Eccelsia euxina 30

Cuprinsul nr. 30:

ACTUALITATEA

Radu Jecu, O nouă asociaţie       p. 2

Mihai Floarea, Marele Ştefan din nou în actualitate     p. 2

          

ESEU

Pr. prof. Adrian Niculcea, Semnificaţia originară, antiariană, a formulei latine SPIRITUS SANCTUS A PATRE FILIOQUE PROCEDIT şiactualitatea ei ecumenică                   p. 5

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Nina Stănculescu, Ceas de taină între bătrânii Serapion şi Eutihie  p. 13

 

PERSPECTIVE CRITICE

        Marilena Istrati, Vasilică Militaru: „Biserica din temniţă“  p. 14

ACTUALITATEA

O nouă asociaţie


 

 

 

 

 

 

La şase ani de la trecerea sa la Domnul, părintele Constantin Galeriu (21.11.1918 – 10.08.2003) a rămas viu în inimile ucenicilor şi fiilor săi duhovniceşti. Anul acesta, ca prinos de mulţumire şi recunoştinţă, cîţiva dintre aceştia au constituit „Asociaţia Părintele Galeriu“ organizaţie creştin-ortodoxă, independentă, neguvernamentală, apolitică şi fără scop patrimonial. Scopul principal al asociaţiei este publicarea, promovarea, popularizarea şi continuarea operei teologice şi lucrării marii personalităţi a teologiei şi culturii române care este părintele Galeriu. Totodată, organizaţia va lupta pentru mărturisirea credinţei ortodoxe şi a afirmării valorilor spirituale şi culturale româneşti tradiţionale şi contemporane autentice, a specificităţii spirituale unice a poporului român, în dialog cu alte culturi, în context universal.

Radu Jecu

 

Marele Ştefan din nou în actualitate

 

               În temeiul invitaţiei Fundaţiei Creştine „Arsenie Boca“, recent înfiinţate, am participat în seara zilei de miercuri 8 iulie 2009, la sediul din Calea Victoriei nr. 115 al Uniunii Scriitorilor din România, la un eveniment notabil: lansarea cărţii Ştefan cel Mare şi Sfînt a domnului Dan Lucinescu.

               Din prezentarea făcută de Cristian Filip, preşedintele fundaţiei, am reţinut că „scriitorul Dan Lucinescu a crescut în Moldova în preajma vestigiilor marelui voievod, absolvind un colegiu militar care-i poartă numele şi petrecîndu-şi copilăria în preajma urmaşilor hatmanilor, plăieşilor şi a vitejilor ţărani, deveniţi răzeşi, fiind puternic marcat de viaţa şi de realizările eroului“. Sala devenită neîncăpătoare, pe deasupra şi supraîncălzită, era bîntuită şi de nişte şopocăitori şi neastîmpăraţi tinerei (reporteri-cameramani-fotografi etc.) ce obstrucţionau dezinvolt manifestarea din pricină că nimeni nu le-a spus pînă acum, de la obraz, că publicul prezent la astfel de evenimente are cel puţin un statut egal cu al lor, deci merită respectat, nu ignorat ori chiar dispreţuit…

                 La eveniment au participat, pe lîngă autor, specialistul în istorie contemporană profesorul universitar doctor Gheorghe Buzatu, fost senator şi Rodica Vulcănescu, critic de teatru şi film.  

                Mi-am notat[1] cîte ceva din intervenţiile protagoniştilor:

Rodica Vulcănescu: Mulţumirile mele, domnule Lucinescu, pentru invitaţia de a lua parte la această nouă lansare de carte – căci am fost prezentă şi la altele, după cum ştiţi – le adresez deopotrivă şi doamnei Lucinescu, soţia dv. Se ştie că în spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică, iar doamna Lucinescu este o astfel de fire! Extraordinara dv. energie depusă pentru scrierea cărţilor constituie mărturia idealurilor unei generaţii, ale unui popor animat de patriotism… Cartea pe care ne-o oferiţi are în spatele ei o documentare excepţională. În arta cinematografică, procedeul pe care îl aplicaţi a fost pentru prima oară utilizat de M.[2]: fiecare scenă narată era însoţită de reprezentări cu costume de epocă, imagini ale naturii, castele etc. care s-au regăsit ulterior în toate emisiunile de-atunci încoace; astăzi se foloseşte curent şi nimeni nu-şi mai aduce aminte de M. La fel, în cartea d-lui Lucinescu există descrieri de natură[3] şi mai ales e ilustrată sinergia umano-divină încarnată de Daniil Sihastrul, adevărat înger păzitor (sic!) al voievodului, care l-a însoţit în toate expediţiile sale. De aceea, tot ce-şi propunea voievodul, şi împlinea, iar din acest punct de vedere poate fi comparat cu Alexandru Macedon – bineînţeles la o scară geografică mult mai mică. Am întrebat pe cercetătorii unguri care cunosc Cronica anonimă dar prezintă altfel  realităţile istorice de ce se întîmplă asta şi mi-au răspuns că pur şi simplu nu vor să ţină seama de acest document! Dar există, din fericire, acte papale şi alte documente, toate probînd latinitatea şi continuitatea noastră (e mai bine spus misterul latinităţii, de fapt, căci se ştie că mult mai mult din ţinutul cucerit de romani s-a latinizat – dar asta comportă o altă discuţie şi nu intrăm acum în amănunte). În aceste documente este vorba despre „Capitulaţiuni“ – un termen care nu-i place d-lui Lucinescu – dar aceste „Capitulaţiuni“ există şi este de mirare că turcii au putut semna aşa ceva. Închinarea Moldovei turcilor nu reprezenta conform acestor „Capitulaţiuni“ decît o anumită sumă de plătit şi atît. De asemenea, voievodul Ştefan cel Mare a avut iniţiativa înnobilării ţăranilor participanţi, fapt pentru care poate fi comparat cu Napoleon. De aici, un dinamism al armatei ieşit din comun.  E o lecţie pentru toţi. Goma observa că românii au fost biruitori, mobilizîndu-se exemplar, cînd s-au luptat cu tătarii, cu turcii, cu ruşii, dar că, deîndată ce-au fost ocupaţi chiar de români, lucrurile s-au complicat foarte tare… Amintesc în încheiere despre ceea ce, într-un document secret, sfătuia Beria: dacă distrugi patriotismul unei generaţii, distrugi ţara care poate fi astfel uşor învinsă… Valabil pentru noi este ceea ce spunea acelaşi despre economie: în acest domeniu, lipsurile pot genera o anume isterie foarte folositoare celor ce vor să domine o anumită naţiune mică…

Gheorghe Buzatu: Statutul istoriei astăzi în şcoala românească este de numai o oră pe săptămînă, cu un manual de 100 de pagini pe care scrie doar „Istorie“! Dacă am intrat în UE, ar trebui să avem însă un statut egal în această privinţă, la fel ca Belgia, Franţa, Italia, cu trei ore săptămînal de istorie la nivelul şcolii generale şi al liceului, cu istoria ca disciplină obligatorie la bacalaureat! Istoria noastră este însă lungă şi plină de experienţe nefavorabile. Am fost sub ocupaţie rusească, acum americană. România a fost mereu la graniţa dintre imperii – un stat sandwich! A îndurat 13 ocupaţii ruseşti în 200-250 de ani! A fost mereu prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Exemplul martirilor din închisori a produs pînă acum florilegii, sau cîte o carte… Dar am avut, totuşi, prea puţin grijă de ai noştri… S-a spus, pe bună dreptate, că marile puteri n-au sentimente, ci numai interese!… Despre Ştefan cel Mare s-au scris foarte multe. Profesorii noştri, şi înaintea lor Nicolae Iorga, la 1904, Mihail Sadoveanu, în acelaşi an, au scris despre voievod. Ioan Ursu are o biografie, Ilie Minea, ca profesor, a format pe Alexandru Boldur, care a scris, la rîndul său despre Ştefan cel Mare, însă publicîndu-şi cartea în Spania… Şi Constantin Ciodaru, profesorul meu, a scris, la fel ca Sorin Gorovei, despre Ştefan cel Mare… Toţi aceştia au subliniat că Ştefan cutreiera Ţara des. Mereu se simţea bine între oamenii simpli şi era iubit de ei. Cînd mergea prin Ţară, spunea că se duce la ai săi… Nu există, în ştiinţă, „raport final“, aşa cum vedem astăzi că se obişnuieşte: se înfiinţează o comisie de „specialişti“, apoi aceşti aşa-zişi oameni de ştiinţă produc un „raport final“! Or, în ştiinţă nu poate fi vorba niciodată despre aşa ceva! Oricînd se poate adăuga ceva!… Noi n-am avut un 1956, ca ungurii; am avut în schimb un 12 aprilie 1957, cînd a fost aniversată urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare! Destui au avut de suferit în acele împrejurări; pentru Al. Zub, de pildă, atunci a început prigoana şi a fost la scurt timp arestat… Ştefan a urcat pe tron, se pare, la 17 ani (nu se ştie exact data naşterii sale) şi, la 67 de ani a murit, de pe urma unei răni căpătate în luptă… Sub toate raporturile, Ştefan este un învingător! La sfinţirea sa au fost discuţii (acum sînt pe aceeaşi temă a sfinţirii discuţii şi în privinţa lui Mihai Viteazul)… Eu am scris un volumaş despre Antonescu… Prea mulţi care au vrut binele acestui popor au căzut… Vă convine sau nu, eu îl citez în această privinţă pe Adrian Păunescu: „unde au fost românii cînd a murit viteazul?“ Holocaustul roşu 1947-’48 – 1964 a avut pînă la două milioane – zic unii, sau 500.000 alţii – de victime. Ce s-a petrecut în închisori, la canal?… Unde sînt paginile scrise în aceste circumstanţe?… Arhivele sovietice astăzi nu pot fi folosite!… În 1970-1980 am putut merge la arhivele străine, acum nu se mai poate!… Acum sînt facultăţi de istorie-sociologie! Situaţia aceasta se simte! Într-un interviu, Pacepa a susţinut că a avut acces la arhive… M-am ocupat şi eu cu istoria spionajului, dar mi s-a interzis accesul la arhive! Or, există un statut al istoricului: un document odată cercetat, nu mai poate fi refuzat altui cercetător. E firesc: dacă unul a văzut sau a vrut să vadă doar anumite lucruri, altcineva poate vedea altele… Istoria e încălcată, ignorată… Am fost o ţară ocupată, preferăm să rămînem aidoma… Ana Pauker purta umbrelă cînd ploua acasă, la Moscova, chiar dacă în România era soare!… Acum se întîmplă la fel în raporturile cu America… Holocaustul roşu a fost cu adevărat holocaust, Basarabia şi Bucovina nu sînt încă acasă, iar istoria ne ajută să ajungem la Adevăr… De aceea salut reeditarea acestei cărţi scrise de domnul Dan Lucinescu.

Dan Lucinescu: Pe lîngă mulţumirile mele pentru doamna Rodica Vulcănescu şi pentru domnul profesor Gheorghe Buzatu, vreau să fac cîteva precizări despre carte. Pentru Ştefan, cu tatăl asasinat sub ochii săi, în copilărie, trauma nefiind niciodată vindecată, Daniil Sihastrul, care a stat mereu lîngă el, a fost divinitatea încarantă. M-am mirat, de aceea că acest mare duhovnic nu este încă sfînt, dar denumirea actuală a Sinodului cuprinde acest cuvînt, „sfînt“… Moldovenismul este spiritul creştin al românilor şi-mi amintesc de Mircea Eliade care scria în jurnalul său: „Trebuie să scap de moldovenismul din mine“. Daniil Sihastrul care a întemeiat sihăstria la noi şi nu este încă socotit sfînt a ales locul Putnei (e o legendă cu trasul săgeţii). Ţinîndu-l de mînă, el l-a pus pe Ştefan să vizualizeze, prin concentrare, un flux superior, îndreptîndu-i degetul către o masă de lumini, mici, pîlpîinde. I-a spus: „Vezi? Acestea sînt spiritele sutelor de sihaştri neştiuţi care au sfinţit locul unde vei construi Putna.“ Ştefan a ridicat ori reclădit o cantitate foarte mare de mănăstiri şi de biserici pentru un spaţiu atît de restrîns ca Moldova. Ţărănimea moldovenească pe care o folosea voievodul avea un regim special; aceşti luptători-ţărani constituie ceea ce un polonez, Douglasz, numea „mister“. E vorba despre cea mai rapidă adunare de oşti cunoscută, ceea ce se explică prin afecţiunea faţă de voievod. Tot istoricul polonez scrie despre lenevia prinţilor molatici occidentali, în contrast cu viaţa aspră a voievodului român, care dormea pe pămîntul ud sau pe zăpadă. Ordinele erau transmise prin călăreţi – o fugă de cal era de circa 40-50 km străbătuţi în galop –, faptul fiind posibil prin crescătoriile de lipiţani. Nimeni nu putea spune unde se află voievodul. Într-o fugă de cal se străbăteau distanţe lungi de la o herghelie la alta. Călăreţul descăleca, bea un pahar de vin de cel bun şi încăleca pe alt cal!… Stadiul economic avansat al Moldovei este altă circumstanţă a domniei lui Ştefan cel Mare. Chilia şi Cetatea Albă, pînă la 1453, au fost porţi de transport maritim sigur al Europei. Cei care îndrăzneau să atace pe via Moldavia erau căsăpiţi. Ocuparea Constantinopolului a făcut ca via Moldavia să continue fluvial. Marile facilităţi acordate comercianţilor – reducerea impozitelor, în special – au dus la o dezvoltare economică puternică. S-au format meseriaşi renumiţi, cum a fost cazul acelora de lîngă Văratic, care aparţineau breslei curelarilor, şi constituiau o burghezie (cu sensul locuitori ai burgurilor) pe via Moldavia. La Valea Albă bătălia a fost iniţial pierdută fiindcă ţăranii-oşteni au cerut voievodului voie să plece la casele lor să-şi apere nevestele şi copiii, aflaţi la cheremul turcilor. La cîteva zile însă, „arma secretă“ a voievodului, adică oastea adunată la sunetul cornului de argint al domnitorului, la sfatul lui Daniil Sihastrul, a fost o armată fantastică, invincibilă…

            Evenimentul s-a încheiat cu autografe din partea autorului şi discuţii particulare între participanţi.

              Mulţumim, şi pe această cale, Fundaţiei Creştine „Arsenie Boca“ (www.fundatiaarsenieboca.ro) pentru invitaţie şi urăm membrilor ei succes în activităţile viitoare.

Mihai Floarea

 

ESEU

Semnificaţia originară, antiariană, a formulei latine

 „SPIRITUS SANCTUS A PATRE FILIOQUE PROCEDIT

şi actualiatea ei ecumenică

 

(Consideraţii pe marginea unui text al Sf. Vasile cel Mare la 1630 de ani de la moartea sa)

 

 

Rezumat: Percepţia cu care ne-am obişnuit cu privire la „adaosul Filioque“ este aceea a unei doctrine latine despre purcederea Sf. Duh „de la Tatăl şi de la Fiul, a Patre Filioque“ în contradicţie ireductibilă cu doctrina bizantină, greacă, a purcederii sale „numai de la Tatăl, ek monou tou Patros“. Conflictul declanşat în secolul al IX-lea de patriarhul Fotie a impus acest fel de a privi lucrurile, perspectivă valabilă şi astăzi. Dacă ne întoarcem însă la originea istorică a proclamării formulei pnevmatologice latine,  se poate vedea foarte uşor că adevărata raţiune a proclamării învăţăturii că Duhul purcede „de la Tatăl şi de la Fiul“ a fost combaterea pnevmatologiei ariene care atribuia „numai Fiului cauza Duhului Sfînt, tou pneumatos ten aitian to monogenei mono“. O întoarcere mai adîncă în timp, adică dincolo de controversa iscată în secolul al IX-lea de marele Fotie, adică o reluare a discuţiilor ecumenice actuale în jurul lui Filioque din punctul de origine al controversei şi de la adevăratul sens al afirmării lui Filioque, ar permite observaţia că preocuparea comună a Părinţilor greci şi latini n-a fost afirmarea purcederii Duhului şi de la Fiul, Filioque, ci combaterea arienilor prin afirmarea purcederii lui „de la Tatăl, a Patre, apo tou Patros“. O atare constatare ar putea oferi cercetărilor ecumenice actuale pe marginea acestei probleme o nouă bază, mult mai calmă, punctul de pornire fiind de data aceasta ceea ce a unit mereu confesiunile creştine, adică rolul Tatălui în actul purcederii, şi nu ceea ce le desparte încă, adică rolul Fiului în acest act.

 

Sfîntul Vasile şi Eunomiu arianul. Problema „Filioque“ a fost dintotdeauna un mister pentru noi, orientalii[4]. Există o opinie larg răspîndită potrivit căreia introducerea adaosului Filioque în textul crezului la Conciliul al III-lea de la Toledo (589) ar fi avut ca motivaţie asocierea Fiului la actul purcederii Duhului Sfînt de către Dumnezeu Tatăl pentru a conferi şi Fiului statului de ipostas divin egal cu Dumnezeu Tatăl, pentru a-l elibera adică de statutul inferior, subordinaţianist, pe care i-l atribuia arianismul. Este, spre exemplu, cazul teologului rus Sergiu Bulgakov, care spune: „Adevărata patrie a filioquismului, nu numai teologic, dar şi eclesiastic şi dogmatic, a fost, cum se ştie, Biserica spaniolă: luptînd contra arianismului, ea voia să glorifice şi să afirme divinitatea Fiului atribuindu-i o participare în actul purcederii Duhului Sfînt…[5].  Bulgakov se referea, evident, la conciliile spaniole de la Toledo din secolele al V-lea şi al VI-lea. Într-adevăr, învăţătura potrivit căreia Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi de la Fiul este afirmată oficial pentru prima dată în mărturisirea de credinţă a Primului Conciliu de la Toledo, din anul 400, în care apare formula:  Credimus… in Spiritum quoque Paracletum… ex Patre Filioque procedentem. Un nou conciliu în acelaşi oraş, ţinut în anul 589, introduce formula chiar în textul simbolului niceo-constatinopolitan, punînd oficial bazele marii rupturi doctrinare dintre Orient şi Occident în materie trinitară. Este vorba de faimosul al III-lea Conciliu de la Toledo[6]. Conciliul respectiv a decretat atunci împotriva arienilor că „oricine refuză să creadă că Duhul Sfînt purcede din Tatăl şi din Fiul, (Spiritus Sanctus a Patre Filioque procedit) şi că El este în aceeaşi măsură etern şi egal cu Tatăl şi cu Fiul, să fie anatema“[7].

Un  autor mult mai recent, care împărtăşeşte aceeaşi interpretare a semnificaţiei afirmării lui Filioque la Conciliul al III-lea de la Toledo ca şi Bulgakov, este Robert Haddad, profesor de istoria Orientului Mijlociu la colegiul „Smith“ din Massaschussets, USA. Într-un studiu consacrat evoluţiei politice şi ecleziologice a controversei în jurul lui „Filioque“, prof. Haddad spune că: „accentul pus pe Filioique (deşi interpolarea acestuia în Crez a avut loc după mult timp de la încheierea Conciliului de la Toledo) a stabilit clar purcederea eternă a Duhului de la Tatăl şi de la Fiul, contrazicînd ferm afirmaţia ariană conform căreia Fiul este inferior Tatălui“[8].  Deşi e istoric, autorul ignoră doctrina ariană în cauză. În schimb, el oferă cîteva pagini mai jos o informaţie foarte preţioasă ce permite identificarea adevăratei cauze a opiniei că introducerea lui Filioque în textul Crezului ar fi fost menită să corecteze statutul inferior al Fiului în raport cu Tatăl în problema purcederii Duhului Sfînt: este vorba despre conciliile anti-adopţianiste de la Frankfurt (794) şi mai ales de la Fréjus (797). La conciliul de la  Fréjus, Paulin de Aquileia a afirmat clar că interpolarea în Crez a lui Filioque este necesară „din pricina acelor eretici care şoptesc că Duhul Sfînt este numai de la Tatăl[9]. Aşadar, nu arienii erau cei ce afirmau un statut inferior al Fiului prin faptul că-i negau participarea la actul purcederii Duhului, rezervînd acest act numai Tatălui, ci adopţienii spanioli din secolul al VIII-lea. Opinia că introducerea în Crez a „adaosului Filioque“ a fost menită să corecteze la un moment dat statutul inferior al Fiului se bazează astfel pe un fapt istoric real, dar de conjunctură; utilizarea lui Filioque în acest scop a avut loc numai în secolul al VIII-lea şi nu împotriva arienilor, cum se crede de foarte multă vreme, ci împotriva adopţianismului spaniol al vremii. La origine însă, afirmarea lui Filioque a avut ca raţiune combaterea arianismului care, spre deosebire de adopţienii spanioli, departe de a nega rolul Fiului în actul purcederii Duhului Sfînt, susţineau, dimpotrivă, că Duhul îşi are cauza numai de la Fiul. Este ceea ce voi demonstra în cadrul studiului care urmează.

Anul acesta se împlinesc 1630 de ani de la moartea Sf. Vasile cel Mare şi peste tot se organizează întruniri teologice marcate de acest eveniment. Voi profita şi de această ocazie şi voi redeschide vechea discuţie cu privire la Filioque de pe noi baze, plecînd adică de la un text al marelui ierarh, mai puţin luat în seamă, aflat însă la sfîrşitul celui de al doilea Cuvînt din celebra sa lucrare Contra lui Eunomiu. Textul este foarte important în acest context deoarece infirmă clar opinia, pe care au susţinut-o teologi ca Bulgakov şi încă o mai susţin şi astăzi teologi ca R. Haddad, atestînd că, departe de a micşora slava Fiului prin excluderea Sa de la actul cauzal al purcederii Duhului Sfînt, arienii, dimpotrivă, Îi micşorau Fiului slava tocmai prin faptul că-I atribuiau exclusiv actul purcederii, privîndu-L astfel  pe Duhul de orice relaţie cu Dumnezeu Tatăl. Textul în cauză sună astfel: „Există oare vreun om pe lume care să nu vadă cu claritate că nicio activitate a Fiului nu se află separată de Tatăl şi că nu se află nimic între cele existente care să aparţină Fiului, dar să fie străine de Tatăl? (…) Pentru ce, dar, atribuie Eunomiu numai Fiului  cauza Duhului Sfînt (pos oun tou pneumatos ten aitian to monogenei mono prostithesi) şi se serveşte, pentru a-i calomnia natura, de activitatea creatoare a acestuia (adică a Fiului, n.n.)? (…) Nu este un pericol evident de a separa de Dumnezeu Tatăl pe Duhul Sfînt de vreme ce, pe de o parte, apostolul ni-L prezintă în relaţiile sale cînd Duhul lui Hristos, cînd Duhul lui Dumnezeu…, iar pe de alta, Domnul însuşi Îl numeşte Duhul Adevărului… şi spune că purcede de la Tatăl? Pentru a micşora, deci, slava Domnului nostru Iisus Hristos, Eunomiu separă pe Duhul de Tatăl (diaietai apo tou theou to pnevma) şi-L atribuie Fiului de-o manieră diferită (aferei men apo tou patros tou de monogenei diaferontos); desigur, pentru a micşora (Fiului) slava, (epi kathairesi tes doxes)[10].

Dar ce anume afirma Eunomiu, ca să provoace asemenea comentarii din partea Sf. Vasile? El spunea următoarele: „Să presupunem, dar, că observaţia pleacă de la operele create şi se înalţă peste acestea pînă la substanţe: ea găseşte astfel că Fiul este o creatură a Celui Nenăscut şi că Paracletul este o creatură a Fiului, (tou men agennetou ton yion euriskon poima, tou de monogenous ton parakleton)[11].  „Prin el (Fiul) (Dumnezeu Tatăl) L-a făcut pe Duhul Sfînt (kai dia toutou… to pneuma to agion epoiesen), ca pe primul dintre toate (creaturile), ca pe cel mai mare dintre toate; prin propria Sa hotărîre şi la ordinul Său, dar prin activitatea şi prin puterea Fiului, (exousia men idia kai prostagmati, energeia de kai dynamei tou yiou)[12]. Astfel, mai spune Eunomiu, „…după învăţătura fericitului Pavel, …Fiul este subordonat lui Dumnezeu Tatăl, …iar Duhul Sfînt, la rîndul Său, este în mod clar subordonat lui Hristos“[13]. Eunomiu, ca toţi arienii, înţelegea actul purcederii prin prisma activităţii creatoare a Fiului afirmată în Ioan I, 3: „El (Duhul) este onorat în al treilea rînd ca prima creatură a Monogenului, cea mai mare dintre toate şi singura ca atare, (trite hora timomenon os proton koi meizon panton kai monon toioutou tou monogenous poema)[14]. Acestea sînt, în mare, afirmaţiile lui Eunomiu de Cyzic, episcop arian, căruia Sf. Vasile i-a consacrat celebra sa lucrare polemică. Textul marelui ierarh, citat mai sus, exprimă surpriza sa în faţa acestei uimitoare triadologii în care cauza Duhului Sfînt este atribuită numai Fiului, to monogenei mono. Arienii nu par să fi ajuns formal la o formulă de genul numai de la Fiul, ek monou tou yiou; indubitabil însă ei au susţinut-o material, dovadă afirmaţia Sf. Vasile potrivit căreia Eunomiu „atribuie numai Fiului cauza Duhului Sfînt (tou pneumatos ten aitian to monogenei mono prostithesi)“.

 

Augustin şi Anonimul arian. Aceeaşi viziune despre o purcedere a Duhului numai de la Fiul vom găsi şi la arienii din Occident. Este ceea ce atestă Augustin în două lucrări prilejuite, fiecare, de o întîlnire cu reprezentanţi ai marii erezii care invadase de acum şi lumea latină. În timpul controversei sale cu Emerit (418), un episcop donatist, lui Augustin i-a căzut în mînă un „opuscul“ al arienilor, o expunere doctrinară remarcabilă prin eleganţa şi concizia ei şi pe care el a numit-o simplu: O cuvîntare a arienilor, Sermo arianorum. Autorul ei era anonim. Frazele esenţiale ale acestui opuscul în privinţa relaţiilor treimice sînt însă următoarele: „Fiul este născut din Tatăl, iar Duhul este creat prin Fiul; Fiul predică pe Tatăl, iar Sfîntul Duh anunţă pe Fiul; primul şi principalul oficiu al Fiului este să reveleze slava Tatălui, primul şi principalul oficiu al Sfîntului Duh este să manifeste demnitatea lui Hristos în sufletele oamenilor; Fiul este trimis de Tatăl, Sfîntul Duh este trimis de Fiul; Fiul este ministrul Tatălui, Duhul Sfînt este ministrul Fiului; Fiul primeşte ordinele de la Tatăl, Duhul Sfînt le primeşte însă, de la Fiul; Fiul este supus Tatălui, Duhul Sfînt este supus Fiului; Fiul împlineşte ceea ce Tatăl Îi ordonă, Duhul spune ceea ce Fiul îi comandă; Fiul adoră şi cinsteşte pe Tatăl; Duhul adoră şi cinsteşte pe Fiul; Tatăl este mai mare decît Fiul, Fiul este incomparabil mai mare şi mai bun decît Duhul Sfînt; Tatăl este Dumnezeu şi Domn peste Fiul său, Fiul este Dumnezeu şi Domn peste Duhul Sfînt; Tatăl, printr-o voinţă imuabilă şi impasibilă, L-a născut pe Fiul, iar Fiul, fără trudă, fără oboseală şi numai prin puterea sa (sola virtute sua), L-a creat pe Duhul Sfînt[15].

Toate aceste fraze nu fac decît să confirme ideea că pentru arienii occidentali, ca şi pentru Eunomiu în Orient, Duhul era adus la existenţă numai de către Fiul şi că, prin urmare, El purcede numai de la Fiul, a solo Filio. Expresia din text sola virtute sua acoperă semantic, material, formula ariană ipotetică a solo Filio. Această nuanţă este remarcată de însuşi Augustin, care, comentînd opusculul, nedumerit, spune: „Rămîne de văzut în ce sens zic ei (arienii) că Fiul a creat pe Duhul numai prin puterea sa (sola virtute sua), căci în acest fel ei sînt constrînşi să spună că Fiul a făcut ceva ce nu a văzut pe Tatăl făcînd[16].  Referindu-se apoi la afirmaţia din text potrivit căreia Duhul este ministrul Fiului aşa cum Fiul este ministrul Tatălui, Augustin, mirat, mai spune: „După această deşartă vorbărie a ereticilor noştri… Duhul Sfînt este mai mic decît Fiul, căci el nu este ministru decît al Fiului (quia solius minister est Filio)[17]. Dar comentariul cel mai important din punctul nostru de vedere este acela pe care Augustin îl face pe marginea afirmaţiei Anonimului arian că Duhul este trimis de Fiul aşa cum Fiul este trimis de Tatăl: „Citim, într-adevăr, că Duhul Sfînt a fost, de asemenea, trimis… Dar, comentează Augustin de data aceasta din punctul său de vedere, El n-a fost trimis numai de Fiul (nec a solo Filio missum est), după cum este scris: «cînd Mă voi duce, vi-L voi trimite» (Ioan XVI, 7); ci El a fost trimis în mod egal şi de Tatăl (sed a Patre quoque), după cum, de asemenea, este scris: Tatăl Meu vi-L va trimite în numele Meu (Ioan XIV, 26). Se vede din aceasta că Duhul Sfînt n-a fost trimis nici de Tatăl fără Fiul, nici de Fiul fără Tatăl, ci atît de Unul cît şi de Celălalt (ubi ostenditur quod nec Pater sine Filio, nec Filius sine Patre misit Spiritum Sanctum, sed eum pariter ambo miserunt), căci darurile Sfintei Treimi sînt inseparabile“[18].

 

Augustin şi Maximin, episcop arian. Zece ani mai tîrziu, deci pe la 428, Augustin este confruntat din nou cu doctrina ariană a purcederii Duhului a solo Filio. Prilejul i-l oferă controversa cu Maximin, un episcop arian, pe care el o consemnează mai întîi în aşa-numita Conferinţă cu Maximin (Collatio cum Maximino), apoi în lucrarea în două părţi Împotriva lui Maximin (Contra Maximinum). Textul semnificativ pentru noi este remarca uimită a lui Maximin că oponentul său ortodox, Augustin, profesează învăţătura potrivit căreia Duhul Sfînt purcede direct din ipostasul Tatălui ca şi Fiul: „Mă aflu într-o mare mirare, prea iubitul meu frate, căci voi spuneţi că şi Duhul Sfînt este din ipostasul Tatălui (cum enim et Spiritum Sanctum de substantia Patris esse dicatis). Căci dacă şi Fiul este din ipostasul lui Dumnezeu Tatăl, iar Duhul este, de asemenea, şi El (din ipostasul Tatălui), pentru ce există numai un singur Fiu şi nu sînt număraţi doi (Si Filius ex substantia Dei Patris et Spiritus Sanctus, cum unus Filius et alius non est filius)?… Dacă El este egal cu Fiul, atunci Fiul unic nu mai este de fapt unic, deoarece există un al doilea născut ca şi El, care este din acelaşi ipostas al Tatălui, din care voi ziceţi că este Fiul (Aut si aequalis, jam non unus unigenitus, habens et alterum secum genitum, et praeterea ex eadem substantia Patris, unde et Filium dicitis esse). …Dacă, prin absurd, voi îi daţi (Duhului) numele de frate, deoarece pretindeţi că Duhul Sfînt este asemenea şi egal Fiului, voi mărturisiţi că şi El este din ipostasul Tatălui (Cui forte si ipse fratrem applicans, quia Spiritum Sanctum parem atque aeque aequalem asseris Filio, aeque et de substantia Patris cum esse profiteris). Dacă este aşa, atunci Fiul nu mai este unic deoarece există un altul din acelaşi ipostas ca şi El (Si ita est, ergo jam non est unigenitus Filius, cum et alter sit ex eadem substantiam)[19]. În mod evident Maximin separa pe Duhul Sfînt de Dumnezeu Tatăl, în acord cu întreaga doctrină ariană în materie, şi făcea acest lucru speculînd calitatea Fiului de Unic Născut, de Monogen. Deci, dacă Fiul este unicul născut din Tatăl, atunci nu se mai poate vorbi de o altă persoană care să-şi aibă cauza tot în Dumnezeu Tatăl, căci atunci Fiul n-ar mai fi Unicul Născut, Monogenul. Deci Duhul cu necesitate trebuie să-şi aibă cauza numai în Fiul.

Maximin mai aduce şi un alt argument în favoarea ideii că Duhul nu ar putea să-şi aibă şi El cauza în Tatăl, asemenea Fiului. „Este stabilit deci, mai adaugă el, că la început era Fiul… şi că toate printr-însul au fost făcute şi că fără El nimic n-a fost făcut (Ioan, I, 3). Or, aceste cuvinte nu pot fi înţelese şi despre persoana Duhului Sfînt, căci nu poate fi găsit în Scriptură niciun singur pasaj asemănător acestuia din care să se poată trage concluzia că El este egal cu Fiul (cauzat adică direct de Tatăl, n.n.)“.[20] „Cît despre Duhul Sfînt noi Îl cinstim aşa cum se cuvine ca pe un învăţător, un călăuzitor, un iluminator şi un sfinţitor; pe Hristos însă noi Îl adorăm ca pe Creatorul“.[21]  Raţionamentul din care Maximin deducea că Duhul este o creatură doar a Fiului, fără nicio legătură cu Tatăl, era următorul: Scriptura mărturiseşte numai despre Fiul că era dintru început la Tatăl, nu şi despre Duhul; în plus, aceeaşi Scriptură mai spune numai despre Fiul că este Creator, nu şi despre Duhul; în fine, tot Scriptura adaugă, fără să menţioneze nicio excepţie, că toate printr-Însul, adică prin Fiul, s-au făcut din cele ce s-au făcut. Rezultă deci, că dacă Duhul n-a existat dintru început la Tatăl, el a existat după Fiul; dacă el nu este creator asemeni Fiului, atunci el este creatură; deci Duhul nu a putut veni la existenţă decît prin Fiul. Iată pentru ce Duhul este o creatură numai a Fiului, fără nici o legătură cu Tatăl. De aceea din Tatăl provine numai Fiul.

Augustin i-a răspuns lui Maximin în felul următor: „Tu pretinzi că nu se poate înţelege despre persoana Duhului Sfînt ceea ce a fost zis de Fiul (şi anume că) toate au fost făcute prin el şi nimic n-a fost făcut fără el (Ioan I, 3). Şi avansezi această idee pentru a convinge pe cine poţi de ceea ce, din nefericire, tu însuţi eşti convins, anume că Duhul nu este şi el creator, ca şi cum ai fi citit că toate au fost făcute prin el (adică prin Fiul) fără Duhul Sfînt“[22]. Augustin sugerează aici, că nu există nicăieri în Scriptură vreo precizare explicită că Duhul nu ar fi participat şi El la actul creaţiei lumii şi că, din acest motiv, ar intra şi El în categoria celor create de Fiul. Ba, observă Augustin, există ceva creat la care participarea Duhului este menţionată explicit şi anume naşterea trupească a Fiului, adică crearea trupului în care S-a coborît Fiul. „Dacă vrei să deschizi gura întru adevăr, îi spune el lui Maximin, mărturiseşte că nu numai Fiul, ci, de asemenea, şi Duhul a creat trupeşte pe Fiul (adică pe Iisus Hristos, n.n.)“[23]. Deşi Augustin nu trage imediat concluzia care se impune din premize, aceasta nu putea fi alta decît că, dacă şi Duhul participă alături de Fiul la actul creaţiei, atunci şi El derivă cauzal din Tatăl asemenea Fiului. În răspunsul său dat lui Maximin, Augustin apare tot timpul interesat să argumenteze că Duhul nu purcede numai de la Fiul, ci deopotrivă şi de la Tatăl.

Acelaşi interes l-a avut şi pe parcursul faimoasei sale lucrări De Trinitate. Iată un singur fragment care atestă acest lucru: „Cel care poate înţelege naşterea Fiului născut din Tatăl în afara timpului, spune Augustin, înţelege purcederea Duhului Sfînt, care purcede din unul şi din celălalt, de asemenea, în afara timpului. Şi cel care poate înţelege ceea ce spune Fiul: «cum Tatăl are în el Viaţa (Duhul, n.n.), tot aşa a dat şi Fiului să aibă Viaţa în el însuşi» (Ioan V, 26)  –  nu că Fiul ar fi fost fără Viaţă cînd Tatăl I-a dăruit Viaţa, ci pentru că Tatăl a născut pe Fiul în afara timpului în aşa fel încît Viaţa pe care a dat-o Fiului născîndu-L, este coeternă cu Viaţa Tatălui care I-a dat-o – acela înţelege, de asemenea, că după cum Tatăl are în Sine ceea ce face ca Duhul să purceadă din El, aşa L-a dat şi Fiului, ceea ce face ca acelaşi Duh să purceadă din Acesta din urmă şi tot în afara timpului. Şi dacă se zice că Duhul Sfînt purcede din Tatăl, este în aşa fel încît se înţelege că dacă El purcede din Fiul, aceasta Fiul o deţine de la Tatăl. Într-adevăr, dacă tot ce are El deţine de la Tatăl, de la Tatăl deţine ceea ce face ca Duhul să purceadă, de asemenea, şi din El[24]. Cum uşor se poate vedea, interesul lui Augustin a fost să dogmatizeze faptul că, dacă Duhul purcede de la Fiul, aşa cum afirmau neîncetat arienii, aceasta se întîmplă în realitate deoarece Fiul deţine această putere de a purcede de la Dumnezeu Tatăl, adică exact cu ceea ce nu erau de acord aceiaşi arieni. Este motivul pentru care marele părinte latin va afirma că Duhul purcede, de fapt, şi de la unul şi de la celălalt, adică nu doar de la Fiul, ci în egală măsură şi de la Tatăl, nec a solo Filio, …sed a Patre quoque. Şi aici, ca şi în lucrările sale antiariene anterioare, accentul cade pe implicarea Tatălui în actul cauzal al purcederii Duhului Sfînt, nu pe aceea a Fiului.  

                                                                 

Consecinţe pentru ecumenismul actual. Care a fost reacţia Părinţilor orientali? Chiar din textul Sf. Vasile se poate observa accentul pe care el îl pune, prin contrast faţă de Eunomiu, pe relaţia cauzală a Duhului Sfînt cu Dumnezeu Tatăl. Reproşul său fundamental în cea ce priveşte cauza Duhului Sfînt era că „Eunomiu separă pe Duhul de Tatăl (diaietai apo tou theou to pnevma)“! În consecinţă, toţi Părinţii orientali vor sublinia, neobosiţi, împotriva arianismului pnevmatomah raportul direct al Duhului cu Dumnezeu Tatăl. Un exemplu este Sf. Grigore de Nyssa, care spune: „Diferenţa dintre a fi cauză şi a fi cauzat este singurul lucru care distinge între ele persoanele divine, credinţa învăţîndu-ne că există un (singur) principiu şi ceea ce pleacă din principiu. Mai mult, în ceea ce pleacă din principiu noi concepem o nouă distincţie, adică a fi imediat din principiu şi a fi din cel care este imediat din principiu. În acest fel, Duhul îşi are incontestabil ekporeza Sa din Tatăl, medierea Fiului conservîndu-I (acestuia) proprietatea de Fiu unic şi neprivînd pe Duhul de relaţia Sa naturală cu Tatăl (tes tou diou mesiteias kai auto to monogenes phylatouses kai to pneuma tes physikes para ton patera sheseos me apeirgouses)[25]. Sf. Grigore răspunde aici obiecţiei lui Eunomiu şi în general a arienilor că o relaţie cauzală directă a Duhului cu Dumnezeu Tatăl L-ar transforma pe Acesta într-un al doilea Fiu al Tatălui, ceea ce ar submina calitatea proprie Fiului de Monogen. Cu timpul, argumentarea patristică orientală a abandonat argumentele sistematice, distincţiile metafizice subtile, în favoarea argumentului biblic simplu, clar şi irefutabil. Este ceea ce a făcut, cum se ştie, sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol (381), care a tranşat simplu şi convingător problema cauzalităţii Duhului Sfînt integrînd în orosul său dogmatic expresia ioaneică cunoscută şi afirmîndu-şi credinţa: „întru Duhul Sfînt, Care de la Tatăl purcede“.  

Precizările ulterioare ale unui Teodoret de Cyr (în Contra-anatematisma a IX-a la Anatematismele lui Cyril al Alexandriei împotriva lui Nestorie), Maxim Mărturisitorul (în Scrisoarea sa către preotul Marinus), Ioan Damaschin (în Dogamatica sa) erau menite să înlăture cu totul pericolul arian de a considera pe Duhul o creatură a Fiului. Deosebirea dintre cele două moduri de a reacţiona la acest pericol comun a fost observată abia odată cu marele Fotie. Pînă atunci însă întreaga suflare bisericească viza respingerea afirmaţiei ariene că Duhul nu-şi are cauza directă în Dumnezeu Tatăl, ci este adus la existenţă de către Fiul, potrivit cuvîntului Scripturii că „toate prin El (prin Fiul) s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut” (Ioan I, 3). Aşadar, preocuparea majoră şi exclusivă a spiritelor înaintea izbucnirii conflictului din secolul al IX-lea a fost, atît în Orient cît şi-n Occident, apărarea purcederii Duhului Sfînt din Dumnezeu Tatăl împotriva reducerii cauzei Duhului la Fiul ca Demiurg. Părinţii orientali au respins nu doar considerarea Duhului Sfînt ca „prima şi cea mai înaltă dintre creaturi“, cum sugera Eunomiu, ci însăşi derivarea cauzală a Duhului din Fiul. În felul acesta arianismul pnevmatomah nu a mai putut invoca textul din Ioan I, 3 pentru a-L considera pe Duhul drept „o creatură a Fiului“. În aceste condiţii prima concluzie care ar rezulta din cele semnalate pînă aici ar fi aceea că pentru noi, orientalii, „adaosul Filioque“ devine inteligibil abia în momentul în care el este plasat în contextul său istoric adevărat. Formula latină Spiritus Sanctus a Patre Filioque procedit capătă sens numai împotriva ipoteticei formule ariene Spiritus Sanctus procedit a solo Filio. Interesul lui Augustin în lupta sa împotriva marii erezii ariene care, la vremea sa, invadase deja şi Occidentul, a fost acela de a afirma o relaţie a Duhului Sfînt şi cu Dumnezeu Tatăl pentru a-i dogmatiza astfel şi dumnezeirea, consubstanţialitate Sa cu Fiul şi, desigur, cu Tatăl. Doctrina pnevmatologică latină ar fi fost, poate, mai clară pentru posteritate dacă ar fi apărut în documente sub formula Spiritus Sanctus a Filio Patreque procedit sau, şi mai indicat, cum sugerează Augustin însuşi în răspunsul său la opusculul Arianului anonim: nec a solo Filio, …sed a Patre quoque (procedit Spiritus Sanctus). Toate textele invocate pînă aici demonstrează că preocuparea majoră a Părinţilor latini a fost, iniţial, aceea de a combate pnevmatologia ariană care reducea cauza Duhului Sfînt numai la Fiul, negîndu-i astfel orice relaţie directă cu Dumnezeu Tatăl.  Cu alte cuvinte, înaintea „momentului Fotie“ latinii au fost preocupaţi doar de argumentarea unei relaţii cauzale a Duhului şi cu Dumnezeu Tatăl, nu doar cu Fiul. Iată de ce realitatea istorică infirmă cu brio afirmaţiile unui Bulgakov sau ale altora care susţin de mai multă vreme că obiectivul la conciliile de la Toledo ar fi fost inserarea Fiului în actul purcederii Duhului Sfînt pentru a-I conferi acestuia o demnitate de Dumnezeu egal cu Tatăl. Este o eroare ce rezultată din lipsa unei înţelegeri temeinice a contextului doctrinar al proclamării faimoasei formule latine.

Cum noi însă nu facem aici istorie, ci urmărim potenţialul ecumenic al acestor simple observaţii istorice, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra controversei care menţine şi astăzi, în separaţie, cele două mari confesiuni creştine. În lumina celor arătate despre pnevmatologia ariană putem formula cea de a doua concluzie a acestui studiu şi cea mai importantă: anume că Părinţii orientali au afirmat purcederea Duhului de la Tatăl împotriva tezei ariene că cea de a treia persoană nu are nici o relaţie cauzală cu Dumnezeu Tatăl, pentru că, în caz contrar, ar submina poziţia Fiului de Unic Născut, de Monogen. Ca şi în Occidentul latin, accentul a căzut şi în Orient pe înrădăcinarea în Dumnezeu Tatăl a actului venirii la existenţă a Duhului, nu pe rolul Fiului în acest act. Ceea ce contestau arienii era rolul Tatălui în actul purcederii Duhului, nu pe acela al Fiului. Pînă la remarca lui Teodoret de Cyr, dar mai ales pînă la conflictul generat de patriarhul Fotie, Biserica în ansamblul ei a luptat pentru victoria afirmării împotriva arienilor a purcederii Duhului „din Tatăl, a Patre, apo tou Patros“ şi atît. Aceasta înseamnă că disputa în jurul „adaosului Filioque“, care durează şi astăzi, ar avea poate şansa unei diminuări dacă, în loc să rămînem cantonaţi în limitele fixate de celebrul patriarh din secolul al IX-lea, ne-am întoarce la vremurile cînd preocuparea comună a Părinţilor latini şi greci s-a axat pe rolul Tatălui în actul purcederii, nu pe acela al Fiului. Raţiunea originară a filioquismului nu a fost aceea de a combate adopţianismul spaniol şi cu atît mai puţin monopatrismul orientalilor, ci doctrina ariană a purcederii Duhului „a solo Filio“. O revenire la originile antiariene atît ale formulei pnevmatologice orientale cît şi ale celei latine ar conferi, poate, disputei actuale în jurul „adaosului Filioque“ o nouă dimensiune, mai pacifistă, mai ecumenică, avînd în vedere lupta iniţială, comună, împotriva arianismuului. Înainte de a tranşa explicit şi definitiv rolul Fiului în actul purcederii Duhului Sfînt din Tatăl, ar trebui, poate, să ne concentrăm mai întîi pe rolul lui Dumnezeu Tatăl în acest act, căci, deşi ambele confesiuni afirmă fără dubiu purcederea Duhului din Tatăl, nu este deloc clar ce anume primeşte  Fiul de la Tatăl prin actul naşterii sale şi ce primeşte Duhul, de la acelaşi Tată, prin actul purcederii. Diferenţele la acest nivel sînt cît se poate de reale, dar mult mai puţin aspre decît acelea pe tema directă a rolului Fiului în actul purcederii eterne a Duhului Sfînt.

5.04.09

Pr. prof. Adrian Niculcea

Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Ovidius“ Constanţa

niculcea_adrian@yahoo.com

 

 

 

 

 

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

 

Ceas de taină între bătrânii Serapion şi Eutihie

 

              În faţa micului schit în care îşi duceau zilele câţiva călugări, cei mai mulţi bătrâni, rugându-se lui Dumnezeu, se afla o bancă de lemn ce părea veche de când lumea. Rareori, acolo, la orele serii, mai înainte de vecernie, când soarele sta să apună dincolo de colţurile abrupte ale munţilor, bătrânii Serapion şi Eutihie îndrăzneau să schimbe o vorbă. Eutihie era înalt şi deşirat, cu o barbă albă şi străvezie, lungă până la brâu şi doi ochi albaştri aproape stinşi. Serapion era încă vânjos, cu barbă scurtă şi neagră: se vedea cât de colo că era venit de prin coclaurile munţilor.

            Şi într’una din serile senine şi binecuvântate, bătrânul Eutihie veni domol, sprijinindu-se într’un toiag noduros şi se aşeză lângă bătrânul Serapion, care împletea de zor un coş din mici nuiele.

            Se aşeză şi întrebă:

           – Ştii  la ce m-am gândit eu zilele astea, părinte Serapioane?

           – Oi şti dacă mi-oi spune! îi răspunse acesta fără să-şi ridice ochii din coşul din mâini.

            – Mi-am zis că la oameni, dacă unul s-a născut într’o familie cumsecade, cu frica lui Dumnezeu, şi a crescut în evlavie, în post şi rugăciuni, nu e cu putinţă ca lucrul ăsta să nu se arate până’n cele din urmă, în ce face şi ce zice. Dumneata cum crezi?

            – De, părinte, ştiu şi eu? Aşa o fi! – încuviinţă bătrânul Serapion, împletind de zor.  Şi după un timp adăugă: te-ai gândit cumva la hoţul acela-copil de l-au prins zilele trecute furând sacul cu fasole uscată al părintelui Meletie? Că era orfan şi pripăşit nu se ştie de pe unde? Să ştii că şi eu m-am tot gândit la el!

              Bătrânul Eutihie îşi ţinea capul plecat şi tot scormonea cu toiagul în pământ:

            – Nu m-am gândit la acela, ci la îngeri!

            Şi atunci soarele asfinţi şi o ceaţă deasă se lăsă peste cei doi bătrâni, totodată cu şfichiuirea unei pale reci de vânt. Bătrânii se zgribuliră, iar părintele Serapion se opri din împletit şi ridicându-se puţintel de pe bancă, îşi scutură poalele pline de aşchii ale anteriului:

           – Cum adică „la îngeri“?

           – Adică, vreau să zic: la îngeri o fi cu totul altfel decât la oameni? – şi îl privi cu luare aminte.

           – Ce să fie altfel? – se miră părintele Serapion.

           – Vezi, m-am gândit că, spre deosebire de oameni, diavolii au fost mai întâi îngeri! Şi mai cu seamă m-am gândit la cel mai mare dintre ei, la  Lucifer, despre care Domnul Hristos a spus că l-a văzut când a căzut, ca un fulger, despicând cerul. M-am gândit că ei, mai înainte de a cădea, au fost lumină! Şi mai cu seamă acela a fost o lumină mare!

             Se lăsă o tăcere adâncă între cei doi bătrâni. Şi în sfârşit, părintele Serapion  oftă şi îngăimă:

           – Aceasta e o taină mare, părinte Eutihie! Poate că nici nu se cade să vrem noi să o pătrundem, că nici nu putem. Şi pe urmă poate să fie şi primejdios!

           – De ce să fie primejdios? – întrebă cu simplitate bătrânul Eutihie.

           – Pentru că asemenea gânduri pot să fie insuflate de însuşi Necuratul, spre a te ispiti şi ca să-ţi pierzi apărarea de el! Cu alte cuvinte, să fii chiar „sedus“ de prezenţa lui şi, Doamne fereşte, ce să îţi mai vâre în cap! Şi bătrânul Serapion îşi făcu o cruce mare peste tot pieptul.

               Rămaseră iară tăcuţi o bună bucată de timp, pe gânduri. Apoi, bătrânul Eutihie, aplecându-se peste toiagul lui noduros, adăugă:

              – Părinte Serapioane, îngăduie sfinţia ta să-ţi fac o mărturisire, sau dacă vrei să o iei aşa, o spovedanie. Ştii că atunci când a fost comunismul la noi în ţară, am fost întemniţat la Aiud. N’am vorbit nimănui despre perioada aceea din viaţa mea, despre ce am îndurat acolo. Astăzi au apărut tot felul de cărţi cu memorii ale celor închişi pe atunci şi se mai cunoaşte din cele întâmplate. Acum iată ce vreau eu să îţi spun: mai întâi că pe când am fost bătut şi azvârlit de pereţi, m-am uitat la faţa torţionarului care mă chinuia şi i-am văzut strania strălucire din ochi şi „foamea“ – cred că ăsta-i cuvântul – „foamea“ cu care mă lovea, ca şi cum ar fi vrut să şi-o astâmpere lovindu-mă, cu o tot mai mare cruzime, dar nu reuşea! Şi atunci mi-au venit în minte, să nu te superi părinte, suferinţele Domnului Hristos şi toată batjocorirea Lui! Şi mi-am zis: „Doamne, Iisuse, a venit oare ziua în care să sufăr şi eu ca Tine?“ Şi nu mai pot, de atunci, să uit strălucirea aceea îngheţată din ochii lor! Şi să-mi dau seama cu putere că aceşti oameni, în fond, sunt aceiaşi ca şi cei de acum două mii de ani! Şi mi-am adus aminte cuvintele Domnului: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!“ Şi am simţit că Lui i-a fost milă de ei! Milă pentru îndârjirea lor şi înverşunarea lor de a-şi arăta superioritatea şi forţa asupra noastră, când, de fapt, dimpotrivă, în umilirea şi chinuirea noastră, în dorinţa lor de a ne sfâşia şi a ne distruge, ne dădeau nouă o superioritate şi o forţă asupra lor de necrezut. Durerile ce mi le provocau aproape că nu le mai simţeam. Mă crezi­? Vroiam să fac, să pot să fac ceva pentru ei, eu pentru ei! Să le curm cumva acea nebunească strădanie de a ne umili şi a ne produce suferinţă, care pe ei îi umilea şi le crea o cumplită, inconştientă suferinţă! Mă crezi, părinte?

               Se opri. Făcuse un efort atât de mare ca să-i povestească încât broboane de sudoare îi apărură pe fruntea bătrână. Capul aproape îi căzuse pe măciulia ciomagului şi îşi ţinea ochii închişi.

              Bătrânul Serapion îl privea dus pe gânduri. Trăgându-şi răsuflarea, bătrânul Eutihie continuă:

             –Şi asta încă nu e tot! Atunci, în chiar clipele acelea, mi-au venit în minte şi diavolii! Care puseseră stăpânire pe aceia şi care îi asmuţeau împotriva noastră, a mea şi a celorlalţi pe care-i torturau. Diavolii oare se bucurau de suferinţele noastre? Sunt unii care spun că ei se bucură de orice năruiri, schilodiri, murdăriri pe care le provoacă… Dar mie, să mă ierţi sfinţia ta, atunci, chiar atunci, să-ţi spun drept, mi-a fost o mare milă de ei. Cunoaştem noi oare cât îi arde, cât îl arde mai ales pe el, fostul înger al Luminii şi Frumuseţii divine, dorul după acel început pe care îl mai poartă încă în trup? Cât îl arde, în momentele cele mai cumplite ale cruzimii, dar şi ale disperării sale, amintirea – poate slabă, poate intensă – a Paradisului pierdut pentru totdeauna? Şi care-i fusese odată sălaş?

               Bătrânul Serapion încremeni cu ochii imenşi asupra bătrânului Eutihie, care tremura din tot trupul lui subţiratic.

               Şi în momentul acela, în jurul schitului se porni să toace de vecernie şi, după puţin timp, începură să bată şi clopotele.

 

Nina Stănculescu

 

 

PERSPECTIVE CRITICE

 

 

Vasilică Militaru: Biserica din temniţă

                               

 

Volumul teologului Vasilică Militaru, Biserica din temniţă, apărut la Editura Vicovia din Bacău, în 2008 are subtitlul mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste România 1948-1964. Cartea care ne-a trezit interesul şi pe care o recomandăm din tot sufletul cititorilor este o dezvoltare a lucrării de licenţă a autorului Aspecte duhovniceşti privind mărturisirea şi martiriul în temniţele comuniste, prezentată în  faţa Comisiei de licenţă a Facultăţii de Teologie din Sibiu, în iunie 2007.

            Coperta I reproduce Icoana Învierii, reprezentînd biruinţa Fiului lui Dumnezeu asupra lumii văzute şi nevăzute, iar pe coperta IV sînt cuvintele memorabile ale unor trăitori din temniţele comuniste: Să nu ne răzbunaţi! (Mircea Vulcănescu), Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu (Petre Ţuţea) şi Un popor care a dat astfel de oameni nu poate să dispară (pastor Richard Wurmbrand).

            Cartea este dedicată fiicei autorului şi tuturor tinerilor care au dreptul să afle ADEVĂRUL şi datoria să urmeze calea. Într-o lume globalizată, dezrădăcinată, generaţiile care vin trebuie să-şi amintească originile, să cunoască dimensiunea metafizică a neamului românesc păstrată prin jertfele celor care au trecut şi au murit prin închisorile comuniste mărturisindu-L pe Hristos. A fost o trecere, nu a Mării Roşii, ca în Vechiul Testament, ci prin infernul roşu al comunismului ateu, care a încercat să ucidă credinţa din sufletele oamenilor, răstignindu-i, a cîta oară în istorie, pe mărturisitorii lui Hristos.   

            Să nu ucidem MEMORIA VIE, să mărturisim ADEVĂRUL şi să-i ajutăm să afle CALEA, pe cei care vin după noi, ne îndeamnă autorul descoperindu-ne Biserica din temniţă, BISERICA VIE, sfinţită prin jertfa creştină a celor închişi.

            Cele cinci capitole ale cărţii, precedate de un Argument şi urmate de Consideraţii finale, au titluri semnificative: 1. Conjunctura politică şi religioasă, 2. Batjocura şi suferinţa îndurate de cei întemniţaţi, 3. Temniţa ca loc de purificare şi întîlnire cu Hristos, 4. Sfintele Taine săvîrşite în temniţe şi 5. Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe. Autorul organizează şi sistematizează un bogat material bibliografic format din Scrieri sfinte, reviste şi ziare, lucrări memorialistice apărute după căderea comunismului în România.

            În Argument autorul insistă pe atmosfera apocaliptică ce domină lumea actuală: „Trăim într-o lume în care vremelnic non-valoarea a învins valoarea, în care Cuvîntul lui Dumnezeu este auzit din ce în ce mai slab, în care Biserica instituţională încearcă să iasă din izolarea la care a fost obligată. Această lume pare că şi-a pierdut orientarea, nu-şi mai găseşte sensul şi aleargă haotic spre false ţinte, preparate în laboratoarele marilor corporaţii şi ale grupurilor de interese, de minţi diabolice care pregătesc un nou plan.

            Planul este de a îndepărta atenţia oamenilor de la sensul real al existenţei, de la realizarea comuniunii lor cu Dumnezeu prin Mîntuitorul Iisus Hristos. Pentru aceasta folosesc camuflarea în intenţii umaniste, în globalizare, în unirea tuturor locuitorilor acestei lumi sub o singură autoritate.“

            Mutat cu familia în preajma Mănăstirii Petru Vodă pentru a elabora această lucrare, teologul Vasilică Militaru a beneficiat de cărţile document din biblioteca mănăstirii, multe apărute prin grija Părintelui Iustin Pîrvu, mărturisitor din temniţele comuniste. Frămîntat de lămurirea acestei perioade negre din istoria neamului, despre care nu vor să vorbească nici istoricii, nici politicienii, nici unii oameni ai Bisericii, autorul vrea să răstoarne piatra de pe mormîntul în care se află trăirile unei generaţii care s-a opus cu toată fiinţa comunismului ateu.

            În condiţiile în care puţini cunosc realitatea acelor vremuri, autorul îi îndeamnă pe toţi cei care vor citi cartea să continue, la rîndul lor, această formă de mărturisire a trăitorilor creştini din închisori. „După 60 de ani de tăcere trebuie să vină vremea recunoaşterii oficiale a jertfei lor. Acum, după şase decenii de la începutul jertfirii unei generaţii, a sosit ceasul Învierii. Dumnezeu vrea ca şi noi pe pămînt să-i recunoaştem şi să-i cinstim. Ei trebuie cunoscuţi şi recunoscuţi de societatea românească şi în primul rînd de Biserica Ortodoxă Română. Nu-i putem lăsa pe Cruce! Căci pentru Hristos şi pentru neamul românesc s-a făcut această jertfă.“

            Primul capitol analizează conjunctura politică externă şi internă, precum şi conjunctura religioasă în care majoritatea elitei româneşti a fost întemniţată între 1948 şi 1964. Tendinţele imperialismului sovietic s-au manifestat după impunerea capitulării necondiţionate a României, iar „Stalin, noul zeu al statului comunist ateu rus, îşi va cere drepturile asupra ţării noastre“. Criza politică majoră pe plan intern a avut la bază lipsa de realism a clasei politice a vremii, care n-a sesizat pericolul hidrei comuniste. Autorul subliniază influenţa sovietică nefastă care şi-a pus amprenta pe toată activitatea din ţară pînă în 1958. Este citată concluzia la care ajunge prof. univ. dr. Corvin Lupu: „represiunea comunistă s-a realizat în foarte mare măsură de către reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. Lista acestora este foarte lungă. Ea cuprinde sute de înalţi demnitari de partid, de stat, ofiţeri de securitate şi de miliţie“.

            Operaţiunea de arestare purtînd denumirea de cod Gayaneh s-a declanşat în noaptea de 14/15 mai 1948 cînd au fost arestaţi 15 000 de membri şi presupuşi susţinători ai Mişcării Legionare şi a continuat cu arestarea a 3000 de ofiţeri ai armatei române şi 2000 de membri ai P.N.Ţ. şi P.N.L.,  la 20 mai 1948. Valurile de arestări au continuat pînă în 1951, printre cei închişi fiind şi elevi între 12 şi 18 ani. În temniţele comuniste de la Jilava, Piteşti, Suceava, Aiud, Tîrgşor, Rîmnicu Sărat, Sighet, Gherla, Galaţi, Dej, Făgăraş, în minele de Baia Sprie, Cavnic, Nistru, Ocnele Mari, în lagărele de muncă de la Canal Poarta Albă, Capu Midia Periprava, Grindu, Noua Culme, Salcia, la închisoarea spital Tg. Ocna şi-n închisorile pentru femei de la Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni şi Văcăreşti au suferit, au fost batjocoriţi şi au murit în chinuri zeci de mii de oameni nevinovaţi.

            Ducîndu-şi crucea cu demnitate creştină, susţinuţi prin harul Duhului Sfînt, cei întemniţaţi au mărturisit adevărata credinţă. Autorul îi prezintă în capitolele următoare ale cărţii pe cei care „avînd credinţă nelimitată, au ignorat toate piedicile materiale şi au hotărît să meargă pînă la capăt.“ Volumul citează amintirile celor care au îndurat experimentul diabolic al reeducării şi l-au mărturisit pe Hristos.

            Că temniţa a fost şi un loc de purificare şi întîlnire cu Hristos este ideea centrală susţinută de teologul Vasilică Militaru în capitolul al treilea: „Majoritatea mărturiilor ne prezintă temniţa ca pe o adevărată mănăstire, iar monahii care au trăit în temniţă au afirmat că acolo au trăit o călugărie mai adîncă duhovniceşte decît cea din mănăstiri“.

            Mulţi dintre cei închişi au postit şi s-au rugat, şi-au ajutat aproapele şi au făcut milostenie, au văzut şi au trăit minuni. Mărturisirea Părintelui Nicolae Steinhardt este grăitoare: „Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sînt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal.“

            Autorul reproduce şi mărturia lui Dumitru Bordeianu care „notează faptul că timp de nouă luni, cît au durat bătăile şi torturile din reeducare, la care a fost martor, nici un deţinut nu s-a spălat şi nu a fost scos la cabinetul medical. Cu răni adînci pe ei, nici unul nu a suferit vreo infecţie a acestor răni. Nici plaga de la gîtul lui Gelu Gheorghiu nu s-a infectat, deşi nu a fost tratată ci doar pansată cu nişte cîrpe murdare de un coleg de suferinţă. Gelu încercase să-şi taie venele de la gît pentru că nu mai suporta chinurile, dar încercarea lui a eşuat, neatingînd decît superficial venele. Pesemne că, unde vrea Dumnezeu, se biruie legea firii.

            În temniţe, sărbătoarea Învierii a fost trăită de către cei închişi, cu credinţa că sufletele lor vor învia, aşa cum Hristos a înviat din morţi. În procesul de la Cluj, sentinţele condamnaţilor s-au dat chiar în Sîmbăta Mare, dar Aspazia Oţel Petrescu mărturiseşte marea bucurie a Învierii: „Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea au început să bată clopotele de la Catedrala ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un Hristos a Înviat! Cîntau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare Hristos a Înviat! a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat făcînd să vibreze sfînta noapte a Învierii din primăvara anului 1949“.

            Trei dintre Sfintele Taine au fost săvîrşite şi în închisori: Botezul, Spovedania şi Împărtăşania, prin prezenţa unor preoţi amestecaţi printre ceilalţi deţinuţi: „cei mai mulţi dintre aceşti preoţi au recunoscut că niciodată şi niciunde nu au avut trăiri mai intense ca în timpul săvîrşirii Sfintelor Taine în temniţe. Mai greu a fost pentru femei care nu au întîlnit nici un preot pe perioada detenţiei“.

               Pentru Taina Botezului, autorul dă ca exemplu convertirea evreului Nicolae Steinhardt la creştinism, în închisoarea Jilava, în celula cu numărul 18 de către Părintele Mina Dobzeu, cel botezat mărturisind unui frate de suferinţă: „Gavriluţă, am simţit ceva în mine, erau nişte mişcări, pînă în cap şi din cap înapoi în picioare; nici într-o religie n-am găsit ce spune Hristos. Dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi, cele rostite în Vechiul Testament, deci răzbunarea, moartea, nu le-am iubit, dar cînd am văzut iertarea, dragostea şi tot ce propovăduieşte Hristos am spus că aici e locul meu“.   

             Volumul prezintă şi cazuri de botezuri ale copiilor născuţi în temniţe de deţinutele ridicate de la casele lor chiar pe timpul sarcinii şi dă exemple care arată că „viaţa creştină a mers înainte simplu şi firesc, aşa cum a făcut-o acest popor de-a lungul istoriei, şi în condiţiile cele mai draconice ale comunismului lipsit de Dumnezeu“.

              Ca şi celelalte forme de manifestare creştină, în temniţe spovedania era aspru pedepsită. Ea se făcea pe ascuns, prin metode de comunicare improvizate: semnalele Morse, bătaia în perete sau în ţevile de calorifer, acolo unde existau, sau tuşirea în ritmul Morse. „Ioan Ianolide ne povesteşte cum s-a spovedit în ajunul de Crăciun 1949, la Piteşti. Preotul dintr-o celulă vecină a rostit rugăciunile pentru Sfînta Spovedanie, inclusiv dezlegările. Avînd în vedere condiţiile limită din temniţă, dezlegările şi iertarea păcatelor erau valabile fără a se mai da un canon pentru păcatele săvîrşite. Era mai importantă eliberarea sufletelor de apăsarea păcatelor decît continuarea vieţuirii în stare de păcătoşenie. La un semnal dat de preot, prin ţeava de la calorifer, fiecare se interioriza şi îşi mărturisea păcatele în faţa lui Dumnezeu“.

              Autorul redă şi sistemul de mărturisire al Părintelui Zosim Oancea: „După atenţionarea cu trei lovituri în ţeavă, urma spovedania. La a doua atenţionare, toţi ştiau că se rosteşte rugăciunea de spovedanie. La a treia, ştiau că e momentul spovedaniei şi-şi spuneau păcatele în gînd. Iar la a patra, ştiau că le citeşte rugăciunile de dezlegare“.

             Din Zarca Aiudului, Părintele Brînzaş îşi aminteşte: „La marile sărbători ne mărturisim şi sîntem împărtăşiţi de Părintele Ioan cu Sfintele Taine. Ca preot şi duhovnic, Părintele Ioan Iovan (de la Mănăstirea Vladimireşti, acum la Mănăstirea Recea) a fost cu predilecţie misionarul spovedaniei“.

                  Împărtăşirea cu Sfintele Taine se afla în strînsă legătură cu Taina Spovedaniei şi a îmbrăcat în închisorile comuniste forme inedite: „Procurarea vinului, pîinea fiind mai la îndemînă, a fost de multe ori dificilă. În unele cazuri anumiţi gardieni credincioşi aduceau de acasă vin special pentru împărtăşanie.(…) Unii deţinuţi au avut ascunse, în căptuşeala hainelor, părticele mici, uscate, din Sfînta Împărtăşanie pe care le foloseau la mare nevoie“. Renumitul duhovnic de la Petru Vodă îi povesteşte autorului: „Oricînd aveam ocazia, puneam cîteva firimituri de pîine în cusături. Aşa, dacă reuşeai să ascunzi 20 sau 25 de grame de pîine în cusături, era suficient să prepari Sfînta Împărtăşanie pentru 100 de oameni“.

               Vasilică Militaru redă mărturisirile preoţilor din închisori care i-au împărtăşit pe cei închişi: Părintele Constantin Voicescu, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Zosim Oancea, care folosea metoda paraşutelor: „Odată făcută Sfînta Împărtăşanie, intrau în funcţiune paraşutele, ca s-o trimitem la toate etajele. Pentru fiecare într-o punguliţă, din care cel ce o primea de la fiecare etaj, o împărţea pe orizontală. Se făceau zilnic pilule din pîine frămîntată, în care se punea o fărîmă de Sfîntă Cuminecătură, ajungînd în felul acesta la mai mulţi“.

                  Impresionanta mărturie a lui Ioan Ianolide este redată de autorul volumului Biserica din temniţă: „Se spuseseră de către preot şi rugăciunile pentru Taina Sfintei Împărtăşanii. Am căutat într-o cută a hainei cu zeci de petice puse unul peste altul şi dintr-un săculeţ minuscul de mătase am scos o bobiţă de Sfinte Taine mică, ascunsă într-un bob de mei pe care o păstram ca pe cel mai scump odor. Sfintele pătrunseseră în temniţă pe căi ocolite şi primejdioase, printr-un călugăr arestat cu vreo doi ani în urmă şi care încredinţase Pîinea şi Vinul deţinuţilor ce voiau să se împărtăşească. Voind deci să iau fărîmitura de cuminecătură nu ştiu cum s-a făcut şi mi-a căzut jos. Am început să o caut febril, însă n-am găsit-o. Atunci am decis să şterg cu limba o porţiune de duşumea unde consideram că a căzut, dar tot n-am găsit-o. Am crezut că sfînta cuminecare a avut loc. M-am înseninat şi am revenit pe marginea patului în rugăciune“.

             Dumnezeiasca Liturghie s-a putut săvîrşi, tot în taină în condiţii foarte grele în temniţele comuniste. Părintele Iustin Pîrvu a săvîrşit o Sfîntă Liturghie pe trupul unui deţinut muribund, cînd se afla la infirmerie, la Gherla, alături de alţi şapte bolnavi. La Zarca din Aiud, Părintele Liviu Brînzaş săvîrşea în fiecare dimineaţă Sfînta Liturghie într-un colţ ce nu putea fi zărit prin vizetă.

              În ultimul capitol al volumului, autorul prezintă exemple de mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe. Din mărturisirile supravieţuitorilor sînt realizate adevărate icoane de sfinţenie: Sfîntul Închisorilor Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, Pr.Gherasim Iscu, Pr. Ioan Negruţiu, Nana Sofica, Costică Pascu, Vasile Ungureanu, Costache Oprişan şi atîţia alţii ale căror nume sînt scrise în ceruri prin jertfa lor pentru credinţă. Teologul Vasilică Militaru, căruia îi sîntem recunoscători pentru realizarea acestei lucrări, subliniază spre final: „este mai puţin importantă identificarea exactă a tuturor martirilor şi mărturisitorilor din temniţe. Cred că este o încercare de amînare nejustificată a canonizării acestora. Cu adevărat, numai Dumnezeu din ceruri îi ştie pe toţi. Pentru Biserica Ortodoxă Română, ar trebui să fie o necesitate şi o prioritate canonizarea lor. Consider că mai importantă este recunoaşterea jertfei acestor credincioşi creştini din temniţe, in corpore, sub numele de  Sfinţi martiri şi mărturisitori în temniţele comuniste din România“.

           AMIN!

Marilena Istrati

 

 

 

 

 

 

 


 

 

Redacţia:        

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr

http://www.euxin.wordpress.com

 

 

 


[1] De bună seamă, aici am stilizat discursurile, aşa încît am… „trădat“, într-o oarecare măsură, litera dar, sper, nu şi spiritul cuvîntărilor! Pe cei participanţi, ca şi mine, la manifestare îi aştept să depună, la rîndul lor, mărturie într-unul dintre numerele ulterioare ale revistei noastre, ori pe forum (reiterăm: se poate accesa  prezenta publicaţie şi virtual – a se vedea caseta tehnică de pe ultima pagină)…

[2] Cer scuze cititorilor, dar n-am reţinut exact numele cineastului pomenit de doamna R. Vulcănescu (în carnetul meu am înregistrat fonetic [medies], dar sub această denominaţie n-am izbutit să găsesc nimic concludent, deocamdată). Necunoscînd-o personal pe distinsa doamnă critic, n-am îndrăznit o lămurire directă a chestiunii. De undeva îmi va veni, poate, pe viitor, lămurirea cestui aspect obscur.

[3] Iată un exemplu: Tînărul fiu de domn nu mai văzuse pînă atunci miracolul coloristic oferit de pădurile de foioase din jur, care-şi virau coloritul frunzelor în cele mai subtile nuanţe, ajungîndu-se în final spre roşul straniu al focului în apus. Razele de soare, filtrate prin frunzişul de culori incendiare, realizau prin multiple interferenţe un halou care fascina, creînd în acelaşi timp senzaţia de levitaţie spre o lume nevăzută de basm. (Dan Lucinescu, Ştefan cel Mare şi Sfînt, ediţia a III-a, Editura Siaj, 2009, p. 20).

[4] În 1973 a apărut un amplu studiu al părintelui Stăniloae în Studii teologice sub titlul Studii catolice recente despre Filioque (în Studii teologiece, 1973, 7-8). Eram pe atunci student şi-mi amintesc faptul că trei ani am citit acest text fără să fi înţeles, totuşi, ceva din problema cu pricina. Lectura s-a dovedit însă benefică, deoarece, cu fiecare eşec, curiozitatea mea pentru problema trinitară în general şi pentru Filioque în special a devenit din ce în ce mai mare. Pe scurt, mi-am susţinut licenţa în 1979 pe o temă apropiată de Filioque, fără să fi realizat între timp vreun progres notabil cu privire la acest subiect.  În 1988 am publicat primul meu studiu independent pe această temă (Originile problemei purcederii Sf. Duh) într-o revistă locală: Glasul Bisericii, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei, 1988,  6. Am reluat studiul un an mai tîrziu, într-o formă uşor amplificată, ocazionat de împlinirea în 1989 a 1400 de ani de la Conciliul al III-lea de la Toledo (589) în altă revistă locală: Altarul Banatului, revista oficială a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului şi a Episcopiei Aradului, 1990, 5-6, sub titlul O reconsiderare a Conciliului al III-lea de la Toledo şi actualitatea ei ecumenică.  Douăzeci de ani mai tîrziu, în 1998, am abordat aceeaşi temă în cadrul tezei mele de doctorat publicată sub titlul Sf. Treime în fiinţa şi viaţa Bisericii la editura Arhetip, Bucureşti, în 2001, de data aceasta cu mult mai multe elemente de noutate ocazionate de o documentare mult mai serioasă asupra problemei.

[5] Sergiu Bulgakov, Le Paraclet, Paris, 1944, p. 98

[6] Informaţiile sînt preluate din Dictionnaire de Theologie Catholique, art. Toledo (Concils) din vol. XV, premiere partie, şi art. Filioque din vol. XV, deuxieme partie.

[7] Toledo (Concils); art. în Dictionnaire de Theologie Catholique, vol. XV, premiere partie, col. 1178

[8] R. Haddad, Pe urmele lui Filioque, studiu susținut la a 60-a întrunire a Consultării Teologice Ortodox-Catolice Nord-Americane reunite la New York în sesiunea 31 mai 2001, tradusă şi publicată la noi în Studii teologice, 2008, 3, p.170  

[9] La R. Haddad, Pe urmele lui Filoque, p. 180, n.50. Autorul nu citează documentele conciliare, ci preia informația din J.N.D. Kelly, Early Christian Creeds, ed. a 3-a, New York, D. McKay Co., 1972, p.364

[10] Sf. Vasile cel Mare, Contra lui Eunomiu, II, 34; în col. Sources chretiennes, Les Editions du Cerf, Paris, 1983, vol. 305, pp. 141-143.

[11] Eunomiu de Cyzic, Apologia 20; în col. Sources chretiennes, Les Editions du Cerf, Paris, 1983, vol. 305, p. 275.

[12] Eunomiu de Cyzic, Apologia 28; în col. Sources chretiennes, vol. 305, p. 297.

[13] Eunomiu de Cyzic, Apologia 27; în col. Sources chretiennes, vol. 305, p. 293.

[14] Eunomiu de Cyzic, Apologia 25; în col. Sources chretiennes, vol. 305, p. 287.

[15] Augustin, Sermo arianorum 10-12, 14-19, 24-26; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 26, pp. 571-572.

[16] Augustin, Contra sermonem arianorum, XVIII, 26; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 26, p. 604.

[17] Augustin, Contra sermonem arianorum, XXII, 15; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 26, p. 599.

[18] Augustin, Contra sermonem arianorum, IV, 4; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 26, p. 579

[19] Augustin, Collatio cum Maximino 14, 15; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27, p. 30, 33. Termenul latin de care se foloseşte  tot timpul Maximin este cel de  substantia. Acest termen traduce literal termenul grec de hypostasis şi de aceea trebuie tradus în acest context  prin ipostas, căci Maximin, vorbind despre procesiunile divine, se referă de fiecare dată la persoanele  trinitare.

[20] Augustin, Collatio cum Maximino 17; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27, p. 30,33,  pp. 35-36.

[21] Augustin, Collatio cum Maximino 5; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27,  pp. 23-24.

[22] Augustin, Contra Maximinum, cartea a  II-a, cap. XVII, 1; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27, pp. 104-105.

[23] Augustin, Contra Maximinum, cartea a  II-a, cap. XVII, 2; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27,  p. 106.

[24] Augustin, De Trinitate XXVI, 47; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27, p. 555.

[25] Sf. Grigore de Nyssa, Că nu sînt trei Dumnezei, PG XLV, 133 C; în Istina, 1972, 2, p. 358.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: