Ecclesia euxina 40

 

ACTUALITATEA

 

Numărul  40!

 

Iată-ne ajunşi, din mila Domnului, la numărul 40 al acestei reviste în care ne-am investit, de peste un deceniu, energii şi speranţe!…

E un bun prilej de a ne pune întrebări despre menirea celor care avem – într-o mai mare ori mai mică măsură – această preocupare.

Dacă-i adevărat că vom da socoteală dinaintea Dreptului Judecător pentru fiecare cuvînt rostit în această viaţă, atunci cum să nu fie de dat socoteală cu asupra de măsură pentru fiecare frază ori vocabulă scrisă? Pînă şi latinii, în păgînătatea lor, trăgînd cu urechea la Homer, care se pare că a fost primul ce-a formulat celebrul avertisment, observaseră că verba volant scripta manent!

Timpurile moderne, cu facilităţile lor tehnice uimitoare, au produs şi produc uriaşe cantităţi de scrieri. Numai dacă ne-am deschide, pentru o clipă, urechile şi ochii am primi, copleşitor ca un tzunami, din toate direcţiile, un vacarm babilonic, o cantitate incomensurabilă de mesaje literare ori nonliterare, la căror triere şi descifrare ni se sparie gîndul a ne raporta! E de-a dreptul înfricoşătoare această sete de exprimare ce irumpe fără încetare, zi şi noapte – fizic (ziare, reviste, cărţi) şi virtual (site-uri, bloguri) –  neţinînd cont de existenţa receptorilor!

În aceste condiţii, a citi/asculta cu atenţie constituie calităţi nepreţuite, pe care doar veritabilele elite le mai deţin. Cum însă cacofonia globalistă contemporană susţinută de doctrina sincretică new-age tinde a înăbuşi valorile autentice, a aplatiza vîrfurile de sensibilitate şi de cugetare, a uniformiza democratic emisiile verbale sub banala formulă „dreptul la exprimare liberă“ e nevoie acum mai mult ca oricînd de acel simţ al deosebirilor. A formulat-o memorabil apostolul Pavel: toate-mi sînt îngăduite dar nu toate-mi sînt de folos.   

Un lucru este cert: mai vechi (Florin Mihăescu, Nina Stănculescu, Roxana Cristian) ori mai noi (este cazul Luminiţei Lupu, care debutează chiar în numărul de faţă), redactorii şi colaboratorii revistei noastre s-au adresat contemporanilor şi se adresează posterităţii ascultîndu-şi inima şi ascuţindu-şi mintea cu deplina sinceritate şi în autentica libertate asigurate de înaltul patronaj al P. S. preot profesor dr. Adrian Niculcea – gazdă şi moderator desăvîrşit al întîlnirilor binecuvîntate din Foişorul Bisericii Pogorîrea Sfîntului Duh.

Redacţia

 

ESEU

3

LIMBAJ ŞI PARADOX ÎN EVANGHELII

 

În Evangheliile sale, în cei trei ani de propovăduire, Iisus foloseşte un limbaj de o mare diversitate, adecvat înaltei doctrine pe care o predica un mare Învăţător, cum se intitulează El însuşi când spune: „Voi să nu vă numiţi rabbi căci unul este învăţătorul vostru, Hristos, iar voi toţi sunteţi fraţi” (23,8). În acelaşi timp, limbajul său este variat, potrivit cu cei cărora li se adresează, de la oamenii simpli la apostoli, de la vameşi la farisei.

             În genere, de cele mai multe ori, El Se adresează mulţimilor într-un Limbaj simplu, privind viaţa lor obişnuită, ca în Predica de pe Munte, prima mare predică adresată mulţimilor, după Botez, chiar la începutul propovăduirii Sale (după evanghelistul Matei, capitolele 5, 6, 7). Astfel, El le vorbeşte despre: ucidere, mînie, jurăminte, rugăciune, post şi altele. Din cînd în cînd, El sintetizează cele spuse prin sentinţe pline de miez, care ridică predica sa spre Împărăţia Cerurilor. Cităm cîteva exemple de o deosebită semnificaţie: „Eu n-am venit să stric ci să împlinesc Legea“ (5, 17); „Fiţi desăvîrşiţi precum Tatăl vostru cel Ceresc desăvîrşit este” (5, 48); „Unde-ţi este comoara îţi va fi şi inima” (6, 21); „Intraţi pe poarta cea strîmtă” (7,13); „Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (7,33). Şi evanghelistul conchide: „Cînd Iisus a sfîrşit cuvintele acestea, mulţimile erau uimite de învăţătura Lui.”

            Dar nu totdeauna şi nu tuturor Iisus le vorbea atît de liniştit şi de limpede. El devenea tăios şi categoric atunci cînd între El şi interlocutor intervenea o contradicţie.  Mai ales atunci cînd era abordat de demon, ca în pustiul Quarantaniei sau într-unele convorbiri cu cărturarii şi fariseii. Aşa, de pildă, cînd demonul, viclean, încearcă să-L provoace cerîndu-I minuni, Iisus îl repede în cele din urmă, alungîndu-l: „Vade retro, Satana!” (Mt.4,10) şi demonul pleacă revenind mai tîrziu, atunci cînd Iisus îi anunţă prima dată pe apostoli că va fi ucis, iar Petru se opune, fiind respins cu aceeaşi poruncă: „Vade retro, Satana! Piatră de poticnire Îmi eşti.” (Mt.16, 23)1. Dar contradicţia se preface într-un adevărat război verbal cu fariseii şi cărturarii, cînd Iisus, vorbind despre înviere şi anunţînd Dumnezeirea Sa, este contrazis de farisei. Atunci Iisus se dezlănţuie împotriva lor, aducîndu-le acuzaţii ucigătoare, din care cităm cîteva: „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că închideţi Împărăţia cerurilor de dinaintea oamenilor; că voi nu intraţi şi nici pe cei ce vor nu-i lăsaţi să intre”. (Mt.23, 13); „Vai vouă, cărturari şi farisei făţarnici, că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi prozeliţi, şi dacă i-aţi făcut, îi faceţi fii ai gheenei, de două ori mai mult decît voi”. (Mt.23,15); „Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osînda gheenei?” (Mt.23, 33). Rezonanţa acestor invective ni s-a părut mai mult decît locală, ni s-a părut mondială şi în acest sens ni s-a părut actuală. Mai departe cuvintele lui Iisus se transformă în profeţii, provocînd dărîmarea Ierusalimului, care a şi avut loc în anul 70 (la mai puţin de 40 de ani de la Învierea lui Iisus). Mai departe, vorbindu-le acum apostolilor, Iisus prooroceşte, în cuvîntul său escatologic, sfîrşitul lumii, distrugerea templului şi a doua Sa venire. Din momentul acela, contradicţia fariseilor şi cărturarilor care aşteptau un Mesia pămîntesc, se preface în ură şi furie care vor duce la patimile, răstignirea şi moartea lui Iisus, Fiul Omului, transformată în Învierea Fiului lui Dumnezeu.

            Dar limbajul cu care Iisus se adresează mulţimilor este de multe ori cel al parabolelor sau pildelor în care mici povestiri au sensuri paradoxale, sensuri simbolice, dificil de înţeles şi pe care Iisus le explică apostolilor şi ucenicilor, căci nici ei nu le înţelegeau totdeauna. Din mulţimea parabolelor care se întîlnesc în Evangheliile sinoptice (dar nu şi la Ioan, a cărui Evanghelie e mai ales doctrinară), ne vom referi numai la Parabola semănătorului, formată (la evanghelistul Matei) din şapte parabole care însumează simbolic principalele semnificaţii ale creaţiei. Terminând parabola principală, Iisus le spune mulţimilor: „Cel care are urechi de auzit să audă” (Mt.13,9).2 Iar la întrebarea ucenicilor de ce le vorbeşte în parabole, Iisus le răspunde: „Pentru că vouă vi s-a dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor, dar acelora nu li s-a dat… De aceea le vorbesc în parabole, că ei văd fără să audă şi aud fără să vadă şi nici să înţeleagă”. Iisus continuă referindu-se la spusele proorocului Isaia din care citează: „Căci inima acestui popor s-a împietrit şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis ca nu cumva cu ochii să vadă şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să-şi revină şi Eu să-i vindec”

 

(Mt.13,15). Pare ciudat că Iisus care a venit să-i vindece pe cei bolnavi, nu vrea să-i vindece pe cei ce nu înţeleg cu inima, chiar dacă n-au înţeles! De ce? Mai întîi, fiindcă e vorba de înţelegere nu cu mintea, care înţelege cele lumeşti, dar nu pe cele spirituale care pot fi înţelese doar cu inima, ceea ce mulţimile nu pot face, ele fiind avide doar de minuni şi nu-L iubesc pe Iisus, ci Îl urăsc. Ca să pecetluiască ideea înţelegerii, deci a cunoaşterii spirituale, Iisus încheie cu un adevărat paradox, spunînd: „Căci celui ce are i se va da şi-i va prisosi, dar de la cel ce nu are se va lua şi ceea ce are” (Mt.13,12).

 

Trecînd la limbajul uneori paradoxal al lui Iisus, trebuie spus că paradoxul pare contradictoriu dacă s-ar referi doar la cele pămînteşti, dar devine limpede atunci cînd sensul este transmutat în planul spiritual. E evident că cel ce are o cunoaşt ere şi o trăire spirituală nu are niciodată prea mult şi mai poate primi, în timp ce acel ce nu înţelege pentru că are prea puţină cunoaştere, pierde şi puţinul pe care-l are. Pentru motivele arătate, Iisus le vorbeşte mulţimilor nu numai în parabole, ci şi în paradoxuri, al căror enunţ este mai concentrat, plin de înţelepciune, pe care n-l poate înţelege decît cel ce crede în Iisus. Paradoxul e de neînţeles dacă e interpretat doar cu raţiunea, cu dialectica, dar devine lămurit dacă e transpus simbolic în lumea spirituală unde îşi capătă sensul. 

            Dintre numeroasele paradoxuri existente mai ales în Evangheliile sinoptice, am ales doar cîteva pentru a ilustra varietatea şi semnificaţia lor pe care uneori nici apostolii n-o înţelegeau. Paradoxul citat mai sus după Parabola semănătorului îl găsim şi după Parabola talanţilor, explicînd de ce talantul celui care l-a îngropat i-a fost luat şi dat celui cu 10 talanţi. Orice om primeşte un dar spiritual, cît de mic, pe care-l poate spori, dar dacă n-o face, şi acest dar i se va lua.

            Un  alt paradox este cel în care se spune: „Cei de la urmă vor fi cei dintîi şi cei dintîi la urmă, căci mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi” (Mt.19,30). Acest paradox sintetizează sensul Parabolei lucrătorilor la vie unde, via fiind simbolul lumii unde şi cel din urmă credincios venit va primi acelaşi dar ca şi cel dintîi.

            Într-un alt paradox, spus de altfel ca şi altele de mai multe ori, după ce Iisus le ceruse să-şi ia crucea şi să-L urmeze, El adaugă: „Cel ce vrea să-şi scape viaţa o va pierde; dar cel ce-şi va pierde viaţa pentru Mine, o va afla” (Mt.16,25). De astă dată sensul e mai clar pentru că doar viaţa pierdută pentru Iisus este adevărata viaţă.3 

            Un alt paradox: „Cel ce se înalţă pe sine va fi smerit, iar ce ce se smereşte pe sine se va înălţa” se referă mai ales la modul de a se ruga al Fariseului şi Vameşului, dar în altă parte se adresează celor invitaţi la masă, fiind vorba desigur de masa darurilor spirituale.

            Sînt şi alte paradoxuri care au o altă formă, mai puţin contradictorie, dar care au un sens doar pentru cei cu credinţă foarte puternică. Aşa e cazul smochinului care nu avea fructe cînd Iisus a vrut să mănînce, şi Iisus l-a blestemat să se usuce, deşi nu era vremea roadelor. Şi cînd ucenicii îi reproşează, Iisus adaugă, paradoxal: „Dacă aveţi credinţa lui Dumnezeu… cei ce i-ar zice muntelui acestuia ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice” (Mt.11,23). Să remarcăm că Iisus spune: „dacă aveţi credinţa lui Dumnezeu (fidem Dei)“, deci o credinţă foarte puternică, şi doar atunci orice se va împlini.

            Sînt şi paradoxuri care par adevărate enigme, ca aceea din Parabola iconomului nedrept (Lc.16,9): „Faceţi-vă prieteni din bogăţia nedreaptă (mammona iniquitatis), pentru că atunci cînd vă va lipsi, ei să vă primească în corturile cele veşnice”.

            Un alt paradox dificil de înţeles este cel de la Mrc. 9, 40: „Că fiecare se va săra cu foc, aşa cum orice jertfă se va săra cu sare”. Focul este un simbol al Sf. Duh, dar legătura cu sarea, simbol al pămîntului, e mai greu de înţeles.4

            În toate aceste exemple şi în altele pe care nu le-am mai citat, paradoxul apare între termeni care au o semnificaţie contrarie, dar care capătă sens prin transmutare simbolică în plan spiritual. Acest mod al înţelegerii paradoxurilor se produce într-un fel printr-o analogie inversă, aşa cum spune Iisus despre Ioan Botezătorul: „Între cei născuţi din femei, nici unul nu este mai mare decît Ioan, dar cel mai mic întru Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decît el” (Lc.7,28).

            Iată însă că acest nivel al paradoxurilor este depăşit chiar în centrul timpului de propovăduire a lui Iisus, în momentul Schimbării la Faţă, cînd lumina care-L învălui pe Iisus, şi care arată clar că El nu este numai Fiu al Omului, ci şi Fiu al lui Dumnezeu, această lumină nu poate fi văzută de cei trei apostoli, fiind lumina dumnezeiască, lumina increată care depăşeşte în mod esenţial limitele luminii cosmice. Şi chiar dacă în Evanghelia lui Ioan nu se aminteşte acest moment al înserării luminii increate în lumea noastră, totuşi în evanghelia lui are loc o schimbare evidentă a limbajului lui Iisus. Căci în timpul Cuvântului de Despărţire, Iisus le spune apostolilor: „Pe toate acestea vi le-am spus în pilde, va veni ceasul cînd nu vă voi mai grăi în pilde, ci deschis vă voi vesti despre Tatăl… Zis-au ucenicii Săi: Iată că acum grăieşti lămurit şi nu spui nicio pildă; acum ştim că Tu pe toate le ştii şi nu ai nevoie să Te întrebe cineva. De aceea credem că de la Dumnezeu ai ieşit.” (In.10,29).   

              Şi totuşi, pînă în acest final, paradoxurile nu dispar, ci în structura lor apare Iisus însuşi simbolizat de diferite autodefiniri ale Sale. Prin diferite atribute, în număr de şapte, pe care le vom aminti, în ordinea din Evanghelia lui Ioan:

             „Eu sînt pîinea Vieţii…Pâinea pe care eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu” (6,48);

            „Eu sînt Lumina Lumii, cel ce-Mi urmează Mie nu va umbla în întuneric ci va avea Lumina Vieţii” (8,12);

             „Eu sînt  uşa. De va intra cineva prin Mine se va mîntui şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla” (10,9);

5

            „Eu sînt Păstorul cel bun (kalos), care sufletul şi-l pune pentru ei” (10,11);

             „Eu sînt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine chiar dacă va muri, va trăi” (11,25);

             „Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine” (14,6);

             „Eu sînt Viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul (vierul)“ (15,1).

              Prima şi ultima dintre aceste afirmaţii sînt simboluri ale euharistiei.

              Toate paradoxurile spuse depăşesc însă creaţia căci Iisus le exaltă pînă în increat, pînă la Tatăl. Iisus le însumează în fond căci de multe ori El spune doar „Eu sînt”. Este acelaşi cuvînt ca şi cel auzit de Moise pe Sinai, cînd Iahve i-a răspuns: „Eu sînt cel ce sînt”. Fiinţa supremă nu se poate defini decît prin ea însăşi, afirmîndu-şi astfel identitatea unităţii. Dar vorbind despre Tatăl, la întrebarea lui Filip, Iisus spune de mai multe ori: „Eu sînt întru Tatăl iar Tatăl este întru Mine”; şi adaugă în aceeaşi vorbire: „Eu Îl voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor va da vouă, pentru ca în veac să rămână cu voi… Duhul Sfînt pe Care Tatăl Îl va trimite întru Numele Meu” (In.14,10…17…26). Este prima afirmare a Sfintei Treimi, sîntem in divinis cînd nu se mai poate vorbi doar de paradox şi de antinomie (cf. pr. D. Stăniloae şi pr. Andrei Scrima) şi încă de o antinomie apofatică, pentru că la Sinodul IV de la Calcedon (451) împreună existenţa în sînul Sf. Treimi (perihoreză) este: neamestecată, neschimbată, nedespărţită, toate termene negative.5 O altă antinomie apofatică este chiar şi cea dintre Esenţa divină şi Fiinţa divină şi, în sfîrşit, cea dintre Energia increată a Sfîntului Duh şi Energia creată a harului, despre care a vorbit mai ales Sf. Grigore Palama.6

Florin Mihăescu

 

Elevi ai profesorului Dimitrie Gusti – martiri ai temniţelor comuniste:

ERNEST BERNEA, MIRCEA VULCĂNESCU şi preotul DIMITRIE BEJAN

 

Generaţia interbelică poate fi considerată generaţia de aur a culturii române. După ce şi-a văzut visul împlinit prin unirea României cu Transilvania, la 1 Decembrie 1918, acest neam a cunoscut o emulaţie nemaiîntîlnită, o însufleţire ce izvora şi avea ca bază credinţa creştină ortodoxă.

Elitele intelectuale româneşti, printre care se număra şi distinsul sociolog, filosof şi etician Dimitrie Gusti, desfăşoară o activitate constructivă pentru ridicarea satelor, pentru crearea unor instituţii, a legiferării serviciului social.

Profesor de Antică şi Morală a Facultăţii de Litere de la Universitatea din Iaşi, membru al Academiei Române în 1919, apoi profesor al Universităţii din Bucureşti din 1920, Ministrul Învăţămîntului între anii 1932-1933, Preşedinte al Academiei Române între 1944-1946 Născut la Iaşi, la 13 februarie 1880, Dimitrie Gusti va deveni în 1910 profesor la Catedra de Filosofie.

Din 1925 şi pînă în 1948 a iniţiat şi îndrumat activitatea de cercetare monografică a satelor româneşti avîndu-i alături pe elevii săi printre care: Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea şi Dimitrie Bejan, care au urmat o cale martirică.

Alături de bunul său prieten Vasile Pârvan, Dimitrie Gusti consideră că naţiunea română trebuie să se menţină şi să-şi dezvolte specificitatea stilului de manifestare. Năzuinţele naţionalist-culturale se bazează pe viaţa spirituală a naţiunii văzută ca o „unitate vie”. Pentru Dimitrie Gusti „naţiunea nu e un lucru făcut, ci un lucru în curs de a se face, un proces, o existenţă dinamică. Măsura naţiunii nu se găseşte în ea însăşi, ci în acţiunea ei culturală prin care participă la creaţia şi îmbogăţirea umanităţii cu valori universale.”   

Avînd conştiinţa misiunii reformatoare a învăţămîntului ştiinţelor sociale, Dimitrie Gusti scria: „este timpul, cred, ca studiul problemelor sociale româneşti să se strămute […] din comisiunile parlamentare şi din ministere la universităţi.” Unind sociologia cu etica şi politica, viza reforma socială, idealul său fiind aristodemocraţia.

Prin eforturile lui Dimitrie Gusti se legiferează serviciul social, în 1939, prin care se instituţionalizează, pentru prima oară în lume, cercetarea sociologică îmbinată cu acţiunea socială practică şi cu pedagogia socială.

Dintre realizările sale mai amintim: crearea şi conducerea Asociaţiei pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, a Institutului Social Român şi a Muzeului Satului, alături de Victor Ion Popa.

Ca profesor, Dimitrie Gusti urmărea să formeze personalităţi creatoare de valori ştiinţifice, mai ales prin intermediul seminariilor. Printre aceste personalităţi, la loc de cinste se numără Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea şi Dimitrie Bejan, care i-au fost alături în campaniile monografice organizate de profesor.

 

Personalităţi autonome, veşnic într-un proces de autorealizare aşa cum îi învăţase profesorul, ei şi-au întemeiat existenţa pe actul religiozităţii, pe unitatea etică a naţiunii, pe dragostea de ţară şi de neam.

Născut la Focşani, în 28 martie 1905, Ernest Bernea a copilărit la Brăila, unde a făcut studiile primare şi liceale. După ce fratele său mai mare a murit pe front, iar tatăl era destul de bolnav, a contribuit la întreţinerea familiei de la vîrsta de 13 ani.

Urmează cursurile Facultăţii de Litere şi de Filosofie din Bucureşti unde i-a avut ca profesori pe Dimitrie Gusti, Nae Ionescu şi Nicolae Iorga. Cu profesorul Gusti a lucrat şi în echipele de cercetare etnografică.

Are o contribuţie valoroasă la cercetările monografice întreprinse în diverse zone geografice ale României. În 1935 devine conferenţiar la catedra de antropogeografie a lui Simion Mehedinţi. Dintre lucrările publicate pînă la arestare se numără: Riturile (1932), Crist şi condiţia umană – antropologie creştină (1932), Muzeul românesc de etnografie (1937), Îndemn la simplitate. Mărturisiri pentru un om nou (1939), Moldovă tristă, poeme în proză (1939—1940), Timpul la ţăranul român (1941), Colina lacrămilor (1943).

Discipol al profesorilor Nae Ionescu, Nicolae Iorga şi Dimitrie Gusti, Ernest Bernea face studii strălucite la Paris şi Freiburg, specializîndu-se în sociologie, istoria religiilor şi filosofie. Se încadrează în curentul naţionalist-creştin al vremii, fapt pentru care va fi arestat în 1946. Rearestat în 1949, ţinut în anchetă un an la Braşov pentru presupuse comploturi ţărăniste pe care le-ar fi pus la cale, este încătuşat în 1952 sub acuzaţia de „ideolog al mişcării legionare” şi purtat prin lagărele de la Vaslui şi Tîrgu-Jiu, prin închisorile Aiud, Tîrgu-Ocna şi pe la coloniile de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, numit şi canalul morţii.

În 1954, fiind grav bolnav, i s-a fixat domiciliu obligatoriu în comuna Schei, judeţul Galaţi. În toată perioada detenţiei a fost intransigent faţă de comunism. Într-un raport din 10 decembrie 1954, maiorul Andrei Vaculin îi scria generalului-maior Ady Ladislau, locţiitor al Ministrului de Interne: „În timpul cît a stat în colonia de muncă nu a dat dovadă de reabilitare, el este cunoscut că lansa zvonuri cu privire la un nou război”.

Cu asemenea „recomandare”, după 3 luni a fost din nou arestat şi condamnat la 10 ani de temniţă grea pentru „crimă de activitate intensă contra clasei muncitoare.”

A fost eliberat la 1 octombrie 1962, apoi în 1965, cu sprijinul lui Perpessicius şi Al. Phillipide, a fost angajat la Institutul de Etnografie şi Folclor, de unde a fost pensionat în 1972. În 1974, la vîrsta de 69 de ani, este bătut crunt de securitate pentru că a refuzat să devină turnător.

Pînă în decembrie 1989 a fost urmărit în continuare de securitate ca toţi deţinuţii politici care au supravieţuit temniţelor. Acuzat de regimul comunist pentru creştinismul său, Ernest Bernea s-a mutat la Domnul în 1990, fiind înmormîntat la Mănăstirea Cernica. Mitropolitul Bartolomeu Anania îl definea astfel: „om de mare subţirime intelectuală, caracter impecabil, cu o ţinută delicată şi sensibilă cum rar se poate întîlni: un prinţ al bunei cuviinţe.”

Sociolog şi filosof, Ernest Bernea a conceput în temniţă un întreg sistem filosofic creştin. Iată ce scria: „Cei care au experimentat în viaţă tristeţea amară a unei singurătăţi în mijlocul oamenilor, cei care au fost loviţi şi îngenunchiaţi în inima lor secătuită, chin conştient din chin inconştient, rău din izvoarele răului, purtat cu orgoliu şi prostie, numai aceia care au răscumpărat totul prin suferinţă, pot şti ce înseamnă a fi aproape, a fi frate, pot birui închisorile omului şi culege aurul lumii, acela ascuns în jocul cerului şi al mării vieţii noastre spirituale.

Cînd fratele de destin, omul, se apropie de tine, cheamă-l, şi, cu puterea dragostei, frînge întunericul crescut între voi în atîtea chipuri, cu gîndul tău iradiant dezvăluie-i tainele şi respectă-i sîmburele de lumină pe care însuşi începutul a depus-o acolo unde nici nu bănuim. Toţi cei ce ne înconjoară, toţi cei pe lîngă care trecem sînt pentru noi tot atîtea prilejuri de a ne încerca plantarea bucuriei şi frumuseţii noastre înşine într-o lume de durere şi de moarte prematură.”

Pentru credinţa ortodoxă, Ernest Bernea a suferit 16 ani de temniţă, lagăre, deportare. Idealul spiritual al tatălui a fost dus mai departe de fiul său, Horia Bernea, care şi-a pus sufletul în organizarea Muzeului Ţăranului Român, desfiinţat în timpul comunismului, reînfiinţat în 1991 de Andrei Pleşu. Acest muzeu a fost refăcut de Horia Bernea, care a fost director pînă la trecerea sa în nefiinţă, şi are ca simbol central crucea.

 Născut în 3 martie 1904, la Bucureşti, Mircea Vulcănescu devine cercetaş la 12 ani, iar la 16 ani se înscrie în Societatea culturală „Înfrăţirea română”.În 1921 absolvă Facultatea de Filosofie şi Litere unde îl are ca profesor pe Dimitrie Gusti, absolvind şi Facultate de Drept. Încă din timpul facultăţii publică lucrări filosofice şi este membru remarcabil al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România. Crescut sub influenţa profesorilor Nae Ionescu şi Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu participă în 1925 la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare din judeţul Dolj şi apoi la alte campanii monografice între 1930-1932.

Între 1929 şi 1930 este asistent onorific la catedra profesorului Dimitrie Gusti şi publică articole pe teme religioase şi filosofice. În studiul său „Şcoala sociologică a lui Dimitrie Gusti”, analizează activitatea profesorului său în domeniile în care a lucrat subliniind contribuţia acestuia la dezvoltarea sociologiei, eticii şi îmbinarea lor cu politica în vederea înfăptuirii reformei sociale.

Semnînd cu numele său sau cu pseudonim, Mircea Vulcănescu a publicat articole în numeroase publicaţii: „Gîndirea”, „Cuvîntul”, „Viaţa universitară”, „Realitatea ilustrată”, „Ultima oră”, „Pan”, „Azi”, „Prezentul”, „Criterion”, „Convorbiri literare”, „Izvoare de filosofie”, „Index”, „Dreapta”, „Floarea de foc”, „Familia”, „Cuvîntul studenţesc”, „Gînd românesc”, „Ideea românească”, „Excelsior”.

Între 1932 şi 1943, cel despre care Mircea Eliade scria: „nu cred că am întîlnit alt om mai înzestrat cu atîtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie”, publică lucrări de mare valoare: Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932), În ceasul al 11-lea (1932), Cele două Românii (1932), Gospodăria ţărănescă şi cooperaţia (1933), Dimitrie Gusti şi şcoala sociologică de la Bucureşti (1937), Războiul pentru întregirea neamului (1938), Înfăţişarea socială a două judeţe (1938), Dimensiunea românească a existenţei (1943).

 Personalitate de prim rang a culturii române al cărui destin s-a frînt în plină putere creatoare, din cauza regimului stalinist din România care urmărea distrugerea elitelor, Mircea Vulcănescu nu s-a putut afirma plenar.

Despre Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade scria: „Nu cred că am întîlnit alt om mai înzestrat cu atîtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie.”   

În perioada interbelică, Mircea Vulcănescu ocupă funcţii importante în stat, iar după instaurarea dictaturii comuniste urmează calea martirică a generaţiei sale, fiind arestat în 30 august 1946 în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu şi condamnat drept „criminal de război”, la 8 ani de muncă silnică, deşi ocupase funcţia de Subsecretar de Stat la Finanţe. Această condamnare a echivalat cu o condamnare la moarte prin regimul de teroare din închisorile comuniste pentru că a fost închis la Aiud, ca majoritatea elitei româneşti.

În închisoare impresionează prin dragostea de semeni şi cultura sa uriaşă. „Conferenţiază“ prin Morse, pe bucăţi de săpun ori prin viu grai, întărind pe deţinuţi prin cuvînt şi exemplul personal. Conducerea închisorii din Aiud nu renunţă la ideea exterminării lui Mircea Vulcănescu. Torturat în mai multe rînduri pentru apostolatul creştin pe care îl făcea în închisoare, trimis la izolare, la Zarca, o celulă neîncălzită, el se întinde pe pardoseala rece ca să se culce un tînăr deţinut bolnav peste el. Tînărul este salvat, dar Mircea Vulcănescu se îmbolnăveşte grav de plămîni. Este internat în infirmeria penitenciarului, în ultima fază a bolii, dar nu primeşte medicaţie specifică.

În depozitul infirmeriei erau medicamente străine, dar acestea se foloseau numai pentru îngrijirea delatorilor sau a deţinuţilor de drept comun, a criminalilor de rînd. Moare la Aiud, la vîrsta de 48 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu, să nu ne răzbunaţi!”, un testament vrednic de un mucenic filosof.

În lucrarea Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist se povesteşte următoarea întîmplare din detenţie: „Se afla printre deţinuţi un om pe nume Frăţescu. Avea mîinile permanent reci din cauza unei grave insuficienţe de circulaţie. Din cauza aceasta, de cîte ori era scos la muncă sau numai la alergarea bezmetică din curtea închisorii, pielea îi crăpa, iar durerea intra în carnea lui ca făcută de mii de cioburi de sticlă spartă. Frăţescu nu avea mănuşi şi nimeni nu avea ca să-i dea. Mircea [Vulcănescu] avea nişte ciorapi de lînă.  S-a hotărît să-i tricoteze din lîna ciorapilor o pereche de mănuşi. Dar Mircea nu ştia să tricoteze. Nu-i rămînea decît să înveţe. Avea o singură metodă: să despletească încet ochiurile ciorapului şi să facă raţionamentul invers, ca să înţeleagă cum împletea bunica lui! Aşa a făcut. Din ce şi-a confecţionat andrelele, nu ştiu. Poate din aşchii scoase din saltea? Din căpătîie de sîrmă? De Sfîntul Nicolae, Mircea i-a dăruit lui Frăţescu o pereche de mănuşi tricotate.” 

Gabriel Bălănescu îşi aminteşte despre Mircea Vulcănescu în volumul său Din împărăţia morţii, apărut în 1981, la Madrid:

„Rînd pe rînd, celulele se deschid şi echipele, gata formate, sînt îndrumate spre locul de îmbarcare.

Traversînd culoarul etajului II, unde ne aflam, îmi arunc ochii la un deţinut zdrenţăros, care freca cu terebentină scîndurile.

Mi-au atras atenţia ochii lui mari, sticloşi şi îndrăzneala cu care ne privea, ştiut fiind că, deţinuţii politici, atunci cînd se întîlneau cu un alt deţinut sau grup de deţinuţi, erau obligaţi să privească în pămînt.

 

Am trecut chiar pe lîngă el. Era Mircea Vulcănescu. Îmi şopteşte: Mergeţi la muncă. În privire i-am surprins un fel de bucurie, îmbinată cu amărăciune. Aplecat, îngenuncheat pe duşumea, doar ochiişi fruntea care mi-a părut nimbată, îl mai aminteau pe cel de altădată. Corpolenţa lui era redusă la un schelet, îmbrăcat în haine vărgate. Coloana vertebrală se observa prin zeghea de puşcăriaş”.    

Despre asasinarea lui Mircea Vulcănescu la Aiud relatează un martor ocular, Nicolae Crăcea: „S-a întîmplat să fiu scos pentru tortură în aceeaşi serie cu Mircea Vulcănescu. După ce l-au torturat pentru a nu ştiu cîta oară, prin bătaia pe tot corpul [cu o biciuşcă specială din oţel], a căzut în nesimţire. Era plin de sînge. Un ţigan robust l-a luat de un picior, tîrîndu-l jos. Capul îi bălăngănea în dreapta şi-n stînga, ca o minge legată cu sfoară trasă de un copil zglobiu. Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-şi veni în fire, a contractat o congestie pulmonară şi, după cîteva zile, a murit, sporind mormintele necunoscuţilor de pe cîmpul din vecinătate cu încă unul.”

 Ioan Ianolide, în volumul „Întoarcearea la Hristos“ îi face un portret memorabil lui Mircea Vulcănescu: „Era un bărbat înalt, frumos, plin de prestigiu şi cu o remarcabilă personalitate. A fost asistentul lui Nae Ionescu, filosoful ortodox român care a creat şcoală. A fost el însuşi un profund gînditor, care nu a reuşit să scrie tot ce cugetase, din pricina temniţei şi a morţii premature.

În temniţă vorbea şi cuvîntul lui era ascultat. Îi învăţa să gîndească pe cei ce fuseseră conducători ai ţării. Concepţia sa era una profund creştină, de pe poziţii politice democrate. Îl vedeam adesea la biserică (pe vremea cînd biserica din Aiud nu fusese încă transformată în W.C., la începutul perioadei de detenţie).

Întreţinînd o febrilă activitate intelectuală în rîndul deţinuţilor, Mircea Vulcănescu era un inamic declarat al marxiştilor. Din cauza unor prelegeri ţinute la Jilava, a fost dus la camera neagră, aproape dezbrăcat, împreună cu alţi bandiţi. Ţinuţi flămînzi, neavînd pe ce să se odihnească, oamenii au început să cadă pe mîzga rece, care aducea îmbolnăvirea şi moartea. Vulcănescu s-a întins pe ciment, ca să poată sta alţii pe el, şi a zis: Eu voi muri. Salvaţi-vă voi! Nu a murit atunci, dar revenind la Aiud a continuat să vorbească, iar ei au continuat să îl pedepsească pînă ce l-au ucis. A fost un om cu caracter de diamant.”

Alături de alţi martiri ai neamului românesc care au trecut prin închisoarea din Aiud: Valeriu Gafencu, cunoscut şi sub numele de Sfîntul închisorilor, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Sofian Boghiu, Monahul Marcu, Părintele Dumitru Stăniloaie, Costache Oprişan, Mircea Vulcănescu, iubind pe Dumnezeu şi iubindu-şi aproapele mai mult decît pe sine însuşi, a trecut în rîndul sfinţilor martiri ai Aiudului ca şi Ieroschimonahul Daniil—Sandu Tudor şi  Gheorghe Jimboiu.

 Născut la Hîrlău, în 26 octombrie 1909, Dimitrie Bejan a făcut Seminarul Teologic Ortodox „Venamin Costache” din Iaşi, apoi la Bucureşti, a urmat, în paralel, cursurile Facultăţii de Teologie şi ale Facultăţii de Istorie, avîndu-i ca profesori pe Nichifor Crainic şi Nicolae Iorga. După studii post universitare la Ierusalim şi Atena, este asistent universitar la catedra lui Nicolae Iorga. Pleacă în Basarabia cu echipele de cercetare sociologică ale lui Dimitrie Gusti din dorinţa de a cunoaşte satele româneşti de peste Prut.

În 1938 este hirotonit preot şi se înrolează în armată ca preot militar, cu gradul de maior, participînd, alături de Armata română, la campania de eliberare a Basarabiei. Ca preot militar pe Frontul de Est, spovedea şi împărtăşea răniţii, ducea soldaţilor anafura şi agheazma în tranşee. În spatele frontului, în fiecare duminică se făcea slujbă. În Crimeea l-a împărtăşit pe Regele Mihai şi altădată pe Mareşalul Antonescu. În urma frontului, de la Prut pînă la Stalingrad, a botezat peste 100 000 de ruşi. Aproape de Kiev, într-un sat de cazaci, a botezat peste 300 de ruşi într-un iaz.

Este luat prizonier în 1942 şi este închis în lagărul de la Oranki alături de mii de soldaţi şi ofiţeri români. Această mănăstire ctitorită în secolul al XVII-lea, destinată nobililor ruşi, fusese transformată după 1918 de către comunişti în puşcărie. Pereţii bisericii au fost văruiţi, iar din 1942 a devenit lagăr de prizonieri. De pe cele cinci turle ale bisericii, crucile au fost aruncate la pămînt, iar pe locul lor au crescut cinci plopi. În spatele altarului de la Oranki, într-o vale, s-au găsit scheletele a 11 000 de preoţi şi călugări, care au refuzat colaborarea cu regimul comunist. Acolo au găsit, în urma unor săpături, şi trupul neputrezit al unui mitropolit, împuşcat în frunte.

Va trece şi prin lagărele de la Astrahan, Mănăstîrca, Karaganda, Kiev, Sverdlovsk, Arhanghelsk. După cinci ani de lagăr, este judecat de un tribunal din Moskova şi condamnat la moarte pentru că a afirmat că Basabia este pămînt românesc. A cerut să fie judecat de un tribunal din ţară şi a fost repatriat, în 1949 ajungînd în ţară.

Ajuns acasă află că mama i-a făcut toate pomenile crezînd că a murit, iar tatăl i-a făcut un mormînt şi i-a pus o cruce. Fraţii lui şi soţul sorei erau închişi la Aiud. După o scurtă perioadă de libertate, trăieşte calvarul închisorilor româneşti: Jilava, Aiud, Canal, Mina Cavnic, între 1949 şi 1956. Este deportat în Bărăgan (1956-1958) la Răchitoasa, unde îşi scrie amintirile din lagăre, apoi este iar închis la Jilava şi Aiud. Pe foaia de condamnare se consemnează şi ocupaţia: în trecut preot, în prezent grădinar.  

 

În închisorile pe unde a trecut i-a întîlnit pe Nichifor Crainic, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Arsenie Papacioc, părintele Dumitru Stăniloae.

 În 21(23) august 1964, iese printre ultimii cinci din închisoarea Aiud şi este prigonit de comunişti, i se interzice să mai slujească, este arestat la domiciliul părintesc, fiind păzit permanent de securişti. În noaptea de 22 decembrie 1989 l-a salvat de linşaj pe securistul care îl păzea.

A plecat la Domnul în 21 septembrie 1995, lăsînd cu limbă de moarte să nu se rostească nici un discurs la catafalcul său, să nu i se pună nici o floare pe mormînt şi să fie îngropat cu una din crucile sculptate în rădăcină de măr sălbatic, adusă de la Oranki, cealaltă fiind dăruită Mănăstirii Sihăstria. Pe piatra de mormînt au fost încrustate versurile lui Nichifor Crainic:

                        „Unde sînt cei care nu mai sînt?

                        Răspunse ciocîrlia:

                        S-au ascuns în Lumina Celui Nepătruns.”

            În timpul vieţii, a apărut la Editura Mănăstirii Sihăstria volumul de dialoguri cu Părintele Dimitrie Bejan: Bucuriile suferinţei – viaţa unui preot martir. Postum au apărut: Viforniţa cea mare (1995), Hotarul cu cetăţi (1995), Satul blestemat (1998), Oranki – Amintiri din captivitate (2005).

Următoarele fragmente din ultimul volum amintit arată suferinţele celor închişi în lagăr şi dorul de ţară.

1.În lungul anilor care au trecut

            „E frig la mine-n casă. Lampa clipeşte nestatornic. Noaptea e tîrzie şi prietenii mei stau tăcuţi în cocioabele lor…

            Îmi răsar vii în amintire oameni şi locuri prin care am trecut. Stăruie în mine, ca o bolnavă aducere aminte, zilele robiei din Ţara-Răsăritului; lagăre, bordeie, trudă de rob şi, mereu treze, speranţele unor zile de aşteptare. Estompat, în depărtări, războiul pierdut.

            Mai aproape de orele prezente, cuştile de beton şi fier de la Interne. Jilava cu marile încercări. Aiudul şi Gherla unde satana cerne sufletele prin sită mongolă. Canalul, pecetluit pînă la A Doua Venire, cu miile de cruci ale celor răstigniţi şi minele de plumb de la Baia-Sprie, Cavnic şi Valea Nistrului.

            Atîţia oameni care au fost şi au trecut dincolo, ducînd cu ei durerile noastre. Peste tot locul, cazne şi încercări.

            Dar noi trăim şi ducem, în sufletele noastre, mirul de pe frunţile celor ce au murit. Inimile lor bat în inimile noastre şi visurile lor de biruinţă sînt visurile noastre pentru ziua de mîine. (…)

            În amintire stăruie, rezemată de păduri, Mănăstirea de la Oranki, de pe Volga de sus. Pe turlele văduvite de cruci au încolţit şi prins rădăcini mesteceni argintii.

            În locul lor, cînd va veni Lumina, se va înălţa iarăşi, pînă la cer, semnul Biruitorului morţii.

            Între zidurile crenelate, acolo, au fost auzite vaietele prinşilor de război, iar foamea, frigul şi suferinţele au umplut cimitirul din poiana morii.

            În unele zile, rare, răsărea soarele şi pentru noi; pe feţele noastre palide flutura o lumină nepămînteană. Dar orele acestea erau sărbătoare şi însemnau popasuri, cînd bei apă limpede şi-ţi tragi sufletul.

            Apoi pădurile vuiau iarăşi, ca mările răzvrătite. Zăpezile se aşezau ca nişte ziduri de cetate şi lagărul trăia ceasuri de moarte. Iernile erau fără sfîrşit…

*

Caravanele cu fildeş

            Unul după altul pe aceeaşi urmă de picior, o mie, două, trei mii de oameni…

            Şi crivăţul chiuie nebun!

            „Caravanele” intră în păduri la ceasul dimineţii şi bat la porţi cînd umbrele înserării ne mînă către adăpost. Purtăm pădurile de argint în spate aşa cum caravanele poartă fildeşul.

Toată iarna aceea am cărat cu spatele, blestemînd zăpezi şi oameni. Apoi au venit alte ierni şi la greutatea zilelor s-au adăugat alte greutăţi.

            Purtat printre lagăre m-am întors la Mănăstîrca, pe la începutul lui ianuarie 1946. Oamenii erau aceeaşi, parcă mai puţini, mai slabi, mai vineţi. Pădurea stătea pe loc, dreaptă şi puternică bătîndu-şi joc de vînturi şi furtuni.

 Noi am fost puşi la sănii. Patru înainte, la oişte şi alţi patru la ţepuşe: o sută, două sute de sănii – poate mai multe şi-n jur escorta şi cîinii lupi. Legaţi cu odgoanele încrucişate pe piept, trăgeam sania după noi încărcată pînă sus, un kilometru, zece, douăzeci de kilometri. Şi asta în fiecare zi, fără repaus. Cînd urcam panta, curgeau pe frunţile noastre sudori, care îngheţau îndată şi simţeam apa curgînd pe şira spinării. Cînd ieşeam la loc aşezat, îngheţau hainele pe noi şi tălpile săniilor. Iar la vale, sania se pornea în coborîş iute; te smulgea, repezit, din hamuri; trebuia să alergi ca vîntul, cu ochiul mereu înapoi. Cîte accidente, picioare rupte, coaste rupte!

 

            Şi parchetele tăiate erau tot mai departe, prin locuri pe unde n-a intrat joagăr de la facerea lumii.

            Şi asta în fiecare zi de iarnă: un an, doi, trei, patru…

*

            Şi într-o dimineaţă, pe la sfîrşitul lui aprilie ne-am trezit cu ceţuri dese peste păduri, încît nu se mai vedeau, şi peste lagăr, unde nu se mai zăreau bordeiele. […]

            Şi după luni de zile de absenţă, peste ceţurile ce se trăgeau spre sud, a apărut soarele frumos, tînăr, strălucitor.

            La începutul lui mai se încălzeşte şi-n două săptămîni – atît ţine primăvara – pădurea înfrunzeşte şi poienile se acoperă cu flori de pădure, iar păsările cîntă refăcîndu-şi cuiburile.

            E frumos afară – nu-i frumos ca al noi – dar primăvara-i luminoasă şi noi oftăm, oftăm. Am schimbat săniile pe căruţe, înhămaţi la căruţe, cărăm pădurea la vale.

            […] Am deschis ochii, iar i-am închis, m-am pişcat de nas ca să mă trezesc. Totuşi asta era realitatea. Erau mai multe pluguri. La cormană cîte un bărbat şi la hamuri, de fiecare plug, cîte opt femei. Cel de la cormană le îndemna hai, hai, mînă! La marginea arăturii, prezidatele, contabilul şi alţi responsabili priveau şi fumau.

            După cîteva zile, stăpînirea lagărului a încercat şi cu noi această figură.

            Ne-am opus hotărît, amintindu-le că sîntem oameni. E drept că mîncam ovăz şi trăgeam la ham, dar la plugărie – am pus piciorul în prag. Înjurături, carceră, ciomege pe spinare…

            Soldaţii prizonieri au cedat. Trecînd spre pădure, îi vedeam înhămaţi la pluguri, tot cîte nouă oameni, căzînd pe brazdă, ca vitele slăbite. Seara, cu joagărul pe umăr, veneam de la pădure. Priveam şi mă chinuiam să înţeleg ce se petrece aici? E drept că Ştefan cel Mare arase cîteva costişe cu mîndrii polonezi. Dar asta a fost la anul 1500. Robii de atunci nu erau protejaţi de Crucea Roşie internaţională şi de legile umanitare care se cunosc şi se aplică în ţările civilizate.

            De neînţeles pentru mine era faptul că şi colhoznicii trăgeau la plug. Mai marii colhozului făceau planuri, fumau mahorcă, şi cîntăreau normele. Ceilalţi asudau, trăgînd la ham.

            Şi am constatat că era foarte interesantă istoria acelor zile. Şi de necrezut.

*

            Cînd ni-i sete bem seva din mesteceni. Ciocîrliile cîntă înalt – ca şi pe la noi, iar cucul îşi cîntă numele româneşte.

            Blestemat amestec de primăvară şi de chin. Bădiţa, la ora cînd ne rezemăm de trunchiurile de brad, stînd al soare, îşi scoate fluierul de la cingătoare şi ne cîntă doinele de pe Rarău.

            Dorurile noastre – sute – călătoresc spre apus, spre Ţara de sub Carpaţi. Acolo ni-i inima şi rădăcina.”

 Cei care au murit sau au suferit în temniţele comuniste continuă să fie întemniţaţi prin nepăsarea şi indiferenţa noastră. Avem datoria de suflet să-i scoatem  din uitare şi să facem cunoscută tinerelor generaţii jertfa lor. Şi să nu uităm că , printre ei, se află şi străluciţii elevi ai profesorului Dimitrie Gusti: Ernest Bernea, Mircea Vulcănescu şi Dimitrie Bejan.

 Să ne amintim crezul multora dintre cei închişi, vina pentru care au fost condamnaţi pe care au mărturisit-o la proces:  „ Îmi asum vina de a crede în Dumnezeu, de a-mi iubi patria şi a mă jertfi pentru binele neamului meu. Voi primi cu stoicism osînda şi voi fi bucuros să o ispăşesc.”

 

Prof. Marilena ISTRATI, Grup Şcolar Industrial „Dimitrie Gusti”, Bucureşti

                                     Prof. Florin TĂLMĂCIAN, Grup Şcolar Industrial „Dimitrie Gusti”, Bucureşti 

 

 

GRĂDINA GHETSEMANI în literatura şi pictura europeană

                                  Motto:    „Era grădina nu ştiu cui aici.  /Le spune El deodată: nu plecaţi./ Sînt trist de moarte, astăzi, ucenici,/Rămîneţi pe aproape, mă vegheaţi…”

     B. Pasternak – Grădina Ghetsemani

 Undeva, într-un colţ de lume, un om stă în genunchi în faţa altuia, care îl priveşte cu bucurie şi suferinţă. Este Fiul Risipitor, ca în pînza lui REMBRANDT, înclinat  înaintea tatălui. Ostenit şi refuzat vieţii obişnuite, s-a întors acolo, acasă, unde pragul, privirea părintelui, mîna blîndă, au funcţii lustrale. Braţul, aşezat pe umerii celui rătăcit, reîncheagă perechea. SE POATE ÎNCĂ.

Undeva, plecat pe stîncile din suflet, coborît într-un abis ce nu-i aparţine decît prin a doua sa entitate, cea umană, FIUL DIVIN aşteaptă o atingere, o scoatere din moarte. Cea dintîi moarte: a revelaţiei efemerului.  Cea de a doua, invocată prin amînare, nu-i este îndepărtată. Tatăl Divin nu-şi mai odihneşte logosul din el. Nici o casă nu se va deschide SUS. Porţile rămîn zăvorîte. Nu mai exista altă traiectorie, decît aceea dictată implacabil.

De-acolo, din noaptea de după Cina de Taină, cînd Iisus tocmai şi-a luat rămas-bun de la ucenici, făcînd simbolic gestul euharistiei, anticipîndu-şi ipostaza mielului pascal, şi momentul următor, dezgolindu-i a doua latură, cea vremelnică, se aude necontenit o voce implorînd: „Părinte, ia de la mine paharul acesta…”. Iar chipurile christice legate de acest interval, trec într-un film a cărui cromatică ori scenariu, poartă flexibilitatea tuturor epocilor.

*

Eseul îşi propune să dezvolte motivul amintit, în două secţiuni:

 I cea plastică,

II cea poetică.

S’a avut în vedere iconografia şi pictura apuseană, dat fiind universalitatea ei; în privinţa liricii, va folosi nume româneşti şi europene.

 

I. Reflectarea în artă

Fiindcă ce este acest episod? Şi care sînt eroii?

E dintîi „grădina”, la est de Ierihon, dincolo de valea Chedronului, aproape de Muntele Măslinilor, topos real, intrînd deodată în altă realitate, cea sacră, unde „noul Adam” va birui ispita, deosebindu-se de primul, ce trădase Edenul.

Dacă ar fi să credem pictura lui A. MANTEGNA, „Rugăciunea de pe Muntele Măslinilor” – secolul XV – e un spaţiu aproape sculptural, cerul are o lumină albastră senină, de parcă nu ar fi noapte; în stînga, Ierusalimul şi suita pregătită de Iuda; în prim-plan, scufundaţi într-un somn profund , cei trei apostoli, mai sus, Fiul divin, în ruga fierbinte, iar deasupra lui, în dreapta, un înger-mesager. Viziunea biblică este cuminte respectată.

Cu totul altfel se conturează locul amintit la EL GRECO, în tabloul celebru din secolul XVI, avînd nume identic. Grădina are un peisaj de veac XX, imaginaţia artistului uimeşte prin secţiunile construite, jocuri geometrice, ovoidale, adăpostind separat personajele. Grupul lui Petru, Iacov şi Ioan, aceiaşi care-l însoţiseră şi pe muntele Tabor, cînd se întîmplase „schimbarea la faţă”, mai departe Iisus, îngerul. Ipostaza e mai relaxată. O lumină curge şi învăluie în tonalităţi de argintiu şi albastru, îngerul. Lumina aceasta se va răsfrînge şi asupra discipolilor şi, dincolo, în spaţiul astral, va fi doar preluată de haina albastră a lui Iisus. Ca într-un flash-back, e surprins Fiul, ale cărui braţe sugerează un dialog imaginar cu solul divin, aplecat spre el.  Mai departe, proiecţia selenară, ca dintr-o pleoapă rănită. Rămîne fascinantă, după cum spuneam, aşezarea ucenicilor, într-o scoică stranie, monadă chiar, formă de incomunicabil, de vreme ce sînt prinşi în abandonul somnului. Cealaltă cavitate, în culori întunecate, în ea se aflîndu-se Iisus, pare deschisă relaţiei cu îngerul, ea nu are nimic din compasiunea pînzelor de mai tîrziu. Chipul christic, alungit – stilul lui EL GRECO – spre a se apropia de lumina pe care nu-i e îngăduit s-o nege. E o noapte a singurătăţii. Totale.

Ce PINACOTECĂ se desfăşoară dinspre secolul XV către secolul XX: G. Bellini, Corregio, Mantegna, El Greco, Vasari, P. Veronese, C. Bloch, A. de Gelder, H. Hoffmann etc.

În majoritatea pînzelor se observă omonimia cu textul sacru, la modul epic cel puţin; fac excepţie cîteva.  De exemplu, la VERONESE în „Christ în grădina Ghetsemani”. În prim-plan se găseşte grupul format din îngerul a cărui figură este înlăcrimată, implorînd parcă cerul. Îl ţine în braţe pe Mîntuitor. Acesta zace inert, cu ochii închişi, pierdut în sine. Un fluid luminos vine din înalt peste El. Restul tabloului nu mai pare interesant, accentul căzînd pe cele enumerate. Pictorul s-a îndepărtat de istorisirea biblică, propunînd o emoţionantă umanizare angelică, de unde „paharul” e absent. Dar o rugă neauzită urcă din trupul celui căzut, prin cel trimis. Domină drama omului din Iisus.

 

La fel de impresionantă este reflectarea din opera germanului BLOCH, „Christ la Ghetsemani”.  Din nou o pereche: Fiul divin, îngenunchiat şi îmbrăţişat de îngerul  ce-şi apleacă faţa spre cel greu încercat. E o restrîngere narativă; frumuseţea şi nobleţea ambelor figuri e subliniată şi printr-un transfer emoţional evident, se insistă pe acest izomorfism. În fond, structura christică provine din aceeaşi scînteie celestă a mesagerului. Deosebit de Veronese, la Bloch, făptura de sus e complet ataşată celui chinuit. E o tăcere adîncă şi tandră a amîndurora. Nu apare nici acum „paharul”. Tabloul incită: şi-a uitat personajul psihopomp menirea? Fireşte că nu. Va căpăta şi el dimensiune efemeră? Credem că nu. Intenţia a fost probabil de a marca suferinţa lui Iisus, tragic rătăcit în întunericul propriei fiinţe.

În fine, cu cît ne apropiem de secolul XIX, se modifică detaliile, se renunţă la ele. Iată la H. HOFFMANN, unde personajul , tot singur, poartă aureolă, veşmîntul nu mai are cromatica ştiută, ci un alb-auriu, înconjurat de albastru. Cele două culori se răsfrîng asupra peisajului în deplină complementaritate cu cerul şi luna. Iisus se roagă, o linie de lumină trece de la aură spre chip, haină, mîini, e linişte. E pe punctul de a accepta jertfa. Nu se văd apostolii, nici cupa, nici trimisul angelic. Aici se aude numai serenitatea, împăcarea cu sine. Dar poate că ne înşelăm.

Aceasta ne-o transmite deja Bellini, din secolul al XV-lea în „Iisus primeşte potirul”. Un decor cu reliefuri pregnante, simbolice, reconstituie în întregime tema. Nu insistăm decît asupra unui element – certitudinea artistului, dovadă intitularea creaţiei.  Iisus, cu spatele spre tovarăşii săi, în genunchi, privind îngerul miniatural, departe, ţinînd cupa, imagine stranie, aproape evanescentă.

Am dori să notăm ceva. Relaţia dintre Mîntuitor şi apostoli, în majoritatea operelor plastice. Este univocă. Iisus este cu desăvîrşire singur în contemplarea şi durerea lui, fiindcă ucenicii sînt pierduţi în odihna lor,semn de neputinţă şi ascendeţă a Materiei asupra Spiritului.  Dar Învăţătorul le ceruse tocmai veghea, insomnia alături de El, adică o ÎNĂLŢARE, o biruinţă a cugetului asupra trupului pieritor. Au şi uitat de lumina taborică ce li se revelase nu demult ori circuitul evenimentelor pretinde asta: întunecarea prin somn, pînă mai tîrziu, cînd vor trebui să preia propriul sacrificiu, transormîndu-l în destin. Cînd se va produce ILUMINAREA . Deocamdată, în Grădina cunoscută, îl trădează pe Iisus, deşi cu cateva ore înainte li se oferise , în mod semnificativ, la Cină. E un început de trădare, va fi continuată de Petru („cocoşul”), de îndoiala lui Toma după Înviere.

*

Ne exprimăm o mirare. De ce lumea artei a fost fascinată mai ales de celelalte secvenţe ale existenţei christice: naşterea, botezul, miracolele, Cina, Calvarul , Pietà, punerea în mormînt, Învierea.  Noaptea din Ghetsemani ni s-a părut esenţială pentu structura theandrică a eroului sacru, pentru justificarea menirii lui, ca şi a relaţiei cu Tatăl.

*

II. Lirica europeană

Am confruntat cele patru texte biblice, observînd asemănări dar şi deosebiri substanţiale: la MATEI 26; 5-36, la MARCU 14; 5-32, aidoma în privinţa succesiunii mustrărilor lui Iisus adresate apostolilor (de trei ori), nu există îngerul şi nici detalii despre patima rugăciunii. La IOAN 18 e doar precizată grădina, fără a se spune nimic despre ce se întîmplă în conştiinţa christică (de ce?) trecîndu-se direct la prinderea lui.

LUCA rămîne cel mai precis în evocare, cel mai epic şi cel mai emoţionant. Nu vom prelua tot, ci doar cîteva sublinieri ce dau unicitate relatării: prezenţa mesagerului divin „care s-a arătat şi-l întărea”.

„Paharul”, concretizat mai tîrziu în iconografia lumii, e numai în invocaţia personajului: „Părinte, de voieşti, treacă de la mine acest pahar…” Căzut într-o veghe dureroasă, Iisus TREBUIA să traverseze o

NOAPTE  a CONŞTIINŢEI, avînd confirmarea sumbră a naturii sale umane. Cutremurat de spaima nefiinţei, scăldat în sudoare „ce s-a făcut picături mari de sînge cae picurau pe pămînt”. Poate că stă pe o colină, ca în pictura lui Bellini,în faţa unui pristol invizibil, cu ochii plînşi, îndreptaţi spre cer, uitat de ucenici prin somnul lor. Îl iubim pe Luca, deoarece mica naraţiune e o retrăire prin cuvînt a dramei unde plînge chiar el. Aşadar episodul sacru propune deja ambivalenţa tragică  a prezenţei christice, care a trecut deodată de la ipostaza gravă, profund întristată a Cinei, unde făcuse gestul transsubstanţierii către eul contrariat de perspectiva sfîrşitului.

Nu se poate ignora simbolul POTIRULUI, în legătură cu Iisus. O dată, cuprinzînd vaticinar: „acesta e sîngele meu” – a doua oară, ca receptacol al des-fiinţării (cum ar fi spus Noica) – a treia oară, adunînd prin mîna lui Iosif din Arimateea, sîngele vărsat pe cruce, pentru a deveni cîndva „cupa sfîntului Graal”, recipientul intangibil spre care vor accede numai cei iniţiaţi şi aflaţi într-o riguroasă penitenţă, ca Lohengrin sau Lancelot du Lac, recipient cu putere miraculoasă de vindecare şi eternizare. Dar în pagina biblică se spune „De voieşti…”

 

*

Ne vom opri asupra unui poem românesc, aparţinînd lui V. VOICULESCU – „În grădina Ghetsemani”, din volumul „Pîrgă”, 1921. E o capodoperă prin felul cum înţelege scriitorul să interpreteze momentul sacru cunoscut. Va urmări dualitatea dintre omenesc şi divin, dînd sensuri profunde şi neaşteptate. Încă din prima strofă, se evocă relaţia dintre absolut şi terestru, refuzul Fiului „Iisus lupta cu soarta şi nu primea paharul…”, detaliile comportamentale (cele biblice) duc la un război cu cerul: „Şi-amarnica-i strigare stîrnea în slăvi furtuna”.

V. Voiculescu va accentua motivul „paharului”, transmiţînd prin el condiţia personajului. Desprins parcă din scenele „Judecăţii de Apoi”, de pe vreo mînăstire bucovineană, simbolul „mîinii”, doar el, sinecdocă/metaforă/metonimie a divinului, e aici pentru a sugera consecvenţa nemiloasă, imperativul pentru care s-a întrupat Fiul Său: „O mînă-nendurată, ţinînd grozava cupă/ Se cobora-mbiindu-l şi i-o ducea la gură…”. Singularitatea acestei creaţii se naşte din legătura stabilită între erou şi obiecte, din atitudinea adînc umană, oscilarea dintre viaţă şi moarte, dintre viaţă ca dat perisabil şi VIAŢA ca eternitate: „Bătîndu-se cu moartea, uitase de viaţă…”.

Aparţinînd expresionismului, asemeni lui Rilke, V. Voiculescu pune în veticala textului pe IISUS-OMUL, înduioşîndu-se alături de suferinţa Lui. Nicăieri nu va fi descrisă atît de concret, prin oximoronul menit să sublinieze starea: între iubire şi ură, între oroare şi fascinaţie – „În apa ei verzuie jucau sterlici de miere/ Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă…”. Sfîşierea este urmărită prin coborîrea în materie, întîrziind astfel Înalţarea, prin trăirea celui mai cumplit sentiment care bîntuie omenirea din clipa alungării ei din Rai, din clipa mai veche, cîd îşi va constata caducitatea, ca în minunatul „GHILGAMESH” de-acum şase mii de ani, şi anume moartea.

Catrenul final nu dă nicio soluţie, prelungind astfel, într-un suspans nedefinit, întîmplarea din „grădină”; dar extraordinară e viziunea unui tărîm devastat, dezechilibrat, unde arborii preiau mînia din înalt, o „grădină” unde armonia a dispărut şi s-a deschis tenebrelor, demonicului. Căci aşa am putea interpreta refuzul christic ce nu lasă posibilitatea ca, prin jertfa lui, să se înfăptuiască redempţiunea aşteptată.  Cităm stihurile atît de speciale: „Deasupra, fără tihnă, se frămîntau măslinii, / Păreau că vor să fugă din loc / Să nu-l mai vadă… / Treceau bătăi de aripri prin vraiştea grădinii / Şi uliii de seară dau roata după pradă.” Se ascunde o dojană, un reproş nemărturisit.

Atras de personaje cu valoare de simbol al umanităţii, poetul romantic francez ALFRED de VIGNY,  secolul  XIX, le integrează în ciclul numit „DESTINE”. Una din creaţii este „MUNTELE MĂSLINILOR”; desigur originea e tot în versetele biblice ştiute, dar imaginea diferă. Cu un veac înainte de expresionism, se va prefigura aici IISUS-OMUL. Conţinutul scrierii lui Vigny respectă cursivitatea  celei clasice: noapte, ucenicii dorm, Iisus se roagă, trimite de trei ori întrebări, lîngă El nu se află niciun înger iar divinitatea rămîne un Deus absconditus. Nu există nici epifanii, nici împăcări cu destinul. Accentul cade pe relaţia Iisus-spaţiu nocturn, măslini-cer, laitmotivul nopţii e pe deplin justificat, deoarece în final, găsim un Christ însingurat şi captiv unei dimensiuni pe care nu şi-a dorit-o, care i-a fost ursită. Titanismul romantic face din personaj un damnat şi un razvrătit deolaltă, fiindcă, departe de a ieşi din întuneric, de a exista o comunicare cu absolutul, se resoarbe în tăcere.

E sigur că poetul a tresărit în interiorul pătimirii celui descris. Devierea eroului atins de DEVENIRE, adică de perisabil, apare astfel: „ Atuncea era noapte şi singur Christ mergea / În alb veşmînt ca mortul în giulgiul său de nea”. Nici o asemănare cu textul cunoscut. Adus în el însuşi, expresia Marii Îndoieli i-a maculat obîrşia: „Posomorît de moarte, cu ochi de jale grei, / Cu fruntea aplecată…  ” O corespondenţă e stabilită de autor între arborii simbolici, chiar ei în derivă, şi Christ. Celor trei momente e implorare nu li se dă răspuns, incomunicabilul e fixat inexorabil, în condensări de tăceri: „Iar cerul negru este şi Domnul n-are glas… / Dar sus, un nor de doliu ca vălul se-ntindea…” O stranie sinestezie are valoare de premoniţie: cerul pare şi el pus în primejdie.

Fără ezitare, scriitorul precizează dimensiunea fragilă și, de aici, sentimentul de alienare: „O, Tată,… Singur vîntul răspunse vocii sale / Căzu-n nisip şi-n marea-i durere ca o rană / Avu de om şi lume –o gîndire pămînteană… / Fu iarăşi om şi teama încă / Îi strînse muritoarea lui inimă adîncă…” Groaza în faţa neantului ce vibrează în Iisus, transformă ultima parte a scrierii într-un lamento şi într-o imprecaţie totodată, adresate Aceluia care a zămislit lumea, punînd-o sub semnul thanatic: „De ce atîrnă moartea ca o spadă sinistră?”. Insolubilul „de ce” din atîtea capodopere universale. Le cităm în treacăt pe cele eminesciene din „Rugăciunea unui dac”, „Mortua est”.

Se conturează tuşe însîngerate (în poemul francez), din ele alunecă un „Vae victis”, neauzit de nimeni: „Nimic, vai! Tată / Atît nu mă-nspăimîntă…” faţă de „paharul impur şi mai amar…”

Dialogul FIU-TATĂ rămîne univoc, deci un solilocviu, răsturnînd atitudinea biblică, răzvrătit: „Facă-se voia Ta / şi nu a mea, Stăpîne, acum şi pururea!…”. Bolta e o imensă piatră tombală „Ca marmura de doliu era tot negrul cer…”.

 

Fără a fi epuizat semnificaţiile operei amintite, revenim, pentru a sublinia cît de viu a trecut drama christică în sufletul, în spiritualitatea omenirii; doar modificarea datelor de la un autor la altul constituie o dovadă a actualităţii ei continue.

Aflat la sfîrşit de veac XIX şi aparţinînd totuşi generaţiei interbelice, RAINER MARIA RILKE, celebrul poet austriac, reia tema; e un scriitor mistic, de pildă ciclul „Din viaţa Mariei”, „Elegiile din Duino” etc.

În creaţia „Muntele Măslinilor” (din prima suită enumerată), vom reîntîlni viziunea unui erou desacralizîndu-şi descendenţa.  Rostit mult mai clar, cu luciditatea unui secol ce tocmai începea, Rilke este expresia Îndoielii despre condiţia umană, despre relaţia sa cu sacralitatea. Scrierea se desface într-un fel de retrospectivă umilitoare şi irecuperabilă, imaginată de Fiul părăsit ori uitat în efortul sacrificial: „De ce vrei, Tu, să spun că eşti cînd, iată, / eu însumi nu te mai găsesc?… / Nu te mai pot găsi şi singur sînt…”.  E un strigăt a cărui sinceritate înspăimîntătoare sună iconoclast, cu toate că nu e; recunoaştem în el imensa alienare a omului modern, alienarea care va naşte curentul expresionist (o spunem din nou) şi unul din conceptele acestuia, despre IISUS-OMUL,  a unui Iisus unde tristeţea şi solitudinea omenească să se poată cuibări, ocroti: „Sînt singur cu durerea întregii lumi în mine / pe care am vrut s-o potolesc prin Tine, / Tu care nu exişti… Ce grea ruşine”.

            Mitul e desfăcut necruţător, prin anularea solului divin: „De ce un înger? Noaptea a venit. / Şi n-avea noaptea-aceea nimic deosebit…” Insistenţa pe ipostaza nocturnă se construieşte cu sentimentul unei frustrări filiale. Iisus e parcă un orfan, ignorat de părintele universului, un Ioan fără de ţară (folosind metafora profană), fără „ţara Lui de SUS”, fără salvatoarea „Sagrada Familia”: „O noapte dureroasă… / ce-aşteaptă pînă ce iarăşi se face dimineaţă. / Căci îngerii nu vin de obicei / la cei care se roagă, cum El se tot rugase… / Pe-acei ce-şi vor ei singuri pierzarea toţi îi lasă, / şi taţii lor se leapădă de ei / şi mamele îi izgonesc de-acasă…”                                                                           

             Niciun criteriu etic nu-l poate amenda pe Rilke, deoarece vorble lul refac un rozariu închegat.

            Dinspre ţinuturile unde stăpîneşte splendida iconografie orodoxă, a unor Teofan Grecul sau Andrei Rubliov, din greu încercata Rusie, dinspre conştiinţele dilematice ale lui Tolstoi ori Dostoievski, mistici în care se confruntă teologia catolică şi cea ortodoxă – cine nu-şi aminteşte lungile conclavuri spirituale dintre Alioşa Karamazov şi Ivan, fratele lui, părintele Zosima şi atîţia alţii din cunoscutul roman (nereferindu-ne, desigur, numai la „Marele Inchizitor”)  – din aceste toposuri vine BORIS PASTERNAK, prozatorul „Doctorului Jivago”, dar şi creatorul unor stihuri extraordinare, aflate în „Versuri pentru doctoru Jivago”,  numidu-se „Maria Magdalena”, „Grădina Ghetsemani”.

             Cel e avea să întregească şirul sumbru al scriitorilo ruşi care săau sinucis – Esenin, Maiakovski, Marina Ţvetaeva, C. Fedin – închipuie un poem emoţionant despre momentul de care ne ocupăm, mişcător datorită simplităţii şi duioşiei, amintind starea elegiacă a liricii ruseşti în genere, dar şi literatura bogată în crize şi revelaţii mistice.

             Pasternak urmăreşte gradat peisajul, plecînd de la motivul „drumului” ce îşi opreşte meandrele, sugerînd relaţia dintre celest – pămîntesc: „Calea de lapte – aci hotar şi-a tras”. Aceiaşi arbori tutelari anticipînd clipa, ca şi cum ar fi fost în atingere cu efemerul „Măslinii încărunţiţi şi argintii…”, dar şi printr-o încercare de levitaţie – „În aer dau să facă primul pas…”. Ne aducem aminte imaginea de la Voiculescu al nostru.

            Poetul rus dă grădinii identitate, pregnanţă prin prezenţa palpabilă a grupului – Iisus, uceniciii – „Era grădina nu ştiu cui aici…”. Creaţia este cel mai aproape de textul din Luca în privinţa succesiunii momentelor, a personajelor, a gesturilor, a alternării dintre discurs şi introspecţie, dar deosebită prin interpretările propuse.

            Astfel, Învăţătorul nu mai este o natură theandrică: „El renunţase fără-mpo-trivire… / La slavă, la minuni, dumnezeire / Şi-acum era ca noi, un om şi-atît.” Peisajul nocturn se dilată, accentuînd zbuciumul personajuoui, aflat într-un tărîm înconjurat de genuni, asimilat „grădinii”: „Grădina doar părea de locuit”. Adîncit în rugă, Iisus invocă resemnat „ocolirea paharului”, mustrîndu-l pe Petru pentru gestul său. Interesant este că acest episod se intercalează în meditaţia eroului şi nu în final, ca la evanghelist.

            Iisus devine aici tot conştiinţă tragică, tocmai fiindcă este în stare să-şi depăşească noaptea de cumpănă. Frumoasă este semnificaţia de catharsis dată rugăciunii: „Şi-n rugăciuni a prins să nu-l mai doară”. Cel descris de Alfred de Vigny ori de V. Voiculescu se revoltă, refuză asumarea destinului. Iisus din opera lui Pasternak îşi primeşte noua condiţie dar o ridică la rang de voinţă proprie; se află, în acest orgoliu, nobleţea şi demnitatea umană, ceea ce n-ar putea jigni pe Creator: „Vezi secolele merg ca Pilda… / Spre slava ei înfricoşată / Pogor în groapă voluntar…”.

*

            După acest colocviu succint al pictorilor şi al poeţilor europeni, conchidem că există spiritualităţi convergente, aplecată asupra mitului christic, regenerat astfel permanent. Mai credem că omenirea se aşază mereu înăuntrul dramei lui Iisus şi că-l aşază, totodată, înăuntrul dramei sale de umanitate nefericită şi alienată. Act de reciprocitate.

 

            E modul nonconformist, uneori, de a dovedi că-l iubeşte pe Mîntuitor. Chiar dacă uneori ne comportăm ca ucenicii, într-un amnesis copleşitor, de Acolo, de Sus, va fi întruna un posibil anamnesis, prin memoria neatinsă de uitare a sacrului. Fie ca aceasta să se întîmple nu doar în apropierea sărbătorilor pascale, ci la nesfîrşit.

Luminiţa Lupu

Martie 2011

 

BIBLIOGRAFIE

BIBLIA – Bucureşti, 1966, cap. Citate

Boris PASTERNAK – LIRICE, EPLU, 1969

Vasile VOICULESCU – POEZII – EPL, 1968

Rainer Maria RILKE – VERSURI – EPLU, 1966

Alfred de VIGNY – VERSURI ALESE – EPLU, 1966

Dicţionarul biblic – Ed. „Cartea Cristina” – Oradea, 1995

 

PERSPECTIVE CRITICE

 

O altă preţioasă contribuţie lingvistică a lui Mihai Vinereanu

 

Nostratic roots in romanian language – Rădăcini nostratice în limba română, de Mihai Vinereanu (Bucureşti, S.C. Alcor Edimpex S.R.L., 2010) este noua carte a cercetătorului român stabilit în America.

Cuvîntul acesta barbar din titlu, „nostratic“, venit din latinescul nostris – ai noştri,   nu-mi sună deloc familiar şi nici ademenitor. Efortul doctorului în lingvistică materializat printr-o carte bilingvă, de peste 140 de pagini format A4 merită însă consemnat.

Citez din Introducere: limba nostratică a început să se dezintegreze încă din spaţiul iniţial [Africa], cu cca 17000-18000 de ani în urmă (…) în perioada pre-neolitică (…).

Din macro-familia Nostratică fac parte familia indo-europeană (greaca, illira, traco-daca, frigiana, sanskrita, iraniana, limbile celtice, baltice, italice, germanice, slave, armeana etc.), familia afroasiatică (akadiana, egipteana, copta, aramaica, ebraica feniciana, araba, asiriana, berbera, etiopiana, sudaneza etc.), familia kartveliană (caucazienele de sud, georgiana, mingreliana, svan şi zan), familia uralică (maghiara finlandeza, estoniana etc.) familia altaică (mongola, turca azera, tătara etc.), familia dravidiană (tamil, kannada, malayala etc.) şi sumeriana, care reprezintă o familie aparte. În afara familiei nostratice rămîn toate celelalte limbi, cum ar fi familiile de limbi amer-indiene, africane, australiene, polineziene, sino-tibetane, iar pe continentul european mai supravieţuiesc basca şi caucazienele de nord. (…) (pp. 5-6).

Punctuaţia şi ortografia (autorul scrie, după moda nouă, cu „â“ median, dar cu „sânt“, încurcă „or“ cu „ori“, iar ghilimelele sînt peste tot englezeşti, inclusiv în varianta românească a textului!) mă contrariază şi le taxez ca atare. De asemenea, e greşit dar foarte des folosită, din păcate, expresia „pe de altă parte“ cu sensul „în plus“, „pe lîngă aceasta“, „în altă ordine de idei“.

Ca ideatică, noua contribuţie lingvistică e remarcabilă însă. După trecerea în revistă a teoriilor despre limbile „nostratice“ (Illič-Svityč – 1965, Dolgopolski, Allan R. Bomhard, John C. Kerns – 1994, Julius Pokorny etc.), se face o prezentare a altor idei: Marija Gimbutas (vechii locuitori ai Europei erau ne-indo-europeni şi, cu timpul, au fost asimilaţi de triburile războinice aparţinînd Culturii Kurganelor), Colin Renfrew (1988: limbile indo-europene s-au răspîndit pornind de undeva din Asia Mică – p. 7), W. H. Goodenough (1970: Cultura Kurganelor este o prelungire a Culturii Cucuteni-Tripolije – p. 7). În fine, autorul îşi citează consideraţiile lingvistice din Dicţionarul Etimologic al Limbii Române (Bucureşti, Editura Alcor Edimpex SRL, 2008) – pe care am primit-o cu satisfacţie la vremea cuvenită. Nici seria de cuvinte cu rădăcini nostratice – peste 600 de rădăcini numără el – cu 216 rădăcini lexicale româneşti, unele dintre acestea fără corespondent în latină, nu mi se pare dubioasă, căci îmi confirmă mai vechile convingeri: latinitatea limbii române e o invenţie fără fundamantare ştiinţifică, întrucît traco-daca e sursa adevărată a limbii noastre.

 

            O discuţie aridă, cu privire la prezenţa laringalelor în proto-indo-europeană încheie prefaţa cărţii: laringala din românescul a hămesi, precum şi din albanezul hamës „lacom mîncău“, provine dintr-o laringală proto-nostratică *h. (…) Datele din limba română sînt destul de evidente. Analizîndu-le cu atenţie, se poate conchide că proto-indo-europeana a avut atît velara surdă aspirată *kh, cît şi laringala *h. Ambele apar în română ca h (pp. 12-13).

Din spectaculoasul index de cuvinte româneşti care păstrează „rădăcini nostratice“ şi, prin urmare, nu au alte etimoane, cum au considerat pînă deunăzi lingviştii, după ciudatul principiu că limba română ar fi una de strînsură, alcătuită adică dintr-un conglomerat de împrumuturi, reproduc: acum, alb, amar, a ameţi, apă, a apăra, a ara, argint, Bărăgan, bătrîn, a bea, băutură, burtă, cămaşă,cătană, a cînta, ce, cerc, Dunăre, a fi, fiinţă, frică, inimă, a iubi, înainte, a înghiţi, jar, labă, lumină, lună, mamă, mare (substantivul şi adjectivul), a munci, moară, a mulge, munte, a muri, nană, nas, mie, oaie,  ogor,   mal, picior, a simţi, tată, tare, a trăi, a trage, tu, tine…, ţară, a uda, val, vită, vorbă, a zîmbi etc. (cf. pp.134-137).                                                                                                                                                                                        mine…, noinouă…,              Mă înclin dinaintea răbdării şi a acribiei acestui neobosit românist şi adresez tuturor colegilor filologi, profesori de limba română, de istorie etc. să-şi procure grabnic această contribuţie valoroasă la clarificarea prea îndelungatelor lacune din lingvistica românească încremenită, vai, în teoriile deceniilor şase-şapte ale secolului al XX-lea.

Mihai FLOAREA

 

Notă: Articolul este publicat şi în „Vatra veche“, nr. 6/2011.

 

LITERATURA SI RELIGIE

 

Hristos a înviat

Iisus Hristos se ridica din moarte,

De-aceea cărturarii se temeau,

Că El scria a vieţii sfîntă carte,

În care cei umili se încredeau.

 

Un biet sărman bătu atunci la poarta

Unui avut şi mare cărturar,

Că poate va primi un boţ de pîine

Şi chiar un peşte, cît de mic măcar.

 

Şi cărturarul ce ştia prea multe

Dar foamea, setea încă nici atît

Şi nu avea nevoie de nimica,

Necum sărac să-i ţină de urît,

 

Deodată însă-i vine o idee,

Năvalnică dar rece în cuvînt,

Îşi cheamă sluga foc de credincioasă,

Cum nu era o alta pe pămînt.

 

– Du-te poruncă-i dete, ca degrabă,

S-aduci pe sărăntoc la mine sus,

Că au cu el o vorbă şi o treabă!

Şi sluga a plecat precum i-a spus.

 

Cînd biet de el, săracul ce se-ncrede,

Văzînd pe cărturarul învăţat,

Cu ochi holbaţi şi cu priviri viclene

Gîndi că ăsta n-are, zău, de dat!

 

Dar poate s-a-nşelat… doar cărturarul,

Ce poate că era un fariseu,

Menit în viaţă să-şi arate „harul“,

Sau poate vreun aprig saducheu!

 

Apleacă plin de umilinţă fruntea,

Gîndind la ce urmează de acum,

Că poate-o izbuti să treacă puntea

Spre inima bogatului… oricum…

 

Aude glasul ca de trîmbă

Cum îl întreabă:

 –  Ce s-a întîmplat,

Ce se aude, omule,-n cetate?

– Se spune că Hristos a înviat!

 

Tresare cărturarul, nu-i a bună,

I-a dispărut şi mierea din cuvînt:

– Această vorbă, omule,-i nebună,

Cum să învie dacă-i în mormînt?

 

– Ba nu-i nebună, ci nebun cel care

Nu crede făurind un greu păcat,

Că astă vorbă nu e ca oricare,

Iar Iisus Hristos a înviat!

 

„Ia să revin la  vorba dinainte“,

Îşi zice cărturarul într-un gînd:

– Spuneai că-ţi este foame, ţine minte,

Şi de năprazna ei tu mori curînd…

Dar dacă răspîndeşti o altă veste,

Că trupul lui Iisus a fost furat,

De hoţii ucenici ca-ntr-o poveste

Şi-acuma mint că mortul a-nviat!

 

Atunci se schimbă toată socoteala,

Eu foamea ce te prinde ţi-oi lua,

Îţi dau cinci pîini şi-o ladă ochi cu peşte

Şi poate mîine alta ţi-oi mai da!

 

Holbează omul ochii cît o ceapă

Să simtă de-i un gram adevărat:

– Nu pot să mint, stăpîne, niciodată,

Cred că Iisus Hristos a înviat!

 

A prins să urle cărturarul nostru

Şi nu-i convine ce a auzit:

„Ăsta o face de acum pe prostu’“…

Şi sluga-l ia pe om la chinuit!

 

Un ceas şi jumătate… sau mai bine

L-a tot bătut şi chiar l-a înjurat…

– Ei, omule, acuma crezi de bine?

– Eu cred cum că HRISTOS a înviat!

 

Porunca e mai aspră, mai cumplită,

Nici hoţii, nici pungaşii cei mai crunţi,

Nici cei care cad pururi în ispită,

Pe lîngă el sînt păcătoşi mărunţi:

 

– Să-l strîngi în chingi, cînd trupul frînt în două

Se va lăsa ca mieii la tăiere,

Spărgîndu-se ca proaspetele ouă

Nu va mai şti ce-nseamnă înviere!

 

Zis şi făcut, săracul e de-acum

Un trup cioplit şi prea însîngerat:

– Ei, omule, te mai încearcă gluma?

– Eu nu glumesc: Hristos a înviat!

 

Un ultim gînd pe cărturar îl prinde,

Să-l piardă pe sărmanul „ticălos“!

Cu ceaţă în priviri omul surîde:

– Eu mor, dar a-nviat Iisus Hristos!

 

Şi-n ultima lui clipă de viaţă

Văzu în faţă îngeresc alai

Şi vocea lui Iisus fără de moarte:

– Chiar astăzi tu vei fi cu Mine-n rai!

 

Petru Dumitru POPESCU

 

ŞTERGARUL

 

 

La Cina cea de taină, în camera de sus,
Înconjurat de-apostoli S-a aşezat Iisus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
Pe azimile calde, pe mielul fără vină.

Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite:
Un rob sau o copilă, ca dup-a vremii lege
Cureaua de pe glezne pe rînd să le-o dezlege,
Să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
Se întrebau în cuget: cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune Ştergarul cel de slugă?
O, iată-i cum se-ncruntă privind cu tulburare
Cînd vasele cu apă, cînd praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă cu şoapta lui uşoară:
– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
– Chiar eu? Nu şade bine, eu doar sînt mai bătrîn.
– Dar tu? Tu, cel mai tînăr? – Eu stau lîngă Stăpîn…
– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
– Chiar eu? Sînt cel din urmă la Domnul, dintre ei?
– Dar tu, ce doar ţii punga? – Eu am făcut de-ajuns:
Am cumpărat merinde şi mielul l-am străpuns.
– Tu, Toma, nu vrei să fii tu oare cel ce spală?
– Sînt trist!… se luptă-n mine o umbră de-ndoială.
– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu?… Dar tu…
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: NU!
 Atunci lăsîndu-şi brîul şi haina-ntr-un ungher,
 S-a ridicat Stăpînul cel coborît din cer
 Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor
 Să-şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.
 De-atunci pe apa vremii, atîţia ani s-au dus!
 Şi-acum a cîta oară, Se-aşează iar Iisus
 Prin Duhul Sfînt să-ntrebe pe cei ce-L înconjoară:
 – N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?
 Tu, soră Marioara, tu Mircea, tu Mihai?
 Frumos va fi odată acolo sus în rai!
 Dar azi sînt mii de treburi… Necazul greu se curmă.
 Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
 E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!

 Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
 Sînt răni neîngrijite, sînt flăcări ce se sting,
 Batiste-n care lacrimi în taină se preling!
 Sînt văduve bolnave, bătrîni fără putere.
 Sînt oameni singuratici, dornici de-o mîngîiere,
 Sînt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,

 

 Sînt suferinzi ce-aşteptă al Cerului semnal.
 Se cere osteneală şi jertfă uneori
 Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori!
 Nu mînui cuvîntul cînd harul nu ţi-e dat,
 Cît mătura şi acul şi rufa de spălat!
 Cît lingura în crătiţi şi roata la fîntînă,
Ciocanu-n tabla casei şi-un gard la vreo bătrînă,
Să stai de veghe noaptea, la cîte-un căpătîi,
Să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mîngîi,
Să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul,
Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
– Chiar eu? Nu şade bine. Eu doar sînt mai bătrîn.
– Chiar eu? Eu sînt prea tînăr, eu stau lîngă Stăpîn.
– Chiar eu? Eu  nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.

– Chiar eu? Chiar eu? se-aude acelaşi trist răspuns.

Atunci, lăsînd să cadă cununa Lui şi haina
Iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina
Încet, a cîta oară?, Se-apleacă iar Iisus
Şi plin de-atîtea gînduri, ştergarul iar şi-a pus!
Aşa cum o mlădiţă se-ndoaie lîngă trunchi,
Stăpînul omenirii se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă, Iisus din nou se-njugă.
El, Împăratul vieţii, din nou e rob şi slugă.

 Veniţi leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărînă!

Iisus vă spală astăzi, cu propria Sa mînă.

Veniţi voi ce-n păcate nădejdea vi se frînge!

 Iisus vă spală astăzi cu propriul Său Sînge!
 Voi, fraţi, goniţi mîndria, visările şi somnul!                                                                               

Luaţi cu drag ştergarul alăturea cu Domnul
 Şi nu uitaţi: pe cale orice lucrare-i bună,                  
 Dar cine ia ştergarul acela în cunună?

Costache Ioanid

 

NOTA: Versurile de mai sus au fost primite de la domnul Marian Neagu. Prin bunăvoinţa aceluiaşi domn, am aflat că versurile publicate de noi în nr. 39 al revistei sub această rubrică aparţin lui Traian Dorz (1914-1989), membru activ al Oastei Domnului, deţinut politic pentru convingerile sale creştine. Îndreptăm omisiunea şi, ca recunoştinţă, publicăm încă o creaţie de-a sa în numărul de faţă. (M. F.).

 

 

Blîndul păstor

 

 

 

Odată L-am văzut trecînd
 Cu turma pe Păstorul blînd,
 Mergea cu dînsa la izvor,
 Blîndul Păstor, blîndul Păstor!

 Pe-o oaie ce căzuse jos
 A ridicat-o El frumos,
 Şi-a dus-o-n braţe iubitor,

 Blîndul Păstor, Blîndul Păstor!

 Iar mai tîrziu L-am întîlnit,  
 De cuie şi de spini rănit,
Ca să-Ţi deschid, ai tot bătut
Să intri şi la mine!

Dar lumea-mi spuse să nu viu,

Că viaţa Ta-i amară,
Am vreme colo, mai tîrziu…
Şi Te-am lăsat afară!

 Iar astăzi, singur mă-nfior
De-a mele fapte rele, Iisuse,
Şi Te-aştept cu dor
În noaptea vieţii mele!

Mai vino iar, Iisuse blînd,

Mai bate iar o dată!

Te-aştept cu sufletul plîngînd…

Şi uşa-i descuiată!

 

 

 

Traian Dorz


1 Deci din piatră de temelie pentru biserica lui Iisus, Simon Petru poate deveni şi piatră de poticnire, acelaşi cuvânt putând simboliza două aspecte contrarii.

2 Să notăm că în limba greacă termenul „să audă” este akoueto, care înseamnă însă şi a asculta şi a înţelege.

3 În alte traduceri e vorba de pierderea şi cîştigarea „sufletului” pentru că în limba latină se foloseşte termenul „anima”, iar în cea greacă „psyche”, care au mai frecvent sensul de suflet.

4 Poate doar în sens alchimic care afirmă „spiritualizarea corpului şi corporificarea spiritului”!

5 Păr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.I, Bucureşti, Ed. Institutului Biblic, 1978.

6 Sf.Grigore Palama, Despre Sfânta Lumină. Filocalia, vol.7, Ed. Institutului Biblic, Bucureşti, 1977.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: