Ecclesia euxina 25

 

                          

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CUPRINS NR. 25/2008

 

 

ACTUALITATEA

Mihai Floarea, Neoiconoclasmul a fost învins!  …………………………  2                                                      

 

 

 

ESEURI

Caroline Markolin, Ph.D., Paradigma Medicală a dr. Ryke Geerd Hamer 5

 

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Marilena Istrati, Părintele Daniil de la Rarău – Rugul  iubirii ………….12

 

 

 

 

 

 

 

 

Actualitatea

 

Neoiconoclasmul a fost învins!

 

Primim de la Asociaţia „Pro-Vita – pentru născuţi şi nenăscuţi“ din Bucureşti o veste foarte bună: Înalta Curte de Casaţie (ICCJ) a decis la 11 iunie 2008 că Prezenţa simbolurilor religioase în şcolile din România este legală (cf. „Altermedia).

Iată amănuntele: Completul de Judecată al ICCJ a admis recursul formulat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării (MEC), precum şi cererea de intervenţie formulată în favoarea acestuia de Asociaţia „Provita“ Bucureşti, casînd sentinţa instanţei inferioare (Curtea de Apel Bucureşti).

Instanţa supremă dă astfel cîştig de cauză MEC şi „Coaliţiei pentru Respectarea Sentimentului Religios“ care au acţionat în judecată, în solidar, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD). Reclamanţii au cerut anularea deciziei nr. 323/2006 a CNCD, prin care Ministerului i se „recomanda“ elaborarea unui set de norme care ar fi interzis prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice din România.

Decizia ICCJ este definitivă, neexistînd decît căi de atac extraordinare la aceasta şi pune capăt unei controverse care durează de mai bine de un an şi jumătate. Amintim că în noiembrie 2006, la solicitarea profesorului buzoian de filosofie Emil Moise, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a decis ca prezenţa nereglementată a icoanelor şi a simbolurilor religioase în şcolile de stat ar constitui o discriminare faţă de persoanele atee, agnostice sau de alte religii sau confesiuni. Ca o curiozitate, fiica profesorului optase ferm pentru participarea la orele de religie, iar la întrebarea privitoare la prezenţa icoanelor pe pereţii instituţiei de învăţămînt pe care o frecventa, contrazicîndu-şi tatăl, răspunsese că acestea n-o deranjează defel (am aflat aceste amănunte urmărind o emisiune tv. „Naşul“ în care, pus evident în dificultate, profesorul părăsise precipitat sala)…

Din fericire, decizia a fost contestată atît de MEC, în calitate de instituţie de stat direct vizată de recomandarea CNCD, cît şi de „Coaliţia pentru Respectarea Sentimentului Religios“, organism fără personalitate juridică alcătuit din peste 150 de organizaţii non-guvernamentale. Mii de cetăţeni români s-au pronunţat, de asemenea, împotriva ei.

Toate cultele din România, cu excepţia cultului Adventist de Ziua a Şaptea, se declaraseră, la rîndu-le, împotriva recomandării formulate de CNCD.

Prin urmare, mă bucură această recunoaştere / reconfirmare a normalităţii într-un stat cu o populaţie majoritar ortodoxă. Episodul neoiconoclast pe cale de a se fi stins se constituie însă ca o veritabilă lecţie de viaţă. Fiind direct interesat în stoparea acestui derapaj periculos, ca om al şcolii, mi-am adăugat numele pe lista lungă a contestatarilor deciziei 323/2006. De aceea îmi permit mărturisirea publică a învăţămintelor acestei lecţii, spre folosul acelora înţelegători care, sper, au şi urechi de auzit şi ochi de citit:

În lipsa patriotismului căzut în desuetudine din cauza atacurilor concertate ale adepţilor globalizării, ortodoxia constituie pentru români liantul cel mai puternic spre refacerea nodurilor reţelei spirituale indispensabile fiinţării ca popor. Este, cu alte cuvinte, garanţia refacerii distanţelor ce despart conceptele populaţie şi popor.

Îmi place să cred că fac parte nu dintr-o populaţie de mîna a doua admisă, concesiv, din 2007, la masa comună a Europei, ci dintr-un popor pe cale de revigorare moral-economico-politică accentuată, a cărui străvechime îi justifică apartenenţa la chiar leagănul civilizaţiei europene. Nu intenţionez să reiau aici prăfuitele sloganuri protocroniste şi nu vreau nici să mă îmbăt reiterînd adevăruri istorice irefutabile1; doresc numai să reafirm răspicat că speranţa mea în sensul renaşterii spirituale a poporului român stă în primul rînd în unitatea din jurul bisericii strămoşeşti. Or, cu prilejul ciudatei iniţiative (cu iz experimental internaţional, după opinia mea2) a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării ce era menită a discrimina (!) pe majoritarii creştini ortodocşi, consider că s-au probat emoţionant o unitate instituţională şi o mobilizare a indivizilor în jurul unei cauze drepte specifice nu unei populaţii oarecare, aflate în goană doar spre satisfacerea nevoilor trupeşti, ci unui popor.

Consultînd frecvent diferitele forumuri de dezbateri on-line, inclusiv cel al Ministerului Educaţiei şi Cercetării (www.edu.ro ) şi, în limitele timpului disponibil, postînd eu însumi felurite intervenţii pe teme pedagogice, pot afirma în cunoştinţă de cauză că sînt încurajator de multe opinii care promovează studierea în continuare a religiei în şcolile publice, care propun îmbunătăţiri viabile sistemului ş.a.m.d. Această realitate vine în sprijinul optimismului meu, sporul de responsabilitate cetăţenească fiind prima treaptă a redresării morale pentru care mă rog Proniei Cereşti (sînt convins că şi scrisul meu constituie o formă de mărturisire-rugăciune). Folosesc acest ton senin, deşi există voci din public precum ale unora3 pe care-i lasă Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, a cugeta altfel. Civilizaţia şi nivelul cultural actuale nu ne permit tăcerile, mînia ori dispreţul asupra vorbelor semenilor noştri. De aceea, ca exerciţii de mărturisire, propun şi cititorilor strădania de a găsi cele mai potrivite răspunsuri unor asemenea provocări.    

  

 

Mihai Floarea

_______________

[1] Am mai avut prilejul de a cita lucrarea impresionantă prin documentare şi amploare a regretatului profesor universitar Augustin Deac, Istoria adevărului istoric, vol. I-II, Giurgiu, Editura Tentant, 2001. O fac din nou, citînd un pasaj de această dată despre steagul strămoşilor preluat de la paginile 410-411 ale celui de-al doilea volum: În zori, cu aproximativ o oră înaintea răsăritului soarelui, în nopţile cu inversare termică, atunci cînd atmosfera e curată, fără nori şi praf, cînd cerul dimineţii conţine numai particule moleculare de aer [şi] apă, ionizate de jetul solar, se observă o lumină difuză, în nuanţe concentrice, colorate, începînd cu roşu purpuriu, apoi galbenul auriu, urmat de bleu azur spre albastru închis, pe care mai strălucesc încă stele. Deci, un tricolor natural sub formă de evantai, ce se estompează destul de rapid. Acest fenomen feeric, repetabil de mii de ani, nu putea să treacă neobservat privirilor strămoşilor noştri. E posibil ca el să fi definit expresiile „zori de zi“, „s-a deschis cerul“ etc. Aici se poate ascunde răspunsul la problema căutată, unde simbolistica ne poate ajuta, balaurul fiind răsăritul de soare, extins prin similitudine de culoare şi la alte forme de viaţă (îndeosebi plante, flori, dar şi insecte cu aripile bogat colorate), naşterea luminii vieţii (aura solară Făt-Frumos), învingerea forţelor oculte ale întunericului morţii, în zorii zilei (apud. Luca Manta, Originea tricolorului românesc, în „Curierul românesc“, Bucureşti, an VI, nr. 9, septembrie 1994).        

2 Un experiment similar (însă doar de anvergură naţională) a fost cel al trecerii la scrierea cu â median şi cu  sunt, test pe care, dimpreună cu majoritatea zdrobitoare a filologilor ignorată cu superbie de academicienii vremelnic ocîrmuiţi de un domn inginer – altfel onorabil –, învăţămîntul şi societatea românească, în ansamblu, l-au picat! Mai rezistă, scriind aşa cum este corect filologic, cîteva zeci de mii de intelectuali români (inclusiv basarabenii, pe care avem un motiv în plus de a-i iubi şi mai mult!) motivaţi de samavolnica măsură politico-nostalgică nejustificată nici filologic, nici istoric, nici pragmatic, nici estetic… Cu satisfacţia profesionistului mărturisesc achiziţionarea, cu banii acordaţi anul acesta fiecărui cadru didactic pentru procurarea de cărţi, a două monumentale lucrări de referinţă ce respectă această grafie: Dicţionarul enciclopedic ilustrat, autori Lăcrămioara Chihaia, Lucia Cifor, Alina Ciobanu, Mircea Ciubotaru, Doina Cobeţ, Eugenia Dima, Cristina Florescu, Maria Teodorovici, Constantin Teodorovici, cu o prefaţă semnată de regretata profesoară Mioara Avram (Chişinău, Editura Cartier, 1999, 1810 pagini) şi Noul dicţionar universal al limbii române, autori Ioan Oprea, Carmen-Gabriela Pamfil, Rodica Radu şi Victoria Zăstroiu (Bucureşti-Chişinău, Editura Litera Internaţional, 2007, 1684 pagini).

3 Dau aici doar cîteva exemple, căci îmi par sincere, spre a ne face o imagine cît mai apropiată de realitatea pe care vrem s-o influenţăm (am păstrat integral ortografia şi sintaxa autorilor, căci ele sînt grăitoare despre profilurile intelectual-morale în cauză):    

 

Bogdan POP 02-Mar-2008 22:07

Romania este un stat secular si democratic. De aceea, biserica n-are dreptul sa se amestece in treburile scolii.
Din pacate politicienii, care au nevoie de voturi de la cei multi si neinformati, cedeaza cu destula usurinta in fata presiunii BOR, dar si a multor parinti ignoranti. Insa sa nu uitam proverbul: „Fiecare pasare pre limba ei piere.” Tot asa va pieri si corupta, ipocrita si lacoma biserica ortodoxa, fiindca la orele de religie preotii trimisi in scoli lucreaza mai degraba la compromiterea BOR, datorita incompetentei si superficialitatii cu care organizeaza si desfasoara aceste activitati. Incompetenta larg revarsata de preoti si superiorii lor peste enoriasii care inca mai calca pragul bisericilor.

 

Eugen-Gabriel 03-Mar-2008 09:46

Eu nu sunt o persoana foarte religioasa dar nici total atee. Sunt de acord cu o oarecare educatie religios-morala in scoli generale (poate fi shi obligatorie pana la clasa a 8-a).
In licee inse consider ca educatia mora-religioasa trebuie sa fie facultativa shi libera (fara note) deoarece in liceu se presupune (se presupune) ca avem de a face cu oameni care au alt nivel (sau vor sa atinga alt nivel) de constiinta de sine.
Consider,de asemenea, ca educatia moral-religioasa trebuie adaptata timpurilor tehnologico-ideatice in care traim shi nu trebuie exagerat intr-un sens sau altul.
E nevoie de o forma de spiritualitate deoarece nu suntem masini si nici roboti dar ea trebuie sa vine din individ si din adevarata libertate interioara, fara a face discriminari intre culte chiar antagonice.

 

venera florescu 03-Mar-2008 09:11

Nu inteleg insistenta BOR, via-a-vis de predarea religiei in scoli, deoarece fortand nota, incalca chiar principiile de baza ale religiei. Convingerea de a crede in ceva sau cineva, trebuie sa vina de la sine, sa fie ceva dorit, nu impus. Pe de alta parte nu am inteles fraza „Daca se vor forma clase a cite 12 elevi, atunci ministerul se obliga sa le aduca un preot sau profesor care sa tina orele.” Ce fel de preot? -sau de ce tot preot? Daca eu sunt ateu si copilul meu e pe lista celor 12, va avea tot un preot pentru orele de cultura generala? Eu inteleg ca politicienii nostri vor mai multe voturi-populatia religioasa fiind mai numeroasa decat cea atee, dar nu consider ca trebuie sa-si bata joc de copiii ateilor, nerespectandu-le dreptul la libertatea de constiinta, atat lor cat si parintilor lor. Copilul meu de 4 ani, deja s-a prins ca nu exista Mos Craciun ci ca sunt oameni imbracati in rosu, asa ca nu stiu in ce masura ar crede povestea SF despre Isus si fecioara Maria si ce semne de intrebare ar avea invatand biologie, chimie, fizica si geografie (luna, stele, pamant rotund…etc). Cred ca fiecare om ar trebui sa aiba dreptul sa-si educe copilul asa cum doreste, sa-l duca la scoala ca sa invete si la biserica numai daca are convingeri religioase.

venera florescu 03-Mar-2008 12:44

@ Vm Mv: mi s-a mai pus aceasta intrebare si nu am decat un singur raspuns -asa cum s-a intamplat si cand eu eram copil, iar tatal meu mi-a prezentat cele doua variante ale genezei lumii-. Va alege singur in ce sa creada -respectiv in teoria evolutionista si genetica bazate pe dovezi, argumentate si verificabile si teoria creationista, cu povestea despre Adam si Eva, marul si sarpele iar apoi povestea SF despre Isus si fecioara Maria. Vreau sa va dau un singur exemplu: asta-vara vecinii mei religiosi i-au spus ca Doamne Doamne, nu ne da ploaie ca oamenii sunt rai; a venit si mi-a spus, iar eu i-am zis ca este o tampenie dupa care i-am explicat ce este cu norii, vantul,….fenomenele naturii. A preferat varianta mea si le-a zis vecinilor ca ei vorbesc prostii si ca ploaia o dau norii nu Doamne Doamne. Consider ca tendinta de a crede in ceva nevazut, inexplicabil, neverificabil, provine dintr-o lipsa de intelegere a unor fenomene -pe de o parte, iar pe de alta parte datorita incapacitatii de resemnare in fata mortii; este mult mai usor sa accepti moartea avand credinta intr-o viata a spiritului dupa moartea biologica decat sa accepti existenta omului ca pe a oricarei fiinte vii; este adevarat ca o anumita credinta te ajuta sa treci mai usor peste greutatile vietii si teama de moarte, dar eu prefer adevarul cu avantajele si dezavantajele sale, decat o poveste frumoasa cum e si cea cu Mos Craciun.

 

Răspunsul meu la unele ca acestea a fost următorul:

Există o tradiţie în învăţămîntul românesc de a se preda şi religia în şcoli, odată cu disciplinele socotite indispensabile. De ce vă împotriviţi reluării acestei tradiţii? V-a plăcut mai mult regimul comunist, exterminator de oameni de valoare? Elevii nu au de pătimit mai mult învăţînd, să zicem, cele zece porunci, decît regula de trei simplă, ori anii de domnie ai lui Vlad Ţepeş. Ba, aş zice, dimpotrivă: au mult mai mare folos meditînd asupra pildelor biblice decît asupra oricărei formule matematice sau fizice… Ateismul nu este, doamnă V. F., ştiinţific, ci e tot o dogmă; vă rog, aşadar, să vă documentaţi mai bine. Cît despre exemplul dv. cu ploaia dată de nori şi nu de Doamne Doamne, sînteţi mai fără de minte decît vecinii dv. Sper ca fiul/fiica dv. să ajungă să vă explice el/ea, pînă nu veţi închide ochii în ignoranţă, Cine a creat norii, apele, pămîntul, oamenii şi toate celelalte vieţuitoare. 

 

(Postările reproduse le-am preluat de pe forumul de dezbateri la articolul Ore de cultură generală pentru elevii care nu vor religie scris de Iuliana Gatej în „Cotidianul“ din 02 Mar 2008).

 

 

 

 

 

 

 

Eseuri

 

Paradigma medicală a dr. Ryke Geerd Hamer (c)

 

 

INTRODUCERE

 

Pe 18 August 1978, dr. Ryke Geerd Hamer, M.D., la vremea aceea internist şef la clinica oncologică a Universităţii din Műnchen, Germania, a primit vestea şocantă că fiul său, Dirk, a fost împuşcat. Dirk a murit în decembrie 1978 şi, cîteva luni mai tîrziu, dr. Hamer a fost diagnosticat cu un cancer testicular. Din moment ce nu fusese niciodată grav bolnav, a suspectat imediat că dezvoltarea cancerului său poate avea legătură directă cu tragica pierdere a fiului. Moartea lui Dirk şi propria sa experienţă cu cancerul l-au făcut pe dr. Hamer să investigheze istoricul pacienţilor săi bolnavi de cancer.

A aflat foarte curînd că, la fel ca el, toţi au trecut prin experienţe extrem de stresante, înainte ca boala să se instaleze şi să se dezvolte. Observarea conexiunii dintre minte şi organism nu a fost surprinzătoare. Numeroase studii arătaseră deja că atît cancerul, cît şi alte boli sînt foarte des precedate de un eveniment traumatizant. Dar dr. Hamer a dus cercetările sale cu un pas mai departe. Urmărind ipoteza că toate evenimentele din organism sînt controlate de creier, a analizat tomografiile pacienţilor săi şi le-a comparat cu istoricul lor medical. Dr. Hamer a descoperit că orice boală, nu numai cancerul, este controlată de o zonă din creier ce îi corespunde în mod specific şi este legată, în mod particular, de un conflict şoc perfect identificabil. Rezultatul cercetărilor sale se constituie într-o diagramă ştiinţifică ce ilustrează legătura biologică dintre psihic şi creier precum şi corelaţia cu organele şi ţesuturile întregului organism uman.

Dr. Hamer a denumit descoperirile sale Cele cinci legi biologice ale noii medicini, datorită faptului ca aceste legi biologice, valabile în cazul oricărui pacient, oferă o perspectivă cu totul nouă asupra înţelegerii cauzei, dezvoltării şi procesului natural de vindecare a bolii.

Ca răspuns la numărul crescînd  al interpretărilor greşite ale descoperirilor sale şi pentru a păstra integritatea şi autenticitatea muncii sale ştiinţifice, dr. Hamer şi-a protejat în mod legal materialele de cercetare sub numele de German New Medicine (R) (GNM – Noua Medicină Germană). Termenul „New Medicine“ nu poate fi folosit nicăieri la nivel internaţional.

În 1981, dr. Hamer a  prezentat rezultatele descoperirilor sale la Facultatea de Medicină a Universităţii din Tübingen, sub forma unei teze post-doctorat. Totuşi, pînă astăzi, Universitatea a refuzat să testeze cercetările dr. Hamer, în ciuda obligativităţii legale de a o face. Acesta este un caz fără precedent în istoria universitară. În mod similar, medicina oficială a refuzat să aprobe descoperirile sale, în ciuda a 30 de verificări ştiinţifice diferite, făcute atît de medici independenţi, cît şi de asociaţii profesionale.

La scurt timp după ce dr. Hamer şi-a prezentat teza, i-a fost adresat un ultimatum de a renunţa la descoperirile sale ştiinţifice, sau i se va refuza reînnoirea contractului său la Clinica Universitară. În 1986, deşi munca sa nu a fost niciodată pusă la îndoială sau dezaprobată, doctorului Hamer i-a fost ridicată licenţa medicală pe motiv că a refuzat să se conformeze principiilor medicinii standard. Cu toate acestea, era hotărît să-şi continue munca şi, în 1987, a reuşit să-şi extindă descoperirile către orice boală cunoscută de medicină. Dr. Hamer a fost persecutat şi hărţuit timp de 25 ani, în special de către autorităţile germane şi de către cele franceze. Din 1997, dr. Hamer locuieşte în exil în Spania, unde îşi continuă cercetările şi continuă să se lupte pentru recunoaşterea oficială a „New Medicine“. Însă, din moment ce Facultatea de Medicină a Universităţii din Tübingen îşi menţine tactica de amînare, pacienţilor din întreaga lume le este refuzat dreptul de a beneficia de descoperirile revoluţionare ale dr. Hamer.

 

ORIGINEA  BOLILOR ESTE ÎN CREIER

 

Dr. Hamer a stabilit că „orice boală este cauzată de un şoc emoţional care surprinde individul total nepregătit (Prima Lege Biologică). În onoarea fiului său, dr. Hamer a denumit acest incident stresant: Dirk Hamer Syndrome, sau DHS. Psihologic vorbind, DHS este un incident foarte personal, condiţionat şi determinat de experienţele noastre trecute, de vulnerabilităţi, de percepţiile personale, de valorile şi credinţele personale. Cu toate acestea, DHS nu este doar un conflict emoţional, ci şi biologic, care trebuie înţeles în contextul evoluţiei noastre personale. Animalele experimentează aceste şocuri biologice în urma pierderii bruşte a cuibului sau teritoriului, a pierderii unui pui, a separării de partener sau de grup, a unei ameninţări neaşteptate, a unei perioade de nemîncare sau a unei ameninţări de moarte.

Un bărbat, de exemplu, poate suferi un şoc conflictual de „pierdere a teritoriului“, cînd îşi pierde casa sau locul de muncă, pe neaşteptate; pentru o femeie, un şoc conflictual „în cămin“ poate fi o grijă pentru binele unuia dintre membrii familiei; un şoc conflictual de tipul „abandonului“ poate fi declanşat de un divorţ neprevăzut sau de o spitalizare de urgenţă; copiii suferă deseori un şoc conflictual „de separare“, cînd mama se decide să se întoarcă la muncă sau cînd se despart părinţii.

Analizînd mii de tomografii (CT) în relaţie cu istoricul pacientului, dr. Hamer a descoperit că, atunci cînd are loc DHS, şocul impactează o zonă specifică, predeterminată din creier, cauzînd o leziune care este vizibilă pe tomografie, ca un set clar de inele concentrice (în 1989, Siemens, producătorul german de aparate tomografice, a confirmat că aceste inele nu provin de la o proastă funcţionare a aparaturii). După impact, celulele cerebrale transmit şocul impactului către organul corespondent care, la rîndul lui, răspunde cu o modificare specifică, ce poate fi anticipată.

Motivul pentru care diferitele conflicte sînt legate indisolubil de anumite zone ale creierului este acela că, de-a lungul evoluţiei noastre, fiecare parte a creierului a fost programată sa răspundă instantaneu la posibile conflicte sau ameninţări. În timp ce „vechiul creier“ (cerebelul, zona amigdaliană) este programat cu instrucţiuni de bază legate de supravieţuire, care corespund respiraţiei, hrănirii sau reproducerii, „noul creier“ (creierul mare) este codat cu teme mult mai avansate, precum cele legate de conflictele teritoriale, conflictele de separare, conflictele de identitate şi cele legate de autoapreciere, încrederea şi respectul de sine.

Cercetările medicale ale dr. Hamer sînt strîns legate de embriologie, pentru că, indiferent de felul în care organul răspunde unui conflict, fie prin dezvoltarea unei tumori, prin deteriorarea ţesutului sau prin dereglarea funcţionării, toate acestea sînt determinate de stratul embrionic al germenului din care provin atît organul, cît şi ţesutul cerebral corespondent (A treia Lege Biologică).

GNM „Ontogenetic System of Tumors“ (sistemul ontogenetic al tumorilor) ilustrează că organele controlate de „vechiul creier“, care derivă din endoderm sau „vechiul creier“ mezoderm, precum plămînii, ficatul, colonul, prostata, uterul, pielea în profunzimea ei, pleura, peritoneul, pericardul, glandele mamare etc., generează întotdeauna proliferare celulară, imediat ce conflictul corespondent are loc la nivelul creierului. Tumorile acestor organe se dezvoltă exclusiv pe durata fazei active a conflictului (iniţiată de DHS).

Să luăm exemplul cancerului de plămîn: conflictul biologic asociat cu cancerul de plămîn este un şoc de tipul „frica de moarte“, deoarece, în termeni biologici, panica de moarte este echivalentă cu incapacitatea de a respira. Odată cu şocul cauzat de frica de moarte, celulele pulmonare alveolare care reglează respiraţia încep instantaneu să se multiplice, formînd o tumoare pulmonară. Contrar părerilor convenţionale, această multiplicare a celulelor pulmonare nu este un proces fără rost, ci serveşte unui scop biologic foarte bine definit, şi anume creşterea capacităţii pulmonare, optimizîndu-se astfel şansele de supravieţuire ale organismului.

Analizele tomografiilor întreprinse de dr. Hamer demonstrează că fiecare persoană bolnavă de cancer de plămîn prezintă o configuraţie clară de tip inele concentrice în zona corespondentă din creier şi că fiecare pacient a suferit un şoc conflictual emoţional total neaşteptat, de tipul „frica de moarte“, înaintea declanşării cancerului. În majoritatea cazurilor, teama de moarte a fost declanşată de şocul unui diagnostic de cancer, ce a fost resimţit ca o sentinţă la moarte.

Cancerul de sîn, potrivit cercetărilor dr. Hamer, este rezultatul grijilor provocate de un conflict de tipul „mamă-copil“ sau „probleme cu partenerul“. Aceste tipuri de conflicte impactează întotdeauna „vechiul creier“ în zona care controlează glandele producătoare de lapte. O femeie poate suferi un conflict de tipul „mamă-copil“ întrucît îşi face foarte multe griji, atunci cînd copilul ei este rănit sau se îmbolnăveşte grav, foarte brusc. Pe durata fazei de stres, cît conflictul este activ, celulele glandei mamare continuă sa se multiplice, formînd o tumoră. Scopul biologic al proliferării celulare este acela de a mări capacitatea de lactaţie pentru copilul suferind, grăbind astfel procesul de vindecare al acestuia. Fiecare femeie şi fiecare femelă din lumea animală se naşte cu acest program de reacţie biologică pentru creştere şi dezvoltare. Numeroasele studii ale dr. Hamer arată că femeile, „chiar şi atunci cînd nu alăptează, dezvoltă tumori ale glandelor mamare, din cauza grijilor obsesive pentru binele celor dragi“ (a copilului care are probleme, a unui părinte bolnav, sau de grija unui prieten cu probleme).

Ceea ce a fost spus despre cancerul de plămîn sau de sîn este valabil pentru orice alt tip de cancer ce îşi are originea în „vechiul creier“. Fiecare tip de cancer este declanşat de un conflict şoc specific, care activează un „program biologic precis“ (A cincea Lege Biologică), ce permite organismului să depăşească obişnuinţele funcţionării zilnice şi să se confrunte fizic cu situaţia urgentă. „Pentru fiecare tip de conflict există o zonă cerebrală specifică, de unde este coordonat acest program de urgenţă.“

În vreme ce organele controlate de „vechiul creier“ dezvoltă tumori pe durata fazei active a conflictului-şoc, situaţia este opusă în cazul organelor controlate de „noul creier“. Toate organele şi ţesuturile ce corespund şi sînt coordonate de „noul creier“ (ovarele, testiculele, oasele, nodulii limfatici, epiderma, mucoasa colului uterin, bronhiile, vasele coronariene, canalele de alăptare etc.) îşi au originea în ectoderm sau mezodermul „noului creier“. În momentul producerii conflictului-şoc, ţesuturile organelor corespondente acestei zone a creierului răspund prin degenerare celulară. Necrozarea ovarelor sau a testiculelor, osteoporoza, cancerul osos sau ulcerul stomacal, de exemplu, sînt situaţii care apar doar atunci cînd persoana se află într-o stare emoţională de stres relaţionată cu conflictele-şoc corespondente. Aşa cum este de aşteptat, distrugerile ţesuturilor respective au o semnificaţie biologică precisă.

Să luăm exemplul ţesuturilor canalelor de lactaţie. Ele se dezvoltă mult mai tîrziu decît glanda mamară, acest ţesut fiind controlat de o zonă mai tînără a creierului, cortexul cerebral. Conflictul biologic ce corespunde ţesutului canalelor de lactaţie este unul de tip „conflict de separare“, rezultat al unei experienţe de tipul „copilul meu (sau partenerul meu) mi-a fost luat de la sîn“. O femelă din lumea animală suferă un astfel de conflict, atunci cînd puiul ei se pierde sau este omorît. Ca un reflex natural la acest conflict-şoc, ţesutul canalelor de lactaţie începe să ulcereze. Scopul acestei reacţii este mărirea diametrului canalelor de lactaţie, astfel încît laptele nefolosit să se poată drena mai uşor şi să nu se congestioneze în interiorul sînului. Creierul fiecărei femei este programat cu acest gen de reacţie-răspuns biologic. Din moment ce sînul femeii este asociat, biologic vorbind, cu grija şi hrănirea, femeile suferă un conflict-şoc cauzat de separarea bruscă de o persoană iubită. Pe durata fazei active a conflictului-şoc nu există practic niciun simptom, cu excepţia unor ocazionale puseuri uşoare în interiorul sînului.

 

CELE DOUĂ FAZE ALE ORICĂREI BOLI

Dr. Hamer a descoperit, de asemenea, că orice conflict şi orice boală are şi o rezolvare, iar desfăşurarea oricărei boli are loc în două faze (A doua Lege Biologică). În timpul primei faze, a conflictului activ (şi anume atît timp cît acesta există), întregul organism este orientat către a face faţă conflictului. În timp ce, la nivel fizic, au loc dereglări celulare specifice, psihicul şi sistemul nervos vegetativ autonom se confruntă, de asemenea, cu situaţii neaşteptate. Comutată într-o fază de stres (sympathicotonia), mintea devine total preocupată de conţinutul conflictului. Tulburări ale somnului şi lipsa apetitului sînt simptome specifice. Biologic vorbind, acest lucru este vital, deoarece focalizarea atenţiei asupra conflictului şi orele de activitate în plus constituie condiţiile propice pentru rezolvarea conflictului. Faza activă a conflictului este denumită şi „faza rece“. Deoarece pe perioada stresului se produce constricţia vaselor de sînge, simptomele specifice ale activităţii conflictuale sînt extremităţile reci (în special mîinile), tremurul şi transpiraţia rece. Intensitatea simptomelor depinde, în mod natural, de intensitatea şi impactul şocului conflictual. Dacă o persoană rămîne în această stare prea mult timp, urmările pot fi fatale.

Dr. Hamer a demonstrat, fără nicio îndoială, că organismul nu poate muri niciodată de cancer, în sine.  O persoană poate muri ca rezultat al complicaţiilor mecanice produse de tumori, de exemplu blocarea unui organ vital precum colonul sau bila, dar în niciun caz celulele canceroase, în sine, nu pot provoca moartea. În „German New Medicine“ distincţia dintre cancerul malign sau benign nu are nicio  valoare. Termenul „malign“ este o construcţie artificială (la fel ca markerii tumorali) care, pur si simplu, indică o activitate de reproducere celulară ce a depăşit o anumită limită complet arbitrară.

Dacă o persoană moare pe durata fazei iniţiale active a conflictului, este de obicei din cauza pierderii de energie, a slăbirii exagerate, a lipsei de somn şi a epuizării mentale şi emoţionale. De cele mai multe ori este vorba de impactul emoţional devastator al unui diagnostic sau a unei prognoze negative, de genul „mai ai doar şase luni de trăit!“, impact ce aruncă pacienţii de cancer şi pe cei apropiaţi lor într-o stare de disperare. Cu foarte mică sau chiar fără speranţă sînt privaţi de forţa lor vitală, îşi consumă inutil energia şi, în cele din urmă, mor în urma unui proces agonizant pentru pacienţii de cancer „pe care tratamentele convenţionale de cancer nu fac decît să îl accelereze“.

Dacă pacientul nu a făcut niciun tratament convenţional de cancer (în special chimioterapie sau radioterapie), GNM are o rată de succes de 95 pînă la 98%. Este o ironie că aceste statistici ale succeselor remarcabile ale dr. Hamer au fost date chiar de autorităţi. Cînd dr. Hamer a fost arestat, în 1997, pentru acordarea de sfaturi medicale, fără a avea licenţă medicală, pentru trei persoane, poliţia a confiscat fişele pacienţilor săi şi le-a analizat. Un procuror public a fost nevoit să recunoască în timpul procesului că după cinci ani, 6000 din 6500 de pacienţi cu cancer în faza terminală erau încă în viaţă. În cazul tratamentelor convenţionale, cifra aceasta este inversă.

Conform declaraţiilor epidemiologului şi biostatisticianului dr. Ulrich Abel (Germania), „Succesul majorităţii chimioterapiilor este jalnic… Nu există nicio dovadă ştiinţifică referitoare la abilitatea de a extinde în mod apreciabil viaţa pacienţilor care suferă de cele mai comune forme de cancer organic… Chimioterapiile pentru cancerele maligne prea avansate pentru operaţie, care reprezintă 80% din totalul cancerelor, reprezintă un pustiu ştiinţific („scientific wasteland“). (Lancet, 1991).

 

CORPUL SE VINDECĂ SINGUR

Rezolvarea conflictului generat de semnalele iniţiale reprezintă începerea fazei a doua a programului biologic. Emoţiile şi organismul nostru se comută imediat în modul de reparare, programul de vindecare fiind asistat în mod direct de sistemul nervos vegetativ. Pe perioada fazei de vindecare, apetitul revine, dar sîntem foarte obosiţi (putem chiar să nu avem puterea de a ne ridica din pat). „Odihna şi furnizarea tuturor nutrienţilor necesari organismului sînt esenţiale pe perioada de vindecare.“ A doua fază este denumită „caldă“ şi, în această perioadă, vasele de sînge se măresc, încălzind extremităţile şi pielea.

Odată cu rezolvarea conflictului, se produce o schimbare la nivelul organelor, proliferarea celulară („vechiul creier“ – controlul creşterii tumorale) şi distrugerea celulară („creierul nou“ – controlul degradării ţesuturilor) se opresc imediat şi este declanşat procesul de reparare specific. O zonă care s-a necrozat sau a prezentat ulceraţii în timpul fazei active a conflictului este acum regenerată şi refăcută cu celule noi. Acest proces este însoţit, de regulă, de inflamaţii potenţial dureroase cauzate de edeme care protejează ţesutul pe durata vindecării. Alte simptome tipice regenerării sînt: hipersensibilitate, mîncărimi, spasme (dacă ţesuturile musculare sînt implicate) şi inflamaţii. Exemple de „boli“ care apar doar în procesele de vindecare sînt: diferite probleme de piele, hemoroizi, laringită, bronşită, artrită, ateroscleroză, disfuncţii ale rinichilor şi ale vezicii urinare, anumite boli ale ficatului şi infecţii (vezi mai jos).

„Bazîndu-se pe observarea multiplicării celulare (mitoza) şi pe distincţia standard dintre tumoare benignă – malignă, medicina convenţională interpretează procesul natural de producere celulară a ţesutului care se vindecă drept tumoare malignă“.  În GNM distingem la fel două tipuri de tumori. Dar tumorile nu sînt împărţite în „bune“ sau „rele“, ci mai degrabă „sînt clasificate după tipul de ţesut şi zona cerebrală din care provin şi de unde sînt controlate“. Există acele tumori care se dezvoltă, în mod exclusiv, în faza activă a conflictului-şoc (tumorile pulmonare, tumorile de colon, tumorile la ficat, tumorile uterului, tumorile la prostată etc.) şi cele care apar în timpul procesului natural de vindecare.

În felul în care „creierul vechi“ controlează cancerul, creşterea tumorală nu este nici accidentală şi nici fără sens, din moment ce proliferarea celulară se opreşte, de îndată ce ţesutul este reparat. Cancerul testicular, cancerul ovarian, limfomul, limfomul non-Hodgkin, diferitele tipuri de sarcom, carcinomul bronhial şi laringial, cancerul cervical, toate sînt de natură curativă şi fenomene exclusive ale fazei de vindecare „cu condiţia ca procesul de vindecare să nu fie întrerupt de medicamente sau de o revenire a conflictului şoc, aceste tumori dispar pînă la urmă, pînă la sfîrşitul procesului de vindecare. “

Al doilea tip de cancer mamar, „carcinom in situ“ (DCIS), intră, de asemenea, în această categorie. În timp ce un cancer de sîn este un indicator că femeia este în faza activă a conflictului de tip „grijă“, un „cancer in situ“ este un semn pozitiv că problema asociată „conflictului de separare“ a fost rezolvată. O femeie nu face un cancer de sîn fără motiv! Aşa cum nici faptul că el se dezvoltă exact în sînul stîng nu este o coincidenţă.

 

IMPORTANŢA LATERALITĂŢII NOASTRE  BIOLOGICE

Dr. Hamer a descoperit că lateralitatea determină dacă o boală, precum este cancerul, se dezvoltă în partea stîngă sau dreaptă a organismului. Aceasta este regula: o persoană dreptace răspunde unui conflict cu mama sa sau cu copilul cu partea stîngă a organismului şi cu partea dreaptă la un conflict cu tatăl sau partenerul, fraţii, rudele, prietenii, colegii etc. Pentru stîngaci este invers. Există întotdeauna o relaţie inversă între creier şi organism, pentru că fiecare emisferă a creierului (mai puţin partea amigdaliană) este în relaţie directă cu partea opusă a corpului. Cel mai simplu mod de a descoperi lateralitatea noastră biologică este să batem din palme. Palma care este deasupra indică dacă sîntem stîngaci sau dreptaci. Astfel, un cancer în sînul drept, un chist ovarian în ovarul stîng, o problemă de piele pe partea dreaptă sau stîngă (sau amîndouă), o paralizie motorie pe partea dreaptă (după un atac cerebral), ne dau un prim indiciu despre cine a fost implicat atunci cînd conflictul originar a avut loc. În ceea ce priveşte conflictele mai avansate (şi regiunile cerebrale), statutul hormonal trebuie, de asemenea, luat în calcul, pentru o evaluare precisă.

 

ROLUL BENEFIC AL MICROBILOR

Un alt aspect al cercetărilor dr. Hamer este acela al rolului microbilor pe durata procesului de dezvoltare a bolii. Pe scurt, el a aflat că microbii, precum şi ciupercile, bacteriile şi viruşii sînt activi doar pe durata procesului de vindecare şi maniera în care ei operează este în deplină concordanţă cu logica evolutivă (A patra Lege Biologică). Bacteria de tuberculoză, spre exemplu, populează doar ţesuturile controlate de „creierul vechi“. Funcţia lor  pe timpul procesului de vindecare este de a descompune tumorile care  nu-şi mai au rostul: tumorile pulmonare, tumorile de colon, tumorile la rinichi, tumorile la prostată, tumorile la uter, tumorile de sîn, melanoamele şi mesothelioma. Bacteriile tuberculozei sînt esenţiale pentru descompunerea construcţiilor celulare ce au proliferat cu un anumit scop biologic în timpul fazei active a conflictului. Dacă bacteriile necesare nu sînt disponibile din cauza vaccinării sau a uzului excesiv de antibiotice sau în urma chimioterapiei, tumorile nu se pot dezintegra cum trebuie. Ca urmare, „rămîn“ pe loc şi sînt încapsulate în mod inofensiv. Detectate la un control de rutină totuşi, ele pot fi diagnosticate drept cancer şi noi conflicte potenţiale pot apărea în urma aflării veştii, cu noi simptome. Înţelegînd legile biologice ale desfăşurării bolilor, această perspectivă poate fi eliminată. În timp ce bacteriile descompun tumorile cu celule care nu mai sînt necesare, viruşii sînt implicaţi în procesul de vindecare al ţesuturilor coordonate exclusiv de cortexul cerebral (ex: bronhiile, membrana nazală, mucoasa stomacală, mucoasa canalelor biliare şi epiderma). Hepatita, pneumonia, herpesul, gripa şi gripa stomacală indică faptul că procese virulente naturale de vindecare sînt în curs. În ceea ce priveşte rolul viruşilor, dr. Hamer preferă să vorbească de „viruşi ipotetici“, din cauză că, în ultimul timp, existenţa viruşilor este pusă în discuţie. Acest lucru este în concordanţă cu descoperirile iniţiale ale dr. Hamer, care evidenţiau faptul că procesele de reconstrucţie şi regenerare ale ţesuturilor necrozate sau ulcerate au totuşi loc chiar şi în absenţa viruşilor specifici ţesuturilor respective. Dilema în care se găseşte medicina convenţională este aceea că eşuează în a recunoaşte tiparul de evoluţie în două faze al fiecărei boli, prima fază, aceea a conflictului activ, fiind în mod obişnuit scăpată din vedere. Din moment ce microbii sînt activi doar în faza de vindecare, iar  activitatea acestora este în mod normal acompaniată de inflamaţii, febră, puroi, supurări şi dureri, microbii sînt consideraţi răufăcători şi cauză a bolilor infecţioase. „Dar microbii nu provoacă boli“. Pînă la urmă, este organismul nostru cel care „angajează“ microbii pentru a optimiza procesul de vindecare. Microbii pot fi bineînţeles transmişi, „dar ei rămîn inofensivi, pînă în momentul în care persoana este în faza de vindecare“ a aceluiaşi tip de conflict.

 

PUNÎND LA ÎNDOIALĂ  METASTAZELE

Bazîndu-se pe GNM „Sistemul ontogenetic al tumorilor“, teoria vast răspîndită a metastazelor care sugerează că celulele canceroase migrează prin vasele de sînge şi limfă, cauzînd tumori şi în alte locuri, este, în cuvintele dr. Hamer, „pură ficţiune academică“. Celulele în general şi celulele canceroase în mod special nu îşi pot schimba, sub nici o formă, structura lor histologică sau nu pot să treacă de bariera bacteriană. De exemplu, o celulă canceroasă a unei tumori pulmonare, care este de origine endodermă, controlată de zona amigdaliană a creierului şi care proliferează de-a lungul fazei active a conflictului, nu se poate transforma într-o celulă osoasă, care este de origine mezodermă şi este controlată de cortexul cerebral, celulă care se deteriorează în timpul fazei active a conflictului, în procesul de decalcifiere. În scenariul „cancerul pulmonar metastazează la oase“, celulele cancerului pulmonar creează de fapt un gol (descompunere celulară! – reversul cancerului) în anumite oase din organism. Trebuie, de asemenea, să ne întrebăm de ce celulele canceroase rareori se răspîndesc la ţesuturile vecine, de exemplu: de la uter la cervix. Dacă celulele canceroase călătoresc prin sînge, de ce nu este atunci scanat sîngele donat, pentru a căuta celule canceroase? „De ce nu sînt atunci găsite o multitudine de tumori în pereţii vaselor de sînge ale pacienţilor bolnavi de cancer? “

Pe 19 August 2004, ziarul canadian „Globe and Mail“ a publicat un articol intitulat, „Cercetătorii urmăresc testele de sînge pentru cancerele de sîn“, conţinînd declaraţiile revelatoare: „Vînătoarea celulelor canceroase în fluxul sangvin a durat 10 ani“ şi „pînă de curînd, nicio tehnologie existentă nu e reuşit să izoleze în mod cert o singură celulă tumorală, dintre milioanele de celule roşii şi albe conţinute în orice mostră de sînge uman“. În afara faptului că vînătoarea este departe de a fi încheiată (aşa cum indică articolul), nu sugerează asta cumva că ipoteza „metastazelor“ a dezinformat publicul şi a speriat de moarte milioane de pacienţi de cancer, de-a lungul ultimelor patru decenii?

Dr. Hamer nu neagă, bineînţeles, posibilitatea apariţiei celui de-al doilea cancer, dar aceste tumori succesive nu sînt cauzate de migrarea celulelor canceroase care se transformă, în mod miraculos, într-un tip diferit de celulă, ci mai degrabă sînt urmarea noului conflict-şoc. Noul DHS poate fi declanşat de o altă experienţă traumatizantă adiţională, sau prin şocul provocat de diagnostic. Aşa cum am menţionat mai devreme, un diagnostic neaşteptat de cancer, sau a-i comunica cuiva că are metastaze, poate declanşa o spaimă de tipul „frică de moarte“ (provocînd cancer pulmonar) sau orice alt tip de diagnostic relaţionat cu şocul emoţional, cauzînd noi cancere în diferite alte părţi ale organismului. În multe cazuri, aceşti pacienţi nu supravieţuiesc pînă în faza de vindecare, din cauza stării de stres foarte grave care îi slăbeşte pînă la punctul în care mai au foarte puţine şanse de supravieţuire asaltului extrem de toxicului tratament chimio.

Al doilea tip de cancer foarte des întîlnit după cel pulmonar este cancerul osos. Dr. Hamer a descoperit că oasele noastre sînt biologic legate de încrederea, respectul şi stima de sine. Altfel spus, comunicîndu-i-se cuiva că are „o boală care îi ameninţă viaţa“, în mod special una care se presupune că „se răspîndeşte ca focul“ prin organism, este echivalent cu: „acum sînt total inutil“ şi, pe lîngă faptul că ne simţim inutili, oasele încep să se decalcifieze (în cazul cancerelor de sîn, deseori în zona sternului şi a coastelor). Tot aşa cum se rupe un os, scopul programului  biologic (al „bolii“) apare la sfîrşitul fazei de vindecare. Cînd faza de reparare este completă, osul va fi mult mai puternic în zona respectivă, asigurînd în acest fel că sîntem mai bine echipaţi, în eventualitatea apariţiei unui nou conflict al stimei de sine.

 

NATURA TUMORILOR CEREBRALE

Odată ce conflictul a fost rezolvat, leziunile cerebrale împreună cu psihicul şi organul aferent intră în faza de vindecare. Odată cu repararea oricărei răni se dezvoltă un edem (fluid în exces) pentru a oferi protecţie ţesutului cerebral ce este refăcut. Pe tomografie, schimbările sînt foarte uşor de observat: vizibilele inelele concentrice dispar în edem şi apar acum neclare şi închise la culoare. În momentul de vîrf al fazei de vindecare, atunci cînd edemul cerebral atinge dimensiunea maximă, creierul declanşează un scurt şi puternic impuls care expulzează edemul. În terminologia GNM, această reglare este denumită „criza epileptică“ (CE). În timpul crizei, întregul organism este aruncat, pentru scurt timp, într-o stare de simpaticotonie (hiperstimularea sistemului nervos simpatic), retrăind simptomele tipice fazei de conflict activ, cum ar fi transpiraţie rece, extremităţi reci, puls accelerat şi greaţă. Intensitatea şi durata acestei crize pre-programate este determinată de intensitatea şi durata conflictului precedent. Atacurile cardiace, accidentele cerebrale, crizele de astm şi cele epileptice sînt doar cîteva exemple ale acestui crucial punct de revenire. Tipul de criză depinde întotdeauna de natura conflictului şi de zona cerebrală corespunzătoare implicată.

După ce edemul cerebral a fost împins afară, ţesutul conectiv ce oferă suport structural neuronilor se reface în zona respectivă, pentru a restabili funcţiile celulelor nervoase care au fost afectate de şocul datorat conflictului (DHS). Această acumulare naturală este ceea ce medicina convenţională denumeşte „tumoare cerebrală“, această veste avînd consecinţe cumplite asupra pacientului. Dr. Hamer a stabilit, în 1981, că „tumoarea cerebrală“ nu este o boală în sine, ci un simptom al fazei de vindecare, care se desfăşoară paralel şi la nivelul organului afectat (controlat de la nivelul creierului din zona sa specifică. Aceasta se află simultan în faza de reparare). Astfel că „metastazele cerebrale“ de fapt nu există nici ele.

 

TERAPIA GNM (pe scurt)

Primul pas în terapia GNM este să oferi o înţelegere a naturii biologice a simptomului, de ex: un anumit tip de cancer, în relaţie cu cauzele sale psihice. O tomografie şi un istoric medical complex sînt, de asemenea, vitale pentru a determina dacă pacientul este încă în faza activă a conflictului, sau deja se vindecă. Dacă este încă în faza activă, atenţia trebuie îndreptată asupra identificării motivului şocului iniţial DHS şi către dezvoltarea unei strategii pentru rezolvarea conflictului. Este crucială pregătirea pacientului şi informarea lui despre simptome, despre procesul vindecării şi eventualele complicaţii ce pot apărea. Simptomele sînt foarte previzibile! Descoperirile doctorului Hamer ne furnizează, pentru prima oară în istoria medicinii, un sistem sigur care ne permite nu numai să înţelegem, dar şi să prezicem dezvoltarea şi simptomele oricărei boli. Aceasta este adevărata medicină preventivă, un aspect al GNM care cu greu poate fi dezbătut suficient. Adevărata prevenţie necesită înţelegerea cauzelor reale ale bolii şi aceasta este exact ceea ce furnizează în detaliu cercetările dr. Hamer.

 

Înţelegînd cele „Cinci Legi Biologice“ ale cauzei şi ale procesului de vindecare al bolii, ne putem elibera de teama şi panica ce deseori apar odată cu instalarea unor simptome. Această cunoaştere este mai mult decît putere. Ea poate salva vieţi.

                                                                                                               Caroline Markolin,

Ph.D., Vancouver, Canada,

După „GERMAN NEW MEDICINE(R) (GNM)“

 

* Pentru mai multe informaţii despre GNM vizitaţi

http://germannewmedicine.ca.

**Articolul a fost publicat pentru prima oară în „EXPLORE!”, Vol. 6, Nr. 3/ mai 2007.

…………………………………………………………………………………………………………….

http://www.pilhar.com/ (lb. germ.)

http://germannewmedicine.ca/documents/welcome.html (lb. engl.)

 

 

 

Literatură şi religie

 

PĂRINTELE DANIIL DE LA RARĂU —

RUGUL IUBIRII

 

 

            Însemnările duhovniceşti ale Părintelui Daniil, fie că era la Antim, ca vieţuitor, începînd din  20 iulie 1945, fie că era monahul Agathon, din 3 septembrie 1948, sau Stareţul Sihăstriei Sf. Ioan Botezătorul de la Rarău, sînt fulgere în noapte, sînt candele aprinse într-un Rug care nu se mistuie nicicînd. Înainte însă de a ne fi nouă, în întunericul minţii noastre, făclie călăuzitoare, exemplu rarisim, acest semeţ intelectual smerit găsise starea originară în care te împărtăşeşti de lumina nouă a celuilalt tărîm.

Iată cum o mărturiseşte: „Să fii noapte ţie însuţi, ca să primeşti în toată noutatea lumina.“ În această noapte binecuvîntată, a devenit pentru el şi pentru mulţi, pescar al fiorului dumnezeiesc. „Captura“ sorbită din „adînca înfiorare“ a dragostei lui Dumnezeu este descrisă în aceste stihuri:

            Ca o dulceaţă minunată de psalm,

            dragostea lui Dumnezeu ne împresoară.

            Ca o cîntare îmbălsămată, de peste tot

            bucuria vieţii ne înfăşoară.

            Şi inimile noastre însetoşate

            sorb din adînca înfiorare,

            ca peştii în apele afundate,

            muzica binecuvîntării Sale.  

30 mai 1953, Sihăstria

            Acest Ihtis prospăt l-am trimis în această dimineaţă Avvei Benedict (Ghiuş) la Neamţu, din Singurătate. (Cf. Taina Rugului Aprins, p. 47).

Condiţia de scriitor a fost pentru Sandu Tudor ca o camuflare. Stihurile înaripate de har îl însoţeau pe monah şi le dăruia celorlalţi dintr-o dragoste vie, din preaplinul său.

            Î.P.S. Antonie Plămădeală în volumul Rugul Aprins, din 2003, scrie că pe Părintele Daniil „nu-l interesa erudiţia şi nu-şi făcea note pentru lucrări, ci pentru lucrarea interioară, în sensul isihast al cuvîntului. Citea spre folos, nu spre documentare şi nu cu scopuri publicistice“.

Părintele aduna din miile de foi manuscrise, selecta, ascundea, încredinţa prietenilor fiindcă ştia că va pleca pe un drum fără întoarcere, un drum care n-avea să-l mai readucă în lume, ci, transformat în Cale, să-l ducă la Cer.

În viaţa sa atît de încercată, Părintele Daniil a rămas şi scriitor aşa cum semna ultimul, cu smerenie, Sandu Tudor, gazetar şi scriitor, în scrisoarea adresată Patriarhului Nicodim în 12 februarie 1946, după prof. univ. Al. Mironescu, prof. univ. Anton Dumitriu, dr.Vasile Voiculescu, dr. Gh. Dabija şi Paul Sterian, publicist şi scriitor. Ei solicitau învoirea şi binecuvîntarea pentru desfăşurarea activităţii Asociaţiei Rugul Aprins al Maicii Domnului la Mănăstirea Antim, asociaţie care îşi începuse activitatea cu un an înainte, cu binecuvîntarea stareţului, Părintele Arhimandrit Vasile Vasilache. (Cf. Taina Rugului Aprins, Ed. Anastasia, pp. 92-93).

Stareţul de la Rarău a rămas scriitor, dar mai ales un mărturisitor, cel care considera că „e în situaţia spirituală a artistului ceva analog cu acea stare suprafirească în care călugărul trebuie să se străduiască să se păstreze.“ (p. 259).

Văzînd în artă o adevărată liră a lui Orfeu, monahul considera că prin suferinţa exprimată de artist „se deschide o mică uşă pe unde intră Iisus“. Dacă un călugăr are nevoie de rugăciune, artistul trebuie să fie susţinut în lume de geniu fiindcă „un artist fără geniu e ca un călugăr fără rugăciune.“ Privind frumuseţea printr-un ochi pur ca al unui copil, artistul e dator să descopere în singurătate universalul, curentul vital, lumina; să ghicească ordinea în haosul lumii; să aibă conştiinţa că „naşterea artei aminteşte naşterea rugăciunii“. Cheia existenţei artistului, ca şi a monahului poate fi în viziunea Părintelui Daniil: „Să mergi la întîlnirea cu Dumnezeu şi a spiritului, ca Petru pe ape. Încrezîndu-te fără vreo îndoială atracţiunii care te leagă de obiectul dorinţei. Să fii noapte ţie-însuţi, ca să primeşti în toată noutatea lumina. “ (p. 259).

            Împresurat în singurătate de Dragostea lui Dumnezeu, Stareţul de la Rarău înţelege că „a fi cu adevărat tu însuţi e a descoperi pe alţii.“ El îi descoperea atît prin lecturi, prin traduceri, prin intermediul Scripturii, cît şi faţă către faţă. Printre traducerile sale s-a găsit şi Introducerea la Scara lui Iacov de Serghei Bulgakov. Adoptînd compusul acestuia Dumnezeu-Dragoste, Părintele Daniil grupează texte sub acest titlu, publicate în Caiete I, la Editura Christiana, prin strădania lui Alexandru Dimcea.

            Dragostea, alături de credinţă şi nădejde, alcătuind virtuţile teologale nu este dobîndită prin lucrarea noastră, ci este dar al Sfîntului Duh. Aceste daruri le primim toţi oamenii la Sfîntul Botez, dar ele rodesc în suflet prin străduinţa omului şi îndurarea lui Dumnezeu.  „Puneţi şi din partea voastră toată sîrguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fapta bună cunoştinţa, / La cunoştinţă: înfrînarea; la înfrînare: răbdarea; la răbdare: evlavia; / La evlavie: iubire frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea. “  (II Petru 1, 5-7).

            Acest dar al dragostei l-a primit de timpuriu scriitorul Sandu Tudor, dar pecetluit în Muntele Sfînt: „Astăzi nu e nevoie să statorniceşti din nou numai legătura dintre Văzut şi Nevăzut de care are tot insul trebuinţă, ci încă de a dezvălui, de a vădi lucrarea rodnică a Lumii-de-dincolo care stăpîneşte atotputernică peste întreaga istorie a omenirii. Aşa s-a născut în sufletul meu năzuinţa de a vedea Athosul, locul unde legătura şi înrîurirea Lumii de dincolo e mai evidentă, fără tăgadă.“ (p. 267). Putem spune că la Athos s-a dus un scriitor, iar muntele l-a primit şi l-a născut a doua oară, ca monah, care a descoperit că „Dumnezeu e Dragoste“, că „prin Hristos s-a descoperit Lumii putinţa adevăratei legături cu Dumnezeu şi care este o intimitate de dragoste.

Domnul, dragostea aceasta a lui Dumnezeu ce s-a dăruit ea însăşi nouă, ne cheamă pururea la legătura dragostei.

Domnul Hristos prin chiar fiinţa Sa, ne învaţă ca prin dragoste să răspundem la dragoste şi ne descoperă astfel însuşirea adîncă şi mai mult decît suprafirească a dragostei.“ (p. 37).

Cel care a descoperit că a fi cu adevărat tu însuţi e a descoperi pe alţii a aflat că „Adevărata dragoste e pururea dumnezeiască.“ (p. 37).

            Pentru a scăpa de obsesia morţii, omul trebuie să descopere eternitatea din clipă, viul din existenţă întrucît „clipa adevărată, fragment de durată trăită şi încă vie, nu lunecă înapoi spre trecut. Dimpotrivă, ea tinde spre viitor. E grea de dorinţe, de pregătire, de aşteptări, de voiri, se lipeşte de veşnicie. Da, Unirea e cu putinţă. Ea se face prin întruparea lui Dumnezeu în om. Unitatea paradoxală a virtuţilor teologale la un loc: dragoste-nădejde-credinţă e această tensiune.“ (p. 21).           

            Porunca dragostei dată de Mîntuitorul trebuie să fie împlinită de fiecare creştin: „Iubeşte pe Dumnezeu şi pre aproapele tău, aceasta înseamnă a fi şi a trăi în Sfînta Treime“ (p. 21).

            Dragostea se revarsă ca un izvor de lumină de la Dumnezeu, dar re-urcă spre cer adunată din potirul inimilor noastre: „Aceste două porunci în care se închide toată Legea nu sînt decît una singură: iubeşte, iubeşte Sfînta Iubire care este totul. Dumnezeu este dragoste. «Iubeşte şi fă ce vrei»: acest cuvînt nu e al Fericitului Augustin, ci al Duhului Sfînt. Sfîntul Augustin l-a popularizat.“ (p. 22).

Mîngîiaţi de dragostea lui Dumnezeu care se revarsă de la botez prin Duhul Sfînt „toţi cei ce se nasc din Duhul lui Dumnezeu stăpînesc trupul şi trăiesc dumnezeieşte. Ei sînt fiii lui Dumnezeu şi ucenicii lui Hristos.“

            Dragostea profetică a lui Hristos nu are sfîrşit, ea aduce botezul  focului: „Aşa puterea dragostei lui Hristos a spart istoria în două, în chip real. Anii istoriei lumii se numără de acum de la El.

            Din rădăcina acestei dragoste necovîrşite lumea a fost răsturnată şi înnoită.“ (p. 23).

Această Dragoste a lui Hristos îl face pe Sfîntul Pavel să exclame: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.“ (Gal. 2, 20).

            Pentru Părintele Daniil, descoperirea lui Dumnezeu-Dragoste înseamnă pătrunderea pe Calea Tainei, contemplarea adîncimilor sufletului, trăirea în unitatea treimică: „Dragostea este adevărul de viaţă al adîncimilor noastre cele mai nepătrunse, mai tainice şi mai dumnezeieşti.

Dragostea este virtutea abisală a lui Dumnezeu iar nu una ipostatică.

Dragostea este o virtute eternă a Tainei. Ea este secretul creator al Dumnezeului Tată.

Dumnezeu este Dragoste.

Dumnezeu Tatăl e Dragoste acoperită.

Dumnezeu Fiul e Dragoste întrupată.

Dumnezeu Duhul Sfînt este dragoste lucrătoare. Revelatoare.

Dragostea este însăşi taina dumnezeiască. Ea este inefabilă.“ (p. 31).  

Acest adevărat Acatist al Dumnezeului-Dragoste nu poate fi încheiat fără mărturia-răspuns la Dragostea de Sus a fariseului Saul care l-a întîlnit pe Hristos pe drumul Damascului devenind Sfîntul Apostolul Pavel: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. / Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mînie, nu gîndeşte răul. / Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. / Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. / Dragostea nu cade niciodată.“ (1 Cor.13, 4-8). 

            Fără dragoste lumea nu poate exista nicio clipă. Omul care armonizează în sine catafaticul şi apofaticul face loc dragostei lui Dumnezeu în inima lui. Dincolo de sentimental şi de raţional, dragostea nu răspunde decît de legile Duhului Sfînt: „Ea este apofatică, dar şi catafatică. Dragostea este puntea dintre apofaticul şi catafaticul dumnezeiesc. Ea este de fapt Crucea dumnezeirii, contradicţia ei armonică.“ (p. 32).

Fiind o unitate treimică a dumnezeirii „pecetea solemnă a Dragostei este Binecuvîntarea (ca sămînţă pentru Pomul Vieţii).“ (p. 32).

Depăşind limitele fiinţei, „adevărata dragoste e o dăruire paradoxală de sine, care creşte pe amîndoi şi pe toţi şi aduce desăvîrşirea şi împlinirea, o liberare, o libertate a întîlnirii şi unirii perfecte a Sfintei Înţelegeri.“ (p. 47).

            Totodată, cel care a intrat din dragoste în dăruirea de sine realizează că: „Iubirea nu e pe măsura omenească. Descoperi iubirea ca pe o eliberare, o împrospătare: trăieşti o adevărată naştere din nou: parcă ai ieşit acum, a doua oară, din mîinile Ziditorului.“ (p. 47). Înfiată prin iubire, fiinţa care se abandonează Ziditorului şi se naşte din nou porneşte în călătorie pe treptele nevăzute ale dragostei.

            Împovărat de existenţă, surd şi orb faţă de Adevăr, omul nu are decît să descopere taina dragostei pentru a se mîntui: „Dragostea este taină, enigmă şi izvor ascuns de sfinţenie, pecetie trinitară a Dumnezeirii. Dragostea este paradox crucial al adevărurilor necovîrşite ale Dumnezeirii.

De aceea este în acelaşi timp claritatea creatoare a Logosului, precum şi izbucnirea vulcanică a Duhului.“ (p. 131).

Părintele Daniil descoperă şi cuprinde toată matematica dragostei: centrul, cercurile,  haloul, nimbul: „deoarece Dragostea este centrul de abis al întregii Dumnezeiri, dar este şi cercurile largi, cuprinzătoare ale Totului, inelele irizate ale haloului, adică nimbul nucleelor tuturor sfinţeniilor.“ (p. 131).

Acest neasemuit monah trece de la matematică la logică încercînd să ne înveţe logica Dragostei spunîndu-ne că simplu e totul şi totul e simplu cînd sufletele noastre îşi regăsesc puritatea:  „Logica Dragostei e simplă de tot, de aceea e şi paradoxală. Dragostea e dăruire de sine întreagă, cu adevărat totală, şi dragostea este în sine totdeauna o Cruce.“ (p. 49).

            Descoperind sensul antifonic al Dragostei, Părintele Daniil află că dialectica ei este strîns legată de sensul antifonic al Crucii: „Numai Crucea este o asemenea contradicţie unitară şi unică, şi de aceea ea este semnul desăvîrşit al Dragostei. Hristos Însuşi Dragostea lui Dumnezeu, Dragostea Dragostei a iubit în Cruce, prin Cruce şi pe Cruce.“ (p. 50).

Fiind omul crucii, Ieroschimonahul Daniil ne explică tot ceea ce este de neexplicat, adică însăşi Întruparea Domnului Hristos. Ca şi bătrînii maeştri, Părintele recurge la o veche legendă din vremea cînd creştinismul era nedespărţit, era cămaşa neîmpărţită. Aceată legendă spune într-o formă naivă despre Dumnezeu-om, despre Logosul în trupul Maicii Domnului: „Într-o zi a sosit la magistrul Eckhart un copilandru frumos şi gol, fără nici o haină pe trup. Magistrul i-a pus întrebarea de unde vine.

Răspunzînd, copilul a zis lui:

«De la Dumnezeu viu.»

«Şi pe El unde L-ai lăsat?»        

« În inima celor neprihăniţi.»

«Acuma unde te duci?»     

«După Dumnezeu mă duc.»

«Unde ai să-L găseşti ? »      

«Acolo unde am lăsat pe fiecare dintre făpturile Lumii.»

«Şi tu cine eşti?»

« Eu Împărat sînt.»

« Dar unde se află împărăţia ta?»

« În chiar inima mea.»

«Ia seama ca nu cumva să împartă cineva cu tine împărăţia aceasta.»

«Aşa şi fac.»

Şi l-a dus după asta înlăuntrul chiliei sale şi-a zis:         

«Alege haina care îţi place.»

«Nu, n-aş mai fi împărat» şi se făcu nevăzut.

Fusese însuşi Dumnezeu Cel Care făcuse toată isprava asta“.  (pp. 84-85).

            Prin urcuşurile lui şi prin crucificarea pe care o trăia, Părintele Daniil vedea totul la înălţime. Ca fiu al Athosului, recunoaşte sfinţenia mîntuitoare a munţilor biblici:

            „Mîntuirea vine prin Tabor, prin Golgota sau prin Muntele Fericirilor, Muntele Măslinilor, echivalentul lor crucial:

 

                                               Muntele

Fericirilor

    I     

                                                   I

Muntele           ______Tabor_______                        Muntele

Învierii                             I                              Măslinilor

                                                   I

                                               Golgota

 

Crucea aceasta este poarta cea îngustă prin care tot omul trebuie să treacă pentru a intra în Împărăţie, în inima lui.“ (p. 219).

            La nevoinţele de escaladare alpină de cea mai pură spiritualitate avea tovarăşi hotărîţi să scruteze culmele înfricoşate ale sufletului. Între ei, doctorul şi poetul creştin Vasile Voiculescu scria la umbra aceluiaşi Rug al Iubirii:

 

            Sînt culmi înfricoşate în sufletele noastre,

            Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge,

            Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre,

            Pe ele niciodată lumina nu se stinge…

           

            Acolo răsăritul trimite-ntîia rază,

            Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă,

            Pe fruntea lor lumina de-a pururi scînteiază

            În chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă.

 

            Arareori un vultur cu aripe bălane

            Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară,

            Căci prins adînc de vraja seninelor arcane,

            Rămîne sus acolo şi nu se mai coboară.

                                   (Vasile Voiculescu – Sînt culmi înfricoşate)

 

            Pe celălalt vesant, al pogorîrii sacrificiale, Vasile Lovinescu însemna şi el atingerea unei borne apofatice: „MUNŢII SÎNT REALIZAREA DESCENDENTĂ A TĂCERII“.

            Cu adevărat o generaţie care a luat cu asalt Crestele Cerurilor!

Cu busola credinţei, Părintele Daniil intră în peştera munţilor spirituali ca să ajungă în propria inimă: „Pentru a ne mîntui e de trebuinţă o trecere prin «Poarta cea strîmtă». Altminteri spus, e o trecere prin vama unei anume stihii. E o trecere prin vămile văzduhului ca Avram, călăuziţi de o stea polară. E o trecere heruvică prin îngustimi de humă, cu temeiul aflării unui betel. E o trecere prin încercarea de foc.“ (p. 218).

            Numai descoperind centrul, prin concentrarea duhovnicească, omul poate trece prin „poarta cea strîmtă“. Ceea ce este dumnezeiesc în fiinţă izbucneşte prin starea de rugăciune care îi arată nevăzutul, crucea, care este „roata heruvică oprită locului; inima şi secretul stelei polare, a tuturor Betleemurilor noastre“ (p. 266).

            Aflată în centrul fiinţei, inima este şi în Centrul Crucii: „Inima este cea mai perfectă realitate simbolică a omului, simbolul nostru propriu, al propriei noastre fiinţe. Printre alte simboale el e prin urmare simbolul nostru central, nuclear, centrul nostru, crucea noastră proprie, totală.“ (p. 266).

Prin intrarea în „Lumina lină“ a Domnului Iisus, monahul merge pe drumul Emausului şi află că în centrul inimii stă „principiul unei realităţi sau puteri, unei unităţi de viaţă“. Astfel el descoperă ca şi Sfinţii Părinţi că „inima e principiul lucrării noastre conştiente. Rădăcina conştiinţei, conştiinţa noastră profundă stă în inimă, ea este ceea ce grecii numeau hegemonicon, centrul de conducere. Inima, de fapt centrul de echilibru între raţiune şi vital, sentimental.“ (p. 218).

            Inima este Împărăţia Cerurilor, taină care se descoperă celor ce ajung în adîncimea inimii prin rugăciune: „Fiii lui Dumnezeu, cei ce locuiesc în Împărăţia Cerurilor, adică în lăuntrul Inimii lor, sînt cei ce cunosc Tainele treimice: «Vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor, iar lor – celor din afara inimii – nu le-a fost dat aceasta»  (Matei,13, 11).“ (p. 33).

            Călătoria spre locul inimii este lungă şi pe această cale Părintele Daniil s-a îndreptat încă din tinereţe: „Fireşte, Inima noastră fiind o Împărăţie a cerurilor, pînă la ea este o călătorie lungă, care pentru unii poate ţine toată viaţa lor. Aflarea şi intrarea în locul Inimii lor e un întreg destin duhovnicesc şi care destin nu poate fi decît crucea dintre propria noastră libertate şi vrednicie faţă de «hărăzirea înfierii noastre» cîştigate prin Botez, de o parte, iar de alta covîrşirea de har de care ne vom bucura de la Sfînta ipostază a Duhului.“ (p. 33).

            Învăluită în Taină, Dragostea lui Dumnezeu înconjoară  fiecare făptură a Sa, iar omul cu inima de piatră trebuie să topească piatra cu ajutorul rugăciunii pentru a primi putere de sus: „De aceea această gingăşie supremă care este chiar puterea lui Dumnezeu, care pentru noi se tîlcuieşte puterea Dragostei, nu poate nimic să facă pentru acela, pentru omul acela care are inima încuiată sau are inima de piatră. Ca Dumnezeu să ne ajungă şi să ne umbrească sub harul Său, palmele şi inima omului trebuie să fie deschise.“ (p. 111).

            Cu făclia fiecărei fraze, Părintele Daniil ne luminează sufletul şi mintea mărturisind Izvorul de Lumină veşnic viu al Dragostei dumnezeieşti: „Există o realitate vie a Duhului, care ne împresoară, care ne caută, care lucrează asupra noastră.

Sînt oameni care caută şi oameni care au fost căutaţi şi aflaţi de Duhul.

Creştinul adevărat este cel care a fost găsit de o puternică revelaţie, la adăpostul căreia ne aflăm toată Biserica.

Această putere tainică s-a vădit în aşa chip, în astfel de semne în viaţa omului, şi pentru el sînt aşa de vădite, încît nu se mai îndoieşte că această realitate vie îl caută şi îl ajunge.“ (p. 234).

Kyrie eleison, Doamne miluieşte, rostit neîncetat, mărturiseşte Dragostea lui Dumnezeu, primatul milostivirii asupra omului care din ce în ce mai greu iubeşte sau nu mai poate iubi: „Nu poate iubi cu adevărat decît Dumnezeu pentru că numai El este Iubirea însăşi, plinătatea plinătăţii care se dăruieşte. Noi nu iubim decît ca un ecou, ca o năzuinţă, ca un răspuns la Iubirea Iubirilor.“ (p. 60). 

Prin rugăciune, dragostea noastră urcă spre Dumnezeu pe firul împletit din aur, smirnă şi tămîie: „Rugăciunea este dragostea noastră pentru Dumnezeu. Inima noastră pentru Inima Lui.“ (p. 37).

Ieroschimonahul Daniil se roagă neîncetat pentru că a descoperit văpaia răcoroasă a Rugului Aprins, Flacăra Vie a rugăciunii care „e darul dragostei lui Dumnezeu ajuns să ardă în inima omului.“ (p. 38).

Cînd ochii lăuntrici se deschid, se trece de la cunoaşterea exterioară la cea duhohnicească, omul muritor se transformă în „omul duhovnicesc“ care „îşi află şi îşi ţine fiinţa lui însăşi, şi întreaga lui viaţă, toată bucuria şi fericirea lui numai de la Dumnezeu, prin Dumnezeu şi în Dumnezeu.“ (p. 59).

Numind-o pe Maica Domnului „Mireasă, ursitoare de nesfîrşită rugăciune“ în  Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, Părintele Daniil vede în rugăciune „actul întrupării noastre în Sfînta Înţelepciune“, „mijlocul haric al cunoaşterii adevărate, al cunoaşterii de taină, al cunoaşterii lui Hristos.“ (p. 203).

            Pentru monahul care caută să unească „inima omului cu inima Domnului“, rugăciunea este „ca o ţîşnire dintr-un arc neînchipuit, ca un ţipăt de săgeată zvîrlită în cer“. Rugăciunea ca o chemare a chemărilor, căci „Adînc pe adînc cheamă“: «De Tine însetează sufletul meu şi trupul meu după Tine tînjeşte, ca un pămînt pustiu, sec şi fără de apă, ca să văd puterea Ta şi slava Ta».“ (p. 38).

Atins de săgeata Dragostei lui Dumnezeu, omul se simte îndurerat, ca în Rugăciunea Sfîntului Vasile cel Mare, la Ceasul al VI-lea: „Pătrunde cu frica Ta trupurile noastre şi nu pleca inimile nostre spre cuvinte şi gînduri rele, ci cu dorirea Ta răneşte sufletele noastre. Ca spre Tine totdeauna cătînd şi cu lumina cea de la Tine povăţuiţi fiind, la Tine Lumina cea pururea neapropiată şi pururea fiitoare privind, neîncetată mărturisire şi mulţămită Ţie să înălţăm“. (p. 46).

Duhovnicul de la Rarău înţelege şi trăieşte cu adevărat Sfînta Liturghie, fiind un „doctor în duh“, care ştie că viaţa sufletului individual se confundă cu viaţa liturgică a Bisericii: „Viaţa este o liturghie. Dar ce este o liturghie?

Liturghia este transformarea vieţii întregi din întîmplătoare, anarhică şi de păcat, în viaţă supusă ritmului, armoniei lui Dumnezeu. Intrarea cuviincioasă şi rodnică în Marea Ordine. Descoperirea concretă că fiecare din noi este un templu, o Biserică a Duhului Sfînt. Starea de tensiune a conştiinţei care înţelege că nu putem sta în nevrednicie; că nu putem rămîne un templu sterp. Că trebuie să ne însumăm viu la lucrarea de slujire şi laudă universală. Însumarea noastră liturgică ne duce să luăm parte activă la transfigurarea jertfei care ajunge necurmat la o bucurie de nuntă.

Faţă de noi înşine fiecare sîntem templu, fiecare sîntem preot. (Mărturisirea ortodoxă) Paisie [Velicikovski]: Mintea este liturghisitorul, inima altarul.“ (p. 236).

            În afară de roadele rîvnei mistice de cea mai autentică spiţă, Părintele de la Rarău a explorat şi cunoaşterea pură, dincolo de orice sistem filosofic, prin “iluminare”, care este cea mai pură intuiţie intelectuală: „Orice cunoaştere adevărată e dincolo de timp şi spaţiu, e o pătrundere a veşniciei în noi, e o cunoaştere deodată, spontană pre-intelectuală şi ne-deliberată.“ (p. 205).

            La Părintele Daniil se dezvăluie, pe cît se poate, bineînţeles, ca pe un Rarău taboric, un filon de intelectualitate suverană căci el a aflat că „iluminarea“, cea mai pură intuiţie intelectuală, se pogoară direct din Duhul Sfînt pentru a-i dărui creştinului întreaga moştenire duhovnicească: „Pentru ca să ne însuşim în chip viu şi real unei tradiţii, unei moşteniri duhovniceşti, trebuie ca Duhul Sfînt să ne ilumineze, să ni se «descopere».“ (p. 207).

            Faţă de această sentinţă luminoasă a intelectului, Părintele Daniil devine foarte sever cînd se referă la reflexul inversat, degenerat chiar, care este intelectualismul, atitudinea care maimuţăreşte adevăratul Intelect: „Cărturăria pură, a robului buchiei, pentru buchie, a jocului dezinteresat al cunoaşterii şi minţii este stearpă. Intelectualismul este floarea modernă a acestei trufii, din care au ieşit toate ereziile şi rătăcirile zilelor noastre. De fapt, acest intelectualism e suprema noastră neputinţă nemărturisită şi suită la toate demonismele ascunse. El e crescut din încordare şi singurătate nerodnică. Intelectualismul sărăceşte pe om de rostul şi însemnătatea lui sobornicească, adică tocmai de ceea ce este omenesc în el.“ (p. 208).

            În contemporaneitate, tot mai mulţi intelectuali hrăniţi la „şcoala neputinţei“ se cufundă în teorii şi sisteme, se asociază pentru a lupta pentru libertatea omului de a-l huli pe Dumnezeu (vezi iconoclaştii de la Buzău), uitînd parcă de jertfele intelectualităţii postbelice pentru credinţă. Ei nu vor să ştie de mîntuire, nu descoperă muzica nemaiauzită din „potirul de argint al Împărtăşaniei lui Hristos“, îşi astupă urechile ca nu cumva să audă Cuvîntul Viu. Rătăcesc înşelaţi crezînd că au descifrat misterele lumii din paginile cărţilor. Ei nu ştiu că „Taina nu se împarte în taine; acest plural e urmarea unei confuzii pe care o facem cu chipul de a transmite taina, care este felurit.“ (p. 209).

Poate că ar fi vremea ca intelectualii să afle ce au aflat şi cei dinaintea lor cu preţ de sînge, că „nu există decît o Sfîntă Taină, ca un întreg: adevăratul mister, grozavul mister. Darurile Duhului sînt infinite. Taina e paradoxală, ea este o realitate de spaimă, de covîrşire şi în acelaşi timp de infinită dragoste şi viaţă“. Numai că această Sfîntă Taină „nu poate fi primită de sufletele neduhovniceşti (…).“ (p. 209).

În vremurile acestea grele de raţionalitate, de political corectness, intelectualii înduhovniciţi caută ce s-a pierdut, mărturisesc şi duc lupta pentru mîntuire aşa cum, altădată, a făcut o bună parte a intelectualităţii interbelice şi postbelice fiindcă poate tocmai ei sînt neamul cel din urmă aşa cum scrie Patericul: „Fraţii părinţi ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe urmă. «Ce am lucrat noi?» ziceau ei. Şi răspunzînd unul dintre ei, mare cu viaţa şi cu numele, avva Ishirion, a zis: «Noi poruncile lui Dumnezeu le-am făcut ». Şi, răspunzînd fraţii au zis: «Dar cei de după noi oare ce vor face?». Şi a zis: «Vor să vină la jumătatea lucrului nostru». Şi au zis fraţii: «Dar cei de după dînşii?». A zis avva Ishirion: «Nu au nicidecum lucru cei ai neamului şi rîndului aceluia, ci va să le vină lor ispită. Şi cei ce se vor afla lămuriţi în vremea aceea, mai mari şi decît noi şi decît părinţii noştri se vor afla».“ (Patericul, Editura Episcopiei de Alba Iulia, 1993, p.109).

            Părintele Daniil a început prin Rugul Aprins o adevărată cruciadă spirituală în mijlocul modernităţii, în mediul intelectual postbelic, ameninţat de comunismul ateu. El a înţeles că nici un om nu poate dăinui dacă nu-şi întemeiază, nu-şi răsădeşte un arbore genealogic spiritual: „Întemeiază-ţi o spiţă duhovnicească, află-ţi strămoşii cei adevăraţi, ai inimii şi ai duhului; caută-ţi rădăcinile cele vii.“ (p. 189). Iar printre aceste rădăcini vii se află scrierile filocalice: „Cuvintele Părinţilor celor bătrîni sînt cuvinte auzite din ecourile Raiului. Scurte şi limpezi, adevărate picături de rouă ale Dimineţii veşnice.“ (p. 188).

            Uneori în singurătatea pustnicului de la Rarău se întorc nu doar creaţiile trimise, ci şi ecourile darurilor sale, ca acest catren înapoiat de Vasile Voiculescu, în 15 martie 1958, după ce primise spre lectură de la Ieroschimonahul Daniil Hrisovul clipelor (parabolă în ton de baladă): „Te-ai tras din veac şi lume în taina sihăstriei, / Rîvnind să fii un simplu ieroschimonah. / Dar harul te urmează: şi peste plai valah / Te unge însuţi Duhul, vlădic-al poeziei.“ Călătoria poetico-harică Rarău-Bucureşti-Rarău-Bucureşti a Hrisovului avea să se sfîrşească tragic cu „arestarea“ textului, fiindcă „pe pagina de titlu a manuscrisului, autorul a scris cu mîna sa, la cererea anchetatorului Securităţii: „Găsit la mine/Daniil Tudor/14 iunie 1958.“ (Taina Rugului Aprins, p. 80).

Textul Hrisovului, terminat în 25 februarie 1958, de Sf. Tarasie, în Săptămîna Mare a Postului, cuprindea în Argumentul scris de Avva Daniil un adevărat testament spiritual: „Nu se poate tăgădui că cel mai real şi de neînlăturat fapt al existenţei este moartea. Moartea este realismul în culmile lui, după care vine strania trecere în umbră. O adevărată moarte se cere, prin aceasta, să fie şi ea rodnică, să fie o moarte cu enigmă, o moarte care spune ceva. Înţelegînd aceasta în chipul cel mai realist cu putinţă. Ea e prilejul ca viaţa noastră, oricum ar fi fost, să se arate în tot ce are mai uimitor, mai profund, mai puternic. Moartea rămîne cea din urmă şi cea mai însemnată întîmplare a vieţii. Moartea este a vieţii. (Taina Rugului Aprins, p. 66), iar moartea-mărturisitoare a Părintelui Daniil, în închisoarea Aiudului, are Pecetea Vieţii.

·        Textele citate aparţin volumului Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), 1 Dumnezeu-Dragoste, Bucureşti, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Christiana, 2003.

 

Marilena ISTRATI

 

 

 

 

 

Redacţia:        

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: