ca un cnut,

Iar Ceres, zeiţa mea fată,

Lua grîne de aur culese din lan

Şi mîinile ei tremolate,

Pe harpe de deget prea fin măcinau

Făina dulceţii furate,

Şi zile treceau şi nopţi petreceau

Şi vară şi toamnă de ceară

Iar eu ospătam şi-ndrăgeam ca un prunc

Pe Ceres – zeiţa mea, iară…

Şi apoi tîrziu încercam pe Eol

Să-mi mîngîie fruntea de cute brăzdată,

Să-mi şteargă o vîrstă ascunsă de timp,

Cu mîna-i mereu platinată…

Şi apoi nimic, doar nimic poţi să prinzi,

Din mînă străină, din daruri de stele,

Plăceri căpătate nu poţi ca să vinzi,

Rupte din şir se risipesc ca mărgele…

Cu mîna-mi am prins de pocal,

De amfora care plîngea obosită,

Cu mîna aceasta, val după val,

Vinul din struguri cernea într-o sită,

Nectarul cel dulce, cînta din caval…

Cînd mustul cel dur fierbea într-o clipă…

Cu mîna-mi am prins de pocal,

De amfora care pornise să cînte,

Şi-n miezul de zi, un imens carnaval,

În vine prindea să se-avînte

Furat de tăria nectarului meu,

Pornit să-i ascult melodia,

O foame-n dreptate mă prinse cu greu,

Mă puse să ar toată glia;

Cu mîinile mele-n pămînt am sădit,

Steluţe de-argint şi-au cîntat,

Cu mîinile mele cînd boabe-au pocnit,

Ca piua de fier le-am sfărmat,

Şi-am ars şi-am zdrobit între dinţii mei grei

Trupul imens dintr-o sevă de miere

Şi prins-am în mine dogoarea de zei,

O herculeană putere…

Cresc mîinile, cresc şi le simţ de oţel,

Şi vîntu-l strunesc înspre bine

Prind stînca pe care-a zăcut Prometeu

Şi casa lui Eol o fac în ruine,

Lumină, lumină s-adie pe frunţi

Şi totul să fie-n dreptate,

Cînd mîinile-mi cresc cît munţii cărunţi,

Cu ele-mi culeg bucuriile toate!

Poemul Învierii Sfinte*

 

În straiul alb

Sub ploaia de miresme și de soare,

De flori ce-și țes în primăveri chilim,

În straiul alb, pe un asin călare,

Iisus tăcut, intra-n Ierusalim.

Și oamenii-L priveau ca pe-o minune,

Întîmpinîndu-L pentru a-L slăvi.

Smerit, Iisus gîndea cu-amărăciune:

„Voi mă cinstiți, tot voi Mă veți huli!“

La cina Sfîntă și de Taină

La masa Cinei cea de Taină

Plutea în aer Duhul Sfînt.

Înveșmîntat în albă haină

Iisus rostea al Său cuvînt:

–  Cel care astăzi Mă va vinde,

E printre voi acum, aici…

Și-n suflete se-nfiorară

Cei doisprezece ucenici.

Iisus știa cine-i acela

Și care este al său nume,

Simțea și Iuda:

– Nu te-oi vinde, pentru tot aurul din lume!

– Nu, Iuda, nu se poate altfel,

Tu, azi cu vorbă strîmbă minți,

Nu pentru aur Mă vei vinde,

Ci pentru treizeci de arginți!

Și prinde pîinea caldă

Din aburind cuptor:

– E trupul Meu, se frînge

Și iartă tuturor!

Smeriți, toți ucenicii

Au luat din pîinea sfîntă;

Iisus le toarnă vinul

Și glasul Lui încîntă:

– Să ridicați paharul

Și să sorbiți cu dor,

Că sîngele-Mi se varsă

Și iartă tuturor!

Smeriți sorb ucenicii

Și-mbracă-a vieții haină

Și se sfîrșește ruga

La Cina cea de Taină!

Plîngea grădina Ghetsimani!

Plîngea grădina Ghetsimani,

Plîngeau și florile-n grădină,

Cea mai aleasă dintre toate

Era a lui Iisus lumină.

El Se ruga sub raza sfîntă,

Ce Tatăl Său o trimitea:

– O, Doamne, treacă tot paharul

Așa cum este voia Ta!

Din ochi curgeau lacrimi de sînge,

Deși nu cunoșteau vreo vină,

Plîngea grădina Ghetsimani,

Plîngeau și florile-n grădină!

Iată omul!

Sub cerul asprei primăveri,

Cărarea vieții se sfîșie,

Nu este azi ce fost-a ieri,

Nici trupul mort nu mai învie!

Nici Iuda nu mai dă-napoi,

Vînzarea astfel se-mplinise,

Arginți de sînge și noroi,

Din care soarele murise!

Tăcerea e atît de mare,

Parcă auzi cum crește pomul,

Striga trădarea pînă-n zare,

Chiar fără vorbe: „Iată omul!“

Luminile se prăbușeau în hău

S-au repezit soldații de L-au înlănțuit,

Ca hienele s-au repezit,

Luminile se prăbușeau în hău…

„Cum să înăbuși soarele în carul său?“

Cocoșul va cînta!

 

Petru se-ngrozește

Pentru Domnul sfînt:

– Cît voi fi în viață,

Lîngă Tine sînt,

Merg în pas cu Tine,

Nu Te voi lăsa!

– Lung e drumul, Petre,

Crucea e a Mea,

Pînă sus pe culme

Trebuie s-o port!

(Și ca de zăpadă

Este albu-i tort).

De trei ori de Mine

Te vei lepăda

Și atunci cocoșul

Iată, va cînta!

De la Ana la Caiafa

De L-au purtat de la Ana la Caiafa,

Să-L judece pe Cel nevinovat,

Prea blîndul Iertător n-a vrut iertare,

Ci sub osînda grea El S-a plecat…

„Ce porumbel e fără de păcat?“

Pe cine iert?

 

– Nu vreau cu nimeni astăzi să mă cert –

Spunea Pilat din Pont – pe cine iert?

Cuvîntul vostru este mai presus,

Iert pe Baraba? Dară pe Iisus?

Și despre asta scrie-n Sfînta Carte,

Că pe Iisus L-au condamnat la moarte,

Să nu-I mai afle credincioșii urma…

„Bate păstorul, risipește turma!“

Și oamenii s-au preschimbat în cîini,

Pilat din Pont se spală-nsă pe mîini!

Cocoșul a cîntat!

Întîia oară Petru se-nspăimîntă,

Se leapădă. Cocoșu-ncă nu cîntă;

La fel se-ntîmplă și a doua oară,

Se leapădă cuprins de grea povară;

A treia oară cînd s-a lepădat,

A tresărit… cocoșul a cîntat!

Crucificare

Noaptea se lasă și amurgul plînge

Înveșmîntat în lacrima de sînge

Și Hrist, pe cruce, fără osanale,

Trăiește sfîntul vis al jertfei Sale!

Într-un mormînt

Iar de pe Crucea raiului cel sfînt,

Iisus a coborît într-un mormînt,

Străji I s-au pus la lespedea cea grea,

De teamă că Iisus va învia!

În mormînt, viață

În mormînt viață

Hristoase-ai fost pus,

Totul e de gheață

Soarele-a apus.

În mormînt e, iată,

Mare întuneric,

Luminează însă

Duhul Sfînt, feeric.

În mormînt viața

E de nepătruns,

Frumusețea, Doamne,

Unde Ți-ai ascuns? 

Și ape

Și ape plîngîndu-L în unde,

Șoptesc și izvoare din munte,

Lui Hrist I se stinse făclia…

Și plînge Fecioara Maria!

Și murmură-a jale norodul

Din inimă cîntă Prohodul,

Pe lume-a pierit bucuria…

Și plînge Fecioara Maria!

 

HRISTOS A ÎNVIAT

Și a venit un înger și a deschis tot cerul,

Iar morții din morminte atît, au suspinat,

Erau pămînt din care-odat’ s-au animat,

Atunci doar Hrist din moarte cu slavă

S-a’nălțat

Și n-a mai fost nimica lințoliul de-ntuneric,

A devenit stăpînă lumina pe pămînt,

Că îngerul sfărmase și piatra de mormînt

Și giulgiul curățase din trupul cel mai sfînt!

Acea măreață clipă, unică înviere,

Trecea din Om în oameni din leat și peste

leat,

Și datina creștină de-atunci nu s-a uitat,

În cor cu toții spunem: „Hristos a înviat!“

*Preluat după: Petru Demetru Popescu, Biblia în versuri, București, Editura Crist, 2003.

Petru Demetru POPESCU


[1] V. și „Evenimentul zilei“ de vineri, 06 Aprilie 2012: LEGEA ADOPŢIEI SE SCHIMBĂ DE MÂINE. Copiii vor fi repatizaţi de un soft care verifică compatibilitatea. Autoare:  Cristiana Mazilu

[2] V. „România liberă“ din 25 aprilie 2012: ALINA MUNGIU-PIPPIDI, Regimul ipocriziei, de la avort la proprietatevezi articolRegimul ipocriziei, de la avort la proprietate.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: