Ecclesia euxina 28 / 2009

Cuprins:

Mihai FLOAREA, Despre cipuri şi libertate ……………………. 2

Roxana CRISTIAN, Icoana Rugului Aprins de la Antim…. 3

Marilena ISTRATE, Poezia întemniţată………………………….. 13

ACTUALITATEA

Despre cipuri şi libertate

 

A făcut (şi din fericire mai face încă!) destule valuri la noi decizia luată de autorităţi de a alinia populaţia ţării „trendului“ european prin „implementarea“ noilor găselniţe biometrice. Nu deplîng aceasta, dimpotrivă: e un semn de normalitate şi, totodată, unul de exercitare a libertăţilor cetăţeneşti de care, în alte, împrejurări, în Europa şi în lume, se face mult tam-tam. 

Ca tot românul ce descinde cu demnitate din stirpea cetăţeanului implicat al lui Caragiale, am trimis o scrisoare guvernului pentru Curtea de Apel care are pe rol cazul, am postat pe diverse bloguri şi forumuri opinia mea despre acest aspect socio-cultural cu tulburătoare conotaţii religioase (voi reveni asupra acestora mai departe), am provocat chiar discuţii cu elevii mei ce-au împlinit sau sînt pe cale să împlinească 18 ani… Fiindcă nu mi se pare îndeajuns, îmi voi publica şi sub forma de faţă gîndurile.

Sporirea stînjenitoare a fărădelegilor în lumea contemporană este un dat incontestabil. Chiar criza imobiliar-bancară ce zguduie lumea, care a izbucnit mai întîi în America, a fost generată de excrocheriile finaciare ale unui individ (arestat între timp, dar evident răul pe care-l produsese deja începuse a opera nestingherit). În loc să se caute însă cauzele profunde ale deviaţiilor, se acţionează la nivelul aspectelor formale, de suprafaţă. Anume, se caută căi birocratice de urmărire ori descurajare a amatorilor de fraude, de tîlhării, de violuri şi de alte acte antisociale; se sporeşte numărul poliţiştilor ori al agenţiilor de protecţie şi pază; se apelează chiar la unele revizuiri legislative (cum a fost în cazul Italiei, anul trecut, după scandalul Mailat).

Cauzele veritabile nu ajung încă, spre uimirea mea, la nivelul conştiinţei mai marilor lumii! Avizi de putere economic-financiar-politică, aceşti conducători aleşi ai naţiunilor lumii manifestă o cecitate crasă în privinţa aspectelor umane ce conduc la dezordine, la haos în lumea contemporană. Globalizarea, concepută ca fenomen obligatoriu, e proclamată în continuare ca panaceu universal pentru toate bolile lumii actuale, de la lichidităţile disponibile din bănci, pînă la gropile din drumeagul de acces în satul Leurda de Jos…

Or, depersonalizarea, accentul pus pe a avea în detrimentul lui a fi, în virtutea unui ateism militant în numele drepturilor omului, al multiculturalismului, al ecumenismului, al corectitudinii politice ş.a.m.d. nu pot fi decît falimentare, aşa cum se poate deja observa chiar şi cu ochiul omului neşcolit.

Pentru România, ieşirea din marasm o văd, dimpreună cu Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, prin implicarea cît mai rapidă a intelectualilor autentici în politică, doctrina viabilă fiind conservatorismul. Nu intru aici în amănunte, dar precizez că suprema valoare de apărat este persoana unică, făcută după chipul şi întru asemănarea cu Creatorul ei.

Recenta măsură preconizată a fi „implementată“ încă de anul acesta1, anume de monitorizare a populaţiei prin cipuri, constituie un atentat tocmai la ceea ce este definitoriu omului: unicitatea sa, întrucît acceptînd aceasta, individul ar deveni o unitate biometrică oarecare, însumabilă ca orice obiect; mai simplu spus, el ar fi considerat şi tratat ca o cifră vie ce poate fi uşor tîrguită, copiată, falsificată, manipulată. Încălcarea dreptului elementar de a circula liber este grav coroborată, prin samavolnicia pusă la cale de oficialităţi, cu eliminarea prezumţiei de nevinovăţie, fiecare călător în spaţiul comunitar fiind văzut, în lumina acestui mod umilitor de urmărire, ca un potenţial infractor. Las’ că veritabilii criminali, violatori, traficanţi, speculanţi etc. se vor fi gîndit şi chiar vor fi găsit deja tertipuri de evitare a identificării lor de către „organele abilitate“; însă cum să accepţi o asemenea reducţie la o banală cifră ca om menit îndumnezeirii, ca persoană unică, în care Dumnezeu a investit ab initio harul / talantul Său?

Revoltătoare este şi neconsultarea noastră, a cetăţenilor de rînd, socotiţi buni, probabil, doar de a plăti taxele şi impozitele către stat şi de a vota periodic „pe cine trebuie“. Cum să le permitem, aşadar, acestor conducători vremelnici să se joace cu identitatea noastră, a acelora care dăinuim de-atîtea secole pe acest pămînt? Cum să tăcem dinaintea acestei insolenţe fără precedent, încălcîndu-ne convingerile religioase, morale, civice?

Soluţia ce ni se impune – vorba părintelui Nicolae de la Rohia – este de a intra în ei ca un tanc! Sau, dacă am vrea să fim ceva mai politicoşi cu aceşti oameni ce-şi inversează rolul temporar de a ne sluji, crezîndu-se ei stăpînii noştri, am utiliza sintagma maioresciană şi      le-am striga ferm: în lături! 

 

Mihai Floarea

_________

1 Din fericire, Senatul a amînat pînă în 2011 aplicarea hotărîrii, dar nu din raţiuni spirituale, ci din motive financiar-logistice!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  

 

Icoana Rugului Aprins de la Antim

 

 

Î

n biserica mânăstirii Antim, pe iconostasul mic dinspre uşa de nord a altarului, stă smerită o icoană unică. Este Rugul aprins adus de la mânăstirea Optina din Rusia de ieromonahul Ioan Culâghin în anul 1945.

Aceasta este perechea văzută, mai bine-zis syzygia antemergătoare a Imnului-acatist Rugul aprins închinat Maicii Domnului de ieroschimonahul Daniil.

Icoana cuprinde pedagogia şi răpirea vederii duhovniceşti în cerurile cele mai înalte, în vreme ce Imnul-acatist îmbată auzul cu Vinul Verbului făcut trup – Verbum caro factum est.

Cele două porţi principale ale inimii, vederea şi auzul, distincte dar nu separate, se deschid una pe alta la bătăile Duhului şi se împodobesc cu toată splendoarea ca să-L primească „pe Cel nevăzut înconjurat de cetele îngereşti. Aleluia. Aleluia. Aleluia”.

Aşa cum scrisoarea părintelui Ioan Culâghin[1] este un testament scris pentru fiii lui duhovniceşti din Rugul aprins la căldura căruia mulţi alţi înfriguraţi se încălzesc, aşa şi icoana Rugului aprins, pentru cei spre care îşi revarsă milele este tot o moştenire spirituală lăsată de acelaşi părinte Ioan. Aici ne-am putea gândi la funcţia sacerdotală a numelui Ioan care printr-un alt fel de apostol a lăsat o alt fel de epistolă. Verigile acestui lanţ tradiţional de la apostolul Iubirii până la un părinte străin trimis să împărtăşească binecuvântări purtătoare de har, se fac cunoscute celor pe care îi înlănţuie în acelaşi cortegiu nupţial spre cămara împodobită a Mântuitorului.

Ar fi oare prea abrupt să spunem că icoana Rugului aprins este adevărata secţiune de aur, secţiunea transversală prin Inima Veşniciei?

Credem că nu. Dacă exprimarea „secţiune transversală” ni se pare prea abstractă, putem s‑o numim mai teologic „icoana cerurilor deschise”.

Este o icoană care pentru a fi descoperită cu adevărat se dezvăluie atât de treptat privirii încât de cele mai multe ori nici nu o vedem. Ştim că acolo este locul Maicii Domnului dar ne temem să-i simţim beatitudinile sau sfâşierile.

Dacă întredeschidem totuşi ochii, văpăile care irump din ea aproape ne orbesc. În timpul închinării ne refugiem cu ochii închişi – ai minţii – în luminişul din mijlocul icoanei, în cercul aurit din vârful inimii unde stă Fecioara cu Pruncul.

Dar chiar şi acolo, în faţa ei, în inima ei, nu îndurăm privirea Ochiului care ne vede. Ochiul rotund, căci larg deschis. Total deschis. „Ochiul sfericităţii infinite”[2].

Icoana aceasta a aprins multe minţi şi multe inimi de-a lungul timpului iar scânteile care mai pâlpâie ard şi azi grămezi de vreascuri şi mormane de spini aduse pe vatra Antimului. Nu ar mai fi cazul să spunem că, arşi şi goliţi de eroarea care îngreuna şi împungea conştiinţa, spinii păcatelor îşi recapătă, după incendiul spiritual, conturul pur al intelecţiunilor.

În timpul slujbei ne lăsăm absorbiţi, priviţi, căci icoana, pe măsură ce se vede, se şi sustrage privirii noastre pentru a ne atrage înlăuntrul ei. Este nevoie de o curiozitate spirituală aproape temerară pentru a distinge realităţile acoperite ale acestei icoane atât de complexe.

Simplificând la maximum posibil, incintele geometrice ale Rugului aprins în această icoană sunt următoarele:

1. Incinta rotundă, centrală (Fig.1), cu fond de aur. În imnul-acatist îi corespunde cântarea „Fecioară, Preacurată Maică, / Ochiul cel dinlăuntru, / Deschis în rotundul zărilor toate / Inima, centru învins de străvezimea / Stărilor curate” [3]. Tainele acestei incinte rămân în veci de îngeri nepătrunse.

2. Inelul cu capete – raţiuni pure – şi aripi mişcate inteligibil de îngeri (Fig.1a). Să semnifice oare acest inel de culoare verde şi arhetipul angelic al liniei virida gyrat universum? Să fie acesta brâul care separă dar şi uneşte Cerul cel mai de Sus al celor de neînţeles cu cerurile inteligenţelor îngereşti?

3. Incinta rombică verticalizată (Fig.2), îngerească, fiind locuită de îngeri cu statură întreagă.

4. Incinta rombică, orizontalizată (Fig.3), care are în colţuri cele patru fiinţe din viziunea lui Ezechiel este incinta doctrinară deoarece fiecare fiinţă înaripată ţine cu grijă o carte închisă cu coperţi aurii (Fig.3, 3a, 3b, 3c). Cărţile sunt închise nu pentru că nu ar fi fost scrise sau nu ar fi fost citite, ci pentru că nu li se mai poate adăuga nimic fiind încheiate. Evangheliştii Noului Testament, reprezentaţi de aceste fiinţe deţin în mod explicit doctrina imuabilă din care nu se va schimba nici o iotă până la sfârşitul veacurilor.

5. Incinta cordială în formă de inimi (Fig.4) care, sprijinite de ultimele două stări anterioare, îngerească şi doctrinară, mărginesc forma unei Roze plenar înflorite.

Putem astfel vedea că avem de-a face cu „geometrizarea Rozei”. Acea Roză care semnifică Posibilitatea universală a stărilor multiple ale fiinţei. Mai exact spus, în limbajul fedelilor d’amore, Roza stărilor multiple ale Iubirii „căci Dumnezeul nostru este Iubire”. Cu specificarea că în această icoană „se străvăd” stările informale, adică cele de dincolo de ceea ce se cheamă micile mistere, căci în incintele Rugului aprins întâlnim numai fiinţe cu chip îngeresc sau purtate de îngeri. Acestea aparţin încă cinului mikroprosopon – mikroprosopon. În acelaşi timp însă ele sunt inserate în marea schemă a Rozei geometrizate, schima neînserată, Makroprosopon – Makroprosopon. De aceea, această reprezentare este o icoană a marilor mistere, numite arcane sau misteriile Duhului în limbajul sfinţilor părinţi, care nu se dezvăluie decât prin „aprinsă descoperire”, adică prin „ardere de tot”.

„Străvezimea” petalelor de carne glorioasă din starea cordială este luminată de privirea Ochiului dinlăuntru care Însuşi pe Sine se învinge în kenoza divină. „Centru învins de străvezimea / stărilor curate”[4]. Mandorla iubirii îşi picură lacrima rotundă să ne cureţe „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră…” astfel încât să auzim muzica inimilor: „Fericiţi cei curaţi cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

În zenitul şi nadirul icoanei sunt unghiurile ascuţite ale rombului îngeresc, spinii transfiguraţi din coroana Mântuitorului.

Unghiurile incintei doctrinare, orizontalizate, generează şi exemplifică patru scene reprezentative pentru spiritualitatea fiinţei: Scara lui Iacob în dreapta jos (Fig. 11), Arborele lui Iesei în dreapta sus (Fig. 12 ), Rugul aprins de pe Horeb în stânga sus (Fig. 13) şi poarta zidită a Ierusalimului în stânga jos (Fig. 14).

 

Reproduceri Fig. 11, 12, 13, 14

 

Cele patru reprezentări din colţuri (Fig. 11, 12, 13, 14) par să sublimeze etapele principale ale micilor mistere. Drumul fiinţei prin stările succesive, chiar dacă nu spatiale sau temporale, nu poate ajunge în propriul centru al omului edenic unde traseul se verticalizează decât numai parcurgând treaptă cu treaptă Scara lui Iacob, creangă cu creangă ramurile de veacuri ale Arborelui lui Iesei şi văzând prin ochi de profet vârful Horebului. Trecerea prin poarta zidită a Ierusalimului, care desparte cele de aici de cele de dincolo nu poate fi făcută decât de vieţuitorii „lepădării de sine” care nu mai au nici o greutate şi nici o împiedicare.

Apoi, – un apoi care nu mai aparţine cronologiei, ierarhiile îngereşti sunt misionate cu purtarea sufletelor în lăcaşurile harice „pregătite lor de la întemeierea lumii”.

Până atunci însă, până când îngerii îşi vor purta sufletele la lăcaşurile spirituale, în semisfera nevăzută şi subiacentă a acestei icoane, se petrec evenimente care pregătesc fiinţa pornită pe drumul „lepădării de sine”. Putem şi noi privi aceste evenimente prin ocheanul fiinţial pe care îl datorăm lui Vasile Lovinescu: „Rugul de spini e corpul nostru, focul e vehiculul nostru subtil. Vocea (auzită de Moise) e planul spiritual, cauzal. Imediat ce am ordonat cele trei stări în noi, adică le-am subordonat una alteia, pe cea inferioară celei superioare, şi le-am suprapus, făcându-le să le coincidă centrele, Vocea, suflu al identităţii („Eyeh asher Eyeh” – „Eu sunt Cel ce sunt”), se face auzită în cele trei lumi. (…) Un foc, ca să ardă trebuie însufleţit şi de un curent de aer (…) şi ceea ce aţâţă focul şi-i dă continuitate în cele trei lumi este Suflul, care uneşte lumile între ele, le dă omogenitate şi continuitate şi, mai mult, le dă o impulsionare ascendentă prin direcţia lui naturală spre Zenit. Imediat ce-am determinat în noi un ax vertical, al cărui fruct, în vârful lui, este Soarele sau Steaua polară (simbolism zodiacal sau polar), suflul, difuz şi împrăştiat până atunci (e mereu aici vorba de răsuflul stării umane n.n.) se structurează într-o coloană verticală, potoleşte agitaţia gândurilor şi aprinde cu încetul focul (să nu uităm că acest foc e vehiculul subtil al fiinţei n.n.) de pe Rugul arzător care e fiinţa noastră, foc care e robul umidului dar pe care suflul ascendent îl usucă pe încetul, până când izbucneşte incendiul ce conflagrează cele trei lumi. (…) Cu cele trei lumi ale noastre se construieşte astfel un altar sacrificial, cu un horn („cele trei centre suprapuse”) care trage bine în centrul lui; atunci focul, care e o latenţă chiar în mijlocul mlaştinilor, îşi topeşte cojile umede şi izbucneşte”[5].

Vasile Lovinescu în demersul lui, infinitezimal dozat intelectual, arată chiar centrul stării umane: „Horebul e prin excelenţă în inima noastră; totuşi e permis să-i vedem vârful care emerge în creştetul capului nostru (…) focul umed, imanent nu poate fi însufleţit decât de un Foc supraesenţial, transcendent, care nu cere altceva decât să coboare în lumea noastră, ca să se unească cu focul din exil (…) Acest Foc restabilit în integralitatea lui este Euharistia cerească din care se hrănesc îngerii”[6]. „A răspuns Ioan tuturor zicând: „Eu vă botez cu apă, dar vine Cel (…) ce vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu Foc”[7].  „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins”[8].

După această privire în athanorul acoperit de icoana Rugului aprins, ne întoarcem la reperele din harta spirituală a Fiinţei, O ON. Căci, aşa cum imnul-acatist al Rugului aprins şi scrisoarea testamentară a părintelui Ioan Culâghin sunt ghiduri pentru traseul duhovnicesc, aşa şi icoana fiinţei O ON dezvăluie în incintele ei semnificaţii epifanice pentru pelerinul în Cer.

Numai în toposul circular din centru (Fig.1), unde cel ajuns este înfiat de Maica lui Dumnezeu cu Pruncul, încetează orice pelerinaj. Aşa spunea, altădată, Vasile Lovinescu referindu-se la cei care îşi închină Crucii roza inimii: „nemaiavând nici un pelerinaj de făcut, exterior şi interior, nici o deplasare spre calitate căci polul substanţial s-a resorbit complet în polul esenţial Biserica este pretutindeni”[9]. „Constituie, tăcut, locul şi momentul de reunire în Duh a tuturor celor ce au fost binecuvântaţi cu darul trăirii şi cunoaşterii isihaste”[10] scrie şi Andrei Scrima, citându-l pe părintele Ioan Culâghin când vorbea despre sărbătoarea Rugului.

Elogiul aceleiaşi comuniuni îl face Acatistul Rugului aprins: „Cât ne uimim Preacurată, / fiindcă numai în tine / ca niciodată, inima omului / cu inima Domnului / au bătut şi bat laolaltă”[11].

În călătoria inimii se aude litania pelerinilor: „Primeşte-ne ca pe nişte pietre ale vieţii, / dornice de bucuriile dimineţii (aspiraţiile către esenţele aurorale ale începuturilor) / Dimineţii celei neînserate, / Şi zideşte-ne cu inimi noi şi curate”[12].

Pentru litogeneza spirituală cităm iarăşi pe Vasile Lovinescu: „Trimitem în sus o aspiraţiune (dorul de „bucuriile dimineţii”) şi se întoarce un înger. Se stabileşte între noi şi Cer scara lui Iacov, având jos, ca punct de plecare, un Bethel, fiinţa noastră, o piatră („primeşte-ne ca pe nişte pietre”[13]) din care ies îngerii care se ridică în cer…”[14].

Ondulaţiile simetrice ale inimilor (Fig.4) amintesc de „ţărmurile” apărute in illo tempore, când, pentru a crea din iubire lumea, „Dumnezeu s-a retras asemenea unei mări”. Acest gest supraontologic dinaintea apariţiei marilor luminători confirmă, prin cardiognozia isihaştilor, că în icoana Rugului aprins „evenimentele” se petrec în lumina increată.

Cele opt inimi (Fig.4), care în altă stare sunt poate împietrite, arată în icoană numărul deplin de vieţi din care Dumnezeu nu are nici una de pierdut.

Fiecare inimă din incinta cordială care mărgineşte Roza mistica este zidită în infinitatea dinamică de inimi ale Posibiltăţii universale. Totodată, aceste inimi sunt şi staţiunile spirituale, maqamurile aceleiaşi fiinţe – O ON – în domeniul informal al străvezimii totale: „Stationes in cordesuo disposuit” – „(Bărbatul înţelept) suişuri în inima sa şi-a pus”[15].

Îngerul rector al fiecărei staţiuni schimbă odată cu culorile îmbrăcăminţii – roşu, verde, auriu, şi funcţiile. El menţine în echilibru şi arcuieşte cu aripile sale micile ambarcaţiuni care navighează în jurul stelei fixe în care se ascunde Soarele. Latet Sol in sidere. Căci observăm, la un moment dat, când ne-am obişnuit ochii cu lumina neînserată a Rugului, că în faţa noastră străluceşte steaua cu cele opt colţuri ale măsurii desăvârşite. Soarele nostru, pruncul divin se ascunde la inima stelei  – Stella Maris – cum este uneori numită Maica Domnului în navigaţia spirituală.

„Bucură-te Măsura a opta a Împărăţiei din noi” [16].

 

*  *  *

 

Ajungând la arătarea Măsurii desăvârşite se impune recitirea paginilor scrise în lumina sinaitică de către părintele Andrei Scrima[17]. „O vastă şi străveche tradiţie propune drept icoană a Întrupării – a coborârii Logosului în trupul Fecioarei – tocmai viziunea de pe Horeb. Întruparea e noetic reprezentată ca efectuarea viziunii Rugului aprins, descifrat aşadar în dimensiunea ad-venirii sale profetice. Conform canoanelor Erminiei, imaginea centrală a icoanei Rugului aprins, Theotokos, e integrată unei structuri octave, asemănătoare unei stele în opt: echivalent figurat al Ogdoadei, corelată veacului al optulea sau zilei a opta, duminica – poartă a eternităţii deschisă încă de aici”. Această „poartă strâmtă” a Rugului este punctul de intersecţie al lumilor în Crucea care se desface (rombul vertical, pântecele Crucii) să ne primească, să ne soarbă prin Fiinţa însăşi în „Viul Absolut al Vieţii de dincolo chiar şi de Fiinţă”, cum denumeşte Andrei Scrima versantul spiritual al tradiţiei răsăritene a Ruglui aprins. Pentru „structurarea cunoaşterii” Rugului de pe Horeb, Andrei Scrima distinge două versante spirituale, considerând că tradiţiei apusene i-a revenit funcţiunea de organizare istorică a Fiinţei – iconomia ei, adică forma dinamică a existenţei (…), iar Viul-Absolut care excede Fiinţa, acel dincolo chiar şi de Fiinţă (…), regăseşte versantul oriental al Rugului.

Aceeaşi metafizică Vie o găsim exprimată şi la Nicolaus Cusanus în dialogul despre Dumnezeul ascuns:

Păgânul: „Atunci nici Fiinţa nu i s-ar aplica lui Dumnezeu”.

Creştinul: „Ai dreptate”

            Păgânul: „Deci El este Nefiinţă”

Creştinul „Nu se poate spune nici că este nefiinţă, nici că nu este nefiinţă şi nici că este şi nu este în acelaşi timp Nefiinţă. El este originea tuturor începuturilor celor ce sunt şi celor ce nu sunt”[18]

Revenim acum la geometria sacră a icoanei de la Antim pentru că spun părinţii: „Poarta invizibilului trebuie să fie vizibilă”

 

Reproducere Fig. 5 (îngerul care poartă silueta nudă)

 

 

În stânga, jos (Fig. 5), este inima locuită de îngerul care arată cu mâna dreaptă spre un vas, un platou uşor adâncit şi alungit pe care îl poartă pe braţul şi aripa stângă. Dacă ascuţim privirea distingem în acest vas o siluetă umană goală cu capul aureolat. Vasul este ţinut vertical şi nu este acoperit, semn că lucrarea spirituală a fiinţei pe care o conţine este perfectă iar fiinţa indestructibilă. Poate chiar vasul, în întregime, este o aureolă în jurul fiinţei nude – tota puri – despuiate de orice fel de superfluitate, de orice fel de determinaţie şi de orice fel de distinctivitate, pe care îngerul o aduce şi o arată ca ofrandă desăvârşită pe altarul Rugului sacru. Căldura şi flăcările focului subteran din micul athanor au topit şi au ars toate diferenţele şi toate excelenţele relative ale individualităţii. A rămas practic, din fiinţă, numai conturul, schema umană în care văpăile Rugului sacru vor opera transfigurări şi transformări chiar în sensul absolut al cuvântului, al trecerii „dincolo de orice formă” când adierile Duhului vor alipi natura omenească de însăşi natura divină.

În această inimă  poate să fie Îngerul cu funcţia de păzitor care arată sufletul pur pe care îl are în grijă.

Poate că Îngerul ţine sufletul nemuritor după exemplul Domnului Iisus care ţine în mâini sufletul Maicii Sale la mutarea ei în Cer.

Impresionat de icoana Adormirii Maicii lui Dumnezeu, un tânăr teolog a numit odată această icoană  Sufleţelul.

În icoana Rugului, Îngerul păzitor – pereche şi replică informală – pogorât la Botez poate că arată acest Sufleţel şi după modelul sfântului Ioan Botezătorul, care îşi arată pe tipsie propriul cap, iar uneori întregul corp, tăiat pentru Hristos.

Ar fi permis, atunci, să ne gândim că Îngerul însuşi este Fiinţa care-şi arată forma pură sau sublimul ei proiect, luzul, sâmburele de lumină din care se urzeşte?

Asa vom înţelege poate mai bine ce vrea să ne transmită imnograful martirizat la Aiud în icosul al 3-lea: „… călătorie prin care Duhul în sânge ne bate / … însingurare în care cerul din inimă izbucneşte / … limpezime în care îngerul în trup ni se urzeşte…”. Prin această urzire îngerească în trupul omului, imnul-acatist arată nu numai vecinătatea harică dintre înger şi om, ci dezvăluie în trei cuvinte „Duh…, inimă.., trup” şi continuitatea spirituală implacabilă între stările multiple ale Fiinţei.

La această continuitate se referă şi Vasile Lovinescu atunci când spune că Focul restabilit prin unirea „focului din exil” (subtilul stării umane) cu „Focul supraesenţial” dă „Euharistia cerească din care se hrănesc (deci se „urzesc” n.n.) îngerii”[19]. Într-adevăr, într-una din inimile (Fig.10) incintei cordiale vedem doi îngeri şi ne putem întreba dacă nu sunt reprezentate cele două stări ajunse la desăvârşirea lor, căci unul din îngeri ţine un potir din care iese Eucharistia în flăcări.

 

Reproducere Fig. 6 (Îngerul care poartă în chivot silueta nudă)

 

În inima din dreapta-jos (Fig. 6), silueta umană este ţinută tot vertical într-un chivot.

Reproducere

Mai greu se poate spune, deşi se poate bănui cu destulă siguranţă, că îngerul din inima de deasupra porţii Ierusalimului (Fig.7) ţine în chivotul asemănător aceeaşi fiinţă pe care noi nu o mai zărim. Înclinarea smerită a îngerului arată că în chivotul pe care îl poartă în mâna dreaptă se află o prezenţă în a cărei slujire este angajat cu totul.

 

Reproducere 7

 

 

Între cele două inimi de jos, în unghiul rombului vertical stă un înger care în mâna dreaptă ţine un potir plin, cu conţinut auriu, iar în stânga o cădelniţă. Îngerul priveşte cu atenţie şi este îndreptat spre fiinţa prezentată în mica mandorlă ovală. El ar putea isca o întreagă geometrie polară căci braţele sale cu cele două obiecte sacre – potirul înălţat şi potirul suspendat (cădelniţa) ar putea deveni tangente la mica mandorlă însufleţită atunci când ea s-ar înălţa sau când îngerul s-ar pogorî din incinta sa.

Nu ştim cum se petrec aceste salturi, aceste îmbrăţişări peste abisurile învăpăiate care despart incintele, dar regăsim fiinţa nudă, de data aceasta foarte bine conturată – putem spune împlinită – pe braţul drept al îngerului din dreapta-sus (Fig. 8).

 

 

Fig. 8

 

Îngerul care o poartă ţine în mâna stângă potirul plin şi înaintează plutind, ca pe puntea unei corăbii, pe latura înclinată a rombului orizontal spre intersecţia cu planul rombului vertical.

 

Aici s-ar putea arăta îngerul din incinta cordială (Fig.4).

 

 Vis-a-vis, din cealaltă inimă de sus (Fig.4) îl întâmpină un înger îmbrăcat complementar, cu braţele larg deschise, ţinând în mâna dreaptă un potir iar în mâna stângă un chivot.

Fig. 9 (Îngerul lateral-dreapta cu fiinţa nudă)

 

Apropiindu-ne de cercul de lumină recunoaştem fiinţa nudă, de data aceasta înaripată, în stânga Maicii Domnului, dincoace de inelul cu capete de îngeri, aflată în braţele unui înger îngenunchiat în incinta rombică verticalizată (Fig. 9).

S-ar părea că mai înlăuntru nu se poate pătrunde.

Şi totuşi … îndrăzneala credinţei creştine este nemărginită.

Domnul Hristos ne-a îndemnat: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” Lumea „biruită” este, de obicei, considerată lumea imediată, corporală sau materială, învinsă prin asceze concrete iar în cazuri mai rare este socotită „biruită” şi lumea patimilor de pe tărâmul războiului nevăzut. Dar Fiul lui Dumnezeu fiind şi Fiu al Omului a biruit lumea întreagă, cu toate regiunile ei, cele materiale şi cele nemateriale, cele văzute şi cele nevăzute, cele întunecate şi cele luminate şi cele supraluminate.

Îndemnul „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” ne îngăduie să vedem că la sânul Maicii lui Dumnezeu înscrisă în Ochiul dumnezeirii se află trei fiinţe (Fig. 1).

 

 

Fig. 1 (Cercul central cu Maica Domnului)

 

Într-una îl recunoaştem pe Domnul Iisus-prunc, Emmanuel, stând pe braţul Maicii Sale şi dând marea binecuvântare sacerdotală cu mâna dreaptă. Pe nimbul capului Său se desluşesc însemnele pe care numai El le poartă: O On.

În figura centrală îl recunoaştem pe Domnul Hristos în ipostaza de bărbat desăvârşit îmbrăcat în odăjdii şi formând ceea ce se cheamă „Icoana de taină” a creştinismului zugrăvită de cele mai multe ori pe bolta altarului şi reprezentând-o pe Maica Domnului ca pe însăşi Biserica în care slujeşte Marele Preot, Hristos.

Vedem apoi, pe umărul drept al Maicii Domnului o siluetă mică, abia ghicită cu capul înconjurat de un nimb mai mic decât celelalte şi fără nici un însemn. Pe umeri are rezemată o scară. Maica Domnului însăşi îmbrăţişează mica fiinţă şi sprijină cu mâna scara.

Scara tăinuită a Împărăţiei cereşti!

Scara cu pragul în adâncul întunericului, înfiptă în piatra pe care Iacob a numit-o Bethel (Fig.11), şi cu capătul de sus ajunsă la luceafărul de pe umărul Maicii Domnului!

„Bucură-te tu scară cu pragul în inima ce se închină / … Bucură-te străină străfulgerare spre capul scării negrăite / Bucură-te vederea în duh a tainelor necovârşite” [20].

Privirea Maicii Domnului, ascunsă cu totul în inima ei, se îndreaptă spre noul ei fiu. Cel făcut nu născut, dar prin iubire dumnezeiască înfiat. Cel făcut nu născut, dar pentru asemănarea dumnezeiască „zămislit de Har”.

Zice melodul mult-pătimitor pentru dragostea Maicii pururea Fecioară: „Bucură-te, Blândeţe prin care am ajuns Emanuelului frate! / Bucură-te, Pătrundere  şi Împăcare cu firea noastră robită! / Bucură-te, Linişte care cu Numele Aminului ne-am plinit” [21](Icosul al III-lea). Amin.

Mărturisirea înfierii, „Doamne Iisuse Hristoase, Mirele inimii noastre blând / Sunt şi eu din neamul Prea Curatei, / Vlăstar înfiat de curând”, se întâlneşte cu declaraţia Apostolului: „Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: „Avva, Părinte!”[22]

Încrederea în câştigarea definitivă a stării christice: „Bucură-te, spadă oblăduitoare a predaniei isihaste / Bucură-te garanta nemuritoare a înfierilor noastre”[23].

Când laudele sunt adresate apostolului Iubirii, sfântul Ioan Evanghelisul, pe care îl cheamă „Arzătorul Sfânt”, ieroschimonahul Daniil dezvăluie lămurit începutul – initio – şi metoda – met’hodos „mergerea pe cale şi împreună cu ea” a transmiterii influenţei harice: „Binecuvântare, cruce peste creştet sădită (altoiul neofitului) / Punerea mâinilor în creştet mintea ne-o luminează / Şi la virginitatea Cerului ne înfiază / (…) Bucură-te al prezviterilor celor albi (puri) centenar cunună, / Bucură-te al-Predaniei celei arcane verigă străbună”[24]. Neofitul cere protecţia şi colaborarea sfântului: „Apără-mă să-mi ţiu viu văpaia arcană / Litania Numelui de foc cu dulceţi de mană”.

Spune explicit că pentru înfiere Binecuvântarea constă în transmiterea vibraţiei spirituale: „Sfântul Fior, darul cel rar / Răsuflul cel larg al odihnitului zbor”.

Sihastrul-melod, care s-a cucerit pe sine pentru cinul îngeresc al Împrăţiei, afirmă în imnul-acatist al Rugului aprins nu numai starea îngerească, ci şi aceea a Identităţii treimice: „Bucură-te că ajungând îngeri în trup, toţi ne vom îndumnezei, / La stadia unitivă, treimic toţi vom hori” (perfecţiunea cercului).

Totodată, prin pictorul necunoscut al icoanei de la Antim, se face văzută, în centrul icoanei, sublima perfecţiune circulară a „stadiei unitive” la care ajung fiinţele care „treimic vor hori”.

Identitatea organică, mărturisită de Sf. Pavel „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”[25], identitatea funcţională, proclamată de meister Eckhart – „ochiul meu şi ochiul lui Dumnezeu sunt un singur ochi şi o singură vedere şi o singură cunoaştere şi o singură iubire”[26] şi identitatea prin înfiere, dezvăluită ochilor în icoana Fiinţei O ON, care arde dar nu se mistuie, converg către preaminunata şi dincolo de orice înţelegere doctrină a înfierii şi a asemănării mărturisită de „Arzătorul Sfânt” care a primit cunoşterea fără ocolişuri din inima lui Dumnezeu la Cina cea de taină: „Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu şi suntem (…) Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui”[27].

Încă şi părinţii din cortegiul celor care păstrează cu sfinţenie până la sfârşitul veacurilor Calea, Adevărul şi Viaţa spun despre Focul şi despre Lumina şi despre îndumnezeirea creştinului: „la început l-a curăţit cu Focul Său pre iubitorul, străluminându-i apoi mintea prin lumina Lui şi făcându-l apoi, prin îndumnezeire, asemenea cu El” (Sf. Ioan Scărarul citat de Nichifor cel din singurătate).

Dacă deci, prin iubirea lui Dumnezeu se face înfierea şi prin înfiere se ajunge la identitate, cu cât de negrăit mai mult şi dincolo de orice înţelegere este asemănarea care se face prin îndumnezeire?

            „Sunt şi alte multe lucruri” care se văd[28] în icoana Rugului aprins de la Antim, unele cu ochiul liber al inimii, altele prin auzirea imnului-acatist al Maicii Domnului, dar „dacă s-ar scrie cu de-amănuntul despre ele, lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar scrie”[29].

            Dumnezeului nostru slavă!

 

 

 

 

 

 

 

Poezia întemniţată

 

Poezia, acest „înger palid cu priviri curate“(Eminescu), a coborît între zidurile reci şi întunecate ale închisorilor comuniste, mîngîind sufletele celor închişi pentru că luptaseră pentru datorie, demnitate, onoare, neam şi ţară. Poezia repetată ca o rugăciune, ca un jurămînt mut devine mărturie testamentară, deşi este condamnată ca şi creatorii ei la ani grei de închisoare. Ea a rămas închisă mulţi ani după ce autorii au fost puşi în libertate din cauza vigilentei securităţi, chiar şi după ce a căzut cortina de fier. 

Imposibil de încadrat în curente literare sau de analizat cu instrumente critice, această creaţie este aşa cum o consideră Sfîntul închisorilor – Valeriu Gafencu „o reală mărturisire pentru cei ce vor veni şi rog să nu fie interpretată ca o figură poetică, căci ea este duh arzător şi viu“.

Considerată ca şi rugăciunea o formă supremă de libertate, poezia este arestată ca şi autorii ei. Compuse în minte, fără hîrtie şi creion, memorate de autor, apoi învăţate de prieteni şi transmise mai departe prin alfabetul Morse, poeziile întemniţate sînt o distilare a lacrimei durerii, o mărturie a refuzului de a pactiza cu forţele diabolice care nu doreau decît satanizarea ţării.

Cei închişi au regăsit funcţia primordială a memoriei atunci cînd, în iadul concentraţionar, orice comunicare era interzisă, unde tăcerea de mormînt era tulburată doar de vaietele trupurilor sfîşiate. Acolo unde nici şoaptă şi nici oftat nu erau permise, nici privirea blîndă, sau compasiunea pentru fratele torturat sau ucis, durerea a irumpt în poezie.

 După ani grei de temniţă, în ultima parte a vieţii, Valeriu Gafencu a compus în minte şaisprezece poezii testamentare, învăţate de prieteni şi transmise mai departe. Scriind despre „Colindul“ lui Valeriu, bunul său prieten Ioan Ianolide vede în copilul care priveşte cu mirare spre fereastra închisorii“ o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. (…) Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos prin suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare.“

Harry Brauner învăţa pe de rost poeziile mistice pe care i le comunica Nichifor Crainic prin alfabetul Morse bătînd cu pumnul în peretele celulei vecine. Părintele Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor au memorat şi salvat de uitare meditaţiile metafizice sub formă versificată ale lui Constantin Oprişan, filosoful-poet martir al temniţelor comuniste.

Radu Gyr a fost arestat şi a intrat în temniţă pentru poezia „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane“. Dumitru Cristea culege în prima detenţie versuri compuse la Aiudului şi le scrie în trei caiete, după ce iese din închisoare. Dar pentru aceste caiete este arestat din nou în 1958 şi suferă o nouă condamnare de 25 de ani.

Aşa cum scrie Zahu Pană, în prefaţa culegerii din 1982, „pentru recitarea unor poezii din închisori s-au dat condamnări între 10 şi 25 de ani, pentru difuzarea lor s-a dat muncă silnică pe viaţă, iar pentru trecerea lor în lumea liberă, s-au inventat comploturi unde s-au dat sentinţe de condamnare la moarte.“  

Supravieţuitorii temniţelor comuniste nu au putut scoate pe porţile închisorilor nici măcar un singur vers scris, dar au scos zeci de mii de versuri memorate, păstrate în adîncul memoriei şi salvînd astfel aceste „poezii scrise cu sînge“. O parte din poezii se află în dosarele de la Tribunalul Militar din Bucureşti aşa ca şi cea a lui Constantin Dragodan, arestat şi condamnat pentru imaginea ţării plină de temniţe şi lagăre. Dacă a căzut de aproape douăzeci de ani „marele întuneric“ comunist, e timpul ca tinerii să ştie „unde sînt cei care nu mai sînt“, unde a rămas mărturisirea, să înţeleagă sensul jertfei lor.

Lipsind din literatura română, din manualele de istorie sau religie „poezia întemniţată“ nu trebuie să lipsească din sufletele noastre primind-o ca o mărturisire jertfelnică pentru ţară, neam şi credinţă. Acum cînd, sub stihiile modernităţii şi postmodernităţii, uitarea cade peste noi cu greutate şi ne striveşte cerul din suflete, avem datoria de a salva memoria.

Ne plecăm fruntea şi le închinăm un gînd pios celor care au ales această cale de mîntuire şi înălţăm o rugă fierbinte către Dumnezeu.

M.I.

 

 

                                                                                    


Schimonahul Daniil-Sandu Tudor          

Imn Acatist la Rugul Aprins                                                        

al Maicii Domnului-Condacul I                            

                                                                                  

Cine este aceasta, ca zorile de albă şi curată?                          

E Împărăteasa rugăciunii, e Rugăciunea întrupată.        

Stăpîna Porfirogenetă şi Doamnă a Dimineţii,               

Logodnica Mîngîietorului Preschimbător al vieţii.           

Spre Tine alergăm arşi, mistuiţi de dor!                         

Ia-ne şi pe noi părtaşi ai Sfîntului Munte Tabor!            

Şi fă-te şi nouă                                                           

umbră şi rouă                                                             

Tu, adumbrirea de Dar,                                               

să-şi afle şi firea noastră înnoirea                                 

dintru plămadă de har.  

 

Vasile Voiculescu          

 

Prizonierul

 

Uneori calcă cineva în inima mea,

Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.

Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea?

Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică,

Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşi largi, tot mai largi…

-Domol, inimă, că te spargi!

-Strig la ea: – Eşti nebună?

Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

– Omule, scoală, este El!

– Care El? Cine? Stai niţel!

– El, Domnul, gîfîie ea,

Ne măsoară cu pas de stea…

Eu, dintr-o dată-mi încordez tăria.

Cataractă mă inundă bucuria:

– Oho, Te-am prins, Doamne,

nu mai scapi, Te ţin prizonier…

– Bine, zîmbi El, ţine-Mă o Clipă.

– Ah, gemui, pier…

O clipă inima mi se făcuse Cer.                       

 

Nichifor Crainic                                                                                 

 

Unde sînt cei care nu mai sînt                                

Întrebat-am vîntul, zburătorul,                                      

Bidiviu pe care-aleargă norul                                       

Către-albastre margini de pămînt:                                 

Unde sînt cei care nu mai sînt?                                    

Unde sînt cei care nu mai sînt?                                                          

                                                                                        

Zis-a vîntul: Aripile lor  

Mă doboară nevăzute-n zbor.   

Întrebat-am luminata ciocîrlie,   

Candela ce legăna-n tărie

Untdelemnul cîntecului sfînt:

Unde sînt cei care nu mai sînt?

Unde sînt cei care nu mai sînt?

Zis-a ciocîrlia: S-au ascuns

În lumina Celui Nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,

Oarba care vede-n întuneric

Taine necuprinse de cuvînt:

Unde sînt cei care nu mai sînt?

Unde sînt cei care nu mai sînt?

Zis-a bufniţa: Cînd va cădea

Marele-ntuneric, vei vedea.

                       

Radu Gyr

Crezul

           

Puneţi-mi lanţuri şi cătuşe, 

să sune scrîşnetul hain

şi mii de lacăte la uşe –                                    

eu cum am fost, aşa rămîn.

Surpaţi asupră-mi munţi şi ape,

puteţi chiar să mă spînzuraţi.                                                                           

Cu grele, negre tîrnăcoape

credinţa nu mi-o sfărîmaţi.

                       

Tîrîţi-mă, de vreţi, sub şanţuri

şi îngropaţi-mi trupul stins.

Eu sînt ca Făt-Frumos din lanţuri,

puteri adînci, de neînvins.

Puteţi să năpustiţi tot iadul

ca să mă frîngă pînă-n miez.

Eu stau în viscole ca bradul

şi tare, tare ca un crez. 

 

Valeriu Gafencu                   

Colind                                                          

Pe malul Trotuşului      

Cîntă robii Domnului,

Înjugaţi la jugul Lui.     

Dar cîntarea lor e mută,

Că-i din suferinţă multă

Şi-i cu lacrimi împletită.

În inima robului,

Domnu-Şi face ieslea Lui,

În noaptea Crăciunului.

Flori de crin din ceruri plouă

Peste ieslea Lui cea nouă

Şi din flori picură rouă.

 Stă un copilaş în zare

Şi priveşte cu mirare

La fereastra de-nchisoare

Lîngă micul copilaş      

S-a oprit un îngeraş,

Ce-i şopteşte drăgălaş:

„Azi Crăciunul s-a mutat

Din palat la închisoare,

Unde-i Domnu-ntemniţat”.

Şi copilul cel din zare

A venit la închisoare

Să trăiască praznic mare.

 

Constantin Aurel Dragodan

 

Plecarea Părintelui Gherasim

 

Cu faţa de ceară,

Cu trupul firav ca de sfînt bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

Învăluindu-ne cald cu surîsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt

Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,

Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav,

Ioan şi Valeriu şi-au împreunat mîinile în rugăciune.

Viaţa mai pîlpîia ca o candelă care se stinge în trupul schilav;

Apoi, printre gratii, s-a văzut căzînd o stea de tăciune.

 

Domnea-n încăpere o linişte grea.

Doar aripe de îngeri în jur fîlfîiau, mătăsos.

Departe, copii cîntau un cîntec de stea.

Părintele Gherasim a plecat să se închine la ieslea lui Hristos.

 

Virgil Maxim

Portretul lui Marin Naidim

 

Îmi pregătesc demult o sărbătoare,

frumoasă ca o nuntă-Împărătească…

O cupă-adîncă, un potir de floare,

trăind-o-ntreagă, în mine să rodească

Lumina –lumii cea fără de moarte,

Lumina-lină-a lumilor albastre,

de care am aflat citind o Carte

ce m-a purtat cu sufletul prin astre…

                                                                      

                                              

Închinare                                                      

                                                                      

Nu toţi cei cărora le-am închinat poeme
erau preoţi sau călugări

dar toţi cei cărora le-am închinat poeme

erau… preoţi şi călugări… 

(…)

În faţa voastră, cînd vă scriu, mă-nchin;

în faţa voastră, cînd vă cînt, mă rog.

Voi, mîna Domnului muiată-n crin

şi Veşniciilor, aici, zălog…

În faţa voastră în genunchi mă plec

şi la picioare gîndul vi-l depun…

Nu semne-aştept la cele ce vă spun,

ci pe Iisus să-mi daţi, să-L am întreg!

 
Cu o podoabă scumpă de brocard        

 

pe care-o poartă doar Împărăteasa,

împodobesc simţirea-n care ard

căci sufletul, Iisuse, Ţi-e mireasă.

Îmi pregătesc demult o sărbătoare,

frumoasă ca o nuntă-Împărătească…

Port sărbătoare-n gînd ca pe o salbă,

tot aşteptînd cu dor să mă-ncununi!

Iisuse, fă din mine floare-albă!

Şi-n raza Ta, nectarul să-i aduni!…


 

Constantin Oprişan                             

Cartea ontologică                                               

 

Cu sufletul cald şi dulce din pîine şi din vin                

Unesc abstractul spirit, pămîntului concret.              

În duh port limpezimea Olimpului elin                       

Şi-n trupul meu de iască port fiere şi oţet.               

 

N-am nume; despre mine, eu însumi ştiu puţin;         

Nici cine-mi vrea pieirea, nici cine m-a născut,              

Ci împlinesc în lume un trist şi greu destin                

Ştiind pe toţi şi toate să-mi fiu necunoscut.                

 

Pe vîrsta mea în urmă cu gîndul cînd alerg,              

Mă pierd în depărtarea de apă şi de cer                   

Şi îmi aduc aminte că m-am deprins să merg

Ţinîndu-mă de cîrja bătrînului Homer.(…)

 

                                                                           

Ştefan Vlădoianu                                                                            

 

Testamentul

 

Ia-mi inima, o cupă, să-ţi cînte-ncet şi lin                                                                           

şi cătinel clătită, să-ţi tremure-n răsfrîngeri

ţărîmuri neaieve, ostroavele cu îngeri

şi-mbie-mi-te-n zîmbet, rotundul ei prea plin

Primeşte-o poete, s-o ai la ceas tîrziu

părtaş la marea taină; deşart-o pe-ndelete.

Poemele-i nescrise şi visu-i să te-mbete

de cîtă frumuseţe am jinduit-o viu.

 

Ion Omescu

 

Inscripţie pe o cătuşă

 

Brăţara mea de drum şi de popas,

Slăvite fie negrele-ţi carate!

În ţara-n care gîndul n-are glas,

cu mîinile legate.

Mai liber sînt

 

Demostene Andronescu                                    

 

În loc de rugăciune  

 

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd,

Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,   

Nimic din ce-a durut nu ne mai doare,

Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină

Ce-mi pîlpîia odată în candela din gînd.

Şi-avem atîţia sfinţi în închisoare,

Sînt prea sărac, Stăpîne, nu am ce-Ţi oferi

Să-Ţi stîmpăr foamea. Furii mi-au tîlhărit cămara

Nimic din ce ne-a frînt nu ne mai frînge,

Şi de puţinul suflet ce îl păstram ca sara

Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gînd sfios măcar,

Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,

Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală

Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,

Şoptind o rugăciune şi tremurînd o cruce,

Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blînd,

Otravă-n cupe sparte şi Te-aş trînti prea jos.

Azima cald-a rugii n-o vei avea la cină.

Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămînd.

 

Andrei Ciurunga

Veşnicie

           

                                              

                          

                       

                                              

                        am îmblînzit şi lanţul şi celula.

 

                                                                                  că ne săltăm, în faţa lor, căciula.

   

         

                        sîntem mai fără moarte ca oţelul.

                        Ne rup în două, nu mai curge sînge,

                                                                                  ne trag în săbii, nu simţim măcelul.

                        Nimic din ce-a ucis nu ne ucide,

                        purtăm în trupuri sorb de apă vie.

            Şi ce dacă ni-s feţele livide?

                                                                                  Şi ce dacă ni-s pruncii în robie?

                        Azi fruntea noastră nu se mai prăvale,

                        ci creşte numai, creşte ca o pîine,

                        căci împotriva negurii din cale,

                                                                                  noi bem lumina zilei pentru mîine.

 

  

             

Dumitru Oniga                                  Sergiu Mandinescu                

Doamne, numai Tu                                   Amin–Reeducarea

 

Doamne, numai Tu ne-ai iubit,                           De-aş avea o aripă de înger

Căci toate cîte Ţi-am cerut ne-ai dat,                 şi cerneală de bezne,

Ca să putem înfrînge răul din noi.                      poate-atunci mi-ar fi mai lesne

                                                                       să mă adun din toate risipirile,

Ţi-am cerut suferinţă                                        să-mi aştern amintirile

şi suferinţa ne-a însoţit pretutindeni,                   şi să spun tuturor de ce sînger.

Am căutat durere        

şi durerile ne-au fost pîinea zilnică,                    Era o noapte jefuită de stele.

Am dorit prigoane                                            La fereastra nădejdii, zăbrele.

şi prigoanele, temniţele au fost viaţa noastră.      La uşa salvării, lăcate,

Am vrut răni                                                    iar frunţile noastre palide înnoptaseră toate.

şi carnea şi pielea ne-au fost sfîşiate.

Am ales moarte                                           Cînd din mijlocul nostru a izbucnit ca o flacără neagră, ura,

şi trupurile noastre,                                           focul ei a topit într-o clipă

străpunse de gloanţe,                                        gînd, suflet, aripă,

ucise în schingiuiri,                                           toate din tot şi n-a mai rămas decît zgura.

gîtuite,

au unplut şanţurile, gropile, cîmpurile;                 Baroase cumplite sparseră tăcerea

N-a fost nimeni să ne ia apărarea.                     în cioburi de răcnete mari cît durerea.

                                                           Ţandări din sufletele noastre au ajuns pînă la cer.          

Pe cît ne-au urît oamenii,                                  Martirii ardeau pe ruguri de ger…

pe atît ne-ai iubit Tu, Doamne,                          Ah!cum îşi mai holba ochii istoria!

Căci ai vrut să cîştigi sufletele noastre,   Nu-i venea să creadă că-n geamătul nostru scrîşneau         

pentru că Împărăţia Ta                                                                        Cloşca şi Horia,

nu este din lumea aceasta.                                că-n sufletul nostru de nădejde orfan,

                                                                       atîrnau nojiţele de la opincile lui Badea Crişan.

 

Vasile Blănaru-Flamură                    Ah! Amintirea asta ca pe roată mă frînge:

Celula 0, după                                   pe jos erau risipiţi creiţarii de sînge

                                                 plata atîtor ş-atîtor păcate…atît de cumplite au fost suferinţele,

Pe Golgota răstignirilor potop ,                          atît de satanică a fost urgia,

nici oţet în loc de apă, nici isop                  că mulţi din noi în noaptea aceea şi-au pierdut minţile,

nu ne-au dat şi noi strigat-am a pustiu:               iar alţii şi-au pierdut veşnicia.

Iartă-i, Doamne, iartă-i, că ce fac nu ştiu!

                                                                      Din cei ce au trecut pe acolo, numai morţii trăiesc

Iartă-i, Doamne, iartă-i! N-am uitat                   asemenea lui, aşijderea ţie,

anii ce printre hiene ne-au purtat.                      iată, de pildă eu, umblu, vorbesc,

Avem azi, aer, soare şi păşim,                     dar viaţa mea nu-i, nu-i, prietene, decît o moarte vie.

dar ni-s visurile toate ţintirim.

                                                                       Ah! Doamne! Iată-mă aici la ceasul comorilor

Cîte-nfrîngeri, cîtă trudă, cîţi fiori               îmbrăţişîndu-mi durerea sub lespezi de patimi şi chin.

pentru noi, ce-am fost ucişi de mii de ori!           Aştept  Învierea, aştept Arhanghelul zorilor,

Pentru ei, torţionarii care tac,                  În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh, AMIN.

ne-nchinăm, că poate n-au ştiut ce fac.             

 

 

 

Maica Teodosia-Zorica Laţcu                      Aspazia Oţel Petrescu

Lerui, Doamne, Ler                                      Strigat-am către Tine, Doamne…

 

Lerui, Doamne, Ler,                                         În casa mea intrase cineva,

Din înaltul Cer,                                                 Dar nu l-am cunoscut Cine era.

Cerne Maica, cerne,                                         Şi-a luat din casa mea ceva,

Fulgi moi îi aşterne,                                          Şi n-am ştiut anume ce era.

Nimeni să nu-i vadă                                         Dar am simţit c-avea un preţ nemărginit,

                                                                       Că-n urma Lui, în casa mea, lumina a pălit

Urma prin zăpadă,                                            Şi L-au urît şi L-am certat

Să nu se cunoască                                           Şi în ocări pe Cineva l-am alungat.

Ce fiu va să nască.                                          Dar n-a plecat

                                                                       Şi n-a lăsat

Lerui, Doamne, Ler,                                         Odorul cel nepreţuit ce l-a luat.

Din înaltul Cer,                        

Coboară, coboară,                                            Umil la uşa mea plîngea

Preasfînta Fecioară;                             Şi-n casa mea s-au prăvălit milenii de-aşteptare grea

Dar pe unde merge,                                         Şi-un hău de întuneric ce mereu creştea.

Urma i se şterge,                                             Într-un tîrziu, cu gînd trudit,

Taina din vecie,                                                m-am ridicat şi am şoptit:

Nimeni să n-o ştie.                                           – Să fie, Doamne Prea Slăvit, aşa cum ai voit!

                                                                       Iisus s-a ridicat de lîngă uşa mea.

Lerui, Doamne, Ler,                                         Zîmbind, pleca…

Din înaltul Cer,                                                 În mîna lui ce viu ardea,

Intră-n staul, iată,                                             Întreagă, tinereţea mea.

Maica Preacurată,

În staul de vite,                                     Eugenia Adams-Mureşanu

Pe paie strunjte,                                               Veniţi, copiii mei

Să nu se cunoască,

Ce fiu va să nască.                               M-a încolţit bezna

                                                           şi nu pot să strig.

Lerui, Doamne, Ler,                             Jocul copiilor mei acum e trist

Din înaltul Cer,                                     şi mîncarea amestecată cu lacrimi.

Cerne luna, cerne,                                Ei trebuie să crească

Raze albe-aşterne,                                şi eu sînt aici

Lumina cerească                                  la capătul lumii,

Din iesle să crească,                             în bezna humii,

Razele-n zăpadă                                   în ocnele pustii,

Îngeri să le vadă,                                  în groapă pînă la umeri,

Din înaltul Cer.                                     în ochi cu două făclii.

Lerui, Doamne, Ler!…

                                                           Veniţi, copiii mei,

                                                           descuiaţi ocnele,

                                                           smulgeţi beznele şi

                                                           spuneţi tiranilor

                                                           că paharul suferinţelor e plin,

                                                           că toate mamele pămîntului

                                                           aparţin copiilor

                                                           din vecii vecilor, amin!

 

Aurel Vişovan                                            Preotul Ilie Imbrescu

Moment piteştean                                              Piatră vie

Opriţi-vă din hohote – nebuni!                                       Cînd Petru, întîia mărturiei piatră,

În rîsul vostru negru fierb clocote de sînge,                    S-a închinat Dumnezeirii Tale –

Din rînjetul Satanicei furtuni…                                      S-a spulberat stihia idolatră.

Pe cine-aţi răstignit din nou – nebuni?

Ce cîntec sfînt în scrîşnet greu se frînge?!                     Cînd Pavel Ţi-a-ntîlnit Iubirea-n cale

                                                                                  Şi l-ai orbit cu-a Dragostei lumină –

O! Dans în ritm macabru                                              Porni-ntunericul să se prăvale.

Apocaliptic ropot de prohodiri ciudate…

Cer negru, negru clopot                                                Cînd toţi Slăviţi-Apostoli Ţi se-nchină

Ce-ntunecat se zbate şi                                                Şi-şi ţin Soborul în Cetatea Sfîntă –

Bate, bate, bate…                                                        Se-aşează-n lume pacea Ta deplină.

 

Morţi vii, stafii,                                                             Cînd fiecare Ucenic îşi cîntă

Şi cîte-un înger mat                                                      Nădejdea-nmugurită din credinţă –

Ce-a îngheţat,                                                              Iubirea-nalţă inima înfrîntă.

plecat în veşnicii…

Morţi vii, stafii,                                                             Prea Bunule Iisuse, dă-mi căinţă,

Şi urlete surpate de nebuni…                                        Să văd, s-aud, să pipăi…nu-n ispită –

                                                                                  Ci întru slavă, sfînta biruinţă.

O, Doamne, unde eşti?!

De ce n-aprinzi minuni,                                                 În inimă şi în rărunchi mă taie

minuni cereşti?!                                                                       Durerea că mi-e rîvna slăbănoagă –

Pe unde eşti?                                                               Şi-mi stoarce leac a ochilor pîraie.

O, Doamne, unde eşti?!

………………………                                                 Prea Bunule Iisuse, mila-Ţi cere

Din nepătruns – nici un răspuns…                                Să-mi ierţi căderea proastă şi tîrzie

………………………                                                 La rugăciune, post şi priveghere –

Piteşti…Piteşti…Piteşti…

                                                                                  Cînd însuşi Duhul Tău din inimi ştie

Mihai Buracu                                                Pe cîte-nsîngerări îngenunchiază

Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP                                  Nebiruita Crucii nebunie.

 

– Cine mă strigă:Mihai!…şi îmi bate                              Întoarce-mă-n a îngerilor pază,

La porţile inimii mari şi-ntristate,                                   Zideşte-Ţi iar Biserice şi-n mine

De-mi farmec auzul cu strigătul ei?                               Şi la răscrucea veacului m-aşează…

– Sînt eu, prea iubite, ţi-aduc ghiocei,

Ţi-aduc primăvara şi dorul să vii.                                  Că ard cînd văd cum iadul încă-şi ţine

Sînt Paştile astăzi, iar tu întîrzii                                      Deschise porţile din care-şi latră

Şi tristă, cu noaptea te-aştept în veghere.                                  Prigoana hulelor făr-de ruşine –

Grăbeşte, e timpul să mergi la-Nviere!

– Ce stranie jale chemarea-ţi mi-aduce.                         Iisuse, fă-mă-apostolească piatră!

Nu-i timpul iubito, sînt încă pe cruce.

Ia-ţi dorul de mînă şi pleacă-ndărăt,

Căci scris este ceasul cînd am să m-arăt

Cu răni încă vii la mîini şi picioare,

Să-ţi spun: – Pune mîna şi vezi de mai doare,

Dar rîzi fericită, deşi-s sîngerat,

Căci scris e că astăzi din morţi m-am sculat!

Ion Florescu, învăţător

Scrisoare din Bărăgan

(răspuns la o scrisoare de la fetiţa mea, Cocuţa)

Copila mea! Copila mea!                                  Îmi arde sufletul meu tot,

Scrisoarea ta m-a mîngîiat,                                Aş vrea să uit, dar n-am să pot,

M-a bucurat cînd am primit-o,                           Mînuţa ce m-a mîngîiat

M-a întristat cînd am citit-o.                              În noaptea cînd m-au arestat.

 

M-am bucurat aşa cum scrii,                             Nici cizma care te-a lovit

Că vrei şi tu aici să vii.                                     Cînd lîngă mine ai venit,

Să vii la mine-n Bărăgan,                                  Trăgînd de lanţuri şi plîngînd

Unde stau pustnic an de an.                              Şi mîna tatii sărutînd.

                                                                       Şi cizma te lovea mereu,

Să mă cunoşti…eu nu mai cred,                                    Copilul meu, sufletul meu.

În fiecare zi mă pierd.

Mă cheamă-ntr-una un glas mut                                   Mă chinuie un gînd amar:

Şi sînt de nerecunoscut.                                    Ce pot să-ţi fac de-aici ca dar?

 

Nu vreau să vezi cum trăiesc eu,                                  Îţi trimit dorul răvăşit

Copilul meu…sufletul meu.                               Şi lacrimi fără de sfîrşit:

Trecură ani şi ani de-atunci,                              Nepreţuitul talisman

De cînd sălbatice porunci                                  Din Bărăgan, din Bărăgan.

Adus-au jalea-n cas’ la noi,

Răpindu-mă de lîngă voi.                                  Ani mulţi cer Domnului să-ţi dea,

La mîini cu lanţuri m-au legat                            Copila mea, copila mea.

Şi m-au bătut şi m-au scuipat,

La munci prin lagăre m-au dus                          Ştefan Tumurug

Şi, socotind că nu-i de-ajuns,                             Colindul prizonierilor români din U.R.S.S.

Văzînd în mine un duşman,                               Sub fereastra amintirii ne-adunăm

M-au aruncat în Bărăgan.                                 cîntecul de altădată-l colindăm,

                                                                       Şi-a cernut un înger florile tiptil

Cînd amintirile mă frîng,                                    peste fruntea mea senină de copil.

Fetiţa mea, într-una plîng

Şi fericire-ţi cer mereu,                                     Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,

În rugi fierbinţi, lui Dumnezeu.                          flori de măr într-o cunună, velerim!

 

La darul meu, să prind aş vrea                          Brazii ard în vatra vechiului cătun

Durere din durerea mea.                                              noi cîntăm colindul unui nou Crăciun.

Văpăi de foc, simţiri adînci,                               Doamne, arde-n focul inimii zăpezi

Ce ard şi pietrele pe stînci.                                fruntea noastră, mamă, iarăşi s-o dezmierzi.

 

Sînt prea sărac în bucurii,                                  Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,

Sînt un om mort printre cei vii,                           flori de gheaţă-ntr-ocunună, velerim!

Mă-nvinse zile cu poveri

Şi-atîtea triste primăveri.                                   Răbufneşte-n vaier stepa către cer

                                                                       brazi îşi leagănă în vîrfuri Lerui Ler!

                                                                       Trec în caravană magii dorului

                                                                       peste fruntea rece-a luptătorului.

 

                                   Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim/fără nume, fără ţară, velerim!…

Victor Ioan Pica, învăţător                         D.Bacu

Roata lui Horia                                        Aiud

 

Noi nu avem cer,                                                         Ofrandă aducem…spre Cel de Sus

Noi nu avem pămînt,                                                    în loc de trandafiri aprinşi

Noi nu avem toamnă,                                                   şi albe flori,

Noi nu avem primăvară,                                                           buchetul rănilor din trupul lui Iisus

Noi nu avem văzduh curat să bem.                               şi-n loc de rugăciuni,

Noi nu avem ţară.                                                        spînzurători.

Noi avem roata,

cerul cel mai din adîncul nostru.                                    Ni-i drumul lung…

Mai înainte de noi, mai înainte de lume,                          fără-nceput, fără sfîrşit.

Mai înainte a fost roata.                                                           În scară înălţăm spre Infinit

Noi ne-am născut                                                        din infinitul lanţ ce ne sugrumă.

Pentru că ideea de roată trebuia întregită.                   Şi trepte-am pus ciomegele ce ne-au răpus

Roata noastră cea de toate zilele                                              sub humă.

Am numit-o pămînt,

Am numit-o pîine,                                                        Şi, cînd tîrziu ,

Am numit-o sete de cer,                                                           vom bate-n poarta Marilor Dreptăţi,

Am numit-o roata lui Horia,                                           nu vom cădea-n genunchi,

Am numit-o sînge,                                                        nu vom cerşi iertări,

Am numit-o vrere de fier.                                             ci vom suna din lanţuri întrebări:

Noi nu avem ţară:                                                        “De ce destinul fu atît de crud?”

Noi ne tragem pe roată şi ne facem ţară,                                   “Nu ţi-a ajuns, o, Doamne, Fiul Tău,

Ne tragem pe roată şi ne facem fulger şi lumină,                       nu ţi-a ajuns un rai întreg de sfinţi

Ne tragem pe roată şi ne facem vecernie şi odihnă.       ca să mai faci şi unul în Aiud?”

Nimeni nu poate să ne facă

Mai înalţi şi mai sfinţi decît roata.                                  G. Tomaziu

Pînă unde mergem noi,                                                 De mai multe ori patru

Nimeni nu poate să ne petreacă.                                  

Despre noi nu trebuie să mărturisească nimeni:              Inscripţie

Noi înşine ne facem mărturisire adîncă.                         Cană de tablă, şi dragă,

Sîntem mai frumoşi traşi pe roată                                  apa-nchisorii coclită ce porţi,

Şi mai tari în setea de libertate.                                     pică-mi balsamul pe plagă,

Cînd ne îndoim de existenţa şi de cuvîntul nostru,           filtrul cel dulce – mă culcă în morţi!

Ne privim roata

Şi de acolo ştim că SÎNTEM încă.                                În temniţă pe Argeş

                                                                  S-au risipit cîntăreţii,

Ion Popescu                                                        arborii goi îmi ciocnesc un prelud,

În loc de colindă                                       vîntul sugrumă păreţii,

                                                                                  patul e rece, oblonul e ud.

Leru-i Doamne, dalbe flori!

În ţara colindelor                                                          Lumina primită

numai vîntul mai colindă;                                              Doamne, lumina e-n mine:

spartă-i uşa de la tindă                                                 M-ai inundat pentru viaţă-n botez!

de prigoana răilor,                                                        Un sărut orice spin e…

în ţara colindelor!                                                         Ciob de-aruncat, ce făcui s-o păstrez?

 

 

Haiduc                                              Virgil Vasiliu

Cîntec în noapte                                           Mărturia poeziei

Aerul liber, aerul pur,                                        Ne-aţi smuls din braţe desnădăjduite

în cerc ne-adună, tăcut monom                         în miez de noapte-n rînjet de pistoale

de inimi frînte sub cerul dur.                              şi ne-aţi crestat pe trupurile goale

E greu aicia să rămîi Om.                                 stigmatul urii hoardelor sluţite.

 

La-nchisoarea din Aiud,                                               Din hrube fără aer, strînşi în zale

timpul nu-i mai mult: e pasul.                             de foame şi-ntuneric, ne-aţi scos vite

Tu visezi şi eu asud.                                         de jug, s-abatem fluvii ocolite

Nu e ceasul.Nu e ceasul.                                  în rînd de cinci, sub straje de pumnale.

                       

La-nchisoarea din Aiud,                                               Pe dealuri fără fîn şi zvon de mierle,

gîndul nu-i mai mult: e-o treaptă.                       ne-aţi rupt de oameni, slovă şi-amintiri;

Mă respiri în galben nud.                                  dar nu ne-am frînt şi aspre scoici de perle,

Mai aşteaptă. Mai aşteaptă.

                                                                       din suferinţă-am rotunjit sclipiri

La-nchisoarea din Aiud,                                               ce-n templul judelui ce va să vie,

viaţa, nu-i mai mult: e-o boare.                          vor fi cu voi, unica mărturie.

Mă gîndeşti în aur crud.                                   

Ai răbdare. Ai răbdare.                                    Sergiu Grossu

                                                                       Să ştii să suferi

La-nchisoarea din Aiud,                                               Să ştii să suferi cu tărie sfîntă

omul a ajuns părere.                                         torturi, anchete, lanţuri şi blesteme,

Treci prin mine-n zbor spre Sud.                                   de vrei s-auzi cum cerurile cîntă

Mizerere. Mizerere.                                         în inima ce-ţi sîngeră şi geme.

 

La-nchisoarea din Aiud                                    Să ştii să uiţi jignirile nedrepte

Dragostea de om e vis.                                     şi condamnarea judecăţii crunte,

Intri-n timp să nu mă ud.                                   de vrei să urci incandescente trepte

De profundis. De profundis.                              şi aurori să-ţi fluture pe frunte.

 

La-nchisoarea din Aiud,                                               Să ştii să rabzi, cînd te loveşte bruta

ca un pom fără de poame                                 şi, în adînc, te macină mînia,

sînt, şi nu mă mai aud.                                      de vrei să-ţi fie liberă ţinuta

Şi mi-e foame. Şi mi-e foame.                           şi fără de prihană bucuria.

 

Aerul liber, aerul pur,                                        Să ştii să ierţi, cum iartă doar iubirea

în cerc ne-adună, tăcut monom                         ce izvorăşte din Golgota vieţii,

de inimi frînte sub cerul dur.                              de vrei să cucereşti nemărginirea,

E greu aicia să rămîi Om.                                 purificîndu-ţi lacrima tristeţii.

                                                                      

                                                                       Să ştii să re ridici deasupra urii,

                                                                       de vrei să-nfrîngi prăpăstii şi jivine,

                                                                       punînd de-a pururi stavilă naturii

                                                                       şi steaguri de lumină-avînd în tine.//

                                                                       Să ştii să suferi, suferind să dărui

                                                                       comorile lăuntric adunate,

                                                                       de vrei în curcubeie să te nărui

                                                                       şi să te scalzi în slăvile curate…

Zahu Pană                                        Radu Budişteanu                   

Vizită                                                        Loviţi

L-am aşteptat azi noapte pe Iisus                      Loviţi, loviţi cu amnarul

să vină în celula mea săracă                             oţelului cu reflexe de fulger

şi, ca pe vremuri de demult, să facă,                  cremenea din care am fost rupt

mîntuitoarele minuni, cu har de sus.                   ca o stîncă peste care s-au prăbuşit

                                                                       urile,

Cu sufletul închis în carapace,                           zgurile,

priveam cu ochii tulburi, ca prin sită;                  furtunile.

afară trecea vremea zdrenţuită                         Loviţi cu bice cu sfîrcuri de plumb

şi cerul adormise în băltoace.                            pe spinarea povîrnită ca o rîpă,

                                                                       peste care s-au prăvălit

Ca robii ţării mele, treceau norii,                                    gîndurile,

cu saci de plumb pe sub fereastra lunii,              ceţurile,

să-i scuture în morile furtunii,                            gheţurile.

ca vocea dinamitei în istorii!                              Loviţi cu pumnii grei ca năpasta

                                                                       faţa nemişcată ca piatra

Dar Iisus întîrzia să vină                                   de care s-au sfărîmat

chemat de-atîtea mii de oropsiţi                         bolţile,

– din veacul trist, al neamului de sciţi –               sorţile,

însetoşaţi de zări şi de lumină…                        morţile.

                                                                       Spargeţi safirele din care vor ţîşni

În noaptea de cărbune şi de ceaţă,                    ca hafuzele, stelele

la geamul meu trei degete-au bătut                    şi mătănii vor picura

şi a intrat un ins necunoscut                              de pe buzele care vor murmura

cu semnele adîncului pe faţă.//                          iertările

Privindu-mă cu ascuţimi de fier,                        şi vor miji zorile

a hohotit tiranica făptură                                   dimineţelor

şi fiarele de gratii se făcură                               ude de brumele oamenilor

că nu mai sînt, la geamul meu stingher.//            şi limbile gheţurilor.

– Tu stai aici de basme cu vampirii?                   Loviţi, ca să am pentru cine mă ruga,

dar scuturăţi durerea şi pustia,                           pentru cine plînge,

femei, tulburătoare ca beţia,                              pentru cine spera.

au flămînzit de flacăra iubirii.//

Urmează-mă! Afară e Puterea                                     Simion Lefter

şi scaune lipsite de domnii!                                           Se duc camarade cocorii

Eu i-am răspuns: -Rămîn printre stafii

să-mpart cu ele temniţa şi fierea!…//                            Se duc camarade cocorii

– Urmează-mă! Cu rumenite pîni,                                  cu visele noastre-napoi,

belşugul ţi se pleacă-ngenunchiat!                                 fac cerc peste ceru-nchisorii

Eu i-am răspuns: -Rămîn înfometat                               şi-şi iau rămas bun de la noi.//

dar nu pot să jertfesc la doi stăpîni!//                             Pe ţărmuri de vis şi lumină

– De nu-mi urmezi nici zori, nici nopţi cu lună                 duc cîntecul nostru pribeag,

n-o să apuce ochiul tău flămînd!                                               cînd îngeri de nea se închină

Eu i-a răspuns; – Tîrziu sau mai curînd,                          şi toamna se stinge în prag.//

o Cruce nevăzută ne adună!//                                       Din zări, peste ziduri trec norii

M-a fulgerat privirea de oţel                                         ce-apasă pe suflete, grei,

şi gratiile s-au întors ‘napoi…                                       se duc camarade cocorii,

Departe, peste gardul dintre noi,                                               se duc anii noştri cu ei…

Iisus mă aştepta s-ajung la El!

                                   Constelaţia Lirei

 

Poeţi din ţară incluşi în acest capitol în culegerea lui Zahu Pană, Poezii din închisori, apărută în 1982 în Canada. Pentru a-i feri de eventualele persecuţii ale securităţii editorul le-a dat cîte un nume de stea.

 

Arcturus                                                    Capella

Canalul                                                     Crezul meu

           

Aici am sîngerat şi-am stat cu anii                                 Cred într-unul Dumnezeu

Şi ne-am scuipat plămînii în ţărînă,                                 Tatăl Ziditorul, 

aici ne-am logodit cu bolovanii,                                      dar mai cred şi-n Neamul Meu

cîte-un picior uitat sau cîte-o mînă.                                Înfrăţit cu dorul.

 

Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene                                Cred într-unul Duhul Sfînt

s-a dat cu veacuri înapoi lumina,                                               Martor al Zidirii,

amare bezne se-aşterneau pe gene                               Domn în cer, iar pe pămînt,

şi le-am simţit în inimi rădăcina.                                    Candelă iubirii.

                       

Trudind flămînzi de soare şi de pîine,                             Cred în Cel Crucificat

înjurături şi pumni ne-au fost răsplata;                           simbol al iertării,

să facem drum vapoarelor de mîine                               dar şi-n cei ce au jurat

am despicat Dobrogea, cu lopata.                                 dezrobirea ţării.

 

Loviţi de biciul vîntului fierbinte,                        Cred în ochiul Celui Sfînt

săpînd din greu, pe ploaie şi ninsoare,                            care ne veghează;

am presărat cu mii de oseminte                                     temniţe şi chin văzînd

pămîntul dintre Dunăre şi Mare.                                               tare lăcrimează.

 

Istoria noastră cea din lacrimi stoarsă                            Cum să nu crezi în haiduci

va ţine minte şi-ntre foi va strînge                                 cu sprînceana cruntă

acest cumplit Danubiu, care varsă                                 care prin păduri şi lunci

pe trei guri apă, iar pe-a patra sînge.                             moartea o înfruntă.

 

Iar cîntecele noastre de robie            Poţi să-i uiţi pe-aceia, ce                   Cred în sfinţi, dar şi-n voinici,

vor ctitori în anii care vin,                  răbojesc pe flinte                  cred în flori şi cremeni

în cărţile pe care le vom scrie,           datorii, lăsate de                   că tăcuţii mucenici

o nouă Tristia, la Pontul Euxin.         fraţii din morminte.               cu haiduci-s gemeni.

                                                                      

                                                                               Dar mai cred că într-o zi

                                                                               aspru, din ţărînă,

                                                                               Neamul meu se va trezi

                                                                               cu securea-n mînă.

 

        Şi-atunci ierte Cel din cer       Cred într-unul Dumnezeu

                                                        liftele spurcate                      Atotfăcătorul,

                                                       că prin sînge şi prin fier          ce-a-mpletit în Neamul meu

                                                       ne-am face dreptate.            sfîntul crez cu dorul.

           

Bungula                                                                      Rigel

Întoarcere                                                 Straja schimbul II

Din lumea cu brăţări de jar la glezne,

din lumea fără spaţiu, fără timp,                                    Pe la porţi fără număr

necunoscută de nici un Olimp;                                      umbrele dorm umăr la umăr.

din moartea fără saţiu şi din bezne,                                Un singur cuvînt să fie

din lumi ce fierb în smoală şi catran,                              toate s-ar întoarce-n veşnicie.

mă-ntorc în lumea voastră de mărgean.                         Dar tăcerile sînt cinstite

                                                                                  şi gîndurile întregi,

Din alte zări mă-ntorc acum la voi                                 încît se aude sufletul ultimului sărac,

cu pas tîrît, cu umbra de strigoi                                     şi al primului dintre regi.

a celui ce de-abia de-l ţineţi minte

că a trăit cîndva mai înainte,                                         Vremea se miră cum la toate porţile

c-a rîs şi el în salbe de cristal,                                       au obosit de atîta durere şi morţile,

că a băut şi-a închinat pocal,                                         că aici nu se mai poate pricepe

că a iubit viaţă, lume, flori                                             cine sfîrşeşte şi cine începe.

şi a visat pe frunte aurori.                                             Cu paşi mari şi grei

                                                                                  straja trece fără nici un temei

Cîndva, de-atunci, amare silnicii                        urmărită de somn şi de umbra ei.

m-au pironit în timp şi-n nesfîrşit;

dar de pe Crucea mea de răstignit                     Vega

cobor încet ca recile stafii                                 Imnul deţinuţilor

şi vin din lumea de blestem şi chin                     Se deschid grele porţi şi străbatem în veac                        

în lumea voastră de azur senin.                         soare viu, jertfă albă de dac

Sirius                                               şi miresme şi flori se aştern verde pod,

Jertfă                                                        să întîmpine vis de norod.

Opreşte-te acolo, locul e sfînt,                                       Refren

arde aici un cuvînt.                                           Se-ntorc din hăul închisorii

E chipul meu,                                                   bărbaţii albi, cărunţi feciorii.

un Dumnezeu.                                                 Năvala vieţii sfinte vine

                                                                       din temniţi, lagăre şi mine.

Din soroc în soroc                                            Un crez de fier

vine aici şi-şi dă foc,                                         tună-n istorie

îşi dă vîlvătaie şi răcnet ascuns                          şi bezne pier

la-ntrebările puse ce nu i-au răspuns.                 lumini se-nglorie.

 

Totuşi cărbuni,                                                 Lanţuri cad şi cătuşi,cad imperii de chin

cenuşă aruncată                                                          mume-n lacrimi au chipul senin.

odată şi-odată                                                  Plîng neveste de drag, se închină moşnegi,

ciolanele lui rodi-vor minuni.                              iar copiii se cred fii de regi.

                                                                                  Refren

Nu crezi?                                                       

Uite-un toiag!                                                  Vin Arhangheli şi rup crunt zăbranic de nori,

Pune mîna şi va scoate frunze-n vileag.             peste ţată s-aştern iarăşi zori.

Noi păşim prin genuni şi cu crezu-n străbuni

Arde aici un cuvînt.                                          munţi şi stînci, oaste grea de goruni.

E chipul meu,                                      

un Dumnezeu.                                                             Refren

 

Pînă în seară, la ceasul august/ fi-va un vifor olocaust.

Poezii de autori necunoscuţi

ucişi sau poate înnebuniţi în chinuri

 

Aici e Aiudul                                             Dă-mi drumul…

 

Ardealul de azi nu-şi mai cîntă senin                  Dă-mi drumul din temniţi, Iisuse,

rapsodia unui eroic destin.                                 sau ia-mă la Tine, în cer;

Un cîntec s-aude şi-acela zălud:                        în lanţuri mi-s mîinile puse

Aici e Aiudul, aici e Aiud!                                 mi-e sufletul doruri apuse

                                                                       şi-n lanţuri, menit sînt să pier.

Şi dacă-ntreba-vei izvor cu izvor

rapsodia unui eroic popor,                                 Dă-mi drumul că mama-i bătrînă

în susur auzi doar răspunsul lui ud:                     şi plînge cu lacrimi de jar;

Aici e Aiudul, aici e Aiud!                                 de pîine, ea n-are fărîmă,

                                                                       dă-mi drumul, s-o văd pe bătrînă

Aici e Aiudul, aici e Aiud,                                 şi-aruncă-mă-n temniţă iar…

răsună din piepturi cuvîntul durut.

Aici unde viaţa îşi cîntă imn sfînt                       Dă-mi drumul, Iisusule Bune,

un neam se coboară cu fruntea-n pămînt.          sînt tînăr şi vreau să trăiesc;

                                                                       cînd soarele roşu apune,

Satan de-ar voi ca şi vechiul lui vad                   zefirul cînd cîntă pe strune,

să se cheme altfel, decum este, iad,                   iubita-mi aş vrea să-ntîlnesc.

ar spune sinistru cu glasul lui crud:        

Aici e Aiudul, aici e Aiud!                                 Ucide-mă, Doamne, cu pietre

                                                                       sau bagă-mă-n negrul pămînt;

Singur în celulă                               ucide-mă-n chinuri încete,

Aici pămîntul s-a scurtat de-o şchioapă              otravă să beau dă-mi cu sete,

şi timpul scos din lume e pustiu.                         c-aici e mai rău ca-n mormînt!…

Eu sînt acel ce s-a trezit în groapă

şi nu-şi aduce-aminte c-a fost viu.                     Rădăcini

 

Pe fresca plăzmuirilor din viaţă                         Sînt numai cist şi rădăcini

un braţ nemilostiv a tras cu var;                        din mine pasăre nu pleacă

nici chipuri, nici culori nu-mi trec prin faţă          aştept în primăveri o clacă

doar albul aiurit şi mortuar.                               şi jinduiesc după tulpini.

 

Şi parc-ating augusta veşnicie,                          Către lăstuni, către livadă,

zăcînd adînc în golul absolut.                             cu-atîta dragoste m-avînt,

O zi se scurge lungă cît o mie,                           dar cînd mă scutur de pămînt

dar zece mii s-au scurs cît un minut!                  afară-i viscol şi-i zăpadă.

 

Sărmane suflet, meşter pe ruine,                                   Şi iar mă-ngrop şi lunec iar

ce-a mai rămas din tot ce-ai făurit?                   prin galeriile de tină

Nu preţuiesc nici cît un mărăcine                      aştept Aprilie să vină

şi-atît sînt viu cît ştiu că n-am murit.                  şi-n somn visez că sînt stejar.

 

Nădejdea însăşi, suptă de-ndoială,

o tot chitesc şi iarăşi o desfac:

E ca o jerbă artificială,

cu verdele uscat şi dat cu lac.

Salcîmii                                                          Cîntec de leagăn

           

Cu rădăcini adînci înfipte-n lut,                          Nani, nani, frăţior,

sîntem salcîmi cu lemnul greu şi tare,                 noaptea e rzie,

cu fruntea crengilor privim spre soare.               nani, mîinile mă dor

Acel ce ne-a născut, murind, a vrut                   şi mi-e somn şi mie!

să fim salcîmi: al ţării tare scut.

                                                                       Nani, mîini subţiri de crin,

Sîntem salcîmi şi creştem pretutindeni                ochi de mure coapte,

pe rîpi adînci, pe grui şi pe podzol,                      poate vin părinţii, vin,

pe sufletul şi trupul ţării gol,                               poate vin la noapte!

pe rarişti sărăcite de osînde.

Sîntem salcîni şi creştem pe oriunde.                 I-au luat răii într-o seară

                                                                       şi i-au dus departe,

Noi creştem repede ca o furtună.                                  c-au avut un gînd de pară

Călăii s-au temut de-atît elan,                            pentru ţară, frate!

cît se ridică bradul într-un an,

noi creştem vijelie într-o lună.                            Tata este dus în mină,

                                                                       mama la-nchisoare,

Noi nu voim pe nimeni să-nspinăm,                    lapte n-am avut la cină;

dar toţi duşmanii ne-au izbit de moarte,              nani, frăţioare!

menindu-ne prigoanele drept soarte.

Doar ghimpii ne-au fost daţi să ne-apărăm…     Nani, nani, frăţior,

                                                                       noaptea e tîrzie,

Un dor aprins înspre destin ne mînă                   nani, mîinile mă dor

şi unde unul a căzut rănit,                                  şi mi-e somn şi mie.

o mie de lăstari au răsărit.

Sîntem salcîmi şi creştem din ţărînă,

codrii de crez şi datină română.

 

 

 

Poeziile au fost selectate din:

 

Revista “Rost”, an VI, nr.70, 2008

“Poezii din închisori”, culegere de Zahu Pană, Editura Cuvîntul Românesc, Canada, 1982

“Sfîntul închisorilor—Valeriu Gafencu”, coordonat de Monahul Moise de la Oaşa, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007

“Martiri ai temniţelor româneşti”, ediţie îngrijită de Matei Marin, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 2008

“Din temniţe spre sinaxare”, volum îngrijit de Danion Vasile, Grupul Areopag, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008

Bordeianu, Dumitru, “Mărturisiri din mlaştina disperării”, ediţia a II-a, Editura Scara, Bucureşti, 2001

Ianolide, Ioan, “Întoarcerea la Hristos”, Editura Christiana, Bucureşti, 2006

 

 


[1] Scrisoarea părintelui Ioan Culâghin, citată de Andrei Scrima în Timpul rugului aprins, Humanitas, 1996

[2] Nicolaus Cusanus, citat de Anca Manolescu în prefaţa la Pacea între religii, Humanitas, 2008

[3] Imnul-acatist Rugul aprins al Maicii Domnului alcătuit de ieroschimonahul Daniil de la Rarău, icosul al V-lea.

[4] op. cit.

[5] Vasile Lovinescu, Jurnal alchimic, Institutul European, Iaşi, 1994

[6] op. cit.

[7] Luca, 3, 16

[8] Luca, 12, 49

[9] Vasile Lovinescu, Jurnal alchimic, Institutul European, Iaşi, 1994

[10] Andrei Scrima, Timpul Rugului aprins, Humanitas, 1996

[11] Imnul-acatist Rugul aprins al Maicii Domnului alcătuit de ieroschimonahul Daniil de la Rarău, Condacul al VI-lea.

[12] op. cit.

[13] op. cit.

[14] Vasile Lovinescu, Jurnal alchimic, Institutul European, Iaşi, 1994.

[15] Psalmi, 83, 6

[16] Imnul-acatist Rugul aprins al Maicii Domnului alcătuit de ieroschimonahul Daniil de la Rarău, Icos 1.

[17] Andrei Scrima, op. cit.

[18]  Nicolaus Cusanus Despre Dumnezeul ascuns, Humanitas, 2008 trad. de Bogdan Tătaru-Cazaban

 

[19] Vasile Lovinescu, op. cit.

[20] Imnul-acatist Rugul aprins al Maicii Domnului alcătuit de ieroschimonahul Daniil de la Rarău, Icosul al VI-lea.

[21] op. cit. Icosul al III-lea

[22] Galateni, 4, 6

[23] Imnul-acatist Rugul aprins al Maicii Domnului alcătuit de ieroschimonahul Daniil de la Rarău.

[24] Acatistul Sfântului Ion Bogoslovul, facerea ieroschimonahului Daniil de la Rarău.

[25] Galateni, 2, 20

[26] Meister Eckhart, Predica (germană) nr. 12, citat de Anca Manolescu în Prefaţa la Pacea între religii, Nicolaus Cusanus, Humanitas, 2008

[27] 1 Ioan, 3, 1-2

[28] Trâmbiţele din mâinile fiinţelor nude. Îngerul-militar care locuieşte în inima care are într-un medalion chipul aureolat al unei fiinţe care pare ca a urcat scara lui Iacov. Sferele rânduite la diverse niveluri: 8 sfere deasupra porţii zidite a Ieruslimului, 9 sfere pe partea interioară a medalionului din inima îngerului-militar, 12 sfere în partea de sus a incintei inelare. Inima în care locuiesc doi îngeri dintre care unul ţine un potir din care ies flăcări de Eucharistie. Unghiul în care stau trei îngeri. Îngerul care ţine coarnele unui plug care ară pământul inimii. Culorile icoanei: roşu, verde, auriu. Etc.

[29] Ioan, 21, 25

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: