Ecclesia euxina 26

Cuprinsul nr. 26

 

    ACTUALITATEA

 

    Mihai Floarea, Pîine (în curs de scumpire) şi circ (la bacalaureat 2008)   

2

   ESEURI

 

    † Irineu, episcop de Ecaterinburg şi Irbitk, Cînd începe educaţia?…………   

    Monica Patriche,  Distincţia între a fi înţelept şi a fi matematician……………..

4

8

 

 

   PERSPECTIVE CRITICE

    Mihai Floarea, Despre tot mai vizibilele „sărituri“ pe scena publică ale lui Puric…………………………………………………

 

 

10

    LITERATURĂ ŞI RELIGIE

 

    Roxana CristianÎnsemnări la apusul soarelui ………… 

13

 

 

   

 

 

 


 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pîine (în curs de scumpire) şi circ (la bacalaureat 2008)

 

 

Puterea de după decembrie 1989 (monocromă politic, după opinia mea retrospectivă, întrucît a fost mereu lipsită de un program autentic de scoatere a României din înapoiere, avînd de apărat/promovat numai interese de microgrupuri, izolate cumva amniotic – dacă mi se permite metafora – de restul populaţiei),  ne-a oferit şi ne oferă, din abundenţă, pîine şi circ, potrivit preceptului formulat de Iuvenal în Satirae 10, 80 sq.: [Populus] duas tantum res anxius optat, panem et circenses. Prin rîndurile următoare îmi propun să demonstrez, din perspectiva „pactului cu educaţia“ (sic) – pentru a nu ştiu cîta oară! –, actualitatea acestui adagiu vechi de peste două milenii, accentuînd că el, totuşi, fusese conceput în contextul tiraniei lui Tiberiu!…

În urma unui soi de grevă personală declarată încă din anul 2000, de cînd, constatînd cum involuează lucrurile din învăţămîntul de stat, am decis să nu mai particip în calitate de evaluator la examenele de capacitate şi bacalaureat, păstrîndu-mi forţele numai pentru desfăşurarea propriu-zisă, de la catedră, a „procesului instructiv-educativ“, nu mă număr printre cei implicaţi direct în ceea ce, aflu din presă, s-ar numi Scandalul tezelor copiate la Bac (cf. „Cotidianul“ din 3 iulie 2008). La articolul citat – scris în colaborare de Andreea Similea şi Iuliana Gâtej – se pot adăuga, desigur, destule ştiri pe aceeaşi temă, ce pot fi citite în acelaşi ziar sau în altele, scrise cu obiectivitate. O menţiune ar merita în acest sens şi „România liberă“ din 3 iulie 2008, pentru articolul Studenţii cer din nou examen de admitere datorat Aidei Dănăilă. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune, însă, despre alte interpretări ale mass-media pe tema cu pricina, materialul Cătălinei George, spre exemplu, tipărit pe pagina a doua a publicaţiei gratuite „ring“ (sic), tot din 3 iulie, fiind la polul opus, după opinia mea, el avînd un titlu vizibil tendenţios: El e zbirul de la bac! Articolul, anunţat şi de pe prima pagină a tabloidului cu un tiraj de 100000 de exemplare, e însoţit şi de o fotografie a profesorului Adrian Cozma, considerat de către autoare nici mai mult nici mai puţin decît „responsabil pentru situaţia“ din Grupul Şcolar de Construcţii Montaj „Elie Radu“ din sectorul 3 al capitalei (anume că „într-o singură zi au fost eliminaţi şapte elevi de la bac, după ce au fost prinşi cu fiţuici“)!! În locul profesorului, aş fi cerut daune morale publicaţiei pentru incitare la oprobriu şi – aşa cum e moda acum – pentru atentat la imagine…

Dorind să fac un mic sondaj de opinii, am accesat forumurile de discuţii ale ziarelor „Cotidianul“ şi „România liberă“, postîndu-mi şi eu părerile. Nu mică mi-a fost mirarea să observ că doar la una dintre publicaţii – cea de-a doua – au existat 4-5 comentarii (faţă de 25-30 pe alte teme!), ceea ce înseamnă ori că subiectul nu interesează cititorii, ori că principiul enunţat în titlul şi în preambulul intervenţiei de faţă a operat desăvîrşit la nivelul conştiinţei publice (personal, pentru această variantă de răspuns înclin) ori că, în plină caniculă, pe căciulile mai tuturora se află cel puţin cîte-o… gîză!…

Dacă aş putea să mă gîndesc detaşat, aş concede: pe cîţi ar putea să-i mai scandalizeze, în România de astăzi, fraudarea unor amărîte de examene în timp ce, pîinea ca pîinea, dar circul abundă? Într-adevăr, scandaluri precum cele privind obţinerea prin mită a unor permise auto; amînarea nejustificată a cererii DNA de trimitere în judecată a unor demnitari; eliberarea din arest a unui personaj interlop, cu nenumărate acte penale la activ, după eforturi serioase de prindere a lui din partea poliţiei; bîlbîielile unor instituţii ale statului în privinţa unei fete de 11 ani însărcinate în urma unui viol incestuos ori demisia nu ştiu cărei profesoare din Zalău, din motive personale, dar după implicarea cu o răutăcioasă satisfacţie, parcă, a mass-media în viaţa intimă a respectivei au ţinut „capul de afiş“ pentru presă şi pentru părerile cititorilor/spectatorilor!…

Fenomenul nu mă lasă însă deloc indiferent pe mine unul, ca om al catedrei ce nu şi-a (mai) propus recalificarea (îmi place să cred că nu numai graţie comodităţii celei de toate zilele!), căci, pe lîngă dezamăgiri precum aceasta, majoră, vizînd proliferarea fără precedent a necinstei în mediul şcolar, am, slavă Domnului, încă destule satisfacţii profesionale. Dincolo de această vedere îngustă, din unghiul profesiei didactice, am însă motive maxime de îngrijorare asupra problemei fraudării examenelor şi din perspectivă civică: adolescenţii impostori de astăzi vor fi adulţii impostori de mîine! De aici motivaţia publicării acestor rînduri adresate nu numai literaţilor, ci, îndrăznesc a scrie, şi elitei actuale prea blazate, după modesta-mi părere, şi – îndeajuns întru ineficienţă – împrăştiate, divizate.

În ceea ce mă priveşte, am trăit peste trei decenii sub comunism şi am pretenţia că ştiu ce spun: frica generalizată din epocă acoperea, parcă, mai bine aspectele care acum par a se generaliza. Nu este doar impresia mea, căci iată două dintre mărturiile anonime citite pe forumul de discuţii amintit. Mai întîi o redau pe cea a unui comentator mai vîrstnic, probabil coleg de suferinţă (am păstrat, de dragul autenticităţii, ortografia, sintaxa, lexicul şi punctuaţia nemodificate în ambele citate):

Profu’: Respins, Joi, 03 Iulie 2008 09:55: Invatamantul dinainte de 1989 era de elita..adevarat ca erau cateva materii politice, dar matematica era matematica, fizica fizica…am dat la liceu si treapta I si a II-a iar daca picai la treapta a II-a te manca profesionala….apoi la fiecare facultate erau cate 10 pe loc…intrau elitele si te mandreai cu o facultate…acum suntem pe primul loc in lume la absolventi de facultate si la nr de universitati private sau de stat. Admiterea este o rusine, nici macar la scolile profesionale inainte de 89 nu te inscriai doar cu dosarul ci tot dadeai examen….rusine tarii care creaza astfel de specimene cu pretentii de intelectuali. Recent cantaretul Marcel Pavel si-a dat bacul la 45 de ani si acum e student la conservator…pai de ce nu la dat inainte de 89? simplu ca mai mult de sapat santuri atunci nu ar fi fost in stare pe cand acum….e vedeta…

Revenind la zilele noastre, căci nu mă consider un nostalgic, vă invit s-o parcurgeţi, stimaţi cititori, şi pe a doua, ea fiind, socotesc, a unui „beneficiar“ al… „reformei“ actuale:  

Admis: Cu admitere, Miercuri, 02 Iulie 2008 23:25. Obligatoriu, cu admitere! Iata unde am ajuns de cand se „intra” in facultati cu ciurda: compromisuri, coruptie, mita, copy-paste, plagiat, incompetenta cu diploma, compromiterea pietii muncii si a economiei. Au ajuns universitatile sa faca alfabetizare la cel mai elementar nivel, in loc de specializare! Si a mai venit si nenorocirea Bologna! Macar daca ar indrazni cineva, vreodata, sa pice pe de-adevaratelea, sa cearna pe cei buni dintre nulitati; nu se poate, pentru ca numai banii dati de „studenti” conteaza: la admitere, la masterate, la doctorate, ca taxa ori ca spaga. Cat de jos trebuie sa ajungem pentru a avea curajul sa recunoastem ca asa nu se mai poate?

Interesante sînt, în acest context, constatările profesorului Gheorghe Rădulescu, fost director general la MECT, acum preşedintele unui organism nou creat, anume Agenţia pentru Evaluarea şi Asigurarea Calităţii în Învăţământul Preuniversitar. D-sa constata că „dintr-o serie de 60 de lucrări se găsesc trei sferturi copiate, ceea ce este foarte grav“ şi considera că  „trebuie creat un comitet de criză şi găsită o soluţie, pentru că au fost afectaţi elevii buni, care nu au copiat“. Dacă se va dovedi că frauda este de proporţii asemănătoare în toată ţara, aşa cum se bănuieşte (ni s-au promis deja probe din toate judeţele), demisia conducerii MECT şi a inspectoratelor şcolare va fi iminentă.

Dacă însă, aşa cum preconizez, cei responsabili din MECT şi din inspectoratele şcolare vor muşamaliza din nou, în interes propriu şi public, criza, şi nu vor propune nici de această dată măsuri radicale, se va risca o coborîre şi mai adîncă în prăpastie! Reiterez, pentru cine are răbdare şi înţelegere responsabilă pentru domeniu, aceste măsuri: mai întîi renunţarea la postarea pe internet a subiectelor şi implicit la editarea seturilor de răspunsuri de către – vorba d-lui prof. Ghe. Rădulescu – o anumită clientelă avidă de venituri suplimentare (fără să fim auziţi de „cei în drept“, am cerut acest lucru în unanimitate, cei prezenţi la consfătuirile tradiţionale din septembrie, la Liceul „Gheorghe Şincai“, înaintea începerii cursurilor din anii şcolari 2006-2008!), iar apoi eradicarea indulgenţei-complicităţii din sălile de examen prin pedepse severe. În acest al doilea scop, avansez părerea că, în comparaţie şi cu alte sisteme educative din lume, s-ar cuveni aplicate şi la noi pedepse mult mai aspre hoţilor: elevii ori studenţii prinşi copiind să fie declaraţi respinşi la examenul respectiv fără dreptul de a se mai înscrie la cel puţin cinci sesiuni de examene similare. La rîndul lor, profesorii care au facilitat copiatul să fie eliminaţi din sistem prin desfacerea contractului de muncă şi prin menţionarea cauzei (corupţie) în cartea de muncă. Nu ne trebuie procese penale întinse pe zeci de ani pentru a face curăţenie într-o ogradă deja plină de gunoaie; de aceea, socotesc probe suficiente înregistrările prin camerele de luat vederi din toate sălile de examen. Să nu mi se spună că nu se pot instala în licee şi facultăţi! Astăzi pînă şi o amărîtă de dugheană îşi poate permite măcar o cameră de acest tip, ca măsură antifurt! În privinţa celui dintîi aspect, argumentele mele, alături de cele ale majorităţii profesorilor de literatură şi limbă română, vizează programa şcolară, axată pe formarea unor competenţe, nu pe asimilarea papagalicească a unor concepte operaţionale, a unor cunoştinţe perimate de istorie a literaturii, ori – cel mai rău! – a unor comentarii de-a gata. Or, această programă a fost în ultimii doi ani aruncată în aer, odată cu hotărîrea publicării acelor subiecte, hotărîre justificată printr-o aşa-numită dorinţă de „transparenţă“ şi girată din fruntea MECT de un personaj cu nume evocînd un respectabil recipient gospodăresc ardelenesc. Cu acel prilej, am asistat, după opinia mea, la o imixtiune mai apăsată decît în defunctul regim comunist a politicului în pedagogie; nu numai întrucît termenul pus de mine între ghilimele, „transparenţă“, aparţine limbajului politic şi n-are ce căuta într-un sistem de învăţămînt întemeiat pe eforturi conştiente, întreprinse cu seriozitate de toţi partenerii (elevi-părinţi-cadre didactice), pe competenţe reale şi pe competitivitate, ci şi pentru că, oricît de numeroase şi de complexe, astfel de subiecte şi mai ales rezolvările lor îndoielnice nu pot înlocui manualele şcolare, aşa cum, se pare, cred majoritatea elevilor şi a familiilor acestora! Pentru aceştia, care încă mai stăruie în a gîndi… pragmatic, luînd-o pe scurtătură („dai banu’ şi-ai scăpat“; „doar diploma contează“ etc.), n-aş avea să le mai spun decît: nu atingerea ţintei, ci drumul pînă la ea are valoare formatoare. 

Fenomenul degradării raportului şcoală-societate pare, din păcate, ireversibil deocamdată, căci discutînd cu directoarea liceului unde predau, am avut surpriza să constat că, la şedinţele la care iau parte conducătorii de şcoli, tendinţa actualei dictaturi politice „de la nivelul forurilor de decizie“ asupra învăţămîntului nu este pe punctul de a se fi încheiat odată cu această gogomănie a introducerii auxiliarelor şcolare cu răspunsuri de-a gata pe post de înlocuitoare de programă şi de manuale, deoarece viziunea asupra cadrelor didactice a politicienilor de doi bani pe care îi avem astăzi, în stare doar de… „a da copy-paste unei legislaţii europene parcurse pe sărite şi desprinse de contextul ei social-istoric (unde eşti, domnule T. Maiorescu, să-ţi reactualizezi, cu greutatea cuvîntului dumitale, eseul despre „forme fără fond“?!), este de a ne trata ca „prestatori de servicii către populaţie“, argumentul forte fiind că – nu-i aşa? – sîntem „plătiţi din banii contribuabililor“! 

Pe cînd ghişeele de rigoare şi „programul de lucru cu publicul“ în şcoli, domnilor?    

 

Bucureşti,

5 iulie 2008

Mihai FLOAREA

 

 

 

N.B.: Publicat în „România literară“, nr. 29, p. 3. L-am republicat fiindcă, iată, încă nimic nou nu se aude dinspre MECT… Condiţiile propice fraudării sînt încă de actualitate, aşadar!


 

ESEU

Cînd începe educatia?*

 

În vremurile de demult, un părinte, care se distingea prin sfinţenia vieţii şi prin cunoaşterea sufletului omenesc, i-a dat următoarea poruncă ucenicului său: „Să scoţi din rădăcină acest copac!” Şi i-a arătat un copăcel tînăr, un curmal, care apucase însă să prindă rădăcini foarte puternice şi adînci.

Făcînd ascultare de duhovnicul său, ucenicul încercă să ducă la îndeplinire această poruncă, însă, cu toate eforturile depuse, nu reuşi să facă nimic. „Părinte”, îi spuse, „ceea ce mi-aţi cerut să fac depăşeşte cu mult puterile mele!” Atunci părintele îi arătă un alt copăcel, cu mult mai mic şi mai firav, pe care ucenicul reuşi să îl smulgă din pămînt de la prima încercare, fără a depune prea mare efort. Vedem, aşadar, că nimic nu a reuşit ucenicul faţă de copacul care apucase să prindă rădăcini puternice, şi că fără nici o greutate a smuls copăcelul abia răsărit.

Făcînd o legătură între povestirea aceasta şi educaţia copiilor, am putea spune că, de multe ori, părinţii rămîn aproape neputincioşi în a schimba comportamentul copiilor mai mari ca vîrstă, dacă nu au început să se ocupe de educaţia lor încă din fragedă pruncie. Spune şi un proverb: „Ceea ce înveţi de mic, nu uiţi pînă la bătrîneţe”! Iar înţeleptul Sirah învăţa: „Ai feciori? Învaţă-i pe ei şi înconvoaie din pruncie grumazul lor” (Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah „Ecclesiasticul” 7,24).

Puţini sînt acei părinţi care ar putea fi lăudaţi pentru acordarea unei educaţii corecte copiilor lor. Uneori se întîmplă chiar ca anumiţi părinţi, care sînt ei înşişi foarte buni şi evlavioşi, să aibă copii cu un caracter rău, absolut diferit de al lor.

Una dintre cauzele de bază ale acestui fenomen trebuie căutată în însăşi educaţia pe care aceştia o oferă. Se întîmplă aşadar ca aceştia să nu se îngrijească îndeajuns de educaţia religios-morală a copiilor lor, sau să fie atît de orbiţi de o exagerată iubire părintească, încît să nu vrea să vadă şi să recunoască în aceştia nimic rău sau condamnabil. Refuză să ia aminte la observaţiile bine intenţionate ale celor din jur, nu iau în seamă sfaturile lor şi contestă cu putere adevărul celor constatate. Şi abia cînd problemele copiilor lor devin insuportabile, încep să se gîndească la modul de îndreptare al fiicei sau al fiului lor. Abia atunci fac apel la educaţie. De multe ori însă, se întîmplă să fie deja prea tîrziu.

De aceea consider necesar să vă explic de ce educaţia copiilor trebuie începută încă de la cea mai fragedă vîrstă.

Vă este tuturor cunoscut cît de repede se dezvoltă o sămînţă aflată sub pămînt. Factorii care contribuie la dezvoltarea ei încep imediat să îşi facă simţită influenţa. Căldura şi umiditatea trezesc tînărul vlăstar în pămînt, care începe încet-încet să urce către suprafaţă.

Acelaşi lucru se întîmplă şi cu copilaşul care, asemenea seminţei, vine în această lume şi creşte neîncetat. Este cunoscut faptul că firea umană se dezvoltă cel mai repede, din toate punctele de vedere, mai ales la vîrsta copilăriei. Tot acum are nevoie şi de cea mai mare îngrijire şi atenţie.

Dezvoltarea trupească are loc repede şi continuu, în vreme ce şi mai repede înaintează cea sufletească. Copilul începe să vorbească, să înţeleagă primele lucruri, să gîndească, să judece. Voinţa să se întăreşte şi învaţă încet-încet să acţioneze de la sine. Mintea să se îmbogăţeşte cu înţelegerea obiectelor care îl înconjoară, în vreme ce, împreună cu acestea, începe să înţeleagă şi cîte ceva despre existenţa lui Dumnezeu. Începe să îşi pună problema destinaţiei sale în această lume şi învaţă să facă diferenţa între bine şi rău. Înlăuntrul său se trezeşte conştiinţa. Începe să conştientizeze iubirea şi antipatia, apar sentimentele de ruşine şi de onoare. Pentru ca toate aceste puteri, care îl ridică pe om către asemănarea cu Dumnezeu, să se dezvolte aşa cum trebuie, părinţii sînt datori să urmărească cu mare atenţie dezvoltarea morală a copilului lor. Educaţia are o dublă menire: pe de o parte să anuleze pornirile rele, iar pe de alta să le sădească pe cele bune. De aceea, este necesar ca ea să înceapă încă de la cea mai mică vîrstă a copilăriei.

Mulţi dintre părinţi nu acordă însă importanţa cuvenită acestei realităţi. Nu consideră necesară începerea educaţiei chiar de la cea mai fragedă vîrstă. Unii dintre ei, mai ales cei tineri, privesc copilul lor ca pe o jucărie sau ca pe o păpuşă. Îl hrănesc, îl adorm, îl mîngîie, se joacă cu el, îl cocoloşesc, îl păzesc în fel şi chip să nu răcească sau să se îmbolnăvească de altceva, etc. În rest îl lasă să alerge, să se joace, să facă tot ce vrea, numai să nu îi deranjeze cu plînsul şi cu strigătele sale. Şi pentru multă vreme nu îşi dau seama că adoratul lor „îngeraş” a devenit odată cu trecerea timpului din ce în ce mai încăpăţînat, mai plîngăcios, mai alintat, mai neascultător, mai pofticios, tot timpul nemulţumit şi răutăcios. Abia în ultimul ceas li se deschid ochii. Atunci se hotărăsc să se intereseze, în sfîrşit, şi de educaţia copilului lor alintat. Însă, iubiţi părinţi, acum este deja foarte tîrziu! Copăcelul a crescut!

Alţi părinţi greşesc la rîndul lor, însuşindu-şi anumite concepţii pedagogice greşite, care din păcate în zilele noastre sînt foarte răspîndite. Aceste concepţii sînt foarte greu apoi de schimbat, deoarece ele sînt folosite şi ca pretexte, pe de o parte pentru a justifica scăderile şi obişnuinţele rele ale copiilor, iar pe de alta pentru a acoperi neglijenţa şi indiferenţa părinţilor faţă de corecta îndrumare ce ar fi trebuit acordată. „Păi, sînt copii…”, spun părinţii sensibili, „putem să dăm o aşa de mare importanţă cusururilor lor… ?”. Cu astfel de justificări sînt iertate de obicei obrăzniciile copiilor.

Într-adevăr sînt copii. Însă ce fel de copii…? Ce vor ajunge mai tîrziu aceşti copii…? Au ei dreptul, chiar dacă sînt copii, să săvîrşească răul…? Este oare logic să neglijeze cineva o greşeală, pentru că aceasta a fost săvîrşită de un copil…? Dacă în casa noastră izbucneşte un incendiu, oare spunem: „O, ce foc frumos…!”, sau chemăm pe toată lumea în ajutor…? Putem aşadar să îi privim liniştiţi pe copiii noştri, cînd vedem că înlăuntrul lor începe să ardă din ce în ce mai tare focul patimilor, care ameninţă atît cu o distrugere a trupului, temporală, cît şi cu cea a sufletului, veşnică…?

”Cu timpul o să înţeleagă”, se mulţumesc să spună alţi părinţi. „Copilul o să înceapă să gîndească mai mult, înţelegand şi singur ce este bine şi ce este rău”. Cît de distrugătoare este şi această înşelare de sine! Logica este un cuţit cu două tăişuri: ea poate fi îndreptată fie spre bine fie spre rău. Însă simpla cunoaştere a binelui nu ajută la nimic. Trebuie, în plus, să doreşti binele şi să fi obişnuit să îl săvîrşeşti. Către o astfel de obişnuinţă trebuie condus omul prin educaţie, încă din primii ani ai copilăriei, astfel încît mai tîrziu, cunoscînd binele şi cu ajutorul raţiunii, să îl săvîrşească, ajutat fiind şi de puterea voinţei. Dacă educaţia nu începe de la vîrsta copilăriei, raţiunea devine apoi un dar foarte periculos. Mulţi oameni dotaţi cu o foarte mare inteligenţă se găsesc prin închisori sau instituţii corecţionale. De ce au ajuns acolo? Exact pentru faptul că „înţelegerea a venit cu timpul…!”.

Să nu credeţi că omul este prin firea sa bun şi cinstit. Chiar dacă este inteligent, dacă nu primeşte o educaţie corespunzătoare, la vîrsta potrivită, nu va evolua în chip pozitiv. Pentru că, aşa cum ne confirmă şi cuvîntul lui Dumnezeu, din firea sa omul este înclinat spre a săvîrşi răul.

Justificînd defectele copiilor şi ale tinerilor şi în acelaşi timp atitudinea lor, mulţi dintre părinţii neglijenţi spun următoarele: „nu putem să cerem şi să ne aşteptăm la o viaţă împodobită cu virtuţi, încă de la vîrsta copilăriei … !”.

Însă de ce nu putem? Oare Domnul nostru Isus Hristos, Care ne-a oferit exemplul vieţii Sale, nu a fost la rîndul Său copil şi tînăr…? Ce ne spune Sfînta Evanghelie: „iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplîndu-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra lui” (Luca 1,40). Oare nu sînt de ajuns de multe mărturiile cuprinse în vieţile sfinţilor, care ne arată că aceştia, încă de la cea mai fragedă vîrstă, îşi cultivau virtuţi ca evlavia, ascultarea, bunătatea…? Şi dacă Mîntuitorul ne spune despre copii: „lăsaţi copiii să vina la Mine” (Matei 19,14) şi încă: „vai celui care va sminti pe unul dintre aceştia mici care cred în Mine… „ (Matei 18,6), rezulta oare concluzia că le este imposibil copiilor să făptuiască virtutea…? Dimpotrivă! Domnul spune toate acestea ca să scoată în evidenţă că virtutea poate fi lucrată de la vîrstă fragedă, lucrarea ei fiind în acelaşi timp cu mult mai curată, mai nevinovată, mai autentică.

De aceea vă spun: vai de acei părinţi care neglijează cultivarea sufletelor copiilor lor, cu obişnuinţe bune şi cu înclinaţia către săvîrşirea binelui, încă de la vîrsta mică a copilăriei. Vor da socoteală în faţa lui Dumnezeu.

Voi însă, părinţilor, care citiţi aceste rînduri, să nu treceţi cu vederea nici cea mai mică apariţie a răului în comportamentul şi a celui mai mic dintre copii. Pentru că şi acesta are – la început inconştient, însă mai tîrziu conştient – scăderile sale, rămăşiţele triste ale păcatului strămoşesc.

Astfel, spre exemplu, dacă pruncul îşi dă seama – şi de obicei foarte repede se întîmplă aceasta – că prin plîns şi strigăte poate să obţină foarte uşor ceea ce îşi doreşte, se va obişnui să facă astfel mereu. Şi cu cît mai des se repetă aceasta, cu atît mai îndărătnic şi mai alintat devine. La fel se întîmplă şi cu celelalte slăbiciuni omeneşti, care cu trecerea timpului se dezvoltă din ce în ce mai mult. Rădăcinile lor s-au dezvoltat încă din primii ani ai copilăriei.

Se istoriseşte despre împăratul roman Diocleţian, care a fost unul dintre cei mai crunţi prigonitori ai primilor creştini, că de cînd era mic, îi plăcea să chinuiască şi să ucidă diferite animale. Prin urmare, această înclinaţie spre a chinui orice fiinţă vie s-a cultivat în el încă din copilărie. De aceea, noi trebuie să avem grijă să punem bazele unei educaţii corecte încă din copilărie.

Urmăriţi tot timpul înclinaţiile copilului vostru. Şi orice tendinţă rea îşi face apariţia, smulgeţi-o din rădăcină cu ajutorul educaţiei.

Asemănaţi-vă grădinarului, care în perioada potrivită a anului tunde ramurile rebele şi nefolositoare ale copacilor. Acelaşi lucru trebuie să îl faceţi cu copiii voştri. Inima copilului poate fi comparată cu o grădină, iar părinţii cu nişte grădinari ai lui Dumnezeu, care sînt datori să cureţe la vreme grădina – adică inima copilului – de buruienile păcatelor şi de neghina obişnuinţelor rele.

Dacă vor întîrzia să facă aceasta, iar răul va prinde rădăcini adînci, dacă inima copilului va fi cuprinsă de deprinderi urîte, atunci nu vor mai putea face faţă luptei împotriva acestora. „Te plîngi”, scrie Sfîntul Ioan Gură de Aur, „ca fiul tău este neascultator? Cu uşurinţă ai fi putut, pe vremea cînd era încă mic, să îl fi îndreptat, să îl fi obişnuit cu ordinea, să îl fi învăţat să fie conştiincios în îndatoririle sale, să vindeci boala sufletului său. Cînd pămîntul era încă bun pentru a fi cultivat, atunci trebuia să smulgi buruienile, mai înainte de a fi apucat să prindă rădăcini adînci. Neglijenţa ta este de vină, pentru că acum patimile fiului tău sînt foarte puternic statornicite în inima sa”.

Educaţia însă nu constă numai în a combate pornirile rele ale copilului, ci şi în a-l obişnui de mic să săvîrşească binele. Care sînt principalele virtuţi pe care trebuie să le cultivăm în sufletele copiilor? Vom vedea mai amănunţit în capitolele ce urmează.

Sfînta Scriptură ne relatează motivul principal pentru care trebuie să îl obişnuim pe copil, de mic, să săvîrşească binele. Înţeleptul Sirah scrie că dacă un tînăr apucă pe un drum, nu se va abate de la acesta pînă la bătrîneţe. Adică, dacă omul de tînăr apucă pe drumul cel bun, dacă din copilărie a iubit binele, nu se va schimba pînă la moarte. Acelaşi lucru îl spune şi proverbul popular: „din leagăn pînă la mormînt acelaşi vei fi”.

Vă reamintesc deci, părinţilor, cuvintele înţeleptului Sirah: „Ai feciori? Învaţă-i pe ei, şi înconvoaie din pruncie grumazul lor” (Sirah 7,24). Şi de asemenea mai amintesc şi proverbul poporului: „ceea ce înveţi de mic, nu uiţi pînă la bătrîneţe!”

16.09.08

† Irineu, episcop de Ecaterinburg si Irbitk

 

*Nota redacţiei: Mulţumim d-lui Marian Neagu pentru articolul de mai sus, primit prin e-mail la data de 17 septembrie 2008.

Distincţia între a fi înţelept şi a fi matematician

 


Raporturile dintre ştiinţe, distincţia dintre cunoaşterea ştiinţifică şi dobîndirea înţelepciunii sînt lucruri pe care filosofia greacă le-a dezbătut, nu sînt o descoperire a modernităţii. Apofatismul teologiei şi discursivitatea metodelor de cunoaştere ştiinţifică, atît de dezbătute acum, fac şi ele parte din recuzita anticilor. Nu mai vrem însă să luăm în seamă ce au gîndit alţii, trecutul nu ne mai spune mare lucru, din moment ce ni se pare că aducem lucruri noi în discuţie.

Astăzi, se impută ştiinţei caracterul ei discursiv şi faptul că nu conţine nici un adevăr, de genul adevărului din religie. Dar ştiinţa nici nu şi-a propus aceasta, nici obiectul şi nici metodele ei nu sînt adaptate cunoaşterii suprafireşti, sacre. Ar fi şi o mare prostie să ceri unei ştiinţe, al cărei obiect de studiu este lumea sau cele ce sînt din lume, să aibă ca metodă de cunoaştere una dintre metodele teologiei.

Teologia ar putea foarte bine să arate fiecărei fiinţe, fiecărei ştiinţe care este sensul, menirea ei. Ceea ce ar putea face religia pentru ştiinţă este o redescoperire a sensului, căci aceasta este marea problemă a modernităţii: lipsa de sens. Ce i se cuvine fiecăruia pe treapta ei de existenţă, care este modulul propriu de a fi, cum îşi poate afla împlinirea, care este scopul, menirea fiecăruia, la acestea poate răspunde teologia.

Nu poate fi făcută confuzia că matematica ar duce la înţelepciune sau că ştiinţele ar aduce o cunoaştere suprafirească. Lipsa de delimitare a obiectelor şi metodelor cunoaşterii duc la tot felul de ştiinţe hibride.

Aristotel face, de exemplu, distincţie clară între cunoaşterea matematică şi înţelepciune. În Etica nicomahică, Aristotel spune care este diferenţa între a fi matematician şi a fi înţelept: „o dovadă pentru ceea ce am spus este faptul că chiar în tinereţe poţi fi geometru, matematician şi, în genere, versat în astfel de lucruri, dar nu înţelept. Cauza este că înţelepciunea practică se aplică la ceea ce este particular, şi aceasta se capătă numai prin experienţă. Un om tînăr nu poate însă avea această experienţă, căci ea apare numai după o lungă perioadă de timp“.

Înţelepciunea ţine de viaţă, de raportarea la fapte, întîmplări, situaţii particulare, pe cînd matematica se ocupă cu abstracţii. În opoziţie cu Platon, Aristotel afirmă că entităţile matematice iau naştere numai datorită abstracţiei, nu au autonomie (substanţialitate). Platon consideră că, alături de lumea simţurilor şi de idei, s-ar afla ca intermediare formele matematice ale lucrurilor, forme care se deosebesc de lumea sensibilă prin faptul că sînt eterne şi imuabile, iar de idei prin faptul că ele ar exista în mai multe copii asemănătoare între ele, în timp ce ideea este totdeauna una singură.

Este o preocupare comună a celor doi filosofi de a separa obiectul de studiu al matematicii, de a-l delimita de obiectele de studiu al celorlalte ştiinţe. Astfel, se evită confuziile şi o clarificare a relaţiilor dintre ştiinţe va aduce după sine şi stabilirea unor raporturi armonioase, dar şi concluzia că nu ar trebui să se contrazică, să se anuleze una pe alta.

În Metafizica, Aristotel spune care este relaţia dintre matematică, fizică, teologie: „Dacă există însă ceva etern, nemişcat, separabil, atunci acesta intră sigur în domeniul unei ştiinţe teoretice, dar în nici un caz în domeniul fizicii – pentru că aceasta tratează despre anumite obiecte în mişcare – şi nici în domeniul matematicii, ci în acela al unei ştiinţe anterioare lor.

Fizica tratează despre lucruri separabile, dar nu nemişcate; matematica, cel puţin în unele domenii, despre obiecte nemişcate, dar poate nu separabile, ca existînd într-o anumită materie; pe cînd ştiinţa primă are ca obiect lucruri care sînt şi separabile şi nemişcate.

Negreşit, toate cauzele trebuie să fie eterne, mai ales acestea, pentru că ele sînt cauza acelor lucruri pe care noi putem să le vedem, provenind de la divinitate, aşa încît există trei ştiinţe teoretice: matematica, fizica şi teologia…“.

Cu această distincţie clară în minte, nu putem cere matematicii să demonstreze existenţa lui Dumnezeu, nici religiei să explice lumea în mod ştiinţific. Nu se poate nici ca teologia să dispreţuiască ştiinţa, să privească cu orgoliu obiectul şi metodele ei de studiu, dar nici ştiinţa nu îşi poate proclama accesul la cunoaşterea absolută. O bună smerenie vine totuşi tîrziu. Petre Ţuţea, care spune că a ajuns la concluzia că nu este niciun adevăr în ştiinţă, spune că a avut nevoie de o viaţă întreagă pentru a dobîndi această înţelepciune. Dar nici nu ne putem dispensa de cuceririle moderne ale ştiinţei, pentru că trăim în lume, şi lumea ne este dată ca treaptă spre Dumnezeu. Nu sîntem îngeri să dorim doar o cunoaştere apofatică a lui Dumnezeu. Există trepte de cunoaştere şi metode specifice fiecărei trepte, fiecărei ştiinţe, şi pe fiecare treaptă trebuie să ne purtăm în armonie cu locul în care sîntem.

Monica PATRICHE

 

N.B.: Articol apărut în ziarul „Lumina“ din 29 iulie 2008 şi republicat cu acordul autoarei (n.r.).


 

 

PERSPECTIVE CRITICE

 

Despre tot mai vizibilele „sărituri“ pe scena publică ale lui Puric

 

Dan Puric, Cine suntem, Bucureşti, Editura Platytera, 2008, 178 pagini; introduceri semnate de pr. Iustin Pîrvu (Urmăriţi-l, citiţi-l şi-l veţi înţelege) şi Dan Ciachir (Dan Puric, un apologet ortodox); postfaţă de Gheorghe Ceauşu (Dan Puric, un foc nestins).

 


Din iconomie divină, există la noi, periodic, printre hidoasele ciurucuri politicianiste prefabricate ori dubioasele oracole analitice – cu toţii surzi dar vorbăreţi nevoie mare aşa, lipiţi cu scotch de micile noastre ecrane – şi profesionişti oneşti – artişti, profesori, medici etc. Transformaţi meteoric în personaje publice de către mass-media (aflate mereu în căutare de „rating“), fenomenul este o delicată operaţie-experiment ce-mi evocă dibăcia cercetătorului dotat cu instrumentar fin care extrage, din cînd în cînd, aleatoriu, dar cu precauţiile de rigoare, cîte un microb ori vreo specie rară de gîndăcel spre  a-l supune unor varii giumbuşlucuri în văzul lumii. Animăluţul devine peste noapte erou ori model, în pofida răgazului ingrat în decursul căruia i-e dat să-i pîlpîie viaţa de efemeridă. Ce se întîmplă, după un timp, cu aplauzele unanime, cu encomiasmele şi cu înşişi spectatorii, unde dispar obiectele experimentelor nu interesează pe nimeni: „rating“-ul să iasă! (Lucian Blaga folosise pe la începutul secolului al XX-lea o puternică metaforă în ars poetica pusă în fruntea volumului său de debut, situîndu-se net de cealaltă parte a baricadei, anume a acelora îmbrăţişînd creaţia aşa cum a fost ea lăsată de Dumnezeu1! Parafrazîndu-l, aş scrie că aceste experimente mediatice nu-mi par altceva decît asasinate ritualice pe altarele lumii contemporane secularizate). Fiind momentul să ies din cercul abstracţiilor spre a mă apropia mai mult de înţelegerea cititorului meu aş numi doar două astfel de personalităţi ale trecutului: pictorul Sorin Dumitrescu şi profesorul George Pruteanu2.

Parcurgem în prezent scoaterea din larga mînecă a regizorului-experimentator a unui alt ins, altminteri întruchipare a onestităţii profesionale, menit să devină personaj în comedia mediatică a zilelor noastre (foarte asemănătoare aceleia caragialiene): omul de teatru – actor, regizor, profesor – Dan Puric.

Numit în grabă de mass-media „fenomenul Puric“ (v. „Cotidianul“), „lucrarea“ cu pricina a fost cu pătrundere definită de părintele Iustin Pîrvu drept – renaştere a duhului, o refacere a glasului acestui neam, o conştiinţă care strigă, din ce în ce mai cu putere, că acest neam nu a murit (p. 9).

Mai puţin inspirat, exprimîndu-se în acea sintaxă „postmodernă“ pe care am numi-t-o, în studiile mele filologice destinate liceenilor, „ruptă“, publicistul Dan Ciachir, cîndva încolonat grupului de la „Săptămîna“ (Eugen Barbu, Ion Lotreanu, C. V. Tudor  etc.), astăzi declarat apăsat ortodox, face o distincţie între intelectualul Dan Puric, văzut ca un apologet strălucit asemenea înaintaşilor Alexei Homiakov, Nae Ionescu ori Mircea Vulcănescu şi… intelectualul romîn contemporan în genere, care recurge la jumătăţile de măsură: toarnă sifon în vinul mărturisirii şi obţine un şpriţ penibil şi mizerabil. Face hermeneutică şi istorie a religiilor, denunţă lungimea slujbelor ortodoxe şi a parastaselor, concede babei Rada frecventarea bisericii şi asumarea Tainelor, ba îi mai şi sminteşte pe unii clerici cu înclinaţia lui pentru „dezbateri“… Iar teologie nu ştie. Fiindcă teologia nu se deprinde în bibliotecă (…) (p. 11). Netrecîndu-se la exemplificări şi pentru talgerul negativ al balanţei vizat de ziarist, demersul acesta ratat îl socotim doar o jumătate de pamflet, bun numai de ataşat vreunui eventual CV actualizat, a cărui pondere va fi fiind sporită, desigur, de (re)numele autorului cărţii!  (Procedeul a fost cu fineţe demascat de Mihai Eminescu!).

Cartea este structurată în zece texte: trei interviuri luate de Claudiu Tîrziu (pentru „Formula AS“, an XVI, nr. 754 (5), 5-12 februarie 2007), de Alice Năstase (apărut în revista „Tango“, nr. 25 / iulie 2007) şi de Bogdan Gamaleţ (difuzat la „N 24“, în emisiunea „Cauză şi efect“ din 18 decembrie 2007), două convorbiri cu Robert Turcescu (în emisiunea „100%“ realizată la „Realitatea TV“ din 10 august 2007 şi din 26 decembrie 2007), trei cuvîntări (la Alba-Iulia, în noiembrie 2007 şi în martie 2008 precum şi la Mînăstirea Petru Vodă, la 4 martie 2008), un eseu care dă şi titlul volumului pe care-l comentăm şi chiar o predică (!?) (rostită la Mînăstirea Petru Vodă, la 20 ianuarie 2008).

Sînt de acord cu foarte multe dintre ideile protagonistului (ce-i drept, el este, ca şi cel care semnează aceste rînduri, amator într-ale teologiei, dar evident gîndeşte ca un practicant sau, cu o vocabulă mai puternică, ca un trăitor al Bisericii); aşa încît, cu bucurie, voi enumera cîteva în ordine subiectivă, adnotîndu-le într-o rescriere coerentă, dar abţinîndu-mă de la ample comentarii.

Comunismul abătut peste poporul romîn e văzut ca monstru disimulat, precum morile dinaintea cărora eroul lui Cervantes reacţionează exemplar. Apropierea defunctei ideologii de globalizarea contemporană poate descumpăni doar pe naivi: Şi comunismul este un asemenea monstru – multă vreme ascuns sub masca umanismului, la fel ca şi globalizarea actuală, un alt monstru, care creşte sub pretextul facerii binelui public. Oamenii, în general, nu văd aceste fenomene cum sînt în realitate. Le lipseşte ochiul duhovnicesc, care să le arate monstruozitatea lor. (p. 16). Clarificarea poziţiei autorului vine către sfîrşitul volumului, unde cade curajos verdictul: Poporul romîn încă suferă. Ghetoul acesta neocomunist a fost o improvizaţie politică, n-are decît picioare de lut, este o lepră de tip nou, sufletească (…) (p. 140). Îngenuncherea (din Biserică, unde semnifică smerenia faţă de Hristos) şi poziţia drepţi (din armată şi, în genere, din societate, unde înseamnă respectul faţă de şefi) trebuie corect corelate ca atunci cînd Dumnezeu va întreba: „Unde eşti, popor romîn?“, răspunsul să vină graţie acelora care au stat îngenunchiaţi în faţa lui Dumnezeu, covîrşind numeric pe aceia îngenunchiaţi dinaintea comunismului ori dinaintea ideologiilor care curg puhoi astăzi peste noi, emanate din lumea civilizată incapabilă să înţeleagă tragedia fără precedent a Omului [din] Răsărit. Un popor umilit de istorie, dar înălţat de Dumnezeu (p. 155). Aceeaşi sursă, aşadar, de intoxicare, din Occidentul secularizat, se manifestă astăzi asupra romînilor, aşa cum, experimental, el, Occidentul, aplicase Răsăritului sistemul politic comunist în secolul al XX-lea: Experimentul a fost cinic, criminal. Ideea nu a fost a noastră. Nu-mi aduc aminte ca noi să fi avut un ideolog cu care să dăm cancer tuturor naţiunilor lumii. După acest experiment, ni se iau dimensiunile craniene, biologice, comportamentale, cu care am ieşit din lagăr (…) (p. 91). Corespundem, se pare, foarte bine muncilor agricole, sau celor grele, ori mai prost plătite, refuzate de populaţia occidentală. Sîntem, totodată, dispreţuiţi de popoarele europene din UE că am rămas în urmă, că nu aplicăm la noi în ţară drepturile omului. Dar vin şi întreb: unde erau drepturile omului cînd romînii erau crucificaţi, unde erau drepturile omului cînd poporul acesta trăia în ghetoul de poliţie civilă? Au întîrziat, bine, nu-i nimic, au venit cu 50 de ani întîrziere. Dar, dacă au întîrziat, să ţină cont de drepturile pe care ni le-am cîştigat prin suferinţă. (p. 75). Cîţiva oameni luminaţi din Occident recunosc, în scrierile lor, că experimentul comunist a fost o greşeală – n-am auzit încă pe nimeni, totuşi, cerîndu-şi scuze! – dar pentru Omul Răsăritean comunismul nu este o [simplă] greşeală, o [simplă] eroare ideologică, ci [este cu mult mai mult, anume] o cădere demonică.2 (p. 154). De aceea, corectitudinea politică pe care ne-o tot vîntură lumea occidentală pe dinainte rămîne o simplă normă morală, un fel de semafor în timp ce demnitatea creştină pe care trebuie să ne-o recîştigăm noi, cu ajutorul Bisericii, este cu mult mai mult, anume o trăire. De aceea corectitudinea politică este o ipocrizie, iar cinstea creştină nu poate fi înlocuită cu corectitudinea politică niciodată. De la corectitudinea liniei de partid nu e niciun pas, e acelaşi lucru cu altă formă, este o impostură. Cinstea creştină dă omului valoarea fiinţială: nu vreau să mă fac că exist, nu vreau să mai intru dintr-o zonă de inautenticitate, de fals, în altă zonă. (p. 89). Din perspectiva corectitudinii politice este atacată Biserica Ortodoxă Romînă, pentru că ar fi făcut compromisuri cu securitatea. Compromisurile se fac cu compromisul; întrebarea este: a făcut [BOR] compromis cu Dumnezeu? Nu aţi întîlnit niciodată un şef idiot, care te freacă la creier să faci ceva? Zici: da, domnule director, mai vedem, facem, cum ziceţi dumneavoastră. Lasă prostul să treacă. Compromisul se face cu compromisul, nu cu valoarea. (…) (p. 89). 

În numele falsei, pompoasei vocabule „postmodernism“ (pe care n-o pot grafia decît cu ghilimele, ea nefiind decît un cuvînt fără semnificaţie unitară, programatică), cîţiva intelectuali au încercat să ne vîre pe gît ceea ce s-a numit „demitizare culturală“. Demitizarea lui Eminescu, a trecutului istoric etc. etc. Realmente, acest proces este unul deconstructiv şi totodată desacralizant, astfel încît construcţia europeană este pentru [aceşti intelectuali] un fel de pat al lui Procust, unde trebuie să fie băgat la strung tot ce nu le convine. După demitizare şi desacralizare, urmează a doua etapă: au făcut urmărirea penală. Constantin Noica a fost… informator la securitate! Constantin Noica, cel care a vorbit despre dăinuirea neamului romînesc! Iată cum actul de desacralizare, de demitizare, merge mînă în mînă cu activitatea securităţii de dezinformare şi de distorsionare a memoriei! (p. 83). Securistul „postmodern“ – cel care are drept deviză „calomniază, calomniază, că tot se prinde ceva!“ – îşi dă mîna cu mitocanul ajuns la putere (dacă nu-i una şi-aceeaşi persoană!), a cărui atitudine faţă de valoare este băşcălia, amîndoi avînd drept numitor comun creierul [care li] se mută, precum canalele tv, cu telecomanda (p. 84). Din pricina incompetenţei, a lăcomiei, a corupţiei pe care aceşti neoameni o gestionează, acum nu mai pleacă în exil personalităţi, pleacă tot poporul romîn, toată forţa de muncă (p. 85). Cei mai odioşi dintre ei – fiindcă au neruşinarea să apară ca moderatori ai unor emisiuni în care apar, cu naivitate, şi personalităţi autentice – afişează o obrăznicie similară miliţienilor de odinioară, despre care se făceau cele mai gustate bancuri. Ei pîngăresc totul, în primul rînd limba romînă, care este o taină, [întrucît ea] se liturghiseşte, este sfinţită  (p. 87). Deoarece miturile fondatoare ale postmodernismului sînt moarte (…), s-a intrat pe acest culoar al sensibilităţii religioase (…), ca teren de speculat din punct de vedere religios (…). Prin 1991-1992, liderii politici de atunci [atei, securişti, membri de partid cu vechi state de funcţiuni, cum s-a demonstrat ulterior] stăteau în genunchi, la crucea de la Universitate (…) Nici lumînarea nu le stătea dreaptă…, erau destul de penibili! Dar ei văzuseră cum trebuie să pozeze! Pe margine era populaţia Bucureştiului, cenuşie cum era ea îmbrăcată (inclusiv eu fac parte din această populaţie cenuşie), cu sacoşele alea de plastic în mînă, care scanda „Cri-mi-na-lii! Cri-mi-na-lii!“. Era un contrast, un contrapunct extraordinar! Ei pozau în virginitate politică şipietism religios, dar populaţia ştia adevărul. Concluzia e clară (…) [Şi] omul politic [actual] foloseşte religia (…) ca pe o armă electorală de temut  (p. 94, 95). Ne conduc, în continuare, o mînă de oameni, săltaţi din pepiniera comitetului central, la a doua sau la a treia generaţie, cărora nu trebuie să le punem conştiinţa naţională în spate, că-i jignim. Pentru ei, ţara se declină între mama soacră şi nepoţel (…). Ăştia sînt generaţie spontanee, istoria s-a născut odată cu ei. Ei  n-au trecut. Romînia există pentru ei atîta timp cît se poate fura (p. 97).

Mai există speranţe? – ne putem  întreba, tot glosînd pe marginea acestor adevăruri crunte.

Iată, în încheiere, o povestioară cu tîlc: În India, un hoţ, nemaiavînd unde să se ascundă de poliţie, în disperarea lui, văzînd un grup de budişti, s-a ascuns printre ei. Aceştia se opreau din cînd în cînd şi se rugau. Hoţul, neavînd încotro, făcea la fel, de frică să nu fie descoperit. După mai mult timp, stînd între ei, a devenit budist. În sensul acesta, sperăm ca oamenii politici din Romînia, frecventînd bisericile, să devină creştini (p. 96). Amin!          

 

Mihai FLOAREA

Note:

1Îmi permit să amintesc aici metafora în cauză: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii / şi nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntîlnesc / în calea mea / în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

2 Nu e momentul aici să analizez aceste „fenomene“. Deocamdată aluzia mea se vrea un simplu avertisment: talentatul actor chiar că ar merita o traiectorie diferită!

3Aceasta am încercat s-o demonstrez, cum cititorii mei îşi pot aduce aminte, în nr. 24 al revistei noastre (unde, la p. 11 se află articolul Demonizarea comunistă).  


 

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Însemnări la apusul soarelui

 


Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc, a Sfîntului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzînd lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte“.

Se spune despre acest imn, în care vederea suie spre obîrşia luminilor, că de-a lungul veacurilor a rămas neschimbat, fiind alcătuit de Sofronie, patriarhul Constantinopolului pentru slujba de vecernie. Este cîntat de tot soborul, după versetele Psalmului 103: „Soarele şi-a cunoscut apusul său / Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte / Cît   s-au slăvit lucrurile Tale, Doamne…“. Această alcătuire a slujbei care leagă apusul soarelui de cunoaştere stabileşte că imnul Lumină lină se cîntă pentru sfîrşitul definitiv al zilei.

Care zi? Care lumină?

Verbul venind arată că se parcurge un itinerar nesfîrşit de lumină, de vizibilitate sensibilă, dar şi spirituală pentru a se ajunge la apus. Dacă s-a ajuns la apus, înseamnă că a fost odată ca niciodată un răsărit. Între cei doi poli s-au desfăşurat lucrări, fapte care sunt puse acum – kairos – pe balanţa crepusculară.

Desigur că între cei venind la apusul soarelui se numără şi cei ajunşi în ultimul ceas. Dar în lumina cea de seară toate sunt cîntărite nu după materia şi durata celor întîmplate, ci după harul celor desăvîrşite.

Evenimentele petrecute au ajuns la finele lor şi nimic nu mai seamănă cu seminţele semănate pe cînd încă nu încolţiseră. Roadele faptelor, mai dulci sau mai amare, mai coapte sau mai crude, se coc  acum egal la lumina de seară care învăluie totul şi face ca tot ce are viaţă să laude pe Cel ce îi dă viaţa.

La vecernia zilei a şasea, Creatorul a dat omului „suflare de viaţă“ (Facere, 2, 7).

La vecernia christică Mîntuitorul dă viaţa întreagă pentru ca lumea să aibă „viaţă din belşug”.

Pentru aceasta suflarea toată îl laudă pe Fiul lui Dumnezeu.

Slăvirea răsună în lumina de seară, cînd cosmosul întreg trece în simultaneitatea veşniciei, pentru că timpul şi-a împlinit vremea: „toată vremea a fi lăudat“. Corurile informale ale glasurilor cuvioase îşi sublimează corpurile mistice în vibraţia Laudei.

Lumina cea de seară cuprinde măreţiile şi agoniile zilei ce-a trecut, sub forma lor esenţializată, cu nădejdile fiecăruia în parte şi ale tuturor împreună.

Verbul văzînd arată neclintirea privirilor aţintite spre adînc unde ochiul îşi caută vederea aşa cum chipul îşi caută asemănarea, unde fiecare făptură caută „celor ce au sfîrşit un început“.

Luminătorul cel mare s-a ascuns dar ard candelele spirituale ale veghetorilor şi miriadele de ochi îngereşti. Atunci se înţelege celebrul adagio al viziunii mistice: În Înger este viziunea înserării In Angelo est visio vespertina.

Printr-o intuiţie heruvică, Daniel Turcea, în versurile lui testamentare, celebrează hierogania amurgului mistic cu lumina lină: „Eu am uitat şi frica şi tristeţea / nu mai am de străbătut / decît propria-mi umbră, înserarea fiinţei mele, / Doamne, am aflat celor ce au sfîrşit un început“.

Pe nevăzute şi pe nemişcate lumina înserării îşi topeşte povara adumbrită în lumina lină.

Totuşi, lumina Sfintei Slave nu anulează lumina cea de seară. Îi primeşte ofranda ca să o strămute pe tărîmul neînserării şi sub cerul unde toate vor fi înnoite. 

Dacă lumina cea de seară nu provine de la astrul apus, ci este eshatonul de taină al zilei, lumina lină este veşmîntul „Celui ce se îmbracă cu lumina ca şi cu o haină“ (Ps. 103) şi locuinţa „Celui ce întru lumină neapropiată locuieşte“ (Ps. 21; I Timotei, 6, 16).

Lumina lină este perdeaua care protejează ochii inimii să nu fie orbiţi de strălucirea Sfintei Slave care este Însăşi Prezenţa lui Dumnezeu, Hudurul, „Şechina însufleţitoare“.

Pentru ochii înţelesurilor ascunse şi nearătate ale înţelepciunii lui Dumnezeu, lumina lină este mîngîierea iubitoare a Duhului care adie dinspre Oceanul nesfîrşit de Iubire. Căci „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el“ (I Ioan 4, 8, 16).

Lumina lină este pentru ochii spirituali ceea ce a fost adierea lină pe muntele Horeb pentru sfîntul Ilie (III Regi, 19, 11-12).

Domnul nu se arată în lumina spectaculoasă a răsăritului (vieţii) şi nici în soarele dogorîtor al amiezii, ci în lumina lină a sfintei slujbe de vecernie.

Această recapitulare circulară de la vecernia începutului la vecernia sfîrşitului pregăteşte intrarea / trecerea – Pesah – în ziua de mîine a Liturghiei fără de sfîrşit „care nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze căci slava lui Dumnezeu o luminează şi făclia ei este Mielul“ (Apocalipsa, 21, 23)  

Roxana Cristian


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: