Ecclesia euxina 31

ACTUALITATEA

 

Pericolele internetului

           

Din nefericire, de lucrurile bune pe care unii le fac, alţii profită, ca să facă rău …

Recent, la televiziunea argentiniana a fost reportaj zilnic cu Joaquin Lopez Doriga (jurnalist mexican) pe tema Facebook, hi5, Myspace, Sonic etc. şi cît de periculoase sînt.  Există şi un reportaj-jurnal în ziarul Milenio, cu privire la modul în care diverşi terorişti au avut ca sursă de informaţii sigure şi directe blogurile, Facebook şi hi5.

Interogaţi, anumiţi hoţi şi răpitori spun că au intrat pe net şi au văzut portretele, casa, maşinile, pozele de călătorie deducînd situaţia socială şi economică şi nivelul la care trăiesc persoanele acelea.  La televizor, unul dintre ei a declarat că în trecut pierdea mult timp înainte de a acţiona pentru a identifica „candidaţii“ pentru răpire, dar acum cu Facebook şi informaţiile pe care oamenii le pun de bunăvoie în reţea, nu mai sînt confuzii sau dificultăţi în a investiga modul în care trăiesc, sau cum se deplasează copiii la şcoala,  care sînt părinţii, fraţii şi prietenii.  Aşa   s-a întîmplat cu Alejandro Marti (tînăr mexican ucis de răpitorii lui). Familia a închis blogul său după ce au realizat ce potenţial periculoase informaţii dă tineretul, care socializează acolo cu bucurie şi fără a bănui că unul dintre cei care accesează informaţiile poate fi un ucigas.  De aici îndemnul lor: protejaţi-vă copiii şi nu puneţi informaţii periculoase în reţea!

Nepăsători la aceste avertismente, Facebook vinde în continuare informaţii utilizatorilor cu entuziasm: „Ceea ce mulţi utilizatori nu ştiu este că, în conformitate cu termenii contractului, făcînd clic pe rubrica «accept», practic oferă Facebook exclusiv şi perpetuu drept de proprietate asupra tuturor informaţiilor şi imaginii sale publice.“ 

De fapt, spun experţii, cei înscrişi autorizează automat  utilizarea de către Facebook, în mod perpetuu şi transferabil, împreună cu drepturile de distribuţie publică şi toate ataşamentele de pe site-ul lor.  Condiţiile de utilizare arată că Facebook îşi rezervă dreptul de a acorda şi sublicenţiere cu tot „conţinutul paginii web a utilizatorului“, pentru alte afaceri…

Prin uramre, fără consimţământul lor expres, mai multor utilizatori li s-au transformat imaginile în publicitate pentru comerţul privat. Dintr-o dată totul devine publicabil, ca bunuri comune, inclusiv fotografiile personale, înclinaţia politică, starea de spirit şi interesele individuale, chiar şi adresa! Totul este la discreţia miilor de utilizatori! 

Trebuie să credem, cum spune domnul Melba, că mulţi angajatori, pentru a evalua pretendenţii, caută pe Facebook informaţii intime despre solicitanţi.  Testul pentru o pagină de pe Facebook nu este privat, fapt pus în evidenţă în cazul celebru al John Brown University care a expulzat un student, după ce a descoperit o imagine  pe Facebook unde acesta era îmbrăcat ca un travestit. Un alt caz este cel în care un agent al Serviciului Secret a vizitat Universitatea din Oklahoma, pentru un student din anul doi, Saul Martinez, din cauza unui comentariu publicat de acesta împotriva preşedintelui.

Foarte grav este faptul că „lanţul slăbiciunilor“ nu se încheie în cazul în care utilizatorul decide să se retragă! Chiar şi atunci cînd utilizatorul, de bună credinţă, anulează statutul de membru,  fotografiile şi informaţiile sale rămîn în baza de date, în conformitate cu contractul semnat anterior cu Facebook, pentru cazul că decide a-şi reactiva contul! Mai mult, utilizatorul nu este îndepărtat nici chiar atunci cînd moare!  În conformitate cu „termenii de utilizare“, urmaşii nu  pot legalmente să-i oblige să şteargă de pe Facebook datele şi imaginile rudelor, pentru că atunci cînd titularul a acceptat clauzele virtualului contract Facebook a dat dreptul de a „menţine starea activă, în cadrul unui comemorări speciale, pentru o perioadă de timp, pentru a permite altor utilizatori  să posteze comentarii şi note asupra decedatului“! 

În marea lor majoritate, utilizatorii Facebook nu ştiu că sînt participanţi indiferenţi ai unui scenariu pe care academicieni cunoscuţi îl descriu ca fiind cel mai mare caz de spionaj din istoria omenirii.  Nu întîmplător, credem, ei devin în mod inconştient  precursori ai greţosului fenomen „Big Brother“. Este şi aceasta o imixtiune directă abuzivă a statului global în curs de constituire în mediul afacerilor private ale cetăţenilor obişnuiţi, pentru a le controla comportamentul social. Subiectul nu este nou: britanicul Aldous Huxley scrisese în 1932 romanul premonitoriu Brave New World sau Happy new World – i.e. „Fericita lume nouă“.

Red. (Text adaptat)

 

ESEURI

Schimbarea la Faţă

 

Luîndu-i pe cei trei ucenici pe Muntele Taborului, Mîntuitorul acceptă să fie însoţit de ceea ce omul are mai important în inima sa: credinţa, nădejdea şi dragostea. Numai aceste virtuţi pot atinge treptele Slavei pe care urcă şi coboară pentru noi Cuvîntul. Împreună şi nedespărţite, cele trei alcătuiesc „organul“ vederii interioare, duhovniceşti, ochiul cel dinlăuntru al inimii. Mintea, duhul şi cuvîntul sînt nedespărţite de virtuţile fundamentale (teologice), precum Fiinţa lui Dumnezeu, de energiile divine necreate. Văzînd cele nevăzute, virtuţile teologice, devansează chipul minţii, duhului şi al cuvîntului, urcînd cu  Mîntuitorul treptele cele mai înalte ale vederii duhovniceşti, pe  Muntele Taborului, unde Cuvîntul le descoperă oamenilor Slava Sa, după ce  pînă atunci le  arătase numai Trupul. Strălucirea Sfintei  Sale Slave e percepută ca o Schimbare la faţa a chipului său uman. „Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada“ (Matei,17,2). Contextul ne dezvăluie că taina urcuşului pe „scara pe înălţime rezemată“, e rezultanta împreună-lucrării virtuţilor cu divinitatea, al cărei har „luminează ochii gîndului“. Însoţirea cu Iisus nu e atît un simplu mers împreună, cît mai cu seamă un mod de primire a harului, fără de care vederea interioară, duhovnicească e ca şi inexistentă. Poporul (simţurile) rămîn jos,  unde le e locul, la poalele muntelui, pentru ca vederea obişnuită îşi recunoaşte limitele. Miopia metafizică e corectată de lentila crucii credinţei, nădejdii şi a dragostei. Perspectiva lumească se lărgeşte, prin deschiderea orizontului infinit al „celor nevăzute“, a lumii de dincolo de lume, deschidere posibilă  numai datorită  ochiului telescopic al vederii interioare, pus în funcţie chiar de Cel ce l-a aşezat acolo. Se înţelege de ce crucea credinţei, nădejdii şi a dragostei se identifică cu ochiul telescopic al omului interior, mînuit de divinul sau meşter şi creator – Iisus Hristos, Cel care călăuzeşte vederea  pe culmile ei, pe Tabor. Acest ochi supravăzător, suprasenzorial, supraraţional şi supranatural, e în acelaşi timp urechea în care răsună glasul lui Dumnezeu şi izvorul deciziilor, dovedindu-se a fi centrul vieţii,  duhul în chipul crucii credinţei,  nădejdii si a dragostei, constiinta  despre care Psalmistul spune: „Partea mea eşti Doamne, zis-am să păzesc legea Ta“ (Ps.118,57). Dincolo de simţuri, de raţiune,  de materie(trup) şi de timp, nu prin negarea lor, ci prin analogie participativă, prin asemănarea împreună-lucrătoare şi prin unirea care din virtuală devine reală, depăşirea imanentului înseamnă o neîncetată devenire a chipului după Chip, o diminuare a deosebirilor dintre crucea noastră (chipul) şi Crucea lui Hristos (Chipul Sfintei Treimi). Cînd, în rugăciunea de Vineri, spunem: „Întăreşte-mă, o, Doamne,  ca de astăzi înainte să port Crucea Ta cu bucurie şi cu mare căinţa“, ne referim la asemănarea pînă la unirea crucii creaturii cu cea a Creatorului. Cînd Petru spune: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una“ (Matei 17,4), afirmaţia sa e socotită „răspuns“ (ibid.) deşi nimeni nu-l întrebase nimic. Aflat în uimire, în faţa Tainei, Sf. Apostol Petru, îşi dă un răspuns inadecvat situaţiei, „căci nu ştia ce să spună fiindcă erau înspăimîntaţi“  (Marcu 9,7). Contextului relatat i se potriveşte condacul al 11-lea din Acatistul Sfintei Cruci în care se spune: „Cîntarea toată se micşorează, vrînd a urma mulţimii minunilor Tale“. Dacă harul „luminează ochii gîndului“, Lumina Slavei  orbeşte  gîndirea. Telescoapele ochiului minţii din inimă (conştiinţă) sînt cele trei virtuţi teologale. Coexistenţa obnubilării (semn al siderării minţii) cu frica de Dumnezeu (semn al sinergiei celor trei virtuţi),  trăite simultan de  Apostoli pe Tabor, atestă unitatea  dintre minte şi energiile sale supra-raţionale. Inadecvarea cuvîntului (menţionată şi de Sf. Ap. Pavel cu ocazia răpirii sale în al treilea cer (cf. Corinteni 12,2-4) e concomitentă cu cea a minţii şi a duhului; or, se ştie că ultima şi cea mai profundă „sărăcie“, e cea dintîi fericire (Cf.Matei 3,5). Departe de a fi „paranormale“, aceste stări indescriptibile, străine trăirilor profane, mărturisesc slava de care s-au bucurat Sfinţii Apostoli şi confirmă spusele Sf. Apostol al neamurilor care recunoaşte că „atunci cînd sînt mai slab, sînt mai tare“ (2 Cor.,12,10). Chipurile transfigurate ale sfinţilor artei bizantine sînt expresia bidimensională a treptelor superioare ale desăvîrşirii  şi confirmarea faptului ca urmîndu-L  pe Hristos,  oamenii retrăiesc istoria  Cuvîntului întrupat, inclusiv „schimbarea la faţă“. Evident că fundamentală este schimbarea chipului interior,  în ceea ce este esenţial şi anume în conştiinţa  ca centru şi sediu al adevăratei vieţi.

Adrian Harghel

 

 

 

 

 

Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu

            – Simbolistica sacră în arta poetică a ieroschimonahului Daniil – Sandu Tudor – 

 MOTTO

 Peste seara minţii, pecetea Ta,

 Limpede, unică şi covârşitoare,

 îmi stă sus în creştet,   

călăuzitoare,  în logodnă-albastră          

de stea logostea[1].                                                               

                                                                                 

            În catrenul, ales ca motto al descifrării, pe cât ne este îngăduit, a Marelui Imn al iubirii „nestricăcioase“, închinat Maicii Domnului, avem patru imagini tulburătoare care ni-l prezintă pe poetul Sandu Tudor, aruncat deja peste timpul măsurat al istoriei, şi ancorat în atemporalul câştigat prin sfinţenia vieţii monahale şi sfârşitul său martiric. Iată mărturisirea: a) Peste seara minţii, pecetea Ta, deci mintea, de acum, este pecetluită cu sigiliul Duhului Sfânt;  b) pecete unică şi covârşitoare, am spune într-o plinătate în care nu mai are loc altceva; c) îmi stă sus, în creştet, călăuzitoare; în creştet, locul guvernator al călăuzirii; d) în logodnă de stea logostea. Logodna de stea vesteşte, în mitologia populară, soarta pecetluită, dar aici este steaua începutului din noaptea Naştrii Pruncului Iisus fiindcă steaua este o logostea, „o stea vorbitoare“, cea care vesteşte Marea Taină a Naşterii Mântuitorului.                      

             Văzută în perspectivă metafizică, relaţia dintre cuvânt şi faptă, ce stă la baza limbajului poetic, autentic, al unui autor de poeme, indiferent de timpul istoric în care este înfăptuită creaţia, este bine precizată de poetul Ştefan Augustin Doinaş[2]: Unui poet adevărat, începutul primului verset al Evangheliei de la Ioan – La început era Cuvântul – îi apare ca expresie a Faptei înseşi, a Faptei prin excelenţă, întrucât Verbul divin este esenţialmente ontogen, instaurator de Fiinţă. Fără acest principiu metafizic, activitatea poetizantă în sine n-ar mai fi pentru scriitorul de poezie decât o îndeletnicire nu numai derivată ci, mai ales, derizorie, sustrasă ordinii concretului – ipoteză care l-ar paraliza cu desăvârşire.

           Din acest punct de vedere, poetul Sandu Tudor are în cel mai înalt grad conştiinţa că vorbirea, cuvintele alese în poezie, exprimă fapta reală, ele alcătuiesc rostirea esenţială, logosul activ, dătător de viaţă. Toată poezia mistică a ieroschimonahului Daniil are frumuseţea verticalităţii ce uneşte adâncimea cu înălţimea, cele două puncte între care se mişcă libertatea omului, călăuzită de harul Duhului Sfânt. Puterea Maicii Domnului, Împărăteasă a Rugăciunii, Mare Miluitoare a omului, Cea care l-a înzestrat, pe acesta din urmă, cu darul rugăciunii, fie de cerere şi de mulţumire, fie de preamărire a harurilor cu care a fost împodobiă Fecioara Maria de către Sfânta Treime. Aşa s-au născut cele patru Imne-Acatist, închinate Maicii Domnului: Acatistul Buneivestiri (25 martie), Acatistul Adormirii Maicii Domnului (15 august), Acatistul Maicii DomnuluiBucuria celor necăjiţi – ( 8 septembrie), Acatistul intrării în Biserică a Maicii Domnului (Vovedenia sau Vovidenia, la 21 noiembrie), la care se adaugă cele două Paraclise, rugăciuni de acoperire şi cerere în anumite momente de răscruce ale creştinului. Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, alcătuit din prisosul inimii şi al harului, primit de ieroschimonahul Daniil de la Rarău, este cea mai înaltă formă de slăvire a Maicii Domnului, Împărăteasă a Cerurilor şi a rugăciunii, numită de poet urzitoare de nesfârşită rugăciune, un alt nume, metaforic, al Rugului Aprins, esenţa arderii în iubirea ce uneşte cerul cu pământul. Întreaga alcătuire a Imnului Acatist poate fi socotită un adevărat Imn-Axion al Maicii Domnului, care se impune în mod firesc, ca răspuns la întrebarea cu care începe Condacul I: Cine este Aceasta ca zorile de luminoasă şi curată?  După cum se ştie, cântecul înălţat Maicii Domnului, după Sânta Jertfă a fiecărei Liturghii, se numeşte Axion, nume ce provine din sintagma grecească (axión estí), adică vrednic este, ceea ce în latină se redă prin dignum est, iar în limba română prin Cuvine-se cu adevărat… Fiindcă am amintit de tălmăcirea Axionului, închinat Maicii Domnului, trebuie să facem o precizare în ceea ce priveşte ultimul cuvânt al rugăciunii de preaslăvire a Maicii Domnului, verbul mărí de la final: Te mărim este redat în versiunea grecească prin (Se megalýnomen), deci Te mărim. Cei care propun schimbarea verbului mări cu forma slavă, Te slăvim, cred că avem de-a face cu verbul  a mărí cu sensul „a face mai mare“, ceea ce este inexact. Primul sens al acestei forme verbale este acela de a mărturisi, a face cunoscut, sens care apare în Biblia lui Ulfilas[3] şi care a fost luat din latina dunăreană, deci era folosit frecvent cu acest sens, în sec. al IV-lea, când s-a făcut traducerea Bibliei în limba goţilor. Sensul a fost uitat, iar prin întâlnirea cu forma omonimă, tot din latină, mărí < mare, a fost receptat de vorbitori cu acest unic sens, cunoscut tuturor ca provenit din adjectivul mare, deoarece sensul  religios, a predica sau a mărturisi, specific primelor secole, a dispărut. Deci în acest context al rugăciunii, numită Axion, avem de-a face cu un alt sens, foarte vechi, cunoscut în secolul al IV-lea, când Iisus şi Maica Domnului trebuia să fie mărturisiţi, adică propovăduiţi de toţi creştinii, în minunata unicitate a lor; Iisus ca fiu al lui Dumnezeu, iar Fecioara Maria ca  Născătoare de Dumnezeu . Verbul fiind utilizat în acest text liturgic, scris în latina medievală, va fi transpus în greacă cu un corespondent identic din punct de vedere al transpunerii formei, dar cu o valoare semantică nouă, de „preamărire“, „glorificare“, ceea ce corespunde tuturor limbilor de cultură creştină tradiţională în Europa.

          Unicitatea Maicii Domnului este pusă în valoare de cele douăsprezece condace şi cele douăsprezece icose care rezumă, în chipul cel mai fericit, sintetic şi luminat, măreţia Maicii Domnului. Tehnica redării, superlative, a calităţilor ieşite din obişnuit, din firesc, ale Maicii Domnului, nu constă în folosirea superlativelor propriu-zise, ci în structurarea întregului material lexical şi gramatical într-o simetrie perfectă a verbelor şi a numelor predicative, formate din esenţe conotative individualizate, care îi aduc un plus de muzicalitate, construită pe tonalităţi ce îi conferă Acatistului, pe deplin, calitatea de imn.

            Pentru cei care nu ştiu în ce condiţii a fost găsit manuscrisul ce cuprinde această creaţie, ieşită din comun prin ardere şi frumuseţe, amintim mărturisirea făcută de Î.P.S.  Bartolomeu Anania, cel care îl avea în casă în momentul arestării sale, în anul 1958. Printre manuscrisele arestate o dată cu mine în 1958 şi recuperate prin luciditatea unui ofiţer de anchetă penală se află unul care nu-mi aparţine autorial: o dactilogramă de 37 de pagini intitulată Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu. În josul paginii de gardă, însemnarea: Facerea smeritului monah Agaton din Sfânta mănăstire a Antimului, 1948. Diortosire şi împlinire de Ieroschimonahul Daniil Tudor, stareţul Sihăstriei „Sfântului Ioan Bogoslovul din Muntele Rarăului, 1958. Pe foia de titlu, în colţul de sus al paginii, este adăugată, desigur, sintagma dictată de securişti, posesorului dactilogramei ce conţinea Imnul: Găsit la mine cu ocazia percheziţiei, V. Anania. 14 IV 1958[4]. Maica Domnului a avut grijă să nu se piardă sau să se distrugă această capodoperă, închinată Ei, ca omagiu suprem al omului,  adus rugăciunii permanente a Fecioarei Maria, salvatoare a lumii creştine. Trebuie subliniat faptul că titlul corect, de pe foaia–titlu, este cel de Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, sub care este redat, în forma unui moto, un frumos catren, explicat în paranteza ce cuprinde sursa: „Începutul de peasnă la Canonul Născătoarei de Dumnezeu, cel al lui Iosif  Făcătorul de condace“, moto pe care îl reproducem pentru semnificaţia adâncă a cuvântului folosit de diortositorul Daniil, în tot conţinutul Imnului Acatist: „Deschide-voi gura mea/ şi de duh se va umplea,/ şi Împărătesei Maici/ cuvântul voi răspica/.[5] Aceste precizări ale autorului au format conţinutul dedicaţiei scrise pe o dactilogramă dăruită părintelui Arhimandrit, Sofian Boghiu, de ziua Sfintei Cruci, 1958. O altă indicaţie preţioasă ce aparţine  autorului şi care trebuie ştiută de credinciosul, care se apropie de Imnul Acatist la Rugul Aprins, este ceea ce se numeşte, adesea, colontitlul explicativ, pe care îl găsim notat în partea stângă a paginii, deasupra fiecărui  condac sau icos, scris în paranteză rotundă, cu scopul de a explica, succint, miezul ideatic al fiecăreia dintre cele treisprezece condace şi douăsprezece icose. Colontitlul la primul Condac este: Preludiul acatist. Fecioara – zaconul de transfigurare. Preludiul, adică ceea deschide prezentarea Imnului, în care elementul forte sau sintagma – cheie este Fecioara – zacon de transfigurare, adică Fecioara, văzută ca „ordin“, „chemare“, „dat“ divin al transfigurării, o transfigurare prin har, care prin mijlocirea Ei  va fi dată şi omului pregătit să primească acest mare dar. 

            Această prezentare confirmă răspunsul la întrebarea pusă în primul vers al Condacului I, formulat prin utilizarea simplă a verbului a fi, la indicativ prezent, repetat în structura sa afirmativă, ce dă versului plinătatea care defineşte esenţa Imnului: Este Împărăteasa rugăciunii, este rugăciunea întrupată. Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a dimineţii. Atributul porfirogenetă exprimă o calitate inspirată din terminologia bizantină şi are semnificaţia clară de împărăteasă prin naştere, deci de drept divin, căci Ea este Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii.  În ceea ce priveşte acurateţea transcrierii textului,  în unele ediţii, trebuie remarcată absenţa informării cu privire la tehnica specifică versificaţiei poetului, Sandu Tudor[6]. Din punctul de vedere al versificaţiei, mai ales al rimei, dar şi al ideii luminării minţii, al iluminării în muntele cel Sfânt, acesta nu poate fi Athonul, ci Taborul … „mistuiţi de dor, / Ia-ne părtaşi ai Sf. Munte Tabor, faptul ne este confirmat de textul original, alcătuit pe baza facsimilelor publicate din versiunea restituită de Securitate, exemplar manuscris din care au fost faximilate paginile cu scrisul autorului[7], dar şi pe baza confruntării cu dactilograma, dăruită de autor, bunului părinte, Arhimandrit  Sofian Boghiu. Icosul I are în colontitlu exprimată echivalenţa, Ipostasul rugăciunii: Sfânta Fecioară. Ideea pregătirii Naşterii Fecioarei, aşteptarea îndelungă, rugăciunile Sfinţilor Părinţi, Ioachim şi Ana, toate sunt redate printr-un verb, aparent ciudat, a obosi, dar verbul are sensul primar de „a se osteni“, adică acela de „a depune un efort îndelungat“, dar şi sensul de „a se sătura de stăruinţa cuiva“ o stăruinţă cu lacrimi şi rugăciuni, cu asceză, toate în aşteptarea îndurării cerurilor ce O va dărui pe Maica Domnului, ipostasul rugăciunii. Cu privire la această parte, monahul Agaton, care cerceta scrierile hagiografice, literatura mariologică universală, mărturiseşte sursa: „Înţelegeţi cumva, cum spune cucernicul Ilie Miniat, chinul acesta omenesc care a obosit cerurile timp de cincizeci de veacuri cu rugăciuni fierbinţi şi râul acesta lucrător de neîntrerupte lacrimi ale suspinătoarei noastre firi care a silit pântecul cel sterp al Anei de a odrăslit o fecioară vrednică de întruparea lui Dumnezeu…Câtă cucerire de sine, câtă răbdare, câtă nădejde împotriva nădejdii, şi câtă aşternere de smerenie şi bătaie de frunte a trebuit să se împreune, ca să dea naştere acestei flori a înălţimii duhului, care este Fecioara cea pusă la adăpost în tăcerea Sfintei Sfintelor a Templului din Ierusalim?[8]. Orice teolog care doreşte să aprofundeze întreaga structură a Imnului Acatist din perspectiva explicaţiilor date de autor, va trebui să citeasă cu atenţie întreg procesul de căutare şi elaborare. În Epilogul, publicat imediat după textul Acatistului, aflăm cine era Ilie Miniat, „acel propovăduitor de renume preavestit, din Veneţia veacului al XVII-lea, [care] spune că niciuna din numeroasele şi feluritele numiri, prin care sfânta adunare a învăţaţilor bisericeşti s-au silit să preamăreasă pe Stăpâna pururea Fecioara, nu I se potriveşte aşa de mult, ca aceea prin care chiar Duhul Sfânt o numeşte în Cântarea Cântărilor, adică Zori.[9] Redăm versurile spre a înţelege mesajul: Spiţa Ta proorocească/ cerurile a obosit/ cu lacrimi şi plecăciune;/ hărăzind neprihănit/ carnea Ta din rugăciune,/ vajnic Rug nemistuit./ Focul Sfânt în Tine cântă/ ca’ntr-o floare de slăvire./ Firea prin Tine cuvântă/ dorul ei de izbăvire./[10] Textul manuscris, faximilat, ne pune la dispoziţie o formă veche folosită pentru trup, sinonimul carne, un sinonim calchiat după termenul grecesc (sárka), cuvânt întâlnit aproape în toate textele biblice, traduse până în sec al XVII-lea, fiind un termen mult mai cunoscut decât slavonul trup, intrat în textele liturgice după sec. al XV-lea, prin textele slavoneşti. Ideea plămădirii continuă în chip minunat, fiind utilizat, într-un crescendo al acţiunii, un alt verb învechit, pe care îl au şi aromânii, a hărăzi, cu sensul de a da, a dedica, a închina, verb provenit din gr. (harizo), un cuvânt ce are la bază substantivul har: cerurile a obosit/ …hărăzind neprihănit/ carnea Ta din rugăciune. Partea a doua a răspunsului, la unica întrebare pusă la începutul imnului, este legată prin conjuncţia şi, urmată de afirmaţia categorică Şi eşti Doamnă, Ipostasul,/ adică substanţa, ipostaza care aduce după sine extasul, adică extazul dragostei dumnezeieşti.

             În ceea ce priveşte bucuria duhovnicească, urare făcută prin folosirea minunatului verb românesc, a (se) bucura, redat în greacă prin „chairomai“, subliniem faptul că a (se) bucura este o vocabulă foarte veche în limba română, fiind o moştenire din latina populară, deoarece este atestată, atât în aromână, cât şi în meglenoromână, în forma  bucur(are)[11], cu sensul de „a jubila, a fi fericit“. Ignorarea vechimii şi a valorii semantice spirituale au făcut posibilă o estimare etimologică eronată, cuvântul fiind explicat prin apropiere de albanezul bukuri „frumuseţe“[12]. Acest sens, în albaneză, poate fi o reminiscenţă din latina primară creştină sau din fondul de substrat, care vine şi întăreşte sensul spiritual al vocabulei româneşti, folosită în toate imnele acatiste, dar cuvântul bucura nu poate fi un împrumut din albaneză. Bucură-Te, Rod învăluit cu sinaitic soroc este versul în care găsim redarea clară a rodului unei odrăsliri hărăzite, văzute mai întâi pe Muntele Sinai de Moise, viziune sintetizată în sintagma sinaitic soroc.  Simbolul este reluat prin folosirea termenului liturgic, vohod în Bucură-Te, Vohod de Scripturi, al Unicului – Cuvânt. Vohodul este un termen slavon, cu sensul de ieşire şi simbolizează ieşirea Mântuitorului, în cadrul Sf. Liturghii, în două etape: a) Vohodul mic, ieşirea cu Sf. Evanghelie din altar în mijlocul naosului şi Vohodul mare, ieşirea cu Sfintele Daruri[13].

            Metaforele prin care este definită Maica Domnului sunt, pe rând, axele principale ale îndumnezeirii: Vohod, muzical Organ al Duhului Sfânt, adică „muzică serafică emanată de Duhul Sfânt“, asemenea unui instrument, apoi Meşteşugul ceresc de mânecată mântuire, aici, mânecat,-ă are valoarea de atribut şi înseamnă „pornită din zorii zilei“; Maica Domnului este Filosofia cea vie,… Rug al răpirii,… Unitate şi salbă a simboalelor toate, cu precizarea că în această aşezare a figurilor de stil, se are în vedere partea şi întregul, deci fiecare simbol în parte şi toate împreună care formează salba, după cum Maica Domnului poate fi în acelaşi timp, Strună şi sunet, Arcuş şi alăută,/ Trup şi Întrupare de veselie neîncăpută/, cu sensul de „nemărginită”. Folosirea formelor negative cu sens superlativ este un procedeu artistic frecvent întâlnit în poezia lui Sandu Tudor. Ultimul vers, care încheie fiecare icos, este corolarul ideatic şi muzical al Imnului Acatist, creat prin folosirea termenului vechi, provenit din latină, verbul urzi, căci urzitoarea este cea care aşează urzeala necesară ţeserii oricărei ţesături: Bucură-Te Mireasă, urzitoare de nesfârşită rugăciune. Adjectivul nesfârşit,-ă are aceeaşi valoare superlativă, de anihilare a oricărei unităţi de măsură, fixată de obicei în parametri spaţiului sau ai timpului. Prin această repetare se subliniază, sintetic, simbolul major, ce stă în centrul Acatistului, rugăciunea Maicii Domnului, cunoscută prin tradiţie, şi cu sintagma Rugul Aprins, sintagmă extinsă şi în denumirea rugăciunii permanente a monahilor dar şi a creştinilor isihaşti, toţi cei care cheamă neîncetat numele Domnului nostru, Iisus Hristos: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Condacul al II- lea este definit prin Vovidenia inimii, vovidenie sau vovedenie este termenul slavon folosit pentru praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului. Este clar că prin această sintagmă ne este prezentată Maica Domnului ca stăpână domnitoare a inimii pioase. De aceea Ea va fi numită, după topografia templului din Ierusalim, şi prin analogie cu acesta, Sfânta Sfintelor din om, locul nostru de smarald, cea de-a doua precizare e făcută, pe înţelesul tuturor, prin metafora, locul de smarald, piatra care ne indică transparenţa, lipezimea pe care o dobândim, asemenea acestei pietre preţioase, o analogie în care nu culoarea este punctul de atracţie al apropierii analogice, ci claritatea ei. Cu ajutorul limpezimii, ieşim din cercul robirii, cerc de moarte, cerc de somn, o repetiţie a substantivului cerc, urmat de determinările: de robie, de moarte, de somn. Icosul al II-lea are ca titlu substanţial o metaforă extraordinară, Muzica Ierihonului: ieşirea din blestem, blestemul din care putem ieşi prin Fecioara neînseratului veac, o negaţie a formării atributului, prin care se redă ideea veşniciei Luminii, dobândite prin Sfânta Maică a Luminii, cea care ne dezleagă de blestemul ce ne-nzăvoară, adică din blestemul care ne ţine zăvorâţi, închişi cu zăvorul aflat chiar în centrul inimii noastre, proces redat prin verbul înzăvorî. Tot o exprimare metaforică este arcana doritului Mire, o formă de feminin, prin care înţelegem arcanul puternic şi nevăzut, deci tainic, cu care suntem prinşi şi salvaţi de Iisus Hristos prin ruga Celei care este arcana şi Tulpina de lumină a Rugului nemistuit/ …sau pridvorul de smirnă,…/  inelul unui foc ce-i mai presus de cer;/  este dezlegarea care topeşte tot lăuntricul ger /… Cea care ne este toiag cu floare şi fir de răcoare izvorât în lăuntrica pustie,/… sau este  parafa de jar…în suflet pătrunsă/ ori zăpada minţii, de nici o patimă ajunsă/ … dar mai ales, măsura a opta a împărăţiei din noi.  De reţinut inelul de foc mai presus de cer, în corelaţie cu dezlegarea ce topeşte lăuntricul ger, adică învârtoşarea inimii, toiagul şi firul de răcoare, sprijinul de nădejde în pustietatea lăuntrică, parafa sau pecetea de jar din suflet, urmată imediat de zăpada minţii, de nici o patimă ajunsă, aceeaşi limpezime a minţii redată prin termenul zăpadă, atribut al „raţiunii de cleştar“ căreia îi stă de strajă măsura a opta din noi. Utilizarea aceastei sintagme demonstrează, cu prisosinţă, nivelul înalt de cunoaştere teologică, ziua Învierii, întâia din săptămână, dar a opta în şirul creaţiei, a plinătăţii, măsura tuturor celorlalte zile, timpul încununării împărăteşti. Stihuitorul ieroschimonah este şi stăpân al figurilor de stil şi al celor retorice, în care optaţiunea este modalitatea de exprimare şi de ajungere la dobândirea lucrului cel mai de preţ, Învierea în Împărăţie. Condacul al III-lea este sintetizat prin definirea numelui lui Iisus: Numele de mărire: proorocească dăruire, cu parafrazarea unui citat din Cartea lui Isaia: „Că iată, prunc ni se va naşte/ şi un fiu nouă s-a dat/… iar Numele Lui: Minunat/, Îngerul Marelui Sfat, Dumnezeul cel biruitor,/ Domnul păcii depline şi părinte al veacului viitor. Profeţiile mesianice ne atrag atenţia asupra acestei întrupări divine, întrupare ce obligă omul să ia aminte la numele Domnului, căci Sfânt numele Domnului/ pe care Iisus îl va purta. Cu această precizare se trece la Icosul al III-lea, supranumit, Invitaţie la Călătoria inimii. Hristosul lăuntric. În spaţiul dedicat primei părţi ne este prezentat Iisus într-un suiş al gândului nostru către geneza Rugului Aprins: Numele Domnului de slavă,/ Dumnezeu cel nevăzut/ ce-n inima focului s-a ghicit. Numele salvator al lui Iisus Hristos, Dumnezeu cel nevăzut/ ce-n inima focului s-a ghicit/, o structură cu valoare dublă, cea originară, profetică „în inima focului s-a ghicit“, deci în Rugul Aprins, cel care ardea şi nu se mistuia, văzut de Moise, şi cea de-a doua parte, isihia, în care se face trecerea omului spre lumina Domnului, care, odată dobândită, innobilează firea, o îndumnezeieşte: Cercaţi dară şi voi, calea Numelui de Lumină/ Călătoria cea preaînaltă./ Şi de la moarte la viaţă veţi trece/ cu firea îndumnezeită. Partea a doua este alcătuită dintr-o suită de metafore calificative cu care Născătoarea de Dumnezeu a fost împodobită, toate formând garantul creşterii noastre duhovniceşti: …este temeiul prin care şi în noi Dumnezeu Se încape/ …putere prin care plutim cu Iisus peste ape/…este milostivire, prin care Hristosul ni s-a dăruit/… este umblare prin care Aminul în noi a venit/. De reţinut că în acest caz, adverbul Amin este substantiv articulat şi are o valoare nouă, este un sinonim pentru numele lui Iisus. Maica Domnului este şi răgazul în care Logosul în noi Se ascultă/, cu precizarea reţinerii celui de-al treilea sinonim, Logosul,  folosit de poet,  pentru a-L defini deplin pe Iisus Hristos. Fiecare metaforă este o cale prin care se înfăptuieşte ceva din viaţa noastră duhovnicească : …blândeţe prin care ajungem Emanuelului frate/;  de subliniat aici, cel de-al patrulea sinonim, Emanuel,   cu care este cunoscut numele Domnului. Maica Domnului este şi Călătorie prin care Duhul în sânge ne bate/, o valoare specială atribuită substantivului – metaforă centrală, scrisă cu majusculă, fiind vorba de călătoria inimii, în care îşi are sediul Iisus Hristos, o cale deschisă de Ceea ce este şi Însingurare în care Cerul din inimă izbugneşte/ dar şi limpezime în care îngerul în trup ni se urzeşte/, cu sublinierea celor două calităţi absolut necesare în isihie:  însingurarea vieţii trupului şi limpezimea cugetului, la care se adaugă, prin exemplul Maicii Domnului, curăţiia prin care Numele de slavă e în lume, o referinţă la neprihănirea Fecioarei Maria din care s-a putut întrupa Domnul. Dar Fecioara e şi Sfânta Apatie. Rugăciunea curăţitoare, titlul  atribuit Condacului al IV-leaApatia, cu sensul de „nepătimire”, reiese din primele trei versuri: Cum să aflăm odihna de la gânduri?/…Cum să ne rupem de-ale patimilor rânduri,/ necovârşitele ispite ce ne-nfăşoară? Răspunsul este rostirea neîncetată a numelui Domnului, aşa cum reiese din versul imediat următor: Fă-Te, Tu, nouă „Zicerea râvnită,/ „măiestria cea bună a-nduhovnicirii/ Cu ea să ne biruim firea robită,/ până în scrumul despătimirii./ Scrumul despătimirii este rezultatul arderii rugăciunii, ardere totală prin care are loc instalarea Apatiei luminoase, o altă metaforă prin care este numită Maica Domnului, Maica Luminii şi a Păcii depline. Apatia, în acest context, este termenul deosebit de clar, folosit în locul sinonimului „nepătimire“, adică neparticipare la ceea ce este cunoscut şi redat cu sintagma patimi omeneşti. Icosul al IV-lea va purta întocmai numele Păsării de foc – răsuflarea. Chiar din titlu ne este semnalată rostirea adevărată a numelui, rostire văzută ca o văpaie a focului: Aprinsă floare a necovârşitei Văpăi,/ De Dumnezeu Născătoare./  Necovârşita Văpaie este sintagma ce se substituie Rugului Aprins, de aceea se adresează Maicii Domnului, în mod direct: Tu, chip al păcii văzut în foc într-un ocol de răcoare/.  Această capacitate de a înţelege binaritatea lucrurilor este readusă în prim plan sub forma alăturării contrariilor: Tu chip al păcii, văzut în foc, într-un ocol de răcoare /…darnic ne dă să putem afla, / darul cel rar al Sfântului Fior/Şi ne trece în făptură, fiecăruia în parte/ acest aprins tain de bunătate/ rupt chiar de la suflarea Ta./  De remarcat un derivat extrem de interesant, tain, cuvânt vechi, prezent în aromână şi meglenoromână, cu sensul de „porţie“, „raţie“ care îi revine fiecăruia dintr-o anume cantitate dată, spre a fi împărţită, şi care a fost porţionată, tăiată. Este un derivat de la verbul a tăia, verb moştenit din latină, iar termenul tain a fost un termen generalizat şi utilizat în mod frecvent la oaste, de aceea îl găsim răspândit la toate poparele aşezate în aria răsăriteană a Romaniei, adică în Romania orientală,  fiind atestat atât în arabă, cât şi în neogreacă. Tainul duhului nu este tăiat, ci rupt din suflarea, din rostirea pură a Născătoarei de Dumnezeu. Pletora metaforică prin care este definită Maica Domnului, cea care a sorbit subţiaticul înţeles al cerului, continuă cu cele mai alese şi neobişnuite îngemănări ce scot în evidenţă această uriaşă înălţime spirituală: salt isihast… / răsuflu cel cast,… / lancie de cuvânt… / zare arcuită cu heruvice aripe; /… vecie oprită în încăperea unei clipe; / vâslă uriaşă întru suişul cel ales…/ sorbire a cerului cu subţiatic înţeles; /…fântână acoperită cu unduiri de Apă Vie; /… căldură iscusită, crescută din Filocalie; /…măiestrită aflare a tâlcului de-nchinăciune, o frumoasă salbă de epitete – mărgăritare care duc la înţelegerea sensului adânc al misterului rugăciunii. Condacul al V-lea este definit prin sinteză şi se numeşte Aprinderea Duhului – neîncetata zicere. Dedicat în întregime rugăciunii inimii, sinonimă cu neîncetata zicere este văzută ca o văpaie de lumină pe care numai Maica Domnului a cunoscut-o:  Să ne umple de lumină nemăsurat/ Ca pe tine Fecioară care L-ai purtat. / Dragostea Lui să ne fie de nelipsit / cu Numele de slavă de suflet lipit./ Şi cu fiecare fir smerit de răsuflare, /să se aprindă în noi a numelui chemare./ Să ardem de pară în Dumnezeu / din toată dragostea Numelui Său,/ şi’nvăpăiaţi de sărbătoare în Domnul aşa,/ cu flăcările Dragostei să strigăm: Aleluia!  Nucleul semantic ce defineşte şi susţine rugăciunea inimii sau isihia, în concepţia ieroschimonahului Daniil, este alcătuit din elementele lexicale grupate în jurul focului iubirii dumnezeieşti, definită prin cuvinte ca: foc, arzător, pârjol, să ne umple de lumină nemăsurat, să se aprindă în noi, să ardem de pară, învăpăiaţi, ca flăcările dragostei. Roadele acestei rugăciuni se văd în transformarea inimii învârtoşate, a inimii de piatră care este biruită cu picurul de har, pe care-l primesc toţi cei ce rostesc neîncetat numele Domnului. Titlul Icosului al V-lea este exprimat printr-o sintagmă neobişnuită, Monologhisma ulciorului. Puterea preschimbătoare a litaniei – repetarea. Primul termen, monologhismă, este alcătuit din două cuvinte greceşti, monos „singur“+ loghisma „zicere“, termen asociat şi explicat prin alăturarea unui obiect, ulciorul, care are o dublă semnificaţie: cea de recipient  în care se află apa vie, şi rolul pe care îl are acest obiect, prin poziţia şi forma sa, în păstrarea şi curgerea lichidului necesar, iar Maica Domnului este asemuită ulciorului, din care nu curge picul boabei de apă, ci curge picurul de har: Fecioară, stăruieşte aşadar,/ şi peste a noastră împietrire…biruieşte-ne cu picurul de har./ De monologhismă este legată litania, un termen cu specific liturgic, al cărui sens este de invocare permanentă a unei rugăciuni stăruitoare, adresată Aceleia care este: îndrăzneala gingăşiii din zicerea Sfântului Nume/… ulcior al picăturii, /…statornicie luminoasă din piatra albă a Domnului / …fagure preadulce al lui Iisus, Fiul Omului; /…cuib de gând, cel al Hristosului meu;/ …împărtăşanie de cuvânt din chemarea lui Dumnezeu…/ revărsare de mireasmă pe care Fiul ne-o dă/ …mătania cea în fir a lui „miluieşte-mă” /…iureş ce mă răpeşte…/… noian de pomenire,/ …harică depănare a unei grăiri de minune./ Este uşor de remarcat faptul că prin aceste forme lexicale este definită complexitatea rugăciunii Născătoarei de Dumnezeu, marele ajutor dat tuturor acelora care au reuşit să strângă, boabă cu boabă, toată frumuseţea şi harul ce intră în rostirea acestei rugăciuni, socotită o harică depănare a unei grăiri de minune, definire sintetică şi metaforică ce trebuie să fie explicată. Harica depănare este o sintagmă creată printr-o minunată asociere a unui verb arhaic, pastoral, depăna, cuvânt moştenit din latină şi păstrat în aromână şi meglenoromână, cu sensul figurat de „a înşira gânduri“, în cazul nostru, harice, adică ale harului, ce vor fi rezultatul unei exprimări sau ziceri ce ţine de miracol, adică o grăire de minune. Substantivul minune este folosit frecvent cu sensul arhaic, religios de „miracol“ sau „semn“, aşa cum apare în traducerile textelor biblice.   

Deosebite sunt etapele rugăciunii inimii, etape dezvăluite direct în titlurile date condacelor si icoselor ce formează substanţa Imnului Acatist. Condacul al VI-lea este caracterizat prin  echivalenţa Mintea curată: cer lăuntric, titlul dat condacului. Deci o minte curată este un adevărat cer lăuntric, cer pe care nu-l au filosofii. De aceea Maica Domnului este numită  sigiliul nestricăciunii,/ Poartă – pentru cei isteţi – încuiată,/ şi oglindă vie de trăirea minunii, ceea ce înseamnă că trebuie să luăm aminte la înţelegerea modului de a ne trăi viaţa ce ne-a fost dată, după modelul suprem al Ei, ca oglindă vie, pentru viaţa oricărui creştin, viaţă definită de poet, în chip magistral: Ea e a minţii de dincolo de gând şi de loc,/ de dincolo de şirul clipelor dăinuirii./ E vădirea unui cer lăuntric de foc,/ peste fântânile inimii şi-nfăptuirii./ E a Cuvântului lumii, ce pentru ea se vrea/ cale şi întrupare spre veşnic, Aleluia!  În aceste trei enunţuri se pune în lumină adevărata viaţă duhovnicească, cea în duhul Adevărului, care este a Minţii de dincolo de gând şi loc, de clipele efemere ale dăinuirii  şi este vădirea (arătarea) unui cer lăuntric de foc, viaţa este deci a Cuvântului, ce pentru ea se vrea cale şi întrupare spre veşnicul Aleluia!. Sinteza vieţii duhovniceşti, trăită la cele mai înalte trepte ale ei, exprimate lingvistic prin cerul lăuntric de foc, prin mintea de dincolo de gând şi de loc, formează un adevărat leitmotiv care aminteşte creştinului obişnuit sau monahului, scopul suprem pentru care s-a întrupat Iisus Hristos, mântuirea sufletelor noastre, spre a dobândi nemurirea sau veşnicia. Un alt atribut, extrem de necesar, ce a fost fixat ca titlu al Icosului al VI-lea este Trezia sau Trezvia. Luată ca model, Maica Domnului devine persoana căreia poetul i se adresează direct, prin folosirea verbului a fi la persoana a II-a: Tu eşti într-adevăr, trezia,/ voinţa frunţii, în mir adunată,/ ochiul cel din lăuntru  deschis/…inimă cu centrul învins,/ de străvezimea stărilor curate. / Tu eşti cea mai dreaptă luare aminte,/ care uneşti în puterea agerimii, dincolo de cuvinte,/ într-un fulger al minţii:/  ascuţimea gândului de gheaţă,/ cu arsura iureşului de viaţă,/ caldul şi recele puse-n cruce,/ care pe Înţelesul cel înalt îl aduce./  Iată în ce chip minunat este conturat cadrul în care sunt fixate elementele care definesc trezvia: voinţa frunţii, cu sensul de concentrare a minţiiochiul lăuntric deschis (introspecţia, cercetarea), inima cu centrul învins (sărăcia duhului sau curăţia inimii), cea care aduce după sine, într-un fulger al minţii (într-o sclipire) înţelegerea celor două laturi ale vieţii, caldul şi recele, metafore puternice sub care se subînţeleg bucuria şi suferinţa vieţii, aşezate în cruce, singura care aduce înţelegerea deplină a misterului sau tainei, exprimată prin versul conclusiv: Dar trezia aceasta este trezie de prunc/ clară cheie de adânc.  Ca într-un suiş sau crescendo al cântului ce se înalţă spre cer,  atributele Maicii Domnului sunt redate prin cuvinte ce alcătuiesc un  câmp noţional ce nu mai aparţine pământului, ci sferelor cereşti, cu toate atributele lor metafizice: Bucură-Te cruce a înflăcărării şi agerimii alesului/ … osia cerului cu luceafărul înţelesului;/ …oglindirea cea nevăzută…/… cleştarul cel mai din lăuntru…/… psaltirion al inimii, (cu sensul de harpă a inimii), un termen urmat de alţi doi, proveniţi din acelaşi nucleu semantic – muzica: Bucură-Te strigăt de cinci strune,…/ …muzică negrăită a celei de-a doua naşteri/ …înălţime unică a desăvârşitei cunoaşteri,/ o cunoaştere a  lumii de dincolo de gând, a beatitudinii mistice ce ar avea două componente: culoare şi sunet.

       Condacul al VII-lea are titlul, Învăţătura de taină – arcana iniţierii creştine. În acest context, termenul arcană, forma feminină a substantivului arcan, îşi defineşte cu claritate înţelesul figurat pe care i l-a acordat poetul Sandu Tudor. După sensul concret de „unealtă folosită la prinderea animalelor”, s-a creat un sens figurat, al cărui înţeles este „formă” sau „mijloc” de iniţiere în ceva.  Învăţătura de taină (mistică), deci ascunsă, trebuie descoperită prin predanie, căci aceasta este mijlocul iniţierii creştine, a pătrunderii tainelor ei. Nimeni,  dintre cei neiniţiaţi, deci nepregătiţi nu are voie să se atingă de lucrurile sfinte: Nimeni dar, dintre cei ce sunt „ne-nvăţaţii tainelor”/ de unele ca acestea să nu se atingă./  Etapa următoare o descoperim în titlul dat Icosului al VII-la, Binecuvântarea – adopţiunea şi zestrea duhovnicească. Binecuvântarea este cea care ne introduce direct în modul de adresare, specific rugăciunii, cu apelative superlative care sunt folosite frecvent în rugăciunile adresate Maicii Domnului, cuvinte formate cu prefixul prea-: Preasfântă, Preamărită, Preafrumoasă,/ Preafilocalică Mireasă!/ A nimburilor toate, Împărăteasă!/ o prezentare prin care se stabileşte locul şi puterea de care se bucură Fecioara Maria şi rolul pe care îl are în iconomia sfinţeniei pe care o dobândesc toţi cei care îi cer ajutorul  Maicii Domnului: Tu eşti Maica binevoitoare/ şi dăruitoare / a tuturor celor sfinte; / Zestrea cea vie a bunelor haruri, / celor din Taine, celor din Daruri,/ din odoare, din palme şi din cuvinte/ (aluzie făcută la momentul primirii harului prin hirotonie), Eşti Marea Predanie Îmbietoare/… a toată iconomia de binecuvântări,/ ca un policandru cu şapte lumânări,/ naintea Marelui Tron dumnezeiesc/. Sintagma prea-filocalică mireasă are în vedere redarea sensului primar al termenului filocalie, acela de „iubitoare a binelui“, de aici întreaga Sa misiune ce I-a fost încredinţată de Sfânta Treime, misiune ce O ridică deasupra Serafimilor şi a Heruvimilor. În această calitate, Maica Domnului este văzută ca o blagoslovenie pascală, vârtute patriarhală, înfiere iscusită spre îndumnezeirea tuturor,/… adevăr de safir întru  simţirea noastră încrustat/ …sechină însufleţită…/…voroavă înveşnicită peste tăcerea de minune/. Ce este sechina însufleţită ? Extrem de interesantă este modalitatea personală a ieroschimonahului Daniil de a crea cuvinte noi, cu o valoare expresivă extraordinară, ce rezidă tocmai în noutatea înţelesului, total neaşteptat. Termenul sechin era cunoscut cu valoarea sa de monedă, o „veche monedă de aur“, căreia i se atribuie, acum, valenţe noi. Maica Domnului este „Sechina însufleţită“, prin care se asigură strălucirea şi liniştea de Sabbat, Ea este în acelaşi timp „Voroava înveşnicită“, adică Cuvântul veşnic ce pluteşte peste miracolul tăcerii, al liniştii atotcuprinzătoare, care în contextul celor două versuri, sugerează o muzică a sferelor celeste, muzică a cărei durată este eternitatea, fundalul rugăciunii, al voroavei sau cuvântului „înveşnicit“[14]. Pentru a sublinia ideile expuse în comentariile noastre, pornind de la cuvinte, deci din punctul de vedere al tezaurului lingvistic, adăugăm câteva comentarii cu privire la sensul tipologic în creaţia literară a lui Sandu Tudor, observaţii pertinente făcute de pr. Constantin Jinga[15], specialist în tematicile veterotestamentare. Ceea ce am exemplificat deja, prin identitatea limbajului, este caracterizat printr-o descendenţă directă din tipologia Vechiului Testament: „Litania de la primul icos, bunăoară, este construită pe baza unor texte cu valoare de tip din Vechiul Testament, pentru care Maica Domnului este antetipul. Acest adevărat inventar de elemente, ce o prefigurează pe Sfânta Fecioară, este preluat atât din comentariile patristice, cât şi din imnele intonate în cadrul slujbelor. Astfel Maria din Nazareth este numită pe rând: Tulpină de lumină a rugului nemistuit, în relaţie cu Ieşirea, 3,2; Rouă creştină prin care Dumnezeu   S-a ivit, în relaţie cu Judecătorii, 6, 36 – 40 ; Toiag cu floare întru a inimii călătorie, în relaţie cu Numerii, 17, 1- 10; Fir de răcoare izvorât în lăuntrica pustie, în relaţie cu Numerii, 20, 1–11; Parafă (pecete) de jar până în suflrt pătrunsă, în relaţie cu Isaia, 6, 6 – 7; Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune, în relaţie cu Sulamita, mireasa din Cântarea Cântărilor, în care exegeza patristică vede o preînchipuire a Bisericii“[16], fapt care ar explica repetarea la sfârşitul fiecărui icos a litaniei Bucură-Te Mireasă, urzitoare de nesfârşită rugăciune. Titlul Condacului al VIII-lea este deosebit de semnificativ pentru întreg conţinutul mesajului exprimat: Ornicul inimii; harisma imnului interior.  Ideea îngemănarii celor două inimi, a omului şi a Domnului, este sintetizată în metafora ornicul inimii şi cântată în imaginile cele mai plastice, atât din punct de vedere literar-artistic, ca imagine verbală, cât şi din punct de vedere muzical, fiind prezentă asonanţa. Intercalarea versurilor scurte, alături de cele lungi, cadenţa silabică şi ritmul fac din această succesiune a versurilor un poem ce ar imita ritmurile inimii: Împărăteasă, Cucoană Preasfântă, Maică neispitită de nuntă/ Tu eşti singura inimă de om, întru care nescăzut/ Numele de mărire cântă/ din tot rostul lui cel viu…/ Fiindcă în Tine doar, ca niciodată/ inima omului/ cu inima Domnului/ au bătut şi bat laolaltă./ Rugăciunea ca un ornic al gândului şi al cerului,/ curge la lăuntrul Tău,/ şi se-ngemănează cu limpedea ectenie a misterului/ lângă dragostea lui Dumnezeu. Aceste versuri formează, după gândul poetului,  harisma Imnului interior. De reţinut apelativul Cucoană, formă veche, păstrată doar în Maramureş, pentru termenul copilă. Cocon, cocoană sau cucon, cucoană sunt doi termeni vechi, folosiţi pentru noţiunea de copil, prinţ, descendent domnesc. Astăzi, termenul cu sensul de copil se păstrează doar în Maramureş, în restul teritoriului s-a răspândit cu sensul de femeie sau bărbat dintr-o clasă socială aristocrată, termen preluat şi în demotica grecească, în forma (kokóna). Aici, ieroschimonahul Daniil îl foloseşte cu sensul de copilă (de os domnesc), deci pură, iar această cugetare, a întăririi ideii de puritate, este reluată şi explicată în versul următor: Maică neispitită de nuntă. Rugăciunea, ca ceas al gândului omenesc, măsoară timpul în Biserică, o dată cu cel ceresc, aşa cum în ornicul gândului şi al cerului este îngemănată limpedea ectenie a misterului. Termenul liturgic, ectenie, este folosit pentru a desemna rugăciunea comuniunii ce ne reprezintă în taina Sfintei Liturghii. Şi aici, se pune problema pregătirii, spre a putea participa la acest neştiut, nebănuit mister: O, Tu, Căruţă de Lumină neîntinată/ netrecută, ne-nserată!/ Îmbunează-ne şi pe noi cu darurile inimii, Binecuvântată!/ Şi aşa înzestraţi şi vrednici,/ ca unei Biserici,/ din toată fiinţa, Ţie, ne vom da/. Condiţia esenţială a participării este starea inimii, de aceea sinteza Icosului al VIII-lea este Inima de har, inima de piatră, deci opoziţia celor două stări în care poate fi găsită inima omului. Maica Domnului cu inima de Lumină face posibilă suprapunerea celor două „ornice”, pământesc şi ceresc, într-o singură bătaie, fiindcă virtuţile Ei nu sunt ieşite din sfera pământului, ci din aceea a harului, coborât din cer. Definiţiile care o pun în valoarea Ei,  mistică sau tainică, sunt redate prin alăturare sau justapunere: Maica Domnului, Inimă de lumină,/ Maica Domnului, Inima pământului, / (cu sensul de esenţă a locului în care a fost plămădită), Maica Domnului, Inimă fără vină,/ Maica Domnului, Inima Cuvântului, ultimele două alăturări formează două justapuneri în antiteză, Inima pământului // Inima Cuvântului, asociere care ne aduce în prim plan devenirea noastră prin marea taină a Cuvântului întrupat, cel care ne scoate din învârtoşarea inimii, asemănată cu steiul cremenii.  Nu putem ignora această expresie fiindcă este folosit un termen vechi, stei, cu sensul de „colţ ascuţit de stâncă”, „o formaţie ieşită din comun”, adică extraordinară. Cuvântul este o dezvoltare de la sensul vechi,  „cu pată albă în frunte”, „cu stea în frunte”[17] sau „breaz”, deci „foarte cunoscut”. Interesantă este valoarea superlativă creată prin această sintagmă, prin care este redată adâncimea păcatului. Din starea decăzută a omului, o singură forţă este salvatoare, rugăciunea Maicii Domnului, cea care este numită atât Inima Cuvântului, cât şi: arcă de alianţă, …/cufăr ferecat cu numele lui Dumnezeu,/ …corabie vie,…/ sicriaş ferit de toate zădărniciile humii/, …tron pre care viaţa se întemeiază/…/ cutie de cântec, naos cuprinzător, chivot de gând, hram al cerurilor, în care mintea-i liturghisitor/, …sipet de foc, …Biserică preadoritoare Treimii să se cunune[18]/. Cuvintele-cheie, cu care slujitorul Maicii Domnului, ieroschimonahul Daniil, ne zugrăveşte adevărata Ei identitate, reflectată în înalta menire pe care o are, în a uni cele două lumi, atât de diferite ca substanţă, sunt: arcă de alianţă, cufăr ferecat, corabie vie, sicriaş ferit, tron, cutie de cântec, naos cuprinzător, chivot de gând, hram al cerurilor, sipet de foc, biserică, toate având o forţă uriaşă prin care devine posibilă rugăciunea pe care I-o adresează: înviază-ne cu inimi noi şi curate.             

             Slăbiciunea şi incapacitatea omului de a accede cu uşurinţă la Lumina pe care, la început, abia o desluşeşte, este arătată în chip deosebit în Condacul al IX-lea, ce poartă titlul Obrazul rugăciunii adică faţa, chipul în care rugăciunea e percepută, deoarece, adesea, aceasta este întocmai cu a orbului, ce aşteaptă puntea Luminii din adânc. Orbirea este motivată prin noapte, grosimea de păcate, deci întunericul dens, mulţimea păcatelor, o nouă formulare hiperbolică, prin care se exprimă starea omului despărţit de faţa Domnului, dar hotărât să O regăsească, cu smerenie şi încredere în mila lui Dumnezeu. Dar căutarea lui Dumnezeu, spre a I se încredinţa, se face prin pipăirea cu degetul, analogie cu încredinţarea lui Toma despre Învierea Domnului, o încredinţare făcută, în cazul de faţă, în mod gradat, prin repetiţia substantivului deget, urmat de determinări ce indică stările sufleteşti, căutările şi variatele incapacităţi de înţelegere: Cum nu Te văd de noapte, grosimea de păcate/, Te pipăi cu sfială,/ cu degetul nădejdei, cu degetul credinţei,/ cu deget bănuială, cu deget de dorire şi chiar de îndoială/. Din această neputinţă şi slăbiciune omenească, cel ce se roagă este scos numai prin ajutorul rugăciunii Maicii Domnului, cea care este numită astfel în titlul Icosului al IX-lea: Maica Domnului – însuşi meşteşugul isihiei. De aceea stihuitorul se va adresa Maicii Domnului la persoana a II-a, chemând-O şi scoţând în evidenţă toate atributele necesare pe care numai Maica Domnului le are şi fac posibilă capacitatea de înţelegere şi de mântuire a omului: Tu eşti măestria, eşti meşteşugul, eşti hărnicia,/ şi toată sfânta migală omenească,/ care la un loc ne face stihia/ prielnică să se mântuiască. Ne face stihia prielnică este o locuţiune verbală cu sensul de „a crea elementul component, partea necesară”. Stihie este un cuvânt provenit din mediogreacă, (stoiheion) cu sensul de „element”, „componentă”, a unui tot. În sintagma „stihiile naturii”, adesea deslănţuite, cuvântul are un sens peiorativ. Această capacitate a Maicii Domnului de a crea stihia, elementul necesar mântuirii noastre, este recunoscută în atributele folosite pentru a O defni, metaforic, în expresii ca: sofianică ştiinţă (ştiinţa înţeleaptă), Maica Domnului fiind Sofía, cea întrezărită de Isus, fiul lui Sirah din Ecclesiasticul. Fecioara este Dumnezeiască îndulcire a Numelui…,/ monahicească iscusire,…/ asprimea cea de aur,…/ cununa de litănii, numărate în nodul sau (bobul) mătăniilor, adică cununa „tuturor rugăciunilor“. Cuvântul litanie este foarte vechi şi provine din termenul grecesc „litaneia“, şi este acordat rugăciunii repetitive sau laimotivului cu valoare de simbol ; Fecioara Maria mai poate fi numită şi anahoree de ungher, sensul termenului anahoree este pus în relaţie cu anahoret „schimnic“, „pustnic“, prin care se individualizează Cea din „singurătatea“, „pacea“ de sub candela adevărului, prin extensie, chiar Icoana Maicii Domnului;  surâs de engolpion sau encolpion, un cuvânt cu specific eclesiastic,  provenit din gr. („medalion de formă rotundă sau ovală cu chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului, purtat la gât de ierarhii ortodocşi“). O altă treaptă a urcuşului este intitulată Geneza pnevmatică, titlul Condacului al X-lea. Geneza pnevmatică este o sintagmă ce traduce, prin intermediul a două neologisme, sintagma veche românească, facerea duhovnicească, aici facere este un sinonim pentru naştere. Primul vers, O! Doamna cea harică, fără cusur/ urmat de cel de-al doilea, Fecioara cu înariparea Marelui Vultur/ sunt două precizări extrem de importante, ancorate în istoria mântuirii noastre. Apelativul, Doamnă harică, face referire la statutul de Împărăteasă, de Suverană a cerului şi a pământului, pe care îl are Maica Domnului, Fecioara înaripată cu aripile Marelui Vultur. Spre a accentua respectarea unor teme biblice în acest Imn – Acatist,  aducem în atenţia cititorului un verset din capitolul Femeia şi balaurul, verset care face referire la această înaripare: Şi Femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, acolo unde, e hrănită o vreme şi vremi şi-o jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui ( Apocalipsa 12, 14). O  pictură murală, intitulată Aripile Marelui Vultur, cu inscripţia scrisă în slavonă, străjuieşte intrarea din pridvor în pronaosul Mănăstirii Govora, al cărui hram este Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, o pictură ce datează din 1711, când a fost refăcută sub domnia lui Constantin Brâncoveanu. Icosul al X-lea are în vedere pocăinţa, sintetizată sub titlul, Bogoslovia lacrămilor; nesfârşita pocăinţă. Iată, în ce chip minunat se foloseşte ieroschimonahul Daniil de fondul slavon, păstrător al unor cuvinte cu un fonetism ce pune în valoare conţinutul duhovnicesc. Bogoslovia este un cuvânt compus din substantivul, Bog „Dumnezeu”+ slova „cuvântare”, cu sensul de „Dumnezeu-cuvântare” sau „Teologhisire” a lacrămilor, o formă de plural învechită, de natură populară. Neputinţa omului este depăşită prin mila Maicii Domnului, căreia poetul I se adresează neîncetat, la persoana a II-a: Tu, Darnica Maică, Povăţuitoare de taină,/ Doamna nădejdii,…Stăpână cu trei luceferi pe haină,/ şi Sfântă Anghiră a neputinţelor noastre/. Anghiră, un termen vechi, provenit din mediogreacă, sinonim cu termenul de origine latină, ancoră, parte a unei ambarcaţiuni, folosită aici, cu senul de ambarcaţiune propriu-zisă, prin procedeul poetic, numit metonimie. Sfânta Anghiră a neputinţelor noastre este Purtătoarea a toate, dar şi spălarea păcatelor, prin pocăinţa nesfârşită, este tot un dar al Maicii Domnului: Ajută-mă dară, Ajutătoarea mea/ şi dă-mi darul de lacrămi, sarea pocăinţei,/ ca să-mi spăl cu ele duhul neputinţei./ Spălarea şi izbăvirea se face prin: trandafirul cel plâns,… duioşia pocăinţei,… blagoslovia lacrimei,… raiul dăruit cu ploile izbăvirii,… cristalul cel de har din lacrimile spinului şi prin omoforul care se aşterne peste orice slăbicine, toate atribute metaforice ale Maicii Domnului. Treapta înaltă a ajungerii la despătimire este redată prin titlul, Prin Umbra cea albă la Theosis, sinteza Condacului al XI-lea. Theosis, termen teologic, care îşi păstrează forma greacă, şi semnifică noţiunea de „îndumnezeire”. Aici, aflăm rezultatul isihiei, redat în patru stihuri: Şi prin chemările cele fără de încetare/ ale prea-luminosului Nume de putere/ simţurile şi voia inimii mele/ au intrat în praguri de tăcere./ Îndumnezeirea, atinsă de Apostolii Domnului, se făcea cunoscută prin prezenţa totală a lui Iisus în toată fiinţa lor, aşa după cum ieroshimonahul Daniil se aştepta ca Iisusul cel ceresc,/ să vadă, să vorbească şi să înţeleagă,/ prin chiar văzul, auzul şi voia mea întreagă./ Hristos să vieţuiască aşa/ prin toată vlaga mea/ ca Domnul Însuşi să strige prin mine: Aleluia!

            Scara teofanică a roadelor este titlul ce sintetizeză conţinutul Icosului al XI-lea. Scara teofanică este scara dechiderii cereşti, a teofaniei, deci cea a arătării roadelor cereşti de care se bucură cei îndumnezeiţi. Oare ce semn de-adeverire au roadele cereşti?/ Şi ce răspuns să auzi şi tu, în răspicări duhovniceşti:/ De rourează peste tine chipul Vederii nezărite,/ întru lărgimea cea de aur a-nchipuirilor sfinţite,/ adânc cu duhul tu vei fi pe strălucire adunat./  La întrebarea retorică se răspunde printr-o altă întrebare, în care se face apel la recepţia clară a tuturor roadelor de care te vei învrednici a le vedea, idee redată printr-un cuvânt nou, creat din adverbul răspicat, adverb folosit, acum, cu formă de substantiv, răspicări duhovniceşti, cu sensul de „clarităţi”. Un alt cuvânt care trebuie explicat este cel de Vedere în construcţia chipul Vederii nezărite, cu sensul clar de „arătare”, „vedenie”. O altă meditaţie, legată direct de vedenia în duh, este cea cuprinsă în versul următor, adânc cu duhul tu vei fi pe strălucire adunat; aici sensul termenului strălucire este cel de „lumină taborică”, în care va fi învăluit, adunat, în cazul de faţă, are sensul de „concentrat” în actul suprem al unirii totale cu Iisus Hristos, una dintre cele mai preţioase roade, culeasă acum, la capătul urcuşului.

            Printr-o metaforizare, în spiritul biblic sau al filocaliei, al vederii Sfinţilor Părinţi, Scara teofanică este şi ea subînţeleasă ca acţiune permanentă a Maicii Domnului: Tu, scară cu pragul în inima ce se închină/, deci prin intermediul Fecioarei Maria, adevărata descoperitoare a tainelor cereşti, descoperire ce constă, în primul rând, în calităţile cărora Ea  se substituie: ascetică neprihănire, căldură de har…/ luminiş suitor/ …vedere în duh a tainelor,/ …iluminare din inimă/…nemărginire a desăvârşirii. Condacul al XII, cu titlul, Modul paradoxal al Isihiei, O prezină pe Fecioara Maria ca mamă, singura în măsură să-l scoată în luminişul bucuriei, să-l treacă dincolo de paradoxurile, sub care se ascund neputinţa şi înfrângerile firii, toate cele ştiute şi neştiute, pe care le presupune acest minunat mijloc de curăţie, care este isihia: Tu eşti Amma împărătească a sufletului meu/… Şi dintru inelul Tău de răcoare,/ Izvorule pecetluit,/ din nou, mereu, să îmi pot împrospăta,/ cu unda harului Tău de nelipsit,/ marea pace a odihnei săltătoare./ Şi mă încinge Sfântă Amma aşa/ cu veselia cea vie a biruinţei./ Cuvântul Amma, scris cu majusculă, înseamnă „mam㔺i este un termen apelativ, frecvent în limbajul familial, din limba aramaică. Ce este odihna săltătoare? A sălta este un termen vechi, moştenit din latină, cu un sens specific limbajului biblic şi patristic, mai ales în sintagma a sălta cu duhul, „a se înălţa”. Veselia cea vie nu este altceva decât bucuria, cu sensul ei precizat în Acatiste, acela de fericire nestricăcioasă sau bucuria cea mare, cerească. Icosul al XII-lea, cel care este oarecum conclusiv, poartă titlul ce-i defineşte conţinutul, în forma a două sintagme: Sfânta Predanie, Gnoza întrupată. Maica Domnului este Duhovnica iubitoare a pămâtului/ Odrăsluitoarea predaniei de taină a Cuvântului, deci Sfânta Predanie. Iată, cum un termen vechi care ţine de tradiţia învăţământului ecclesial, predania din verbul a preda, cu sensul „punerii înainte”, „a încredinţa”, un termen format pe teren românesc din pref. pre- + da (cuvânt atestat în aromână şi meglenoromână), care a putut fi împrumutat şi de slavi, la venirea lor în contact cu creştinii romani sau vlahi, aflaţi în sudul şi nordul Dunării. E uşor de remarcat faptul că Odrăsluitoarea, substantivul provenit din verbul a odrăsli, are, în contextul nostru, două sensuri: primul este cel de Născătoare a Cuvântului şi al doilea, cel de Creatoare neîncetată a predaniei Cuvântului. Pentru a O caracteriza pe Maica Domnului ca dascăl al predaniei de taină, ieroschimonahul Daniil face referire directă la Cartea Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament: Tu eşti şi nespus de dreaptă şi cumplită / „ca nişte oştiri sub steagurile lor”. Primul vers cu interogaţie din Imnul-Acatist ca şi acesta din urmă ne amintesc de versetul următor, extras din Cântarea Cântărilor: Cine-i Aceasta, ziceau ele, care străluceşte ca zarea şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută ?[19] Iată, cât de clară este această trimitere la Aceea ce va avea rolul capital în mântuirea neamului omenesc. Să zăbovim asupra părţii a doua a titlului şi să vedem care este semnificaţia celei de-a doua sintagme, Gnoza întrupată? Gnoză este un termen neologic, provenit din franceză, gnose, termen care face parte din sfera filosofiei şi a logicii, cu sensul de „cunoaştere bazată pe raţiune”, dar şi de „doctrină a filosofilor gnostici”. Maica Domnului este gnoza întrupată, este comoara de binecuvântare,/ ce cuprinde toate cele lămuritoare, curăţitoare şi îndreptătoare/ ale neprihănirii şi milostivirii Tale…/ toate cele ce la un loc sunt numite/ „Gnoza cea curată” sau Moştenitoarea Sfinţilor/ pe care ni le pui la îndemână vădite/ prin slovele, palmele şi vorbele Părinţilor./  Explicaţiile cu privire la conţinutul înalt al cunoaşterii duhovniceşti, realizată prin grija şi binecuvântarea Maicii Domnului, o mijlocire vădită, adică „evidenţiată” în cuvintele scrise, vorbite sau în ritualul sfinţirii sau hirotonirii, într-un cuvânt, în toate practicile Bisericii străbune care a păstrat cu sfinţenie predania ortodoxă. În Predania isihastă nu se poate nimic împlini fără ocrotirea majoră a Maicii Domnului care este pe rând : Spadă oblăduitoare…/ garantă nemuritoare…/ năstrapa de odihnă a binecuvântării Domnului/… zadă de strajă…/ destoinică lucrătoare …/ Arhistratega cea mare a războaielor nevăzute/…ochi care ocroteşte…/ …canon / pavăză ce păzeşte pământul celor vii/…portal care opreşte necurăţiile / …roată de spulberare a duhului de urâciune/.  Să ne oprim la câţiva termeni, mai puţin obişnuiţi, spre a vedea cu ce sens sunt ei întrebuinţaţi spre a fixa, prin tăria lor, calităţile majore ale Preacuratei Fecioare Maria: spadă oblăduitoare, o sintagmă care o defineşte pe Maica Domnului în calitatea ei de „guvernator”, „conducător” puternic. Ordinea este inversată, spre a scoate în evidenţă puterea de care se tem vrăjmaşii Ei, fapt care este redat prin aceea că prima caracterizare este spada şi cel de-al doilea termen, ce o defineşte ca mare conducător, adică oblăduitoare, pare o formă de adjectiv pe lângă spadă,  dar ca înţeles şi formă este un substantiv;  năstrapă, termen vechi, prezent în macedoromână, probabil intrat din neogreacă, unde este un termen popular, „mastrapás“ „vas“, „recipient în formă de cupă“, „potir“. Dicţionarele vechi româneşti îl dau ca element lexical provenit din turcă. Fiind răspândit în demotică, adică specific limbii populare, sigur că a pătruns în turcă, albaneză şi bulgară; zadă cu varianta zede este un cuvânt vechi, moştenit din latină şi cunoscut în dialectele româneşti din sudul Dunării, dar şi în dialectele din sudul Italiei. Are două sensuri: a) arbore răşinos cu înfăţişare majestoasă; b) „făclie“, „torţă“. Înclinăm să credem că a fost folosit cu al doilea sens, cel de făclie ce veghează sau străjuieşte dar şi conduce prefacerea omului; arhistrategă este un cuvânt cunoscut din titulatura Sfinţilor Arhangheli, deci întâiul strateg în războaiele nevăzute ale duhurilor; canon, termen cunoscut în litratura de specialitate teologică, înseamnând „regulă“; pavăză, cu varianta învechită, paveză, cuvânt împrumutat din italiană, pavese, cu sensul cunoscut şi utilizat şi astăzi, „scut“. Condacul al XIII-lea, intitulat Cele  XXIV alăute şi năstrape, închipuie o apoteoză, un final de concert sinfonic, în care închinarea se face cu 24 de alăute şi potire, adică cu cele douăsprezece condace devenite alăute, variantă pentru lăută, acel vechi instrument muzical cu coarde, cunoscut în toată Europa şi de unde derivă cuvântul lăutar. Pentru închinare este nevoie, în afară de muzică, şi de multele potire, care sunt cele douăsprezece icose, ce cuprind nectarul vorbelor cu care este preamărită Maica Domnului. Cele douăzeci şi patru de alăute şi potire pot forma şi multiplul lui doisprezece, în viziunea cinstirii celor două mari virtuţi ale Fecioarei Maria, care este Maica Domnului şi Maica Omului, un dar de închinare, cuvenit Celei care a unit cerul cu pământul. Această unitate a creaţiei cereşti şi pământeşti, unită în duhul rugăciunii echilibrate, lipsite de sentimentul covârşirii (copleşirii), ceea ce poetul a numit o îmbrăţişată necovârşire, redată cât se poate de simplu în cele trei stihuri care încheie condacul al XIII-lea.  Ca să putem cu Cerurile toate striga,/ dintr-o îmbrăţişată necovârşire/ cel mai presus: Aleluia!

            O lectură foarte atentă a stihurilor rugăciunii ce încheie Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu ne dezvăluie în întregime simbolistica curată a dogmei creştine ortodoxe.  O! Maică a Domnului, de-a pururi curată/ şi Maică a Omului binecuvântată!/ Ca douăzeci şi patru de alăute şi potire/ această închinăciune a noastră să fie/ în revărsarea ei neîncetată/. Şi către Preasfânta Treime, suită bucurie,/ aducerea ei preabinemiresmată,/ de pe palmele Tale către Hristosul Mire,/ să-şi treacă prinosul de dreaptă-slăvire/.  Las teologilor bucuria de a pune în valoare fiecare idee a fiecărui stih, o adevărată mărturie de credinţă ortodoxă, exprimată în limbajul dulce al rugăciunii cântate din alăuta inimii şi din cunoaşterea adâncă a minţii „pecetluite“ de harul Duhului Sfânt.

          Întrucât autorul este cel care a evidenţiat valoarea reală a orcărui imn – acatist, modul în care acesta este conceput şi mai ales scopul pentru care este creat, voi  încheia cu două dintre observaţiile ce definesc valoarea acestor minunate rugăciuni. Prima se referă la tipologia formală, iar cea de-a doua reliefează rolul funcţional, marele folos duhovnicesc: După un condac – ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după acestă scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un icos – adică monument – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă…  apoi adaugă: Măreţia şi măiestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi cuolare bine măsurată; cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic…imnul acatist se arată ca un cer de foc şi de flăcări al tuturor avânturilor noastre încordate, prin care evlavia se scrie şi creşte mereu în jurul unei vieţi sfinte, ce a fost aleasă din firidele calendarului, ca să ne stea în faţă nouă, drept izvod de îndumnezeire[20].    

            Eu, nevrednica roabă a Maicii Domnului, cer iertare pentru acestă îndrăznire de a trece prin filtrul minţii mele, ghidate de cuvântul întrupat în limba română, această uriaşă trăire în cunoaşterea adevărului, proces numit de ieroschimonahul Daniil „o întrupare a Logosului, la treapta ideilor, mai ales când avem năzuinţa ca ea să fie chiar o gnoză, o sfântă cunoaştere, pe care noi am încercat, cu posibilităţile noastre modeste, să o facem inteligibilă, apropiată sufletelor şi minţilor noastre.                                                                  

           

                                Prof. dr. Aurelia Balan – Mihailovici

                                                                                Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“                 

 

 

                                              

 

 


[1] Sandu Tudor, Pentru Marea Noapte a Fecioarei, în „Gândirea“, nr. 10, 1930, pp. 336-337.

[2] Ştefan Augustin Doinaş, Poemul ca iniţiativă a limbii, în revista „Viaţa Românească“, nr. 12, 1988, p. 35

[3] Wilhem Braune, Gotische Gramamatik, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1966, p. 189, s.v. mêrjan = verkündigen, cf. Aurelia Bălan – Mihailovici, Bizanţul şi formarea terminologiei creştine, în revista Studii Teologice, seria a II-a, anul XLV, nr. 1-2, 1993, pp. 110-120.

[4] Bartolomeu Anania, Părintele Daniil, în Taina Rugului Aprins, Ieroschimonahul Daniil-Sandu Tudor, Editura Anastasia, 1999, p. 137.

 

[5] Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Imn Acatist la  Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, ediţia din 2004 a Editurii „Christiana“, p. 21. 

[6] Spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor,/ Ia-ne şi pre noi părtaşi ai Sfântului Munte Athon/, Şi, fă-Te şi nouă, umbră şi rouă,/ Tu, adumbrirea de dar,/ să-şi afle şi firea noastră înnoirea/ din zămislirea de har/,  în Învăţături duhovniceşti – Comentariu  la „Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului“ – Editura „Panaghia“, Colecţia  Rugul Aprins, p. 59. 

[7] Ieroschimonahul Daniil de la Rarău  (Sandu Tudor), Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Editura „Christiana“, Bucureşti, 2004, ediţie importantă pentru exegeza lingvistică, dar şi pentru publicarea Punctului ermeneutic şi a Epilogului, alături de fragmentele faximilate din textul manuscris al ieroschimonahului Daniil. 

[8] Idem Ibidem, p. 87.

[9] Idem Ibidem, p. 72.

[10]Textul pe care îl folosim spre a scoate în evidenţă calităţile limbii şi stilului poetic al ieroschimonahului Daniil, un adevărat document ce pune în lumină istoria limbii literare românşti din perioada interbelică, este cel din ediţia 2004, a Editurii „Christiana”.

[11] Alexandru Ciorănescu, Dicţionar etimologic al limbii române (DELR), Editura „Saeculum i. o.“, Bucureşti, 2002, s. v. bucura <din lat. populară, voculare „a striga“,  (< lat. vocula „voce“), deci „a exprima prin voce entuziasmul“, „a-l striga“ sau „a-l face cunoscut“.

[12] Dictonarul explicativ al limbii române (DEX)

[13] Pr. Ion M. Stoian, Termeni religioşi, credinţe populare, nume proprii, Editura „Garamond“, Bucureşti, 1994.

[14]A se vedea Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Glosar de cuvinte rare, p. 146, unde se  explică un derivat de la sechină, cel de sechinah cu sensul de „simbolul centrului“, termen ce apare în eseul Apocalipsa lui Ioan, p. 141. Sechina este glosată cu „slava lui Dumnezeu“, dar de unde este cuvântul şi care este sensul de bază al lui nu se spune nimic. Noi nu credem că cei doi termeni sunt înrudiţi, trebuie să fie două cuvinte provenite din două surse diferite. Cel de-al doilea, sechinah, probabil, din ebraică.

[15] Constantin Jinga, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, omul şi opera, Editura „Christiana“, Bucureşti, 2005, p.  196.

[16] Idem ibidem, p. 196, cu observaţia, de ordin lingvistic, asupra erorii semantice a formantului anti + tip, care se cere glosat „împotriva tipului“.  Maica Domnului este antetipul, adică este cea care în tipologia Vechiului Testament, desemnează tipul arhaic, văzut dintru început în semnificaţia lui primară.

[17] Alexandru Ciorănescu, DELR, s. v. stei.

[18] Verbul cununa, folosit în text, se explică prin sensul vechi al lui „a pune coroană“, a face legământ prin care Biserica devine slujitoare a Sfintei Treimi.

[19] Biblia  (Sinodală), 1991,  Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Cântarea Cântărilor,  6,  10.

[20] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Epilog la Imnul Acatist al Rugului Aprins, în vol. Acatiste, ediţie Alexandru Dimcea, Editura  Asociaţia Filantropică Medicală Creştină „Christiana“, Bucureşti, 1999, p. 78.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: