Ecclesia euxina 32

ACTUALITATEA

„Gripa nouă“ 

Care este realitatea despre „gripa nouă“?

Ca răspuns la această legitimă întrebare a momentului, reproducem în continuare conţinutul pliantului alcătuit cu profesionalism de dr. Christa Todea Gross, autoarea cărţii Îndrumarul medical şi creştin despre viaţă al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România (Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2008):

Virusul gripei porcine a fost creat

în laborator

Noul tip de virus gripal A H1N1(„virusul gripei porcine”),care a ajuns recent şi în ţara noastră, nu se aseamănă cu nici un alt virus precedent, fiind sintetizat în laborator. Pentru sinteza lui s-a folosit virusul gripei spaniole din 1918 (când au murit 50 milioane de oameni) care a fost readus cu succes la viaţă prin decongelarea victimelor şi depistarea materialului genetic viral; virusul a fost apoi combinat în mod artificial cu tulpina virusului comun H3N2 şi H5N1 (tulpina gripei aviare). În final, virusul A H1N1 conţine material genetic de la două tulpini de gripă porcină, două tulpini de gripă umană şi o singura tulpină de gripă aviară; a fost denumit „novel flu“ (incorect spus gripă porcină) de către Centrul pentru Controlul Bolilor din S.U.A.(CDC) [1].

Cît de gravă este gripa porcină?

Simptomele de gripă porcină sînt cel mult moderate; gripa porcină este cu mult mai blîndă decît s-a aşteptat, notează „The Times“, ceea ce face ca boala să nu se manifeste mai drastic decît o răceală severă şi deci ca vaccinarea să fi e pusă sub semnul întrebării. Nu este recomandată vaccinarea celor care suferă de boli are plămînilor, inimii sau rinichilor sau a celor cu sisteme imune slăbite, a femeilor însărcinate şi a copiilor sub cinci ani [2]. În România se preconizează să fie vaccinate tocmai aceste ultime două categorii. Aşadar vaccinul se testează pe mamele noastre şi pe copiii noştri!

În Marea Britanie, cea mai afectată ţară din Europa se înregistrează o mortalitate de 0,03 % [3], cu mult mai scăzută decît în cazurile de îmbolnăviri cu o gripă obişnuită tip A, deci nu este justificată vaccinarea în masă a populaţiei, cu atît mai puţin în România unde s-au înregistrat doar 322 de cazuri [4].

Un vaccin periculos!

Vaccinul creat împotriva „gripei porcine“ se dovedeşte a fi periculos:

a.) provoacă cancer (oncogeneză):

– studii recente au demonstrat că injectarea de material genetic străin direct în sînge conduce la mutaţii genetice şi oncogeneză în organismul care primeşte acel material;

– celulele umane utilizate curent în producţia de vaccinuri sînt de fapt celule canceroase provenite din diferite tipuri de tumori umane sau celule fetale provenite din embrion uman avortat, singurele capabile să supravieţuiască in vitro şi să se dividă

fără limită de timp şi spaţiu; se folosesc şi celule animale (embrion de pui, etc.) [5];

– vaccinul „Optaflu“ contra gripei porcine al Companiei Novartis va folosi celule umane provenite din tumori canceroase! [6]

b.) adjuvanţi toxici în vaccin:

– cele mai multe vaccinuri au un conţinut periculos de mare de mercur sub formă de thimerosal (un conservant letal) de 50 de ori mai toxic decît mercurul însuşi. O doză destul de mare poate cauza disfuncţii pe termen lung la nivel imunologic, senzorial, neurologic, motor şi comportamental. Otrăvirea cu mercur duce la autism, sindrom de atenţie deficitară, scleroză multiplă, deficienţe de vorbire şi limbaj. Un alt adjuvant comun pentru vaccinuri este hidroxidul de aluminiu care cauzează alergie şi şoc anafilactic [7];

pentru vaccinul gripei porcine sînt folosiţi adjuvanţi noi în scopul reducerii dozei de vaccin, cu acordul OMS-ului; cei mai mulţi adjuvanţi noi incluzînd MF59, ISCOMS, OS21, AS02 şi AS04 sînt mai toxici decît hidroxidul de aluminiu. Adjuvantul MF59 este de natură uleioasă şi conţine Tween80, Span85002 şi squalena. Studiile efectuate pe şoareci au arătat că adjuvanţii uleioşi induc probleme motorii şi paralizie. Adjuvantul ASO3 conţine, de asemenea, Sqalena (cauzatoare a sindromului războiului din golf) care provoacă şi boli autoimune [8]. Adjuvanţii Sqalena şi Tween80 provoacă şi infertilitate la animale [9].

c.) alte boli grave pe care le poate provoca vaccinul:

– sindromul Guillain-Barré (GBS) care este o boală autoimună ce cauzează paralizia braţelor şi a picioarelor, iar în cazuri rare, a întregului corp. În unele cazuri, GBS poate duce la paralizie completă sau chiar la moarte [10]. În 1976 s-au înregistrat cîteva cazuri de gripă porcină (comună, dată de virusul natural şi nu cel sintetic actual) în rîndurile soldaţilor de la Fort Dix, New Jersey şi numai unul dintre ei a decedat, cel mai probabil din cauza eforturilor fizice prea mari decît din cauza gripei. Aceasta a dus la lansarea unei vaccinări în masă a 40 milioane persoane împotriva unei pandemii care nu s-a materializat. Mii de oameni au cerut despăgubiri pentru leziunile cauzate de vaccinare. Cel puţin 25 de oameni au murit şi 500 au

paralizat [11]. În unele cazuri, GBS a dus însă la paralizie completă sau chiar la moarte. Cercetările ulterioare au estimat că a existat un caz de GBS la fiecare 100.000 de administrări ale vaccinului [12]. „Actualul vaccin împotriva gripei porcine este creat după acelaşi model [13].

– agravează astmul la copii [14] etc.

O.M.S. (Organizaţia Mondială a Sanătăţii) introduce dictatura medicală!

„O.M.S.-ul încearcă să introducă o dictatură medicală, ca şi sănătatea publică (DSP), care a început să încalce drepturile naturale ale omului. A introdus carantina, a interzis libera circulaţie, a introdus vaccinarea obligatorie, s-a încălcat autonomia pacientului care nu poate refuza tratamentele obligatorii. Noi fetişizăm nişte concepte în medicină, care iarăşi introduc dictatura, cum sînt, de exemplu, ghidurile, protocoalele şi medicina bazată pe dovezi“ [15].

Întrebări… fără răspuns:

• De ce sînt copiii cei care trebuie să primească cei dintîi un vaccin experimental?

• Ce răspuns va da statul pentru cazurile în care copiii şi femeile însărcinate vor fi lezate?

• De ce în SUA (probabil şi în România) se acordă imunitate totală în faţa legii, împotriva oricăror plîngeri în instanţă care ar putea rezulta în urma vaccinării? De ce se permite companiilor farmaceutice, oficialităţilor din sistemul de sănătate şi oricui care se ocupă de administrarea vaccinurilor experimentale, ca în timpul unei stări de urgenţă, să fie protejaţi legal în cazul în care populaţia suferă leziuni în urma vaccinării? [16]

• De ce se impune vaccinarea obligatorie cînd riscurile bolii sînt mici, iar riscurile vaccinării sînt enorme?

Nu acceptăm să fim cobaii vaccinului AH1N1 în România!

Referinţe:

1. Raportul Wayne Madsen – 21 mai 2009. Wayne Madsen este un jurnalist de investigaţie din Washington DC, autorul acestui Raport.Copyright © 2009 WayneMadenReport.com apud http://alexaionescu.wordpress.com/2009/07/24/istoria-virusului-h1n1-siviitorul-nu-prea-roz/; 2, 10, 14. http://www.badin.ro/2009/07/vom-deveni-cobai-pentrutestarea-vaccinului-a-hn-t.html

3. „Swine fl u website overwhelmed by demand as new cases double in a week“, Owen Bowcott and Severin Carrell, The

Guardian, 23 July 2009, http://www.guardian.co.uk/world/2009/jul/23/swine-flu-website-overwhelmed;

4. http://www.razbointrucuvant.ro/2009/09/11/dictatura-medicalasi-in-romania-sanatatii-vrea-vaccinare-obligatorie-anti-gripaporcina-pentru-toti-copiii/

5. Anker P, Stroun M. Bacterial ribonucleic acid in the frog brainafter a bacterial peritoneal infection. Science 1972 Nov 10; 178: 621-3.şi Stroun M, Anker P. Transcription of spontaneously released bacterial deoxyribonucleic acid in frog auricles. J Bacteriol 1973 Apr; 114. 114-20.

6. http://www.wodarg.de/politikfelder/gesundheit/2651826.html;

7. H1N1 ‘swine fl u’ vaccine, postnote, May 2009, number 331, http://www.parliament.uk/documents/upload/postpn331.pdf;

8. Ho MW. „How to stop bir fl u instead of the vaccine-antiviral model. Science in Society 35. 40-42, 2007 şi “Vaccines may be linked to Gulf War Syndrome”, Chiroweb.com, June 12, 2000, http://www.chiroweb.com/mpacms/dc/article.php?id=31730

9. http://www.swinefl uupdate.us/%E2%80%9Cswineflu%E2%80%9D-vaccine-has-adjuvants-that-impair-fertility.php  şi

http://infertility.suite101.com/article.cfm/polysorbate_80_causes_infertility

11. http://en.wikipedia.org/wiki/1976_swine_fl u_outbreak şi Haber P, Sejvar J, Mikaeloff Y and DeStefano F. Vaccine and Guilaain-Barre syndrome. Drug Saf 2009, 32, 309-23.).

12. Ho MW. How to stop bir fl u instead of the vaccine-antiviral model. Science in Society 35. 40-42, 2007.);

13. http://www.wodarg.de/politikfelder/gesundheit/2651826.html;

15. Articolul apărut în numărul 6/2009 al Revistei „Presa Ortodoxă“: Gripa AH1N1 – O propagandă pentru O.M.S.? Dr.

Vasile Astarastoae, Preşedintele Colegiului Medicilor

16. http://www.isis.org.uk/fastTrackSwineFluVaccineUnderFire.php.

Asociaţia Filantropică Medical-Creştină Christiana Cluj – Proiectul „Pentru-Viaţă“.

http://www.pentruviatacluj.ro

Vaccinul împotriva „gripei porcineUn atentat la viaţa umană!

 

(Pentru conformitate: Mihai Floarea)

 

Iarăşi prostituţia!

 

Despre legalizarea prostituţiei am mai scris în această rubrică şi nu mi-am schimbat opiniile. Prezint, de aceea, materialul următor preluat de pe adresa electronică fără semnătură. Îl îndrept stilistic, sintactic şi morfologic şi mi-l asum rămînînd în aşteptarea reacţiilor cititorilor:

Legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare – folos sau PAGUBĂ?

            Se discută în ultimul timp despre legalizarea drogurilor uşoare şi a prostituţiei. Celor care văd un eventual folos în încurajarea unor astfel de practici prin legalizarea lor le atragem atenţia şi le adresăm îndemnul de a ţine cont de următoarele evidenţe în momentul luării unei decizii în ceea ce priveşte cele două chestiuni dezbătute:

            1. Să vedem exemplul altora, păţiţi, al Norvegiei, bunăoară, care este cea de-a treia ţară europeană care a scos prostituţia în afara legii, după ce aceasta fusese mai mult sau mai puţin „legală“ sau cel puţin tolerată.

            „Cumpărarea de servicii sexuale este inacceptabilă, deoarece favorizează traficul de fiinţe umane şi prostituţia forţată“, declara ministrul adjunct al Justiţiei, citat pe site-ul organizaţiei medicale sud-africane „Doctors for life“ şi preluat de Provita Media.

            Aşadar, prostituţia favorizează infracţiuni de o gravitate deosebită, precum traficul de fiinţe umane, abuzul asupra copiilor şi crima organizată şi, prin urmare, ea trebuie să ramînă o infracţiune penală. (cf. Altermedia)

            2. Mai aproape de noi geografic e Bulgaria:

            Sofia, Bulgaria, 5 oct. 2007:  GUVERNUL BULGAR, care avea în plan să legalizeze prostituţia,  şi-a schimbat radical poziţia, ca urmare a unui curent larg răspîndit în Europa, acela de a impune interdicţii ca mod de combatere a traficului sexual.

            „Ar trebui să fim foarte fermi şi să spunem că vînzarea de persoane este o infracţiune“, a spus ministrul de interne, Rumen Petkov, la un forum despre traficul de persoane, unde au participat şi preşedintele Bulgariei, ministrul justiţiei şi ambasadorul Statelor Unite în Bulgaria.

            Încercări de legalizare a prostituţiei similare celei din Bulgaria şi-au schimbat direcţia şi în Republica Cehă şi în cele trei republici baltice.

            3. De asemenea, există exemplul Olandei:

            Chiar şi în Amsterdam, conducerea locală a propus închiderea a mai mult de un sfert din faimoasele bordeluri cu vitrină din Cartierul Roşu, zonă renumită de bordeluri şi localuri de striptease. Evacuarea prostituatelor din Cartierul Roşu nu e singurul program al autorităţilor din Amsterdam. Municipalitatea încearcă să scoată în afara legii marijuana, care acum se vinde în cafenele.

            4. În fine, evocăm exemplul S.U.A.:

            Mişcarea anti-prostituţie a primit sprijin semnificativ din cauza legăturii dintre prostituţie şi traficul de fiinţe vii. Conform departamentului de stat al S.U.A., un număr estimativ de 800.000 de oameni sunt traficaţi peste graniţe în fiecare an, dintre care 4 din 5 sunt femei. În decembrie 2002, Statele Unite au adoptat o poziţie de politică externă împotriva prostituţiei legalizate, tocmai din cauza legăturii acesteia cu traficul uman.

            Acum iată şi părerea specialiştilor:  

            a) Atunci cînd o ţară lega­lizează prostituţia, „practic legiferează mul­te aspecte care ţin de criminalitate şi de in­dustria sexului“, a declarat dr. Janice G. Raymond, profe­sor emerit al Universităţii din Massachusetts, în cadrul con­ferinţei Consecinţele legali­zării prostituţiei în România.

            Una dintre consecinţele imediate ale legiferării pros­tituţiei e camuflarea şi ex­tinderea spălării banilor, mărirea consumului de droguri, dar mai ales legiferarea şi ex­tin­derea traficului de fi­inţe umane, în primul rând a traficului de femei.

            Aşadar, ideea că legalizarea prostituţiei limitează şi controlează fenomenul prostituţiei şi puterea criminalităţii organi­za­te este total falsă. Efectul este exact opus.

            Legalizarea prostituţiei este o politică greşită, consideră din ce în ce mai mulţi specialişti, după ce au studiat fenomenul în mai multe ţări. Prin legalizarea prostituţiei, peştii devin oameni de afaceri, industria sexului ia amploare, aşa cum s-a întâmplat în multe dintre ţările în care prostituţia a devenit legală.

            Directorul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV), prof. dr. Cătălin Zamfir, consideră că dezincriminarea consumului de droguri ar duce la o explozie a acestui fenomen, în timp ce legalizarea sexului comercial este văzută ca fiind o propunere „extremistă şi inacceptabilă“.

            „Propunerea privind dezincriminarea consumului de droguri este o eroare absolută, practicarea ei ar reprezenta o crimă împotriva societăţii româneşti. Cred că dezincriminarea drogului se produce în ţările cu extensie mare a problemei şi nici măcar la majoritatea acestora. În România, o asemenea atitudine reprezintă un teribilism absolut“, consideră prof. dr. Cătălin Zamfir.

            În privinţa legalizării prostituţiei, directorul I.C.C.V. spune că mult mai nimerită ar fi „o intervenţie de eliminare a condiţiilor care împing femeile în situaţii degradante şi de suport pentru ele, decât de marketizare a sexului (…)“.

            În anul 2002, Grupul de Iniţiativă pentru Apărarea Familiei a publicat studiul „Faţa ascunsă a prostituţiei legalizate“ din care cităm:

            „Am putea oare să acceptăm ca surorile sau fiicele noastre să practice vreodată «meseria» de prostituată? Dacă întrebarea ne jigneşte, atunci trebuie să recunoaştem că, validînd prostituţia ca «meserie», nu facem decât un act de nedreptate, considerînd femeile care practică prostituţia ca fiinţe de rangul al doilea, ce aparţin unei lumi subumane, vrednice de dispreţ, de exploatat şi de folosit ca marfă sau instrument de satisfacere a plăcerii bărbaţilor. Statul, ca şi oamenii care validează prostituţia ca «meserie», nu sînt produsul unei civilizaţii a dreptului şi a echităţii, ci doar garanţi ai ipocriziei, ai violenţei, ai încălcării demnităţii umane şi a celor mai elementare drepturi.

            b) Legalizarea prostituţiei conduce la proliferarea bolilor cu transmitere sexuală (inclusiv SIDA) şi nu la controlul lor.

            c) Legalizarea prostituţiei nu elimină violenţa, ci doar legitimează abuzul la care sunt supuse femeile.

            d) Cît priveşte dezincriminarea consumului de droguri, absenţa unor prevederi legale represive ar duce la încurajarea acestuia şi la mărirea numărului de consumatori, consecinţele sociale fiind incalculabile.

            În concluzie, dezincriminarea consumului de droguri şi legalizarea prostituţiei nu vin în niciun fel în sprijinul celor afectaţi de aceste dureroase realităţi sau a celor din jurul lor.

            Întrebarea din titlu este, aşadar, retorică: legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare sau de alt fel ar folosi doar celor care fac bani din aceste activităţi, însă ar păgubi întreaga societate, care trebuie să-şi rezolve probleme mult mai stringente şi mai importante şi nicidecum să caute să încurajeze direct sau indirect propriul declin şi propria dezintegrare.

            Aşadar, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (A.S.C.O.R.) filiala Tîrgu-Jiu se opune ferm şi fără echivoc oricărei dezincriminări a consumului de droguri de orice tip, precum şi oricărui fel de legalizare a prostituţiei, indiferent cum ar fi denumită această activitate.

(Pentru conformitate: Mihai Floarea)

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

          

PENTRU O ISTORIE A LITERATURII DIN TEMNIŢELE COMUNISTE

 

            A. POEZIA

            Să fi existat oare în lume pînă la tribunalele comuniste, instanţe care să condamne la moarte un autor pentru o singură poezie al cărei manuscris nici nu a fost descoperit? Aşa a fost cazul lui Radu Gyr, care a aşteptat unsprezece luni să fie executat pentru poemul-manifest anticomunist Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, fără să i se comunice timp de 11 luni că pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Printre victimele terorii comuniste au fost şi scriitorii români. Din sutele de scriitori arestaţi în lotul ziariştilor şi al scriitorilor, în lotul Rugului Aprins, lotul Noica-Pillat, al doilea lot al ziariştilor şi cîte alte serii de condamnări, mulţi au murit în anchete, torturaţi la securitate sau în puşcării sau şi-au găsit sfîrşitul la puţin timp după eliberarea din închisoare în urma regimului de exterminare la care au fost supuşi. Aceşti scriitori au reprezentat aproape o treime din scriitorii activi în acea perioadă. Cine să mai ţină atunci seama că „a ucide un scriitor fiindcă nu-ţi place azi o frază scrisă de el într-o împrejurare, alta decît cea de azi este a suprima o posibilitate de cultură?“ (Nichifor Crainic).

            Comunismul de orientare stalinistă instaurat de Luca, Pauker, Dej şi-a propus să distrugă elitele naţionale, să-i condamne pe cei care se opuneau regimului şi pe cei care îşi afirmau credinţa şi dragostea de ţară, pe cei care simţeau româneşte exprimîndu-şi trăirile în creaţii lirice de o deosebită expresivitate.

            Au fost închişi poeţi tradiţionalişti, autori aflaţi sub axa iradiantă a revistei „Gîndirea“: Dumnezeu-Neam-Ţară, dar şi scriitori modernişti, aflaţi sub influenţa mişcării sincroniste a lui Eugen Lovinescu, alături de reprezentanţi ai valorilor liberale, membrii Cercului de la Sibiu. S-a urmărit distrugerea valorilor naţionale, dar au rămas „celulele stem“ ale acestui popor într-o Istorie literară nescrisă a temniţelor comuniste româneşti.

            Dintre cei închişi, unii au continuat să scrie şi după gratii, aşa cum au fost poeţii martiri Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Aceştia au întemeiat o adevărată şcoală poetică în temniţele comuniste. Alţii, care erau foarte bine cunoscuţi înainte de întemniţare, au devenit în universul concentraţionar simboluri ale poeziei, aşa cum a fost Vasile Voiculescu ale cărui sonete au fost memorate pentru a fi salvate, în situaţia în care manuscrisele confiscate de securitate ar fi fost distruse. Virgil Carianopol, Sandu Tudor, Zorica Laţcu, devenită Maica Teodosia, Dem Iliescu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Caratană şi mulţi alţii erau autori cunoscuţi prin volume şi din publicaţiile vremii. Dar au fost şi foarte mulţi care au scris pentru prima oară în închisoare: Marcel Petrişor, Virgil Maxim, Aspazia Oţel Petrescu, Ioan Victor Pica. 

Au trăit şi creat, înlănţuiţi şi încătuşaţi cei ce au devenit simbol al jertfei: Sfîntul închisorilor comuniste Valeriu Gafencu şi filosoful-poet Constantin Oprişan a cărui Epopee noologică a fost memorată de trei colegi de celulă (Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor) înainte de sfîrşitul său martiric. 

            Pe lîngă aceştia, au fost sute de oameni care nu scriseseră pînă la intrarea în închisoare niciun vers, dar au scris după aceea. Aproape fiecare celulă îşi avea poetul ei, aşa cum relatează şi Preotul Liviu Brânzaş în volumul Raza din catacombă: „Vorbim prin Morse. În celula lor, toţi cei patru componenţi scriu poezii. În consecinţă David (Pîlcuţ) îmi transmite cîteva din producţiile sale. Două dintre ele m-au impresionat profund“. Aceeaşi activitate de receptare poetică şi creaţie are loc şi în celula memorialistului citat: „În orele de împărtăşire poetică (expresia este cît se poate de reală, căci în fiecare zi se rostesc poezii care sînt pentru suflet o cuminecătură întăritoare), eu recit cu preferinţă rondelurile neuitatului meu învăţător Vasile Bucur. Costache Onu începe să compună şi el rondeluri.“

            Împletirea trăirii cu credinţa şi creaţia a dus la realizarea unor poezii care, dincolo de funcţia estetică şi referenţială, dobîndesc o funcţie soteriologică. În acest iad trăit, fie că se numeşte Aiud, Piteşti sau Gherla, cei încătuşaţi se bucură de o adevărată hrană estetică şi spirituală care îi descătuşează. Deţinuţii care erau liberi să sufere şi să moară descoperă şi libertatea spiritului, a creaţiei. Dacă trupurile şi idealurile erau înlănţuite, poezia ţîşnea din suferinţă, talent şi har, trecea prin ziduri şi gratii, prin obloane şi ochelarii negri de pîslă.

            Poezia spaţiului concentraţionar este simplă şi firească, alternînd teme şi motive specifice acestui univers închis: moartea, foamea, soarta, lanţurile, credinţa, lacrima, frigul, îngerul, crucea, cătuşele. S-au creat valori literare definitorii pentru identitatea noastră naţională şi spirituală. Poezia a învins moartea, a şters graniţele sociale şi ideologice, fiind o ieşire în afară a talentelor care au ţîşnit către ceilalţi, dar şi punţi spre interiorul creatorilor. Suferinţa, umilinţele au activat resurse interioare nebănuite, fiinţa fiind mîngîiată de cea mai diafană aripă de înger, darul poeziei.    

            În universul concentraţionar textul liric a existat în două forme: orală şi scrisă pe alte materiale decît hîrtia care era considerat material subversiv şi deţinerea ei se pedepsea foarte aspru cu tortură şi trimiterea la izolare.

            Creaţia poetică orală era compusă în memorie de către autor, apoi transmisă şi colegilor de celulă. Radu Gyr i-a spus lui Atanasie Berzescu cum creează: „Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hîrtia mea. Acolo, în faţa ochilor scriu versurile, aşa cum vin ele din inspiraţie. Relu Stratan este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici.“

            În Memoriile sale, Valeriu Anania mărturiseşte despre propria operă creată în închisoare: „Am lucrat astfel cu regularitate şi îndărădnicie, zi de zi, vreme de şase ani, oriunde m-am aflat, şi am ieşit din închisoare purtînd în memorie două piese de teatru complete şi o mulţime de poezii, totalizînd aproape 12 000 de versuri“.  

            Dacă scriitorii liberi scriau pe hîrtie o pagină pe zi ca să-şi întreţină condeiul, în închisori s-a creat în memorie pentru a se întreţine pulsaţia inimii, pentru a se realiza catharsisul, comuniunea şi comunicarea. Nucleu care a polarizat şi coagulat, creaţia poetică din închisori a pus în evidenţă o metodă de a face literatură cu adevărat.

            Din această masă a deţinuţilor din închisorile comuniste suferind de frig, foame, torturi şi umilinţe, elementul plin de viaţă şi putere este memoria, o memorie vie care a înregistrat şi transmis mai departe poezii, volume întregi. Sînt mulţi care învaţă poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic fiindcă, dacă se întîmplă ca unii să moară, să fie alţii care să le salveze. O adevărată reţea de transmitere s-a creat prin viu grai. Cînd poetul nu era izolat, ci stătea în celulă, versurile erau memorate de cei care sufereau aproape de el. Cele mai multe versuri ale lui Radu Gyr au fost memorate de Dumitru Cristea. Atunci cînd a ieşit din închisoare le-a transcris în trei caiete, care i-au fost descoperite de securitate şi a fost condamnat iarăşi la 25 de ani, temniţă grea. 

Cînd între emiţător şi receptor se interpuneau zidul, peretele, gardianul, mesajul avea traiectorii ocolite, iar codul nu mai era limba română, ci alfabetul Morse, bătut în calorifer, cu pumnii în perete, cusut pe un petic sau în noduri înşirate pe fire de aţă. Cînd lui Harry Brauner, izolat de mulţi ani în celulă, i s-au transmis prin Morse creaţiile lui Nichifor Crainic, care s-a nimerit să fie adus în celula alăturată, acesta a pus pe muzică versurile, care s-au transmis mai uşor cu ajutorul suportului melodic.

În ciuda tuturor bruiajelor, poezia circula oral, în acelaşi timp cu dubele deţinuţilor în lanţuri, de la Jilava la Canal, de acolo la Aiud, Piteşti, Gherla, Sighet, Miercurea-Ciuc, Mislea, Cavnic, Baia-Sprie. În închisoarea Dumbrăveni, Mica, o deţinută venită de la Canal, le-a învăţat pe celelalte colege de celulă poeziile lui Radu Gyr pe care le memorase acolo.

Forma scrisă a poeziei a fost întîlnită în închisorile comuniste sub două aspecte. Unul efemer, care urmărea doar memorarea versurilor, ele fiind „scrise“ pe tot felul de materiale care durau foarte puţin: cîteva minute sau cîteva ore pînă la următoarea percheziţie. Cea mai fragilă era „scrierea“ pe gamelă, după ce se punea o peliculă de săpun sau pe bucăţi de sticlă pe care se sufla DDT, praful pentru deratizare, şi se scria cu o aşchie. Se folosea şi scrisul pe fundul căniţelor de tablă sau al ligheanelor peste care se punea humă umezită şi se scria cu un beţigaş.Virgil Maxim  relatează cum „se scria pe talpa bocancilor unşi cu săpun şi pudraţi cu DDT (primeam DDT ca să nu ne umplem de pureci şi de păduchi, în felul acesta să fie feriţi şi miliţienii). O aşchie din scîndura priciului servea de condei“. 

            Aspazia Oţel Petrescu descrie scrierea folosită: „un timp s-a folosit săpunul pe care se imprimau cuvintele sau plăcuţele formate din tuburile de pastă de dinţi pe care se aşternea un strat subţire de humă dacă se putea «şterpeli» din găleţile din care se spoiau celulele. Cît de preţios era un bulgăraş de humă şi cîtă grijă de a-l trece cu bine prin percheziţii! Pe tăbliţe, cu ajutorul unui beţigaş foarte subţire se puteau scrie cuvinte. Dar hîrtia cea mai utilizată în închisori a fost memoria pe care s-a scris cu gîndul.“ În închisoarea de la Mislea, Aspazia Oţel-Petrescu primeşte în dar de ziua ei versurile unei colege de celulă, scrise cu acul pe un petic de pînză, în Morse cusut.

            Există şi o scriere ce rezistă un timp mai îndelungat. Versurile scrise pe peretele celulei, pe uşi, obloane sînt adevărate testamente spirituale moştenite de toţi deţinuţii care treceau pe acolo. Se scria şi pe căptuşeala hainelor şi au fost şi poezii înşirate pe aţe smulse din saltea sau zeghe, fie ca mătănii de pîine uscată, fie ca noduri.

            Cine şi-ar fi putut închipui că în plin secol XX, se scriau volume de poezii pe papirusuri… de mesteacăn, ca în lagărele de la Oranki, Mănăstîrca  sau pe tăbliţe din săpun, la Piteşti şi-n celelalte închisori? Volumul lui Mihai Buracu, publicat după căderea lagărului comunist are chiar titlul Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP.

Preotul Dimitrie Bejan povesteşte despre absenţa hîrtiei în perioada războiului. Administraţia lagărului de la Mănăstîrca o confisca şi-i pedepsea pe cei care o aveau. În locul hîrtiei, în lagăr se folosea papirusul din coajă de mesteacăn, cei închişi fiind puşi să taie pădurile. Autorul redă procedeul: „Tăiam, pe dimensiuni mici, tulpina mesteacănului şi apoi îi desprindeam coaja argintie. În bordei, cu atenţie mărită desfăceam coaja pînă la foiţele subţiri, fine, ca hîrtia olandeză. Tăiată pe dimensiuni mici şi cusută cu aţă, formam volume, extrem de atrăgătoare. Papirusurile noastre erau de culoare albă, roz-pal şi adeseori galben-verziu, ca gălbenuşul oului de raţă. Ca să citeşti trebuia, cu atenţie mărită, să dezvălui filă cu filă. Volumul se usca şi dacă umblai cu neglijenţă foile se măcinau. Noi am reeditat pe               de-a-ntregul povestea papirusurilor Alexandriei, dar pînă la finele captivităţii numai pe această hîrtie am scris, şi multe volume de acest fel au reuşit să fie aduse în ţară.“

            Ioan Z. Boilă îşi aminteşte din gulagul comunist că „oameni care în viaţa lor nu au scris un rînd sau un vers îşi petreceau ore şi zile scriind poezii. Desigur hîrtia era memoria. În puşcăriile de ispăşire a pedepselor se confecţionau uneori tăbliţe pe fundul gamelelor unse cu săpun şi stropite cu Dero. Creionul era o aşchie de lemn. Era un exerciţiu extraordinar acela al scrierii în gînd. Căutai mai întîi ideea, apoi primul vers la care adăugai altele şi altele. Fiecare vers şi strofă era repetată de sute de ori pînă se imprima în memorie. Schimbări nenumărate modificau mereu versurile. Pînă se ajungea la forma definitivă. S-au scris astfel mii şi mii de poezii. Ceea ce am descoperit scriind poezii nu era un talent sau o uşurinţă de versificare (care nu existau), ci o dorinţă arzătoare de a descoperi frumosul în propriul tău spirit.“

            La Gherla, în iulie 1961, într-o zăpuşeală cumplită, Nicolae Steinhardt învăţa Cîntecul potirului al lui Nichifor Crainic şi mărturiseşte efectele benefice ale poeziei: „Ca prin minune încep să simt o răcoare, o umezire a gurii arsă de sete (nici la Gherla nu pot bea apa sălcie); şi o imensă recunoştinţă, niciodată n-am ştiut mai bine ce e smerenia, cît de «săracă» şi «ticăloasă» e condiţia umană.“

            Deţinuţii îşi regăseau astfel „demnitatea interioară în harul dumnezeiesc al poeziei.“ (Alexandru Condeescu). Această creaţie poetică orală se transmite în universul concentraţionar prin memoria tuturor prizonierilor. Este un fel de afirmare a libertăţii fiecăruia atunci cînd le era oamenilor interzis să se privescă, să comunice. Într-un univers caracterizat prin dezumanizare, abrutizare, creaţia poetică devine argumentul fiinţei omeneşti sensibile, delicate, în faţa neantului disperării. Nichifor Crainic subliniază faptul că nici o forţă materială nu putea opri circulaţia spiritului pentru că „exista un gol în spirit ce trebuia umplut, o nevoie de a evada din scîrba cotidiană, o groază de animalizare, o probă dată ţie însuţi că mai eşti capabil de a fi om, o sete de purificare ozonată, o pornire aproape organică de a te identifica în ceva frumos. (…) În pauperizarea absolută a spiritului din condiţiile de puşcărie, poezia devenea o necesitate. O necesitate chiar la oamenii care n-au cultivat-o niciodată.“

            Pentru a se putea transmite mai uşor majoritatea poeziilor din închisori sînt scrise în prozodia clasică, cu rimă şi ritm, redînd sincronizarea cu starea sufletească a creatorului. Nichifor Crainic făcea, în Memoriile sale cîteva consideraţii asupra creaţiilor cu versificaţie clasică  „Ritmul în poezie e transpunerea sau mai bine zis imprimarea în materia verbală a bătăilor inimii, a pulsului sîngelui. Ritmul verbal e o expresie poetică prin care omul se răsfrînge în afară.“ 

            După eliberarea din detenţie, poeţii au ajuns în închisoarea cea mare, ţara peste care stăpînea „fiara roşie“ a comunismului. O parte au fost siliţi să aleagă calea exilului. Multe dintre creaţiile universului concentraţionar au murit odată cu cei care le memoraseră. Poeziile salvate n-au putut apărea decît după decembrie 1989. Autorii, fiind urmăriţi de securitate îşi ascundeau creaţiile, unii trimiţîndu-le cu mari riscuri în lumea liberă. Ioan Ianolide îi scria la 10 august 1985, doamnei Marin prin intermediul căreia transmitea Părintelui Gheorghe Calciu, în America, paginile sale (apărute abia în 2009, în ţară, sub titlul Deţinutul profet): „Consider că Părintele Calciu este omul ce poate redacta aceste lucrări, le poate traduce şi le poate publica, deocamdată sub numele lui, iar cînd eu n-o să mai trăiesc, atunci e necesar să apară şi numele meu, căci sînt legat de evenimentele ce au produs această lucrare.“

            Chiar şi atunci cînd au apărut în exil, autorii care încă mai trăiau în România comunistă, urmăriţi pas cu pas de securitate, terorizaţi, temîndu-se să se întîlnească şi să vorbească unii cu alţii, au fost publicaţi cu pseudonim. Astfel în culegerea Poezii din închisori a lui Zahu Pană, apărută în Canada, în 1982, aceşti poeţi poartă nume de stele din constelaţia Lirei: Achernar, Arcturus, Betelguese, Bungula, Capella Procyon, Rigel, Sirius, Vega.

            Virgil Maxim scoate în evidenţă în volumul Imn pentru crucea purtată importanţa poeziei pentru cei care au trecut prin infernul închisorilor comuniste: „Cei mai mulţi ştiam pe de rost poeziile lui Gyr şi Crainic (…). Poeziile erau cerute prin morse şi transmise mai departe. Lumea închisorii se hrănea cu aceste daruri cereşti care ţineau nu numai spiritul treaz, chiar şi trupul căpăta puteri de rezistenţă în aceste înfricoşătoare încercări. Poeziile, prin însuşi conţinutul lor erau rugăciuni ce se rosteau la sfîrşitul acatistelor şi paracliselor pe care le făcea fiecare în gînd sau cu toţii în şoaptă. Au fost hrană spirituală de care puţini întemniţaţi din întreaga lume au avut parte.

            Iată nestematele sufletului martirilor neamului şi lumii creştine din acest veac de întuneric, care au devenit hrana noastră, pe care v-o punem pe masa sufletului, să gustaţi şi să vă umpleţi sufletele de sfinţenie.“ AMIN!

                                                                       Marilena Istrati

PERSPECTIVE CRITICE

[Dubitaţii, interogaţii şi certitudini de Gavril Cornuţiu]*

 

[Cartea intitulată semnificativ Dubitaţii, interogaţii şi certitudini de Gavril Cornuţiu dovedeşte că autorul este un cercetător pluridisciplinar – istorice, filologice, demografice, etnografice şi mai ales arheologico-lingvistice – a cărui activitate este] în plin proces de desfăşurare. [Autorul a căpătat de-a lungul cercetărilor sale] unele certitudini, dar mai [are] şi unele îndoieli, iar mintea iscoditoare şi conştientul sufletesc este cuprins de întrebări care caută răspuns [în virtutea calităţilor sale de] însetat de Duhul adevărului şi de preocupat de stabilirea cît mai exactă a deplinei identităţi a poporului român în arcul carpatic odată cu legitimitatea lui în aceste teritorii străbune.

În parohia [Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan], pe lîngă obişnuita activitate eclesiastică, [se desfăşoară şi întîlnirile lunare ale] unui cenaclu literar-creştin la care iau parte oameni cu reală pregătire şi care pot aprecia lucrarea dv. [putînd] să emită judecăţi de valoare. Supunînd lucrarea [semnată de Gavril Cornuţiu] dezbaterii unor membri avizaţi, [sîntem de părere că ea] se înscrie în eforturile [oamenilor] de cultură de a dovedi [adevărul] prin prisma vechii şi actualei teorii a continuităţii elementului băştinaş pe cuprinsul patriei noastre, din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi. Cartea capătă astfel tradiţie şi aură multiseculară şi chiar multimilenară prin referirea la istoricul acestui meleag străbun şi chiar putere de actualitate.

Pe acest plan, ne referim la procesul integrării noastre în Europa cînd trebuie să dovedim nu numai pe plan economic, social şi politic progrese, [ci] şi în domeniul culturii şi civilizaţiei, domeniu în care poporul român a excelat în istoria Europei prin mari şi esenţiale contribuţii.

Or, a dovedi rolul primordial al limbii geto-daco-tracice în formarea poporului român şi a limbii sale înseamnă a reliefa elementele fundamentale lingvistice ale străbunului nostru direct lămurind totodată şi poziţia pe care o ocupă limba latină în structura limbii române şi în vocabularul ei (fondul principal de cuvinte) pe baza înrudirilor etnice indubitabile. Înseamnă în sfîrşit [înscrierea] în „şcoala dacică“ ce funcţionează astăzi ca o entitate. Merită astfel să subliniem că problema „dacismului“ devine nu numai o problemă de natură etnică, ci şi de natură politică europeană. Eforturile nu sînt noi. Sorgintea cercetărilor trebuie căutată la Nicolae Densusianu (Dacia preistorică), la Vasile Pârvan (Getica şi Dacia), la Xenopol (chiar dacă marele istoric îşi intitulează masiva sa lucrare Istoria Românilor din Dacia Traiană, la Nicolae Iorga şi la mulţi din marii noştri istorici înaintaşi. Aceştia au făcut începutul; noi, cei de astăzi avem datoria să le continuăm cercetările.

Un fapt devine însă evident: în elaborarea unor teorii privind „dacismul românesc“ nu se mai poate merge pe vechea structură în explicarea etnogenezei româneşti şi [a formării] limbii române, nu mai pot fi eludate două mari probleme: a) problema indoeuropeană (cu toate implicaţiile ei); b) procesul istoric al etnogenezei româneşti (nu redus la spaţiul carpato-danubiano-pontic, ci privit pe un teritoriu mult mai larg şi pe ambele maluri ale Dunării. Aceste două direcţii de dezvoltare revin tot mai mult în activitatea cercetătorilor, sînt şi izvorul explicaţiilor ştiinţifice şi chiar răspund la unele întrebări ale dv.

Aş sublinia aici unele contribuţii esenţiale ale cercetătoarei în domeniu, d-na Micaela Orăscu la fel ca şi aportul revistei de notorietate şi valoare „Dacia magazin“. În coloanele acesteia apar articole foarte interesante semnate de cercetători de prestigiu cum ar fi: Domniţa Raţiu (Edificii dacice de cult în defileul Otlului, la Racoş); Napoleon Săvescu (O istorie care… doare?!; Piramidele de la Şona), Zenovie Gârlogea (Regalian – restauratorul Daciei libere. De la Dacia restituto la Dacia aureliana), Gligor Haşa (Tracoromânia şi transromânii în publicistica eminesciană; Guganii (gugulanii), urmaşii uriaşilor?), Mioara Căluşiţă-Alecu (Cuvinte vechi I, II, III), Gheorghe Şeitan (In memoriam – Artur Silvestri. Opera scrisă şi cea faptică a unui get; Malanca de la Ruginoasa – un ritual antic, dedicat zeului get al războiului), Timotei Ursu („Kogaion“ sau „Sarmizegetusa“?), Timotei Ursu (Limba „danubiană“?!), Barbara Deppert-Lippitz (Spirala de aur din Munţii Grădiştei autentice artefacte ale spiritualităţii dacice), Adriana Pescaru (Stoparea flagelului numit braconaj arheologic, o prioritate naţională) şi exemplele pot continua.

[Ne propunem] în cele ce urmează cîteva note la cartea Dubitaţii, interogaţii şi certitudini fără a avea pretenţia angajării unei discuţii mai ample aşa cum ar merita problema în discuţie.

-Limba română nu este o continuatoare a limbii latine clasice, ci a limbii latine prisce (bătrîne, pelasga europeană);

-Dacii nu au fost romanizaţi, ci ei au distrus în anumite spaţii de ocupaţie romană elementele culturalizatoare;

-Este evidentă continuitatea biologică a populaţiei dacice, continuitatea arheologică, cea toponimică, costum popular, antropomorfică, precum şi continuitatea lingvistică;

-Graniţele (hotarele) statului lui Burebista (de fapt un adevărat imperiu) la care trebuie, teritorial vorbind, să constituie puncte de referinţă şi nu cele reduse ale statului condus de Decebal, au fost depăşite permanent prin limbă, toponimie, hidronimie, mituri şi tradiţii bazate pe elementele precreştine;

-Urmele lingvistice asemănătoare celor celtice sînt explicabile prin existenţa celţilor la nordul Mării Negre şi pe spaţii întinse ale Europei. Faptul este valabil şi pentru alte etnii (înrudite ca şi latinii) cu lumea mirifică traco-geto-dacă. Există indiscutabile influenţe reciproce şi fenomenul de difuziune.

-Este un fapt real puternica difuziune dintre dacă spre alte limbi (p. 26, 3,4); întotdeauna fondul autohton (substratul) a dominat, în defavoarea împrumuturilor (idem, 3,5); dominaţia puterii difuziunii poate avea loc de la elementul puternic, de rădăcină către elementul mai slab întemeiat. Este acelaşi proces care se petrece şi la nivelul etniei cînd cea mai slabă este asimilată de elementul puternic ce devine dominant (idem, 3,6);

-În antropologie şi biologie se configurează modelul concomitenţei, derivînd din „unitatea“ rasei umane; modelele de procesare a informaţiei nu s-au dezvoltat concomitent. Tradiţia exprimării şi pronunţiei este foarte puternică faţă de factorul de corecţie care îşi poate manifesta influenţa după mai multe generaţii; deci modelul concomitenţei este discutabil, avîndu-se în vedere evoluţia neconcomitentă a diferitelor rase umane (p. 28).

 -Dezvoltarea unei limbi este în raport de necesităţi dar şi de evoluţie socială (p. 28);

-Mitologiile popoarelor antice dezvoltate sînt mult distanţate de mitologiile popoarelor primitive şi aceasta nu din pricina îndepărtării în timp şi în spaţiu între ele (p. 29);

-Drumul de la „mimesis“  la „catarsis“ nu a fost foarte scurt. Egiptul însuşi a moştenit cultura şi mitologia carpatină. Evreii au preluat şi au mimat totul; de la religie la scriere etc. de la civilizaţiile pe care le-au găsit în Palestina – şi ele, la rîndul lor, de sorginte carpatică – o dovedesc, printre altele, toponimele, hidronimele etc. ale acestui spaţiu, călcat şi de celto-gali, şi de Philistieni, care nu erau alţii decît fenicienii (canaaneenii, mai tîrziu cartaginezi) şi ei proveniţi din spaţiul carpatic, pelasgo-trac (p. 29);

-Din moment ce originea stătea la baza evoluţiei civilizaţiei, era oricum superioară şi întemeietoare şi era deţinută de conducători şi de sacerdoţi în exclusivitate (p. 30);

-Numele României avea de ce să fie deosebit: au existat „Romanii“ în Italia antică. Deci numele de ROMÂNIA MARE era justificat nu numai ca pămînt al originii, dar şi ca întindere. Moştenirea euro-indo-europeană justifică foarte multe asemănări, ca să nu mai vorbim de mituri, legende, toponime, hidronime etc. Vechile legende germane au preluat (moştenit) foarte multe elemente din străvechile „istorii mitologice carpatice“ (p. 31);

-Foarte adevărat (şi nu este o întrebare nesoluţionată) faptul că „fondul vechi al limbii, fond comun unei arii geografice europene largi“ este confundat cu împrumuturi ale limbilor, între ele, adică o origine cîndva comună. Slavii aveau unele elemente comune cu tracii din care şi se trăgeau (p. 34);

-Euro-indo-europenii, grecii, prin ramurile lor: dorieni, ionieni, aheeni, au plecat începînd cu 1800 î. Hr. (primii au fost aheenii, apoi ionienii şi galienii şi ultimii – dorienii) tot din spaţiul carpato-pontic, substratul lor comun fiind latina palasgo-tracică, de unde şi preromâna dacică (p. 42);

-Performanţele gîndirii, conţinutul ei depind de cuvintele limbii respective? Credem că este exact invers! (p. 43);

-Limba latină clasică descinde din limba latină priscă (bătrînă) a pelasgo-tracilor europeni, cei mai importanţi descendenţi fiind dacii, care au reprezentat primul centru european de civilizaţie după glaciaţie (p. 60);

-Dovezi ale scrierii dacilor: tăbliţele de la Tărtăria, tăbliţele de la Sinaia, tăbliţele cerate dacice, tăbliţele de la Homorîciu ş.a. (p. 60);

Desigur că limba dacă ar trebui considerată ca făcînd parte din grupul kent (p. 60);

-În timpurile arienilor, cuceritori şi civilizatori ai Indiei (şi ai spaţiului dintre Marea Neagră şi Indus) – 5000 î.Hr. – nu era vorba de latini (clasici) şi nici de Roma (desigur), dar era vorba despre limba latină priscă. Încă o dată: limba română nu a descins din latina (clasică), ci din latina priscă (limba dacică) (p. 62);

-O continuitate lingvistică dinspre spaţiul carpatic spre est şi vest, influenţată ulterior de infiltraţii şi cuceriri; nu se poate vorbi despre o influenţare a limbii dacice dinspre latină (autorul înţelege latina clasică) aceasta configurîndu-se mai tîrziu, pe bazele latinei prisce, cu intervenţii etrusce etc. de aceeaşi provenienţă priscă; celelalte limbi latine s-au format ca limbi neolatine, pe aceleaşi rădăcini prisce (pp. 62-63);

-Distanţa la care se afla spaţiul geto-dacic de arienii (sanscrita era doar limba iniţiaţilor) Indiei a fost acoperit de aceiaşi europeni carpatici, pînă la Indus şi mai departe; din moment ce europenii nordici şi occidentali s-au refugiat din faţa gheţarilor în spaţiul carpatic, ei au constituit aici un creuzet de limbă şi de rudenie; nu se poate pune problema excluderii rolului limbii geto-dace în formarea limbii române. Ar fi o absurditate! Autorul are perfectă dreptate cînd afirmă înrudirea limbilor europene, ca o rezultantă a „creuzetului“ format în spaţiul carpatic şi de asemenea cînd afirmă continuitatea lingvistică şi continuitatea culturilor. Este de fapt problema esenţială! (pp. 63-64);

-Avii-Abii-Sciţi-aramei (p. 65);

-Denumirea de boier-boer provenea din faptul că bogaţii erau stăpîni ai multor cirezi de vite (bouri); stăpînul boarilor (bogaţilor) era Boerebista, în niciun caz cuvînt cuman, aceşti asiatici ajungînd abia în secolul al XI-lea la Kiev şi în secolul următor (al XII-lea) în Ţările Române (p. 66);

-Valahia-Valhala – deformare lingvistică argumentată prin aceea că zeii germanici au descins din zeii carpatici (cu numele schimbat), după cum şi regii (căpeteniile) germanice erau considerate regi daci „ex patriam“; desigur că popoarele germanice ca înrudite şi refugiate în spaţiul carpatic au preluat multe (cîte nu putem şti) elemente de la autohtonii carpatici care posedau o cultură sedentară din mileniul XI î. Hr. (p. 68);

-Dravidienii erau autohtonii indieni, desigur pre-indoeuropeni, cuceriţi de arienii europeni, deci neidentificaţi cu ei (p. 69);

-Comati nu şi cumati (care ar putea lăsa loc la confuzia „cumani“) (p.69);

-Fondul principal al limbii române este cel dacic care provenea din latină priscă (bătrînă), mama limbii latine clasice. Fondul lexical german şi englez se explică prin aceleaşi rădăcini latine-prisce, aceasta fiind originea euro-indo-europeană. Homer în Iliada vorbeşte de Typhon, fiu al lui Saturn, din ţara Arimilor – un trecut îndepărtat chiar pentru Homer şi Hesiod. Arimii, în prima epocă istorică, formau cea mai întinsă populaţie pelasgă din ţinuturile Traciei, de la Dunărea de Jos şi din Sciţia, aflaţi şi lîngă Alpii muntoşi şi dincolo de Valea Rinului. Typhon era deci arim, ariman, numit astfel ca Ariman (preluat Ahriman, ca principiu al răului în vechiul Iran) ca influenţă osirică (de la Osiris) egipteană. Ariman în Zendavesta lui Zoroastru-Pliniu cel Bătrîn evidenţia la ţărmurile Mării Negre populaţia arimphaeilor, aceeaşi cu hiperboreii, locuind lîngă munţii Riphaei (Carpaţi). Atenţie: ARIMPHAEI-ARAMEI-ARIMI-ARIMANI-ROMANI. Ptolemeu vorbeşte de vechiul oraş anteroman, în Dacia, Ramidava (în Geografia IIIc.8), cetatea rîmilor, în apropiere de rîul Buzăului. Ramii sau Rîmii preistorici sînt întîlniţi lîngă lacul Meotic (M. Azov). Cezar în expediţia lui dincolo de Rin vorbeşte despre remi sau rhemi, una dintre cele mai nobile şi puternice populaţii ale galiei belgice, aliaţi ai poporului roman; cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau şi romi, mai tîrziu felahi (valahi), decăzuţi în clasa de jos. Romi-rami – de unde romani au fost triburi cu mult înaintea Romei. Spre deosebire de uzi şi cumani – năvălitori asiatici, goţii erau geţii pe care istoricul Iordanes care se referea la geţi îi numea goţi (p. 70);

-Există un fond comun pentru română, latină şi rusă. Ruşii sunt consideraţi traci-tintă-tireta (ital.) moştenire lingvistică veche, comună celor două popoare (p. 73);

-Grecii vechi au coborît, ca euro-indo-europeni, din spaţiul carpatic, începînd cu 1800 î. Hr. (origini comune cu dacii şi cu latinii clasici), dar şi cu basarabenii. Hill, Height, Hij, primele două în engleză=culme, deal înalt, ultimul întîlnit la români pe Valea Barcăului, cu sens asemănător, au origini comune pelasge (p. 74);

-Binevenită aserţiunea Mihai-Mihail (p. 80);

-A turica-zurük – înrudire foarte veche, desigur (p. 81);

-„Hie“ – origine pelasgă (p. 82);

-Orăştie – loc de rugăciune (preromân, tracic) (p. 86); […]

-Denominaţiei „român“ i se dă explicaţia din care reiese ideea de mai sus şi anume că este autohton dacic şi el nu vine de la roman şi de la Roma (p. 96);

-Sufixe ex.: -scu (tribul dac Oresci), de unde Orescu, Popescu, Dumitrescu, Ionescu etc. (p. 97);

-Brînză, barză, pîine, cîine (origine tracică) (p. 98);

-„Saca“ (sabie curbată scito-dacică) (p. 101);

-„Oina“, cel mai vechi joc din Europa, abandonat total, se menţine în ţara de unde s-a răspîndit, adică în România, fiind jocul de tradiţie el românilor (p. 102).

Neamul şi limba fac parte şi se impun de la sine ca [fiind] cele mai de preţ comori în cadrul tradiţiilor şi datinilor străbune. Ca oameni ai Bisericii însă, aşezăm alături de ele şi nedespărţit tradiţia credinţei seculare – cea a Bisericii creştine de rit ortodox (dreapta credinţă). Formăm în felul acesta tripleta de aur DUMNEZEU-ŢARĂ-STRĂMOŞI (limbă)! În acest sens, pornim tot de la originea comună a unor popoare, pe baza razei de acţiune indo-europene. Faptul acesta va conduce la originile omenirii, la vremurile primitive cînd omul înapoiat fizic, dar mai ales mental se închina forţelor naturii. Acestea – aer, apă, pămînt, foc etc.)aveau naturi diferite, bază a apariţiei unor zeităţi specifice şi a unor totemuri (inclusiv magia). Popoarele antichităţii au avut o religie politeistă şi fireşte păgînă. Nici poporul nostru nu a fost lipsit de aceste două atribute ale credinţei vechi. Din acest punct de vedere, influenţele reciproce se presupun ca şi legendele corespunzătoare: zeul focului, al pămîntului, al mărilor, al vegetaţiei, al pădurilor, al vînturilor etc. Conform unui sincretism, sînt adorate în paralel, în mai multe credinţe politeiste, aceleaşi zeităţi dar cu nume diferite de la credinţă la credinţă. O excepţie de la regula politeismului o aflăm la un moment dat în monoteismul iudaic (cultul lui Iehova/Iahve). Observăm însă că la alte popoare, fără a exclude politeismul, apar zei supremi: la egipteni Rha – zeul soarelui, la greci Zeus, la chinezi zeul cerului senin. Cînd vor apărea doctrine religioasă specifice unui anumit popor sau unei rase, apare un monoteism corespunzător pe plan politic cu monarhiile. Exemple: în India (brahmanismul, cu zeul suprem Brahma) iar după cîteva secole budismul, ce înlocuieşte  treptat brahmanismul  avînd ca zeu suprem pe Buda, al cărui cult se răspîndeşte la popoarele asiatice; tîrziu, în secolul al VII-lea, Mahomed, prin unificarea triburilor arabe, pune bazele statului arab şi în calitate de profet propovăduieşte mahomedanismul (islamismul), avînd ca zeu suprem pe Allah.

Subiectul nostru înfăţişează trei probleme:

a)      despre monoteismul dacilor;

b)      despre caracterul antropomorfic al religiei;

c)      măsura în care monoteismul dacic a servit sau a uşurat trecerea (în procesul de formare a poporului român şi a limbii sale) la credinţa de tradiţie (pornind de la cea dacică la creştinismul ortodox românesc).

Privind caracterul antropomorfic al zeităţilor, pînă acum considerăm că grecii au excelat în această direcţie. În concepţia mitologiei greceşti, zeii aveau înfăţişarea oamenilor dar şi sentimente şi îndeletniciri omeneşti: le plăcea să mănînce şi să bea, să petreacă şi să dănţuiască, se căsătoreau şi aveau copii etc. Atîta doar că, deosebit de oameni, erau nemuritori. Antropomorfismul se mută şi în monoteismul dac. Herodot este cel dintîi care arată originea etnică tracică a geţilor şi oferă primele date privind religia iniţiatică, de tip mister a acestora în următoarele cuvinte: credinţa lor este că ei nu mor, ci că acela care se duce la Zalmoxis, divinitatea lor (daimon) pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis (Herodot, Istoriile. Cartea a IV-a). Din relatarea lui Herodot reiese în continuare că Zalmoxis, om ca toţi ceilalţi din neamul său, fusese sclav al lui Pitagora. Redevenind om liber, propovăduieşte printre geţi doctrina învăţatului grec cu privire la nemurire. Dar un alt istoric, Hellanicos din Lesbos, în lucrarea Obiceiurile pămîntului (prima jumătate a secolului al V-lea î. Hr.), combate afirmaţia lui Herodot în sensul că Zalmoxis a trăit cu mult înainte de Pitagora. De altfel, Herodot însuşi ne înfăţişează mai departe viaţa getului bogat Zamolxis[1], care, după ce a călătorit prin Egipt, Grecia şi alte tărîmuri, s-a întors printre ai săi pentru a-i învăţa păe oamenii de frunte (nobili=tarabostes) doctrina sa. În timpul ospeţelor date, îi învăţa pe discipoli că nici el, nici oaspeţii săi şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. El a poruncit să se construiască o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa a fost gata, s-a retras în adîncurile încăperilor subpămîntene unde a stat trei ani. Jelit de discipoli, a apărut iarăşi pentru a le dovedi acestora menirea sa. Apoi a dispărut definitiv şi a devenit zeul subpămîntean. – Dacii apărau în luptă pe Zalmoxis, care reprezenta pămîntul pe care trăiau şi cine murea în luptă pentru Zalmoxis, era primit la el de zeul suprem. – Intervine şi colaborarea lui Gebeleizis, care reprezenta cerul senin şi pentru care geţii trăgeau cu săgeţile în nori pentru a-l elibera pe Zalmoxis (Gebeleizis) de duhurile rele ale norilor.

Cu timpul, dualitatea Gebeleizis-Zalmoxis (care era ca şi Ianus cel cu două feţe) a fost contopită într-o singură divinitate numită în greceşte „henoteism“ (eis=unu şi theos=zeu) sau monoteism. Considerînd că monoteismul dacic ar fi putut constitui un cîmp liber spre monoteismul iudaic, adăugăm şi faptul că dacii devin după moarte „nemuritori“, iar conducătorii (regii) erau socotiţi zei. De aceea Dacia mai poartă în anumite documente şi supranumele de Ţara Zeilor. Astfel, au fost consideraţi zei Burebista şi toţi urmaşii lui pînă la Decebal şi Regalianus. Mircea Eliade, în lucrarea De la Zamolxis la Genghis-Han, apreciază că dincolo de raţionamentul lui Herodot (sau al informatorilor lui) se întrezăreşte caracterul misteric al cultului.

Mai adăugăm faptul că urmaşul lui Burebista, marele preot şi rege Deceneu, a acţionat în sensul refacerii cultului lui Zamolxis. Unele dintre preceptele învăţăturii lui Deceneu îşi găsesc exprimarea într-un fel sau altul în învăţătura creştină.

Mai putem formula şi ideea „Zei daci în odăjdii creştine“. În dorinţa de a urmări rolul dacilor în opera istorică fundamentală a formării poporului român şi a limbii sale – de data aceasta sun aspectul religios al lucrurilor (şi el proces fundamental) – ideea trecerii de la monoteismul dacic la creştinismul de rit ortodox, deci în esenţă de la păgînism la creştinism, ne aduce în faţa ultimei probleme care porneşte de la asemănări (nu întîmplătoare) dintre credinţa strămoşilor noştri traco-geto-daci sau cu un termen generic daci şi credinţa de tradiţie a românilor creştin-ortodoxă.

Pornim tot de la monoteismul dacic, fie sub forma henoteismului, aşa cum îl caracterizează Vasile Pârvan în Getica (pp. 156-157): geţii sînt henoteişti, adorînd cu precădere un zeu ceresc fără nume propriu şi doar cu atribute explicative (Gebeleizis ori Zamolxis –n.n.), fie după părerea emisă de curînd de cercetătorul Teofil Bradea care se exprimă în felul următor: Este binecunoscut faptul că religia strămoşilor noştri geto-daci a fost monoteistă, Dumnezeul dacilor fiind Gebeleizis, iar marele preot Zamolxis, care a oficiat ritualurile strămoşilor noştri, lăsîndu-ne o bogată moştenire rituală, din care vom aminti doar cîteva sărbători ce seamănă izbitor cu sărbătorile creştine. (T. Bradea, Datini şi obiceiuri ale strămoşilor geto-daci păstrate în creştinism, în „Crinul satelor“, nr. 21, sptembrie 2009, pp. 21-25).

Aceste sărbători sînt: Naşterea Domnului, Ignatul, Stretenia sau Ziua ursului (2 februarie), Dragobetele, Evdochia, Moşii, Floriile, Drăgaica.

Naşterea Domnului s-a suprapus sărbătoririi zeului Mithra, preluată de geto-daci prin Zalmoxis de la perşi, care s-a născut cu cîteva veacuri înainte de Mîntuitorul.

Ignatul, sărbătoarea Sf. Ignat, protectorul păsărilor şi porcilor, corespunde cu începutul sărbătorilor de iarnă şi impune interdicţii, mai ales femeilor la tors, ţesut, tăiat cu foarfeca, spălatul rufelor la vale curgătoare. Nu se toarce pînă la Bobotează ca să le meargă bine vitelor şi fetele să aibă peţitori. Există şi legenda Sf. Ignat care nu avea mărire la curţile Raiului, dar era făcător de minuni. Mergea seara din casă în casă lăsînd cîte ceva trebuincios gospodarilor. Ajunse odată la casa unui om sărac pe care-l chema tot Ignat şi îl întrebă ce are îngropat sub pat. Omul răspunse că nu are nimic. Sfîntul i-a cerut un hîrleţ şi săpînd, a dat peste un porc mare şi gras care era viu. Gospodarul se sperie, dar Sf. Ignat îi spuse: „Taie-l şi dă şi la alţi săraci din carnea lui.“ În creştinism, Sf. Ignatie a fost martirizat în anul 107, fiind condus la locul execuţiei de zece soldaţi romani. Este sărbătorit în calendarul bisericesc.

[Stretenia e sărbătorită în 2 februarie, odată cu Întîmpinarea Domnului]. E o divinitate meteorologică feminină, răspunzătoare de modificările intervenite în natură în luna februarie, care are un comportament imprevizibil, contradictoriu. Tradiţia orală spune că în această zi Trif Nebunul a tuşit în spatele Streteniei care i-a zis: „Trif, nebune, fie ziua de azi a ta, c-a mea va fi mîine.“ Trif este strămoşul legendar al Sf. Trifon, căruia Dumnezeu i-a dat putere peste viermi, omizi, lăcuste. În moliftelnicul acestuia există o rugăciune adresată de Sf. Trifon lui Dumnezeu pentru distrugerea dăunătorilor şi protejarea recoltelor. Cît priveşte Stretenia, divinitate asemănătoare Babei Dochii, legenda spune că este o sărbătoare lăsată de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor cînd aceştia se roagă la ea. Ziua se ţine pentru sănătate, ferirea de boli, schimonoseli, pocituri, arsuri, înec, slăbiciuni şi [pentru] protejarea cîmpurilor de lăcuste. Stretenia se mai numeşte şi Ziua Ursului, deoarece, dacă în această zi ursul îşi vedea umbra, el se întorcea în bîrlog, iar iarna avea să mai dureze cel puţin şase săptămîni.

Dragobetele este unul dintre cele mai îndrăgite personaje ale folclorului românesc ce vine în creştinătate de la daci. E cunoscut şi sub numele Sîntion de Primăvară, Ion Dragobete, Dragomir, Logodna Păsărilor, Cap de Primăvară, Drăgostitele. E identificat cu Eros (la greci), Cupidon (la romani). În persoana lui Dragobete se împleteşte legătura curată a tinerilor (încununată în taina nunţii) cu legătura perpetuă a păsărilor cerului. Ziua Dragobetelui e considerată ca început al primăverii şi se sărbătoreşte la 24 ianuarie, ziua comemorării aflării capului Sf. Ioan Botezătorul. Tradiţia orală păstrează o legendă […] creştină: „După tăierea capului Sf. Ioan, din ordinul lui Irod, Irodiada a aruncat tipsia cu capul în podul casei, în 30 august, a doua zi după tăiere. La şase luni după aceea, Irodiada găsindu-l în pod, şi-a zis lovindu-l cu piciorul: „Mai zi şi acum că a făcut păcat Irod că m-a luat în căsătorie pe mine, soţia fratelui său“. Capul sfîntului a început să vorbească: „Şi acum zic tot aşa“.

În folclorul românesc Dragobetele este fiul Babei Dochia, reprezentînd principiul pozitiv. În ziua de 11 februarie, calendarul ortodox îl aşează pe Sf. Vasile (Vlasie), sfînt îndrăgit de tineri, ca ocrotitor al păsărilor şi al femeilor însărcinate. Se crede că în această zi, păsările migratoare se întorc, li se deschid cioculurile şi încep să cînte. Peste două săptămîni, la Dragobete, ele se strîng în stoluri, se iubesc, se logodesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburi pentru pui. Cele neîmperecheate rămîn solitare pînă la Dragobetele anului viitor. Gospodarii aruncă seminţe păsărilor cerului sau celor din curte. Logodna păsărilor este model şi pentru dragostea tinerilor. Este vorba de un cult străvechi, al totemului avimorf (al păsărilor ce au avut un rol însemnat în viaţa oamenilor).

Ca purtător al dragostei şi veseliei, Dragobetele este identificat cu Năvalnicul, un fecior frumos, care ia minţile fetelor şi nevestelor. Se spune că el a speriat-o şi pe Maica Domnului, care mergea cu pomenirea pentru 40 de zile, să-i facă moliftă. Pentru necuviinţă, Maica Domnului l-a preschimbat într-o plantă plină de dragoste, un fel de ferigă care este pusă în sîn de femei ca simbol al sentimentului de dragoste. Dragobetele este una dintre cele mai vechi şi mai frumoase sărbători ce s-a păstrat de-a lungul creştinătăţii, în care se împletesc sentimentele oamenilor cu ritmurile naturii.

[Evdochia este sărbătorită asemănător Mariei Egipteanca], prăznuită în Duminica a V-a din Sf. şi Marele Post şi este suprapusă [legendei Babei Dochia]. Aceasta, în primele legende, era o fată de împărat care, voind să scape de o căsătorie nedorită, fuge [odată cu turmele de oi] în munţi. Înşelată de vremea schimbătoare a primelor zile din martie, ăşi leapădă cojoacele şi în vîrful muntelui e cuprinsă de frig. În loc să se roage, plînge şi blesteamă pe Dumnezeu, care drept pedeapsă o preschimbă în stană de piatră.

[Moşii au nouă zile în calendar]. Sînt zile dedicate moşilor şi strămoşilor noştri, aducîndu-li-se ofrande pentru sufletele lor. „Tîrgul de Moşi“ este de origine traco-dacă, iar pluralul „Moşii“ indică o sărbătoare precreştină, cînd se ţinea „Tîrgul Moşilor“. Pînă astăzi a rămas obiceiul de a mînca şi a bea spre pomenirea la mormintele acestora a sufletelor lor.

[Floriile se sărbătoresc] în Duminica a şasea din Postul Păresimilor (intrarea în Ierusalim a Mîntuitorului). [Sărbătoarea] îşi are originea în cultul zeiţei preistorice Flora, [ocrotitoarea] florilor. În cinstea ei se organizează [petreceri], iar cel ce le-a inaugurat a fost regele get Dromichete (secolul al III-lea în Hr.). Sărbătorile florilor s-au contopit cu Duminica Floriilor.

Drăgaica [este] un moment de răscruce în ritmurile naturii, cînd vara se întoarce cu faţa spre iarnă, miez calendaristic al anului. Pe plan laic, se sărbătoreşte încheierea muncilor agricole şi pregătirea pentru recoltă. Numită şi Sînziene, Drăgaica a fost creştinată sub numele de Naşterea Sf. Ioan Botezătorul.

La capătul acestor notaţii, putem spune că românii, care în decursul timpului au avut un rol istoric în Europa, ca apărători ai Apusului de năvălitorii migratori, au avut o misiune apostolică. Nu trebuie să uităm că am avut şi misionari martiri, episcopi şi scriitori patristici (părinţi ai Bisericii) şi mai ales că Sf. Andrei, cel dintîi chemat, a propovăduit creştinismul aici, la gurile Dunării. Niceta de Remesiana este socotit apostolul nostru naţional. Dacă acceptăm rolul hotărîtor al străbunilor noştri daci în [formarea] poporului român şi a limbii române, putem trage concluzia şi că procesul de creştinare a poporului român nu a avut loc în perioada de „romanizare a dacilor“ şi, deci, prin intermediul Romei, ci „creştinarea poporului român s-a impus şi s-a desfăşurat de la sine, ca rezultat al trecutului“ […] sau cum se exprimă plastic poetul Radu Gyr: cum trec fîntînile-n fîntîni. După exprimarea noastră: „trecut-au dacii în români“, deci poporul român este singurul de pe pămînt născut creştin, astfel încît predica Sf. Andrei [a fost] sămînţa cea bună care a rodit însutit.

Cartea [Dubitaţii, interogaţii şi certitudini a psihologului orădean Gavril Cornuţiu] ne-a dat prilej de reflecţie la noile cercetări privind originea neamului nostru şi a limbii sale şi cu specială privirea asupra fenomenului ce decurge organic din ele – cel religios. Ca atare, am făcut [aceste] scurte adnotări ca răspunsuri la „dubitaţiile“ şi „interogaţiile“ autorului şi [totodată] ca aprobare a certitudinilor pe care ni le însuşim.

Petru Demetru Popescu                   

____________________

*Textul – la origine epistolar – a fost adaptat rubricii revistei noastre de către redacţie. Intervenţiile făcute din raţiuni stilistice le-am inserat prin […] (M. F.).

Redacţia:

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr


[1] Autorul grafiază oscilant numele zeului dac. Opţiunea lui Mircea Eliade, la care se va face referire mai departe, a fost, după cum se ştie Zamolxis. (M. F.).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: