Ecclesia euxina 24

 

                          

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CUPRINS NR. 24/2008

 

 

ACTUALITATEA

Adrian Harghel, De ce sînt ortodox……………………………………………2

 

Stela-Maria Vişan Ciobotea, Să îţi predai viaţa lui Hristos…………………. .5

 

ESEURI

Roxana Cristian, Porţile împărăteşti de la Antim……………………………..7                                                                     

Părintele Porfirie Kavsokalivitul, Boala ca iubire a lui Hristos …………….. 9

Mihai Floarea, Demonizarea comunistă……………………………………..12

 

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Victoriţa Duţu, Iisus…    …………………………………………………….17

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ACTUALITATEA

 

Continuăm şi-n acest număr seria mărturiilor „De ce sînt ortodox?.  Aşteptăm şi textele celorlalţi colaboratori / cititori, cărora le adresăm şi îndemnul de a ne trimite prin e-mail impresiile şi sugestiile lor.

M. F.

 

De ce sînt Ortodox

 

M-am născut într-o familie dreptcredincioasă şi am fost botezat în Biserica Ortodoxă a unui neam care şi-a păstrat de 2000 de ani, nealtera­tă, credinţa în Hristos.

Sînt doar cîteva din coordonatele unui chip căruia, în urmă cu 70 de ani, prin harul Sfîntului Duh, i-a fost dăruită virtualitatea asemănării. Nu-mi rămînea decît să urmez, în chip firesc, „calea dreptei credinţe“, aşa cum numeşte Kallistos Warre,  Ortodoxia. Totuşi opţiunea mea ar fi putut înclina către alte doc­trine religioase,  sau chiar către ateism, în con­diţiile în care copil fiind, am fost ispitit de sunetele de orgă şi de eleganţa austeră a bi­sericilor catolice,  ca o primă oportunitate.

Absenţa orelor de religie în şcoală şi educa­ţia ateistă, exercitau asupra tineretului, o pre­siune vinovată de apariţia „liberilor cugetă­tori“, aşa cum le place ateilor,  în chip greşit şi eufemistic,  să se considere.

Împotriva „culturii socialiste“, m-am refugiat în cosmopolitism cu atîta fervoare, încît nici traducerilor din clasicii literaturii ruse nu le acordam încredere. M-am îndreptat spre            li­teratura occidentală, filosofie (Nietzsche, Carlyle, Schopenhauer) şi chiar ştiinţe oculte, du­pă care am fost cuprins de febra cunoaşterii spiritualităţii Orientului îndepărtat. Întîlnirea mea cu doctorul Eugen Brătescu mi-a dat ocazia de a-i citi pe Rene Guenon, Ananda Komaraswamy, Albert Schoon şi Marcel Grenet. Stu­diile lui Sergiu Al-George, Constantin Daniel,  Mircea Eliade, precum şi lecturile din Baghavad-Gîta, Tarka-Samgraha şi Samkya-Karika m-au ata­şat de hinduismul brahmanic, tehnicile Yoga şi metafizica orientală. M-au interesat şi metode­le occidentale de concentrare şi relaxare ale lui Schultz  şi Caicedo. Trăiam entuziasmul aperceptiv al misterelor iniţierii, odată cu ex­tinderea studiilor înspre Taoism, Zen, Sufism în dorinţa aflării Adevărului, de care, în fond, mă depărtam.

Unchiul meu, Părintele Gheorghe Roşca, oferindu-mi cîteva din lucrările şi traducerile sa­le precum: Stareţul Siluan, Sf. Efrem-Sirul, Sf. Isaac Sirul, Sf. Ioan Scărarul, m-a ajutat să ies cu bine din labirintul spiritual în care mă afundasem şi să înţeleg în sfîrşit că locul Adevărului era chiar acasă, în Sfînta apostolească şi sobornicească Biserică Ortodoxă şi în Sfînta Evanghelie.

Cuprins fiind de remuşcări, am ars tot mate­rialul acumulat pînă atunci, de-a lungul anilor,  spre a nu da prilej de smintire celorlalţi.

În încercarea următoare, preocupările mele s-au îndreptat către descifrarea simbolismului creştin ortodox.

În acest nou demers, am parcurs o bibliografie referitoare la simboluri în general sau la simbolurile creştine în special, lucrări de semantică, semiotică sau hermeneutică, toa­te acestea fiindu-mi de mare ajutor atît în cimentarea pe temeliile Adevărului adevărat a propriei spiritualităţi, cît şi în profesie.

Aprofundarea tainelor Ortodoxiei a stat la baza elaborării unar concepte de felul S.I.D-ului în creşterea eficienţei actului medical sau a Iatrohermeneuticii (Acta diabetologică română, vol. IV, Nr. 9-10, Sibiu, 1978). Încercarea de abordare a legendei Meşterului Manole din perspectiva hermeneuticii ortodoxe a făcut posibilă  tipărirea la editura Curtea Veche, a cărţii Meşterul Manole al Crucii în 1998.

Dragostea pentru Sf. Cruce, precum şi nemulţu­mirea de a o afla ocupînd un  loc oarecare într-un şir interminabil de simboluri, undeva la litera C, m-au determinat să-mi concentrez eforturile asupra Acestui Suprasimbol teofanic al Preasfintei Treimi, dezgropîndu-L din pămîn­tul de hîrtie  în care  a fost reîngropat.

În legenda Meşterului Manole am descoperit cheia unui tezaur inepuizabil de spiritualitate ortodoxă deasupra căruia rămîne mereu înălţată Crucea. M-am implicat mai mult în viaţa Bisericii „Buna Vestire“ din Tulcea, iar între anii 1998-2002 am fost consilier epar­hial al Arhiepiscopiei Tomisului.

I-am mărturisit dr-lui E. Brătescu preferinţele mele pentru Filocalie şi scrierile Sf. Părinţi răsăriteni, la care răspunsul a fost prompt: „scrieri popeşti“. Pentru o perioadă, dru­murile noastre s-au despărţit. În timp ce eu încercam să uit de preocupările anterioare, dînsul continua să plătească tribut unei mentalităţi de o viaţă. N-a durat mult  şi, cucerit de spiritualitatea ortodoxă răsăriteană, cole­gul şi prietenul meu cu 20 de ani mai în vîrs­tă a cunoscut calea dreptei credinţe, pe care a urmat-o din toată inima, trăind-o din plin şi rugîndu-se neîncetat, chiar şi în vremea grelei suferinţe la capătul căreia şi-a dat sfîrşitul împăcat cu Dumnezeu. Îi păstrez o pioasă  amintire şi recunoştinţă, pomenindu-l. 

 Ce nevoie ne-a putut împinge către mirode­niile, spirituale, ale Orientului, către filoso­fiile fără finalitate ale Occidentului şi care e rostul atîtor religii apărute ca ciupercile după ploaie, atîta vreme cît Adevă­rul adevărat ni S-a dăruit, descoperindu-Se şi azi prin Trupul şi Sîngele Său?

Soarta turismului spiritual sfîrşeşte în crevasele iluziilor sau sub avalanşele îmbăl­sămate  ale minciunii.

Libera cugetare nu vieţuieşte decît în Duhul Adevărului, ca un dar al Mîntuitorului, după cuvîntul „Adevărul vă va face liberi“. Ce fel de liberă cugetare pot avea cei care, lepădîndu-se de Dumnezeu, nu se pot bu­cura nici de darul libertăţii?

Libera cugetare fără Dumnezeu este o iluzie, o contradicţie în sine şi un eufemism, în spa­tele cărora se ascund slujitorii diavolului, robii aceluia. Libertatea opţiunii e un dar de la Dumnezeu, dar exercitată fără discernămînt se pierde, pentru că libertatea astfel experiată, e libertate consumată. Votul orto­dox te eliberează de remuşcări, de nemulţumiri, de contradicţii, de neîmpliniri, redîndu-ţi adevărata libertate, cea în Dumnezeu. Oricare altă opţiune te pune în faţa neîmplinirii, a neîncrederii, a pierderii speranţei, a neîmpărtăşirii dragostei, a falselor motivaţii, a ţin­telor vagi, a neliniştii, a conflictelor şi a anormalităţii, pentru că „în imaginea dumnezeilor noştri (…) în religiile pe care noi le confabulăm în afara credinţei revelate, se as­cunde diavolul“ (Denis de Rougemont, Partea diavolului, Bucureşti, Ed. Anastasia, 1994, p. 97).

Orice decizie are la bază o motivaţie care ţinteşte atingerea unui scop. Acesta, în cazul omului căzut în păcat, este mîntuirea. Aparte­nenţa la ortodoxie îşi are rădăcinile în mo­tivele ce stau la temelia acestei opţiuni.

Ce poate motiva mai mult o persoană decît însăşi existenţa ei, duhul vieţii, centrul ei vital, crucea persoanei?

Credinţa, nădejdea şi dragostea tri-unitaţii minţii, duhului şl a cuvîntului, ca părţi alcătuitoare ale acesteia, sînt totodată şi vecto­rii motivaţiei ontologice. Crucea motivaţională situată în ochiul interior al conştiinţei ca o „Sfîntă privire a sfinţilor“ (Ac. Sf. Cruci, Icos 12) luminează sufletele dreptcredincioşi­lor creştini. În rugăciunile dimineţii e pomeni­tă de mai multe ori această lumină din ochiul gîndului şi, de aceea, sfinţii au permanent în vedere mîntuirea ca motivaţie esenţială. În ace­laşi timp „sămînţa putrejunii care este întru mine“ ocupă acea parte a duhului prin care se justifică libertatea persoanei, pentru că, în absenţa motivaţiilor profane, n-ar fi posibilă nici libera opţiune. „Sămînţa putrejunii“ conţine virtualitatea tendinţelor descendente ale firii căzute, completînd aria alegerilor fundamentale. A opta pentru o credinţă strîmbă înseamnă a apela la o speranţă deşartă şi la o dragos­te  iluzorie. Într-o reprezentare simbolică, locul crucii a fost luat de încîlceala necredin­ţei, a deznădejdii şi a urii. Sintetizînd, în lumi­na datelor scripturistice ale alcătuirii „chipu­lui după Chip“, după expresia lui Andrutzos, se poate spune că la temelia alcătuirii persoanei stă motivaţia ontologică. Răspunsul la întreba­rea „de ce sînt ortodox?“ este în primul rînd unul motivaţional. Motivaţia fundamentală e de origine divină şi precede apariţia pe lume a persoanei. De natura motivaţiilor ulterioare depinde atît calitatea vieţii cît şi viaţa viitoare. Înlocuirea motivaţiei fundamentale prin oricare altă motivaţie explică şi consecinţele nefaste ale oricărei alte alegeri în afară de dreapta credinţă. Motivele ce stau la temelia ortodoxiei îşi au originea în în­ţelegerea îndreptăţită a dreptei credinţe şi nu în simpla constatare a rezultatelor re­censămintelor.

Cu toţii trăim bucuria renaşterii duhului ortodox, a numărului mare de biserici şi mînăstiri, a mulţimii dreptcredincioşilor Bisericii tradiţionale, precum şi a mărturii­lor bine argumentate ale străinilor care, aparţinînd altor confesiuni,  admiră şi îşi în­suşesc adevărata credinţă.

Părintele Jűrgen Henkel, directorul Academiei Evanghelice „Transilvania“ din Sibiu, recunoaşte următoarele: „(…) aş vrea să am cu mine, în Germania, spiritul viu din mînăstiri, slujbele or­todoxe de duminică, stilul liturgic ortodox care se adresează omului întreg, nu numai ra­ţiunii sale, icoanele şi veşmintele preoţeşti, mirosul de tămîie. Sînt elemente pe care raţionalismul occidental le-a eliminat din via­ţa credincioşilor noştri. Ca urmare, singura biserică din Germania care creşte este Bi­serica Ortodoxă“. („Formula AS“).

Aparţinînd reformaţilor, d-na Gerlinde Gabler din Siegen mărturiseşte: „Am avut parte de multe zile frumoase în viaţa mea, dar ziua convertirii de la Mînăstirea Nicula a fost cea mai frumoasă din toate“, continuînd: „Mă simt aproape româncă, port pe umeri o res­ponsabilitate faţă de destinul românesc“.

Semnificative pentru duhul ortodoxiei sînt şi exemplele celor doi preoţi: indianul Sadhu Sundar Singh şi francezul Placide Deseille.

Primul, născut într-o familie aparţinînd re­ligiei Sjkh (un amestec de hinduism şi islamism), primeşte la 16 ani botezul creştin. Devine predicator al bisericii anglicane, dar imediat cere anularea diplomei. Ajunge misionar creştin în Tibet, în această „fortăreaţă a budismului“. „Faptul că acest misionar umil, iubitor şi cu inima largă, n-a putut să se ataşeze de nicio biserică, arată cît de mari sînt lipsurile creştinismului actual“ scrie prof. Heiler după ce Sundar Singh, vizitînd Europa Occidentală se opreşte la graniţele  ortodoxiei răsăritene, necunoscînd-o.

Simţindu-se neîmplinit spiritual, preotul catolic Placide Deseille ia contact la Munte­le Athos cu Ortodoxia, la care se converteşte, ridicînd chiar o mînăstire ortodoxă în Franţa.

La Paris „de Crăciun sau de Paşti, cîntă nu 3-400 de români, ci 2000, cu lumînările pe stra­dă. Stau francezii la ferestre şi plîng pentru că aşa ceva nu se prea vede pe la ei“.

Cu cîteva luni înaintea intrării în U.E., spiritualitatea ortodoxă şi-a găsit un loc privilegiat în capitala bătrînului continent. O fostă biserică franciscană a devenit parohie românească cu hramul „Sf. Nicolae“. În tot Occidentul duhul dreptei credinţe îşi poartă steagul sfîşiind „cortina de fier“ instituită împotriva circulaţiei Adevărului.

„Spiritualitatea ortodoxă este o şansă pentru viitorul Europei, poate singura pentru supravieţuirea ei“ susţine I. P. S. Dr. Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord“ („Formula As“, nr. 761, 2007).

Am dat aceste exemple pentru a ilustra impac­tul pe care-l are, prin simpla sa existenţă şi nu prin mijloacele forţei sau ale prozeli­tismului, Religia Ortodoxă a Adevărului, către care îşi îndreaptă tot mai mult privirile acea parte a lumii, tot mai mult atrasă de Tezaurul Spiritual ai cărui moştenitori sîntem.

Bine  fie cuvîntat Dumnezeul Părinţilor noştri!

 Dr. Adrian Harghel

 

20 februarie 2008, 

Sf. Leon, Sf.Agaton şi Cuv. Visarion

 

 

Sfînta Sofia, Deisis (mozaic)

 

 

Să îţi predai viaţa lui Hristos

 


În a-ţi lăsa voinţa şi viaţa întreagă în mîinile lui Hristos, nu înseamnă ca începînd din acel moment să trebuiască să renunţi la propria gîndire sau acţiune asupra faptelor tale. Nu – acum e momentul cînd trebuie să acţionăm după bunele noastre intenţii şi în deplinătatea conştiinţei şi cu ajutorul maxim al tuturor forţelor sau puterilor noastre. E vorba, în special de faptul că e necesar să Îi „predam“ lui Hristos ceea ce rezultă din propriile noastre fapte. Înseamnă a lăsa în grija Lui căile prin care El ne conduce spre un scop. Practic e vorba de o încredere şi o deschidere nelimitată în a te lăsa condus de Hristos. În această renunţare a vieţii tale în favoarea Domnului şi Mîntuitorului tău, rezultă şi încrederea ta în adevărul pe care Îl reprezintă. A crede în El nu înseamnă a fi cu abstracţie convins de faptul că Dumnezeu există şi de faptul că El singur e Dumnezeu. Credinţă e în primul rînd încredere nelimitată, în faptul că El ne conduce viaţa şi acţiunile doar spre ceea ce ne e de folos, chiar şi cînd apar ocolişuri aparente.

            O asemenea încredere presupune orice fel de asigurare preventivă din partea Lui provenită din propria Lui „Isteţime  sau trimiţînd oameni spre a te proteja.

Facă-se Voia Lui aşa cum rezultă din „predarea propriei vieţi în favoarea lui Hristos?

Creştinul vorbeşte înaintea lui Dumnezeu foarte răspicat sub forma rugăciunilor cum că el creştinul I se „predă“ Lui împreună cu întregile lui agoniseli. Voia Lui să se împlinească în toate! „Tată, dacă vrei, ia paharul acesta de la Mine! Dar nu voia mea ci a Ta să se împlinească“. (Luca 22,42)

Cel mai mare mistic al evului mediu, călugărul dominican Meister Eckhart (1260-1327) spune în lucrarea sa Convorbiri pentru instruire: în cea mai profundă rugă pe care o poate rosti omul şi în care poate cere de la Dumnezeu să I se dea o anume virtute sau invocarea sintagmei „Doamne, dă-te mie“, nu poate fi valabilă înaintea lui Dumnezeu decît dacă se cere  doar ca Domnul să nu îţi dea nimic din ceea ce îţi doreşti, ci doar ceea ce ştie El că îţi e de folos. Dacă ruga ta se îndreaptă într-o astfel de direcţie, atunci se poate vorbi cu adevărat de o rugăciune.

Cele mai frecvent invocate versuri ce provin din timpuri diferite şi scrise de oameni deosebiţi sînt cele care evocă „predarea“ vieţii în favoarea lui Hristos. Cel mai autentic exemplu sînt Psalmii: Cîntările de laudă ale împăratului David adresate lui Hristos Dumnezeul dar şi multe alte exemple ce au umplut mereu de har vieţile creştinilor.Citez o rugăciune aparţinînd unui Sfînt din secolul al II-lea: „Cuvînt veşnic, unul născut Fiul lui Dumnezeu, învaţă-mă adevărata mărinimie, învaţă-mă să Îţi slujesc precum Meriţi, să dau fără să număr, să lupt fără să ţin cont de propriile răni, să muncesc fără să caut odihna, să apăr pe cineva fără a aştepta o altă răsplată decît conştiinţa că am împlinit voia Ta cea pururea Sfîntă.

O provocare eliberatoare e depărtarea grijilor cum se specifică în penultimul vers al psalmului 55: „Aruncă-ţi povara, înmîneaz-o Domnului – iar El se va îngriji de tine!“ . Termenul povară are un înţeles mai general faţă de termenul grijă. Multe treburi înseamnă pentru noi o povară, cu toate că nu e o grijă, spre exemplu o muncă istovitoare. Nu doar grijile i le putem încredinţa Domnului, ci şi fiece lucru care ne împovărează.

Dubla provocare „Aruncă-ţi povara, înmîneaz-o Domnului“ face discursul despre care tocmai se vorbeşte foarte clar: e important să devenim conştienţi de faptul că, în primul rînd, trebuie să învăţăm să ne debarasăm de poverile noastre. Grija noastră trebuie îndreptată spre un alt ţel şi anume să ne supunem Împărăţiei Domnului.

Atunci El ne va dărui cele ce ne sînt de folos.

 

        Stela-Maria Vişan Ciobotea


 

ESEURI

 

Porţile împărăteşti de la Antim

 

Porţile împărăteşti de la mănăstirea Antim sînt sculptate în lemn de tei şi putem spune că, prin natura lor vegetală, reprezintă porţile Paradisului pămîntesc. Aceste porţi sînt însă articulate în iconostasul sculptat în piatră. De aceea, mai putem spune că iconostasul de la Antim, cu cele două uşi diaconeşti laterale şi cele împărăteşti centrale, închipuie  peretele  mineral  al Cetăţii sfinte, Ierusalimul pogorîndu-se  din  cer de  la Dumnezeu, avînd slava lui Dumnezeu (Ap. 21, 10). În faţa acestei măreţii copleşitoare, toată suflarea aşteaptă să audă glasul ceresc: Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei (Ap. 21,3).

 

În Evanghelie, porţile se identifică cu Iisus însuşi care spune: Eu sînt poarta: de va intra cineva prin Mine, se va mîntui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla (In. 10, 9).

Dinspre naos, locul porţilor împărăteşti apare ca toposul unei secţiuni transversale prin inima văzută (secţiunea în lemn) şi inima nevăzută (secţiunea de aer de deasupra) a Sfintei Cruci. Într-adevăr, împletitura din lemn sculptat a uşilor împărăteşti urmează conturul unei inimi care-şi are vîrful îndreptat în sus ca o cupă întoarsă din care se răspîndesc toate harurile peste creaţie. Totodată, vîrful, orientat spre bolta trilobată de piatră, susţine icoana rotundă în care este zugrăvit Dumnezeu-Tatăl, Unitatea care generează cele două porţi. Dincolo de acestea nu mai este decît perdeaua/dvera catapetesmei, ca aripile îngerului Marelui Sfat, ultimul văl înaintea misterului din altar. Dedesubt, tot brodată în lemn, se desfăşoară suprafaţa celor patru încăperi ale inimii, atriile şi ventriculele mistice care cuprind în registrul iconografic de sus evenimentul Buneivestiri iar în registrul de jos patru sfinţi părinţi în slujire liturgică. Pereţii despărţitori ai suprafeţei desfăşurate, formaţi din elemente geometrice şi arabescuri vegetale, se încadrează pe axele orizontale şi braţul vertical al Crucii.

Aceste porţi împărăteşti au putut fi văzute foarte de aproape, în amănunţimea lucrăturii lor, păstrată încă de pe vremea sfîntului Antim Ivireanul, în chilia părintelui Sofian, unde fuseseră aduse de Emilia Pop care le restaurase cu toată migala tehnică şi duhovnicească timp de trei ani sub binecuvîntarea preacuviosului stareţ.

Urmărind conturul cordial al porţilor se observă de-o parte şi de alta a axului central, în dublu exemplar, capul şi gîtul unor fiinţe fabuloase, avînd asemănarea unor vulturi puternici în poziţie ascensională ce ţin în cioc cîte un ciorchine uriaş de struguri. Chiar şi numai acest fragment din sfinţitele porţi musteşte de înţelesuri. Vulturii titanici hrăniţi cu rodul viţei sacre s-au spiritualizat pînă într-atît, încît au devenit paznicii neclintiţi de-o parte şi de alta a Pomului Vieţii. Aripile lor stilizate s-au pneumatizat în spiralele spirituale care transcend secţiunea cordului mistic din faţa credincioşilor. Nu se află parcă nicăieri o lucrare atît de expresivă care, deşi foarte concretă, sculptată, aurită, colorată, să fie înfiorată de atîtea simboluri. Iată, de exemplu, vortexurile care conţin în centrul lor, unele doar un punct, altele cîte trei flori cu cîte cinci sau şase petale geometrizate formînd pentagramul sau binecunoscuta pecete hexagonală a lui Solomon. Culorile celor trei flori centrale din auritele vîrtejuri corespund celei mai înalte arte tradiţionale: roşu-cărămiziu, alb şi albastru gîndite să strălucească diferit în lumina zilei sau în lumina lină de la apusul soarelui. Curbele de goluri şi plinuri ale vrejurilor îmbrăcate în aur din care cresc aceste paradisiace porţi filtrează pneuma care se revarsă din inima de văzduh de deasupra capetelor celor doi vulturi. Nicăieri nu s-ar putea găsi mai sugestiv reprezentată desfăşurarea şi înfăşurarea dintre increat şi creat. Pitarul se îmbracă în viziune iconogrfică, se întrezăreşte prin ramura lui Iesei care creşte pînă la cer în minune de tîmplă şi catapetesmă, cum inspirat a scris părintele Daniil de la Rarău (Caiete l, Dumnezeu-Dragoste, Editura Cristiana, 2007, p. 178). Nicăieri arborele lui Iesei nu are ramurile mai înflorite de atîtea sensuri spirituale.

Porţile împărăteşti în funcţionalitatea lor dintre altar şi restul bisericii se deschid şi se închid pe planul orizontal al „ieşirilor“ şi „intrărilor“ ritualice. Haric însă, aceste porţi cordiale se înalţă în inimile duhovniceşti căci preotul spune, din pragul lor: Sus să avem inimile. Acest răspuns se referă, desigur, la inimile care bat în pieptul întregii comunităţi, dar şi la propriile noastre inimi, cea pneumatică şi cea simţitoare, care se sincronizează să bată în inima duhovnicească de Sus.

La efortul de verticalizare ne îndeamnă şi psalmistul: Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra împăratul slavei. Cine este acesta împăratul slavei? Domnul puterilor, acesta este împăratul slavei. (Ps. 23, 7-10). Odată ridicate porţile veşnice, primim pe împăratul slavei în inimile noastre. Aşa comentează acest verset Sf. Maxim Mărturisitorul. Atunci suflarea toată cîntă  într-un glas: Ca pe împăratul tuturor să-L primim, pe Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngereşti! Aliluia, Aliluia, Aliluia.

Inima porţilor împărăteşti de la Antim sau, mai bine zis, porţile cele veşnice ale inimilor noastre se odihnesc apoi pe braţul orizontal al Crucii (porţilor) format de un brîu cu romburi şi cercuri alternante. Această smerită cvadratură dintre pătrat şi cerc primeşte fiorul de benedicţiuni care trece prin inimă dinspre cer spre pămînt la fiecare Sf. Liturghie, căci porţile împărăteşti sînt epitrahilul de taină al altarului.

Roxana Cristian

 

Cîteva date biografice despre Părintele Porfirie

 

Răposatul Părinte Porfirie s-a născut în anul 1906, în localitatea Sfîntului Ioan din Karistia Evviei într-o familie numeroasă. Din pricina sărăciei, tatăl său a fost nevoit să plece în America şi să lucreze la construcţia Canalului Panama. Dată fiind situaţia, încă de la vîrsta de doisprezece ani a fost trimis de mama sa pentru a paşte vitele pe munte. Acolo a putut citi silabisind viaţa Sfîntului Ioan Kalivitul, pe care l-a îndrăgit foarte mult. Vrînd să-l imite, cu foarte multă luptă, a plecat de acasă în taină, ducîndu-se la Sfîntul Munte, în Kafsokalivia, intrînd în ascultare la doi Bătrîni ce erau fraţi buni, Panteleimon şi Ioanichie. Aici s-a nevoit aproape şapte ani, dar, îmbolnăvindu-se grav, Bătrînii la care făcea ascultare l-au trimis la o mănăstire din lume. Acolo l-a cunoscut pe Episcopul din acea vreme al Sinaiului, Porfirie al III-lea, care, după ce s-a încredinţat de virtutea sa şi de sfintele sale daruri, pe care le primise atît de devreme de la Bunul Dumnezeu, l-a hirotonit preot la vîrsta de douăzeci de ani.

Ca preot, Părintele Porfirie a vieţuit pînă în anul 1940 în mănăstirile din insula Evvia. În 1940 a fost numit paroh la Biserica Sfîntul Gherasim, aflată într-o policlinică în Atena, chiar lîngă Piaţa Omonia (între străzile Sokratus şi Pireos), unde a slujit vreme de treizeci şi trei de ani. După ce a ieşit la pensie, a slujit şi a spovedit în vechea bisericuţă pustie a Sfîntului Nicoalae din Kalisia, Pentelis, pînă în anul 1978, cînd a suferit un atac de cord. După acest incident, vreme de cîteva luni, a fost găzduit în casele unor prieteni din Atena, iar în anul 1979 s-a instalat la Milesi, unde a durat marele metoc al Sihăstriei Schimbării la Faţă a Mîntuitorului.

La începutul verii anului 1991 a plecat la Sfîntul Munte, unde avea o chilie din anul 1984. În data de 2 decembrie 1991 a adormit în Domnul, în chilia sa din Kafsokalivia, unde a şi fost îngopat a doua zi, cu simplitate şi fără zarvă, aşa cum şi-a dorit.

            Această scurtă biografie am preluat-o din volumul lui Anarghiros I. Kalliatsos, Părintele Porfirie – Străvăzătorul, Înaintevăzătorul, Tămăduitorul, Bacău, Editura Bunavestire, 2002, traducere din limba greacă de Cristina Băcanu.

Prezint cititorilor revistei, în continuare, cîteva fragmente din scrierile acestui părinte îmbunătăţit[1].

 

Marian F. Neagu

Boala ca iubire a lui Hristos:

 Simt boala ca iubire a lui Hristos.“

„Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat multe boli!“

[Cuviosul Bătrîn Porfirie a suferit de următoarele boli: infarct miocardic, insuficienţă renală cronică, ulcer cu nişă (cu repetate gastroragii), cataractă, herpes zosterial pe faţă, dermatită stafilococică pe mînă, hernie inghinală (cu dese strangulări), guşă endemică cronică, adenom hipofizar].

Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!“

De multe ori Îi spun: „Hristoase al meu, iubirea Ta nu are hotar!“. E o minune cum de mai trăiesc. Printre alte boli ale mele, am şi cancer la hipofiză. S-a făcut acolo o tumoare care creşte şi apasă pe nervul optic. De-asta nu mai văd acum. Mă doare înfricoşător. Mă rog, însă, ridicînd Crucea lui Hristos cu răbdare. Vedeţi inima mea cum este? S-a mărit, nu mai este cum era. Este tot din pricina cancerului de la cap. Şi cu cît merg, o să se înrăutăţească. Se va mai mări, o să-mi fie greu să vorbesc. Mă doare mult, sufăr, dar este foarte frumoasă boala mea. O simt ca iubire a lui Hristos. Mă străpung la inima şi mulţumesc lui Dumnezeu. Este pentru păcatele mele. Sînt păcătos şi Dumnezeu Se străduieşte să mă curăţească.

Atunci cînd eram de şaisprezece ani, îl rugam pe Dumnezeu să-mi dea o boala grea, un cancer, ca să mă doară pentru iubirea Lui şi să-L slăvesc în durere. Multă vreme m-am rugat aşa. Dar Bătrînul meu mi-a spus ca ăsta este egoism şi astfel Îl constrîng pe Dumnezeu. Dumnezeu ştie ce-o să facă. Aşa că n-am mai stăruit. Vedeţi însă că Dumnezeu n-a uitat cererea mea şi mi-a dat această binefacere după atîţia ani!

Acum nu-L rog pe Dumnezeu să-mi ia ce I-am cerut. Mă bucur că o am, ca să fiu şi eu părtaş la Patimile Lui, din multa mea iubire. Am certarea lui Dumnezeu, căci pe cine îl iubeşte, Domnul îl ceartă (Evr. 12, 6). Boala mea este o deosebită bunăvoinţă a lui Dumnezeu, Care mă cheamă să pătrund în taina iubirii Lui şi prin harul Lui să mă străduiesc să-I răspund. Dar eu nu sînt vrednic. O să-mi spuneţi: „Toate astea pe care ţi le descoperă Dumnezeu nu te fac vrednic?“ Acestea mă judecă, pentru că ele sînt ale harului lui Dumnezeu. Nu-i nimic al meu. Dumnezeu mi-a dat multe harisme, dar eu nu am răspuns, m-am dovedit nevrednic. Strădania, însă, n-am părăsit-o. Poate că Dumnezeu o să-mi dea ajutorul Lui, ca să mă dăruiesc iubirii Sale.

Pentru aceasta nu mă rog ca să mă facă Dumnezeu bine. Mă rog să mă facă bun. Sînt încredinţat că Dumnezeu ştie că mă rog. Însă mă rog pentru sufletul meu, ca să-mi ierte păcatele. Nu iau medicamente, nici n-am mers la operaţie, nici la analize. O să-L las pe Dumnezeu să rînduiască. Singurul lucru pe care îl fac este să mă străduiesc să devin bun. Asta să vă rugaţi pentru mine. Harul lui Dumnezeu mă ţine. Mă străduiesc să mă dăruiesc lui Hristos, să mă apropii de Hristos, să mă unesc cu Hristos. Asta o doresc, dar n-am izbîndit-o încă – n-o spun din smerenie. Dar nu-mi pierd îndrăzneala. Stărui. Mă rog să-mi ierte Dumnezeu păcatele. Am auzit pe mulţi spunînd: „Nu pot să mă rog“. Eu aşa ceva n-am păţit. Numai în ziua neascultării mele în Sfîntul Munte am păţit asta.

Nu mă frămîntă dacă şi cît trăiesc. Asta am lăsat-o în seama iubirii lui Dumnezeu. Se întîmplă de multe ori ca cineva sa nu vrea să-şi aducă aminte de moarte. Este pentru că doreşte viaţa. Aceasta este, dintr-un punct de vedere, o dovadă a nemuririi sufletului. Însă, şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului sîntem (Rom.  14, 8). Moartea este puntea care ne va duce la Hristos. Îndată ce închidem ochii, îi vom deschide în veşnicie. Ne vom înfăţişa înaintea lui Hristos. În cealaltă viaţă vom trăi „mai întipărit“ harul lui Dumnezeu.

 

Am simţit o mare bucurie la gîndul că-L voi întîlni pe Domnul

 

Cîndva ajunsesem pe patul de moarte. Păţisem o înfricoşătoare hemoragie gastrică din cauza cortizonului pe care mi l-au dat la spital, cînd am făcut operaţia la ochiul pe care, în cele din urmă, l-am pierdut. Atunci locuiam într-o colibioară; încă nu zidisem mînăstirea. Din pricina istovirii, nu ştiam cînd e noapte şi cînd este zi. Am ajuns la moarte şi, totuşi, am trăit. Am slăbit mult. Mi s-a tăiat pofta de mîncare. Trei luni am trăit cu trei linguri de lapte pe zi. Am fost salvat de-o capră!

Trăiam cu gîndul plecării. Am simţit o mare bucurie la gîndul că-L voi întîlni pe Domnul. Aveam adînc înlăuntrul meu simţămîntul prezenţei lui Dumnezeu. Şi Dumnezeu a voit atunci să mă întărească şi să mă mîngîie cu ceva preabinecuvîntat. (…)

Nu voiam să mă gîndesc la iad, la vămi. Nu-mi aminteam de păcatele mele, deşi aveam multe. Le-am lăsat în urma. Îmi aminteam numai de iubirea lui Dumnezeu şi mă bucuram. Şi mă rugam: „Pentru iubirea Ta, Dumnezeul meu, să fiu şi eu acolo. Însă, dacă pentru păcatele mele trebuie să merg în iad, atunci să mă aşeze iubirea Ta oriunde voieşte. Ajunge să fiu împreună cu Tine“.

Atîţia ani am trăit în pustie mîngîierea lui Hristos. Ziceam întru mine: „Dacă merg sus în cer şi Dumnezeu îmi zice: «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? (Matei 22, 12) Ce cauţi aici?» O sa-I spun: «Tot ce voieşti Tu, Domnul meu, tot ce voieşte iubirea Ta, unde vrea iubirea Ta să mă aşeze. Mă predau iubirii Tale. Dacă voieşti să mă aşezi în iad, aşează-mă, destul îmi este să nu pierd iubirea Ta!»“

Aveam simţămîntul păcătoşeniei mele; de aceea rosteam neîncetat înlăuntrul meu rugăciunea Sfîntului Simeon Noul Teolog: Ştiu, Mîntuitorule, că altul ca mine n-a greşit Ţie, nici a făcut faptele pe care le-am făcut eu. Dar şi aceasta ştiu, că mărimea greşelilor mele şi mulţimea păcatelor mele nu covîrşesc răbdarea cea multă a Dumnezeului meu, nici iubirea Lui de oameni cea înaltă.

Ceea ce spune rugăciunea nu sînt cuvintele noastre. Noi nu putem cugeta şi exprima astfel de cuvinte. Le-au scris sfinţii. Dar ceea ce au scris sfinţii trebuie să fie îmbrăţişat de către sufletul nostru, să fie simţit şi trăit. Îmi place şi altceva din această rugăciune: Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne Dumnezeul meu, Făcătorul şi Izbăvitorul meu, nici picătura de lacrimi, nici din picătura vreo parte. Cele încă nesăvîrşite de mine le-au cunoscut ochii Tăi şi în cartea Ta se află scrise şi cele încă nefăcute de mine. Vezi smerenia mea, vezi-mi osteneala cîtă este şi toate păcatele mi le iartă, Dumnezeule a toate. (…)

În tot acest timp aveam dureri înfricolşătoare în tot trupul. Ceilalţi mă vedeau murind. Eu mă predasem iubirii lui Dumnezeu. Nu mă rugam să mă izbăvească de dureri. Dorul meu era să mă miluiască. Mă sprijinisem de El, aşteptam să lucreze harul Lui. Nu mă temeam de moarte. Mergeam la Hristos. Precum v-am spus, ziceam necontenit rugăciunea Sfîntului Simeon Noul Teolog, dar nu din interes, nu ca să-mi dea sănătate. O simţeam cuvînt cu cuvînt.

 

Secretul în boală este să te lupţi pentru a dobîndi harul lui Dumnezeu

 

Mult folos avem din boli, este de-ajuns să le răbdăm fără cîrtire şi să-L slăvim pe Dumnezeu, cerînd mila Lui. Cînd ne îmbolnăvim, problema nu este să nu luăm medicamente sau să mergem să ne rugam la Sfîntul Nectarie. Trebuie să cunoaştem şi celălalt secret: să ne luptăm pentru a dobîndi harul lui Dumnezeu. Acesta este secretul. Despre celelalte ne va învăţa harul, adică despre cum ne vom lăsa în voia lui Hristos. Altfel spus: noi dispreţuim boala, nu ne gîndim la ea; ne gîndim la Hristos, simplu, imperceptibil, dezinteresat, iar Dumnezeu face minunea Sa pentru ceea ce este de folos sufletului nostru. Precum zicem la Dumnezeiasca Liturghie: „Toataă viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!“

Dar, trebuie să vrem să dispreţuim boala. Dacă nu vrem, este greu; nu putem să spunem „o dispreţuiesc“ şi aşa, în vreme ce noi socotim că o dispreţuim şi că nu-i dăm însemnătate, de fapt îi dăm, o avem mereu în mintea noastră şi nu putem dobîndi pace lăuntrică. Iar asta am să v-o dovedesc. Zicem: „Cred că o să mă tămăduiască Dumnezeu. Nu iau medicamente. O să fac aşa: priveghez toată noaptea şi-L rog pentru asta. O să mă asculte Dumnezeu“. Ne rugăm toata noaptea, cerem, implorăm, strigăm, îl silim pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii să ne facă bine. Ne silim zi şi noapte. Alergăm ici şi colo. Ei, nu arătăm prin asta ca n-am dispreţuit boala? Cu cît stăruim şi-i silim pe sfinţi şi pe Dumnezeu sa ne facă bine, cu atîta trăim boala. Cu cît ne îngrijim s-o alungăm, cu atîta o trăim. De aceea nu se întîmplă nimic. Şi noi avem impresia că oricum se va petrece o minune; însă, de fapt, n-o credem, şi astfel nu ne facem bine. Facem rugăciuni, nu luăm medicamente, însă nu ne potolim. Şi minunea nu se întîmplă. Însă vei spune: „Dar n-am luat medicament; cum n-am credinţă?“ Cu toate acestea, în adîncul nostru exista o îndoială, o teamă, şi ne gîndim: „Oare o să se întîmple?“ Aici este valabil cuvîntul Scripturii: Dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut cu smochinul acesta, ci şi muntelui acestuia de veţi zice: Ridică-te şi te aruncă în mare, va fi aşa (Matei 21, 21).

Cînd credinţa este adevărată, fie iei medicament, fie nu iei, ea va lucra. Dumnezeu lucrează şi cu doctorii şi cu medicamentele. Grăieşte înţelepciunea lui Sirah: Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul. Domnul a zidit din pămînt leacurile, şi omul înţelept nu se va scîrbi de ele. Şi doctorului dă-i loc, că şi pe el l-a făcut Domnul; şi să nu se depărteze de la tine, că şi de el ai, trebuinţă. (Int. lui Isus Sirah 38, 1; 4; 12).

Tot secretul este credinţa fără de margini, lină, simplă şi nevinovată, întru smerenia şi nevinovaţia inimii. Să avem credinţa că Dumnezeu ne iubeşte nespus şi că voieşte să devenim ai Lui. De aceea îngăduie bolile, pînă ce ne vom preda Lui cu încredere.

Să-L iubim pe Hristos şi toate se vor schimba în viaţa noastră. Să nu-L iubim pentru a primi răsplata, de pildă sănătatea, ci să-L iubim cu înflăcărare, din recunoştinţă, fără să ne gîndim la nimic, numai la iubirea dumnezeiască. Nici să ne rugăm mînaţi de un scop anume, zicînd lui Dumnezeu: „Fă-l pe cutare sănătos, ca să vină aproape de Tine“. Asta nu e potrivit să-i arătăm noi mijloacele lui Dumnezeu. Cum să-i spunem lui Dumnezeu: „Fă-mă bine“? Cum să-L înştiinţăm noi pe Cel ce ştie toate? Noi ne vom ruga, dar este cu putinţă ca Dumnezeu să nu vrea să ne asculte.

Un om m-a întrebat cu ceva timp în urmă:

– Cînd  o să mă fac bine?

– Aaa, îi zic. Dacă zici: „Cînd o să mă fac bine?“, niciodată n-o să te faci bine. Nu este cuviincios să-L rogi pe Dumnezeu pentru astfel de lucruri. Te rogi din răsputeri lui Dumnezeu să-ţi ia boala, dar atunci aceasta te cuprinde şi te strîmtorează mai mult. Nu trebuie să ne rugăm pentru asta.

S-a înfricoşat şi a zis:

– Să nu fac rugăciune?

– Aoleu! îi zic. Să faci chiar multă rugăciune, dar ca să îţi ierte Dumnezeu păcatele şi    să-ţi dea putere să-L iubeşti şi să I te dăruieşti. Căci cu cît te rogi să plece boala, cu atîta se lipeşte de tine, te îmbraţişează, te strînge şi nu se mai desparte de tine. Fireşte, dacă simţi ca om o greutate lăuntrică şi o neputinţă, atunci să-L rogi cu smerenie pe Domnul să-ţi ridice boala.

 

Să ne lăsăm cu încredere în seama iubirii lui Dumnezeu

 

Atunci cînd ne predăm lui Hristos, se linişteşte organismul nostru duhovnicesc, avînd drept rezultat funcţionarea fiziologică a tuturor organelor. Toate sînt influenţate. Ne facem bine, încetăm să suferim. Chiar şi avînd cancer, dacă îl lăsăm pe acesta în seama lui Dumnezeu şi astfel sufletul nostru se linişteşte, harul dumnezeiesc poate ca prin aceasta liniştire să lucreze tămăduirea cancerului şi a celorlalte.

Iar dacă vreţi să ştiţi, şi ulcerul la stomac tot de la nevroză se face. Sistemul simpatic, dacă este presat, se strînge şi suferă, şi astfel se naşte ulcerul. Una, două, trei – strînsoare, strînsoare, strînsoare, strîmtorare, strîmtorare, strîmtorare, frămîntare, frămîntare, frămîntare, hop! – ulcer. Ulcer sau cancer, depinde. Cînd în sufletul nostru există încurcături, ele influenţează trupul, iar sănătatea nu merge bine.

Lucru desăvîrşit este de a nu ne ruga pentru sănătatea noastră. Să nu ne rugăm să ne facem bine, ci să ne facem buni. Şi eu pentru mine însumi aşa mă rog, vă spun. Aţi auzit? Nu buni, adică virtuoşi, „să devenim asta, asta, asta“, ci să dobîndim rîvna dumnezeiască; să ne lăsăm cu încredere în seama iubirii lui Dumnezeu, să ne rugăm mai degrabă pentru sufletul nostru, pe care îl înţelegem întrupat înlăuntrul Bisericii, împreună cu toţi semenii noştri şi cu toţi fraţii cei întru Hristos.

Şi eu deschid mîinile şi mă rog pentru toţi. În faţa Sfîntului Potir, cînd mă împărtaşesc, îmi deschid sufletul să-L primească pe Domnul şi-mi plec capul şi mă rog pentru voi, pentru acela, pentru acela, pentru întreaga Biserică. Aşa să faceţi şi voi. Aţi înţeles? Să nu vă rugaţi pentru sănătatea voastră. Să nu spuneţi: „Doamne, fă-mă bine“. Nu! Ci: „Doamne lisuse Hristoase, miluieşte-mă“, cu negrijire de sine, cu iubire, fără să aşteptaţi nimic. „Doamne, tot ce voieşte iubirea Ta“; numai astfel veţi lucra de acum înainte, iubindu-L pe Hristos şi pe fraţii noştri. Iubiţi-L pe Hristos. Deveniţi sfinţi. Lăsaţi-vă numai în seama prieteniei lui Hristos, a iubirii lui, a dragostei dumnezeieşti.

Oare nu se întîmplă şi cu mine – care simt această rîvnă, această adorare – acelaşi  lucru, adică a nu mă lăsa biruit în boală sau în cancer, deşi îmi simt trupul putrezit? N-ar trebui să vorbesc, dar iubirea mea pentru voi şi pentru întreaga lume nu mă lasă să tac. Vorbind, plămînii mei rămîn fără oxigen şi este foarte rău, căci suferă inima. Am pătimit ceva mai rău decît un infarct. Însă trăiesc. Nu-i asta lucrarea lui Dumnezeu?

Da, iar eu fac ascultare voii lui Dumnezeu, în boală. Îndur fără cîrtire şi cu mustrare de sine, căci oare cine ar putea să scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Sînt rău, suferă şi duhul meu.

Îi spun unui pustnic cu care ţin legătura:

– Roagă-te pentru mine. Eu te iubesc! Iubeşte-mă şi tu, şi miluieşte-mă – rugîndu-te  pentru mine – ca Dumnezeu să mă miluiască.

– Ei, tu să te rogi, îmi zice.

– Eu, îi zic, încep să am lipsuri acum prin toate cele pe care le-am făcut atîţia ani. Cum spune un tropar:


                        Mintea s-a rănit, trupul s-a trîndăvit,

duhul boleşte; cuvîntul a slăbit,

viaţa s-a omorît, sfîrşitul este lîngă uşi.

Pentru aceasta, ticălosul meu suflet, ce vei face

cînd va veni Judecătorul să cerceteze ale tale?

Pentru mine grăieşte acest tropar, în el mă vad pe mine însumi. Mă gîndesc că, dacă n-aş fi făcut aceea şi aceea, n-aş suferi acum, aş fi mai aproape de Hristos. O spun pentru mine, care sînt necugetat.

Dacă vreţi să aveţi sănătate şi să trăiţi mulţi ani, ascultaţi ce zice înţeleptul Solomon: Începutul înţelepciunii este frica lui Dumnezeu şi priceperea este ştiinţa celui sfînt, căci prin Domnul se vor înmulţi zilele tale şi se vor adăuga ţie ani de viaţă (Pilde 9, 10-11). Iată secretul: să dobîndim această înţelepciune, această cunoaştere, iar atunci toate vor merge bine, toate se vor rîndui şi vom trăi cu bucurie şi sănătate.

Părintele Porfirie Kavsokalivitul

 

 

Demonizarea comunistă

 

Am scris, în altă împrejurare[2], despre meritul istoric – căci ne place ori nu ne place omul, istoria va consemna atît defectele cît şi meritele regimului pe care l-a patronat! – al preşedintelui (re!)ales Traian Băsescu, anume acela de a fi condamnat oficial comunismul din Romînia în ceea ce a avut el atroce şi imprescriptibil: crimele. Actul este moral, dar, după aproape două decenii de aşteptare să văd dacă există semne de lucrare a conştiinţei lăuntrice a criminalilor şi a tuturor colaboratorilor acestora, îmi permit să apreciez că el va rămîne fără consecinţe atîta vreme cît autorii atrocităţilor comise în numele ideologie comuniste nu vor fi judecaţi, la fel ca tovarăşii lor nazişti şi, măcar în ceasul al treisprezecelea, nu vor fi excluşi din viaţa publică[3]. De aceea, înainte de a se aşterne uitarea peste cumplitele decenii aservite diavolului, îmi propun să prezint o perspectivă de trăitor al epocii. (Deja elevii mei mă privesc straniu, ca pe un povestaş oarecare cînd, conform programei de literatură, le vorbesc despre proletcultism şi despre dizidenţa culturală din anii 1960-1980, neînţelegînd de ce nu pot fi de acord cu aserţiunea „era mai bine înainte“!).

*

Filosofi, scriitori, sociologi, psihiatri, istorici, analişti politici precum Raymond Aron, Alain Besançon, Eric Vogelin, François Furet, Hannach Arendt, Gershom Scholem, Jean-François Revel ş.a. au încercat să priceapă şi să explice fenomenul dinafara sistemului, bazîndu-se pe mărturii credibile. Îndeosebi post factum, din 1990 încoace adică, aceştia şi mulţi alţii ca ei au ambiţionat să răsucească în fel şi chip fenomenul totalitar, ajungînd la concluzii apropiate de adevărul celor trăite înăuntrul „lagărului comunist“. Înainte de a aborda cîteva dintre opiniile care mi-au stimulat rîndurile de faţă[4], s-ar cuveni să-mi afirm părerea, ca trăitor timp de peste trei decenii al acelei epoci, despre orînduirea la care mă refer. Astfel, principalele ei caracteristici le consider a fi:

1) fundamentul pseudoştiinţific (cunoscut drept „marxism-leninism“, comunismul ar trebui abordat, opinez, sub denumirea precisă bolşevism; dacă n-o utilizez în acest eseu este doar pentru a respecta o convenţie şi pentru a nu stîrni inutile polemici  terminologice);

2) structurarea de tip mafiotic a conducerii (cu încrengături ce s-au dovedit, ulterior căderii sistemului, uriaşe, asemănătoare tumorilor maligne);

3) ateismul militant (împins de la eliminarea din şcoli a religiei pînă la dărîmarea unor lăcaşuri de cult);

4) întreţinerea paranoică a unei stări de beligeranţă întemeiate pe falsul concept luptă de clasă;

5) întreţinerea unui gigantic aparat represiv omniprezent şi omnipotent (căci acţiona mereu deasupra legilor, atingînd cote aproape legendare în mentalul colectiv);

6) cultul personalităţii (mai precis al „tătucului“, preluat tale quale de la bolşevici; el a evoluat în anii ultimi ai regimului instaurat în Romînia la acel quasi-religios rostit „tovarăşul“, „cîrmaciul“ etc. în tandem cu „tovarăşa“, „savanta (de renume mondial)“ etc.).

Latura cea mai stranie a acestei utopii nefast puse în practică în centrul şi răsăritul Europei, printr-o suită de erori de gîndire politico-strategică ale liderilor mondiali ai vremii (aşa cum se ştie, dar încă nu se recunoaşte cu tărie!), ţine de ceea ce s-a numit, oarecum impropriu, religie politică.[5] Îndoctrinarea începută din ciclul preşcolar („şoimii patriei“) continua sistematic în gimnaziu („pionierii“), în liceu şi facultate („uteciştii“), eşuînd la fiecare loc de muncă al adulţilor („învăţămîntul obligatoriu politico-ideologic“). Fiecărei vîrste şi ocupaţii îi corespundeau „indicaţii preţioase“ din partea „conducerii superioare de partid şi de stat“ asupra îndatoririlor zilnice şi de perspectivă, iar legătura cu organizaţia corespunzătoare se asigura prin şedinţe periodice şi „cotizaţii“ consemnate în carnete – sume care luau rute obscure plătitorilor şi care uneori interferau (cele de „utecist“ ori de „membru PCR“, de exemplu, cu acelea de sindicalist şi de „membru al ODUS/FDUS“[6]). Nu pot fi trecute sub tăcere, pe lîngă şedinţele deja amintite, care se constituiau într-un fel de ritual, acţiunile de îndoctrinare „cultural-artistică“ gen „Cîntarea Romîniei“ ori „Cenaclul Flacăra“; defilările de „1 Mai muncitoresc“ sau de „23 August“, cu obositoarele marşuri de pe bulevardele centrale, cu pancartele, cu tablourile glorificatoare ale „mult iubitului secretar general“ şi ale consoartei sale semianalfabete; „întrecerile socialiste“ care consemnau pe hîrtie „măreţele realizări ale oamenilor muncii de la oraşe şi sate“; „munca voluntar-patriotică“ – era denumirea oficială, falsă însă, întrucît aceasta era depusă obligatoriu, dar fără plată, în special duminicile şi-n zilele de sărbători religioase, ca nu cumva să aibă timp lumea de mers la biserică; „pregătirea premilitară“ cu mimarea unor situaţii de luptă împotriva „duşmanilor imperialişti“ şi asistarea masivă la „vizitele de lucru“ cu „scoateri din producţie“ etc. Acestora li se adăugau, desigur, mass-media total aservite, care propuneau cotidian, pînă la greaţă, tot felul de zeloase chemări, îndemnuri, osanale şi celebrări, concomitent cu escamotarea carenţelor şi fărădelegilor, denumite eufemistic „neîmpliniri“ sau „rămîneri în urmă“. Toată această uriaşă morişcă măcinînd în gol vorbe, angajamente, elogii reflecta o ideologie fundamental greşită şi avea drept ţintă spălarea creierelor pînă la a se crea acel „om nou, constructor devotat al socialismului şi comunismului pe pămîntul scumpei noastre patrii“. Paradoxal, deşi cei angajaţi în această vastă, concertată naţional activitate ideologică îşi luau perpetuu angajamentul de „a face totul“[7] pentru cauză, nu izbuteau mai nimic, întrucît oamenii supuşi experimentului rezistau, dedublîndu-şi personalitatea şi găsind mereu resurse de a se sustrage îndobitocirii, defulîndu-se prin „fentarea“ opresorilor (circulau numeroase zicale ce trădau adevărata mentalitate populară, precum: „zi ca ei şi fă ca tine“, „ziua trece, leafa merge, noi cu drag muncim“, „cinci cu mapa, doi cu sapa“ etc.), graţie cotidianului haz de necaz şi mai ales prin superproducţia de bancuri – toate acestea constituind supape eficiente psihic în contextul socio-economic dat. „Pe şest“, toţi aceşti majoritari locuitori ai Romîniei comuniste, ce ajunseseră din poporul care luptase pentru Independenţă, pentru întregire şi apoi pentru modernizarea interbelică o populaţie oarecare, fără drept la alte opinii decît cele oficiale, cu indivizii proveniţi 85-90% din mediul rural profund ataşat valorilor ortodoxe, continuau totuşi, cu o încăpăţînare ce-i irita pe securisto-activişti, să-şi unească destinele dinaintea altarelor bisericilor, să-şi boteze tot acolo copiii, să asculte colinde creştine şi să frămînte cozonaci de Crăciun, să vopsească ouă de Paşti şi să ia lumină de la preoţi, să-şi conducă pe ultimul drum rudele în miros de tămîie şi în lumina tremurătoare a lumînărilor, punîndu-le la căpătîi cruci imitînd-o pe cea a Mîntuitorului cu înscrisul „INRI“… Cu alte cuvinte, Biserica şi tradiţiile strămoşeşti rămăseseră ultimele refugii spirituale, ultimele redute, ultimaăele caracteristici nealterate ale romînismului. Toate aceste dovezi ale continuităţii spirituale se consumau, însă – înadins repet expresia colocvială – „pe şest(-ache)“, adică în viteză şi cu ochii-n patru, pentru a se putea preîntîmpina eventualele restricţii din partea „organelor“, mereu de veghe. E drept că acestea, „organele de partid şi de stat“, cum le era întreaga denumire  erau provenite şi ele, în majoritate, din mediul rural şi închideau adeseori ochii, fie din plictiseală ori indolenţă, fie dintr-o înţelegere inerţială, ca rudiment al omeniei lor de romîni degradaţi, fie, foarte rar, dintr-un imbold complicitar. Doamna profesoară pensionară Maria Venera Iliescu, soţia regretatului filosof Victor Iliescu, care ne-a onorat „Cenaclul din Foişor“ ani de-a rîndul, îmi mărturisea odată stratagemele la care trebuia să recurgă, prin anii ’60, ca să-şi îndeplinească şi datinile gospodăreşti cu prilejul apropierii sărbătorilor pascale: Eram special numiţi de serviciu pe şcoală în acele zile [premergătoare Naşterii Domnului ori Sfintelor Paşti], dacă ele cădeau duminica, să nu avem timp să ne pregătim cozonacii, să mergem la Biserică, să ne împărtăşim… Odată, am vorbit cu cineva să-mi ţină locul ca să merg acasă să-mi pun la punct treburile. După nici jumătate de oră, omul de serviciu care era de-al lor, a fost trimis după mine acasă. A intrat fără să bată la uşă. Abia am avut timp să ascund ouăle roşii pe care le aveam deja pregătite pe masa din sufragerie… Nu era de glumit: dacă erai pîrît că mergi la biserică ori că respecţi tradiţiile, îţi pierdeai slujba! Cum?! Ce!? Superstiţii la oamenii şcolii?! Nu se poate aşa ceva!…     

Ar fi interesantă o analiză psihologică a activismo-securismului, încă, vai, de actualitate în Romînia. N-o să stărui, evident din greaţă. Cu fineţe, Alain Besançon descria starea psihică a militantului comunist care se distinge prin investirea fanatică în sistem. Printr-o generalizare împinsă pînă la autoiluzionare, activisto-securistul atingea o viziune centrală care-i permitea reorganizarea întregului cîmp intelectual şi perceptiv, pînă la periferie[8]. Mai mult, adaug, îndoctrinarea activiştilor şi a securiştilor era proiectată pe un viitor nebulos printr-un fel de divinizare a scopului final – aşa cum au atenţionat, între alţii, Karl Kautsky şi Rosa Luxemburg –, ceea le-a generat un fenomen psihic numit de unii cercetători „dedublarea personalităţii“, iar de alţii „sindromul personalităţii multiple“ ori „sindromul identităţii disociative“[9] (personal, prefer cuvîntul schizoidie, termenul popular pentru acest proces fiind genericul „spălare a creierului“). Prezentul, subordonat acelui „viitor luminos“, suporta astfel orice amoralitate, orice bestialitate, orice „sacrificii“ (americanii contemporani au inventat, pentru situaţiile conflictuale armate, sintagma pentru mine la fel de odioasă „pierderi colaterale“!). Aşa a apărut acea „falsificare a binelui“[10], despre care scriau, stupefiant, analiştii occidentali; aşa s-a clădit o concepţie grefată pe iluminismul ateu francez („liberté, egalité, fraternité“), dar ea, de sorginte gnostică fiind de fapt, a eşuat în demonologie şi paranoia. Sigur că, privit dinafară, activismo-securismul poate fi etichetat drept prostie, aşa cum o face, indirect, acelaşi Alain Besançon: Nu poţi rămîne inteligent sub imperiul ideologiei; sigur că astăzi, la aproape două decenii de la decesul oficial al ideologiei cu pricina în Estul Europei, nume ale unor simpatizanţi, intelectuali veritabili, ai ideologiei respective precum Aragon, Brecht, Picasso, Langevin, Neruda apar cercetătorului detaşat subsumabile unor confluenţe aleatorii de pasiuni diverse a căror natură este exterioară ideologiei (sic!). Dar cel care a trăit, ca om de rînd, sub regimul comunist este uimit de toată poleiala aceasta teoretică, menită parcă a înnobila ceea ce nu merită decît reprobare şi dezgust. Mai ciudat este că această modă a teoretizării, în care excelează eseişti occidentali ca acela deja citat[11], a contaminat şi pe unii tineri romîni precum Bogdan Ivaşcu sau Mihail Neamţu, ori pe domni respectabili precum Vladimir Tismăneanu, puşi în fruntea unor comisii, ori activînd publicistic în reviste de prestigiu precum „Idei în dialog

N-am subliniat întîmplător sintagma om de rînd în fraza precedentă, căci, departe de a fi vreun merit pentru cineva, acest stat la rînd a fost, pentru mulţi dintre noi, oricît ar părea de ciudat noilor generaţii, o îndeletnicire obligatorie, ba chiar singura modalitate de supravieţiure. Drămuit între slujba care se desfăşura şi sîmbăta – ţin să precizez, pentru aceiaşi tineri ce şi-au putut dezvolta în prezent atîtea pasiuni în weekend! –, drumurile la/dinspre locul de muncă, stat pe la cozi şi necesităţile biologice de toate zilele, timpul liber al cetăţeanului se volatiliza întru grabnică îndobitocire şi robotizare. Programele tv. durau două-trei ore zilnic, fiind împănate cu ştiri false despre noile succese în muncă ori cu noi vizite de lucru şi indicaţii preţioase din partea conducătorilor comunişti. Peste penuria spirituală şi materială programată (aceasta din urmă amăgită adeseori cu înlocuitori de cafea, de parizer ori de unt) era frica. Purtam mereu – ca să mă exprim metaforic –, precum melcul cochilia, o închisoare a groazei îngheţată în spate, o spaimă nu numai faţă de cel de lîngă tine – omul de pe stradă, de la coadă, vecinul de apartament ori chiar unele dintre rudele apropiate –, sub chipul căruia se putea ascunde un turnător, ci şi faţă de propriul alterego, adică faţă de ipostaza lăuntrică liberă. Îţi înfundai dimineţile, înainte de a pleca de-acasă, bine, bine dopul convenţiilor sociale impuse de un angrenaj diabolic pus la punct; dar el, dopul, oricînd putea sări şi, într-un val de sinceritate, dublul tău putea da trup de vorbe gîndurilor intime, periclitîndu-ţi nu numai propria viaţă, ci şi pe a apropiaţilor – părinţi, soţi, fii şi fiice… Delaţiunea devenise o instituţie, iar nemulţumirile acumulate clipă de clipă, zi după zi ameninţau să răbufnească.

Personal, pentru a-mi linişti conştiinţa ca nemembru de partid (căci, după împlinirea vîrstei de 30 de ani, cînd automat ieşisem din rîndul uteciştilor, am evitat, ajutat de îngerul păzitor, semnarea unui pact reînnoit cu diavolul!), am început să caut fisuri în sistemul legislativ şi am găsit, ca sistem defulatoriu, posibilitatea criticii la adresa deciziilor şefilor ierarhici, a acelora aparţinînd directorilor din ministere şi chiar a unora dintre hotărîrile conducerii centrale, cu aplicabilitate generală, cum a fost, spre exemplu, constituirea obligativităţii salariaţilor de a achita, în rate, nişte absurde „părţi sociale. Am argumentat atunci că, în conformitate cu constituţia şi prevederile reiterate în cuvîntările ceauşiste, eu fiind deja producător, beneficiar şi proprietar al mijloacelor tehnico-materiale din întreprinderea unde eram angajat pe-atunci, nu aveam ce mai cumpăra, aşa că, spre disperarea secretarului biroului organizaţiei de bază care răspundea de serviciul unde lucram, am fost singurul din întreprinderea de peste trei sute de angajaţi[12] care n-am semnat hîrtia-angajament  de poprire din salariu a ratelor pentru constituirea respectivelor „părţi sociale“! Îmi dovedisem, astfel, că diavolul putea fi învins cu propriile arme: documentele de partid colcăind de indicaţiile tartorului!… Şi-mi mai dovedisem ceva, de asemenea cu valoare generală, anume că oamenii obişnuiţi puteau rezista moral presiunilor de orice fel, condiţia fiind să nu dorească cu dinadinsul depăşirea condiţiei lor umile, de unde nu se putea cădeasă nu vrea avansarea în funcţie, urcarea treptelor ierarhice.[13] De asemenea, trebuia evitat orice exces de zel. De aceea, mă disociez de afirmaţiile analistului Alain Besançon care generaliza: ceea ce părea şi mai de neînţeles era că aceste crime enorme şi inepte erau comise de oameni obişnuiţi, extrem de obişnuiţi (sic), dotaţi cu o inteligenţă şi o morală absolut banale. Uneori, în imensa mulţime de executanţi puteau fi întîlnite personalităţi perverse din fire, sadici cărora le făcea plăcere să provoace suferinţa. Era o excepţie.[14] Dimpotrivă, cred. Răspunderea colectivă ori subordonarea de tip milităresc („Să trăiţi, am înţeles!“) echivalau cu o umbrelă de protecţie doar pentru indivizii rudimentar dotaţi din punct de vedere intelectual. Glasul conştiinţei rămîne mut doar în sufletele idioţilor ori ale slujitorilor devotaţi sincer cauzei din motive materiale sau ideologice!

Fraţi gemeni, cele două tipuri de totalitarism pe care le-a experimentat Europa, nazismul şi comunismul, aveau ca punct comun ura vehementă faţă de Dumnezeu şi faţă de Biblie. De aceea, toate nefericitele popoare-martir supuse experimentelor au manifestat grave tulburări religioase. Îndeosebi comunismul, care a rezistat (şi, pe alte meridiane, mai rezistă încă!) decenii de-a rîndul, a înregistrat unele succese neaşteptate, cu concursul, ce-i drept, al unor zănatici. Spre exemplu, Albania s-a proclamat prima ţară atee din lume, iar dictatorul Romîniei începuse să-l imite, la decenii distanţă, pe demolatorul de biserici Stalin, dînd dispoziţie să se construiască, în schimb, „cea mai măreaţă (sic!) casă a poporului“, străjuind – nu se putea altfel! – un vast bulevard al victoriei socialismului. Un decret emis în anii ’50, rămas în vigoare pînă la prăbuşirea regimului, interzicea călugărirea bărbaţilor şi a femeilor sub vîrsta pensionării etc. etc. Numărul celor întemniţaţi, torturaţi şi trecuţi în rîndurile mucenicilor pentru nelepădarea de credinţă este covîrşitor, îndreptăţind pe un mare duhovnic – el însuşi suferind ani mulţi de temniţă – precum părintele Arsenie Papacioc să afirme: „comunismul a umplut cerul de sfinţi“[15]. Dosarele arhivate la CNSAS ar fi de dorit să devină publice integral măcar în acest domeniu, al prigoanei religioase.             

A fost imediat după decembrie 1989 un răgaz de graţie, în care urlînd ca din gură de şarpe, torţionarii securişti şi activiştii au denunţat „vînătoarea de vrăjitoare“, iar milioanele de oameni de rînd victimizate au manifestat milă şi iertare creştineşti faţă de diavolii fără de Dumnezeu. La adăpostul liniştii cerute populaţiei, aceleaşi „elite comuniste“ s-au fofilat deîndată sub largi umbrele de partid, schimbătoare ca denumire (în formă), dar stabile în programe (în fond). Au fundat asociaţii, bănci, organizaţii, concomitent sabotîndu-şi adversarii după tipicurile îndelung exersate pe băncile pseudoacademice de la „Ştefan Gheorghiu(a se vedea ce s-a ales din unicul partid creştin!), au proiectat legi convenabile (evitînd cu precauţie lustraţia!), s-au ales ei-înde-ei prin parlament şi prin celelalte organisme democratice, au guvernat şi-au delapidat cu acte-n regulă, rînd pe rînd, etalîndu-şi apoi nestingheriţi agoniselile ca-ntr-o partidă amicală de rummy… Ipochimenii şi-au finanţat universităţi ca să-şi acrediteze spoiala de cultură, au năpădit şi mass-media începînd să intoxice sistematic populaţia cu fraze şchioape şi inepţii „senzaţionale“, redeşteptînd unora ca mine o poftă irepresibilă de a-l reciti pe I. L. Caragiale. Iată, aşadar, cum au prins a popula toţi caţavencii, toţi farfurizii, toţi brînzoveneştii şi dandanachii parlamentul; la rîndu-le, toţi tipăteştii, toţi pristandăii şi toţi trahanachii au luat cu asalt administraţia publică şi poliţia, în timp ce toţi venturianii şi ziţele ambetate absolut s-au cocoţat pe mass-media, de unde au prins a face educaţie, îndeosebi prin reclame, cetăţenilor turmentaţi… Es-timp, pentru mitici, dumitrachi ori alţi cetăţeni onorabili şi, se-nţelge, votanţi s-au pregătit mici şi bere ca, în cele mai bune condiţii, aceştia să-şi reconfirme periodic aleşii în fruntea naţiei… Între timp, sub protecţia fustelor mamiţelor,  au crescut şi ioneii ori alde goe, părinţii lor piscupeşti şi protopopeşti asigurîndu-le, prin complicate trageri de lanţuri ale slăbiciunilor, succesiunea politico-economică, aşa încît, dacă m-ar întreba cineva ce s-ar mai putea face astăzi, aş răspunde cu sinceritate: NIMIC ÎN PLAN POLITICO-ECONOMIC. 

Chiar dacă-i an electoral, cititorii mei se pot întreba, pe bună dreptate, ce rost ar putea avea, într-o revistă de spiritualitate, asemenea fraze-pamflet?

Ei bine, rostul acestei (acide) rescrieri a unor adevăruri comune este acela de a scoate în evidenţă singurele mijloace adecvate de luptă cu teribila hidră comunisto-securistă despre care vorbea vizionar poate unicul parlamentar autentic creştin pe care l-a avut Romînia postdecembristă: Ioan Alexandru. Credinţa activă, potenţînd Biserica vie, trăitor-lucrătoare, a într-ajutorării grabnice şi necondiţionate; menţinerea cu orice chip a religiei în şcoli; înmulţirea ziarelor, a revistelor, a posturilor de televiziune şi de radio creştine; strădaniile cotidiene ale preoţimii şi ale enoriaşilor apropiaţi bisericii de a evolua în plan social conform aşteptărilor mulţimii – inclusiv în domeniul dureros al familiilor temporar dezmembrate, prin înstrăinarea după un pumn de euro în plus, dar prin abandonarea copiilor –; dar îndeosebi exemplul personal, la locul de muncă (oricît de modest şi de prost plătit ar fi el, la un moment dat!) sînt tot atîtea căi concrete de a face voia lui Iisus Hristos celui viu.

Mai am motive să scriu în această revistă despre cele două ideologii gemene care au instaurat experimental şi regimuri totalitare, căci evident, comunismul şi nazismul au fost transpuneri la scară planetară ale voinţei „prinţului acestei lumi“. Ca nebunii induse, atît teoria nazistă, cît şi cea comunistă ambele vizînd nu numai puterea absolută, ci şi transformarea profundă a omului au fost turnate într-un limbaj imitîndu-l pe cel liturgic, cu formule reiterate spre a indica adeziunea fără rest a locutorului la sistem, cu fraze lungi, exclamative, marcate de elipse şi dominate de grupuri substantivale, menite, pe de o parte, de a-l soma pe receptor să adere necondiţionat la ideile doar enunţate, niciodată argumentate şi, pe de altă parte, de a proslăvi alegoric şi superlativ conducătorii. Se cerea, ritualic, participarea auditoriului prin urlete scandate şi aplauze, spre a se induce transa generalizată (tinerii microbişti pot face analogie cu ceea ce se întîmplă adeseori pe stadioane). Hitler miza chiar pe anumite efecte discursive aflate la limita raţiunii, martorii declarînd că avea o anume putere de a subjuga auditoriul comparabilă cu a hipnotizatorilor sau a indivizilor cu însuşiri extrasenzoriale precum mediumii, şamanii ori vrăjitorii[16]. O tehnică asemănătoare au dovedit Stalin şi alţi lideri comunişti, din cele mai vechi timpuri ştiut fiind faptul că oamenii ajung să creadă orice dacă le repeţi des ceva anume (e de dorit ca acel ceva să fie scurt, de tip slogan, ca menemotehnic procesul să fie asigurat) şi mai ales dacă le prezinţi scenarii antitetice în jurul unor situaţii-limită care necesită să fie făcut ceva de urgenţă, să se găsească repede soluţii (astfel de tipuri de manipulare a maselor s-au desfăşurat şi-n timpul şi mai ales după Decembrie 1989). După aceleaşi principii sînt prezentate şi reclamele actuale televizuale, ori postate pe siteurile accesibile prin internet, vechilor tehnici adăugîndu-li-se culori variate şi puternice, flashuri luminoase, sunete şi simboluri anume alese spre a induce transa hipnotică. Ca şi satanismul contemporan, nazismul şi comunismul secolului al XX-lea au folosit simboluri străvechi cu sensuri inversate: svastica – crucea frîntă, simbol precreştin ori „suliţa destinului“, care-l obseda pe Hitler, şi nu era decît unealta cu care a fost împuns în coastă Mîntuitorul. La rîndul lor, secera şi ciocanul, ce apăreau pe steagul bolşevic, altfel unelte comune,  specifice îndeletnicilor paşnice, ajunseseră a semnifica „lupta înfrăţită pentru pace“, un nonsens care va genera, de altfel, sîngeroase represiuni, în timp ce steaua lui David, cel iubit de Iahwe, va străjui îndelung de pe acoperişul bisericilor cu turlele sfîrtecate, transformate în acareturi pentru noile colhozuri…

Aş fi însă părtinitor dacă n-aş menţiona, înainte de a-mi încheia mărturiile despre oroarea ideologico-socială cea mai longevivă a secolului al XX-lea – comunismul – că aceasta, alături de nazism, a strivit nu numai pe creştini. Subscriu, de aceea, la observaţiile făcute de la înălţimea teoreticianului francez citat aici: Creştini, evrei, musulmani, budişti, daoişti, confucianişti au fost persecutaţi ca atare, iar persecuţia nu a fost temporară, ci permanentă. Ea nu avea nicio utilitate politică, mai degrabă o mulţime de inconveniente, şi totuşi a durat pînă la sfîrşit. (…) În acest sens, tiranul ultim nu e nici Hitler, nici Lenin, nici Mao, ci Prinţul acestei lumi în persoană.[17] Într-adevăr, „tatăl minciunii“ (…) „care de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr“ este adevăratul regizor al acestor orori, iar aceia care, ca şi odinioară Iuda, s-au făcut, în schimbul arginţilor, slugi ale sale, ar fi drept măcar să-şi ceară iertare.

 

Mihai Floarea                                             

 

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

 

Iisuse…

                      Iisuse, atunci cînd mergeai de unul singur

                      În munţi să Te rogi,

                      Dimineaţa înainte de zori,

                      Sau seara pînă dimineaţa în soare,

                      Nu te-nspăimînta, Doamne,

                      Piatra din jur

                      Şi singurătatea de-afară?

                      M-am întrebat, Doamne, de mii de ori,

                      Oare cum Te rugai Tu

                      În singurătate şi teamă?

                      Nu Te înspăimînta piatra muntelui

                      Prin răceala ei?

                      Stelele reci şi îndepărtate

                      Nu Te înspăimîntau

                      Iar oamenii ce roiau în jurul Tău?

                      Nu Te umpleau de spaimă, de groază,

                   Nu Ţi-a fost silă de noi niciodată?

                   Cînd ridicam pumnul înverşunaţi,

                   Gata să Te lovim, gata să Te ucidem?

                   Toată creaţia Ta în care Tu ai locuit,

                   Nu Ţi-a strîns sufletul în singurătate?

                   Nu Te-au înspăimîntat oamenii,

                   Nu Te-au înspăimîntat pietrele,

                   Furtunile şi îngheţurile nu Te-au înspăimîntat?

                   Nu înteleg de ce a trebuit să Te naşti,

                   Cînd lumea aceasta e sortită pieirii?

                   Doamne, desigur, eu gîndesc după gînd omenesc,

                   Dar cum altfel aş putea gîndi, Doamne?

                                                                      Victoriţa Duţu

 

 

 

 

Redacţia:        

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246, e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail romanconstantin@yahoo.fr

 


[1]Redacţia îi mulţumeşte şi pe această d-lui Marian F. Neagu pentru materialul de faţă.

 

[2] În „Euxin“ nr. 21/2007, p. 2.

[3]Nu le cer pedepse cu privarea de libertate şi nici măcar despăgubiri materiale pentru abuzurile săvîrşite; dar aş dori ca, pentru tot restul zilelor pe care le vor mai avea de la Dumnezeu, să-şi roadă în anonimat ciolanul pensionării. Nu mă adresez, în general, unor necunoscuţi. Lista publicată în De ce trebuie condamnat comunismul, volumul 1, 2006, pp. 259-296, de Comitetul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România este un bun (dar nu singurul!) exemplu.  

[4]Mă refer, în special la Alain Besançon, Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism şi unicitatea „şoah“-ului, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.

[5]Termenul e folosit, de pildă, şi de Bogdan Ivaşcu în articolul Demonii contrarevoluţiei. Imaginea duşmanului în religia politică a comunismului, în „Idei în dialog“ nr. 3 (42) / martie 2008, p. 22. 

[6] „Organizaţia/Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste“.

[7]Am enumerat, în treacăt, cîteva dintre cuvintele şi sintagmele ce intrau în componenţa unui limbaj aparte, numit „de lemn“ pe nedrept (dată fiind originea şi destinaţia mereu nobile ale acestui material viu). Realmente de plastic (fiindcă acesta e materialul potrivit unei atare artificializări, plasticul fiind utilizat inclusiv pentru baloane şi alte diverse obiecte, ce-i drept ieftine, uşor de aruncat dar imposibil de degradat pe cale naturală, deci poluante la scară planetară, specific şi epocii în curs de globalizare pe care o trăim), acel limbaj avea menirea ciudată de a nu mai comunica nimic.  

[8] Alain Besançon, op.cit., p. 36 ş.u.

[9]Iată cum este descris mecanismul psihic într-o carte ce trebuie citită cu precauţii: Mintea umană are un mecanism de autoapărare care compartimentează memoria în urma unei traume intense (…).  Mengele şi naziştii au înţeles că, dacă poţi traumatiza continuu pe cineva prin tortură, abuz sexual şi prin sacrificarea altor persoane sub ochii victimei, poţi transforma mintea acesteia într-un fel de fagure de miere cu tot felul de compartimente sau bariere amnezice (…). Odată mintea divizată în mai multe compartimente care nu ştiu nimic unele de existenţa celorlalte, acestea pot fi programate pentru diferite sarcini sau experienţe. Prin folosirea unor cuvinte-cheie, sunete sau semnale, aceste compartimente pot fi scoase în faţă sau împinse în spate la fel ca nişte sertare. Compartimentul activat devine nivelul conştient al persoanei în cauză (…). Este ca şi cum ai roti butonul unui aparat de radio, prinzînd postul pe care îl doreşti. (David Icke, Secretul suprem, vol. 2, Bucureşti, Editura Daksha, 2006, pp. 59-60). Diavolul a inspirat, cum bine ştim din memoriile supravieţuitorilor, şi pe torţionarii autohtoni, din diferitele închisori („fenomenul Piteşti“).      

[10]A. Besançon, La falsification du Bien: Soloviev et Orwel, Paris, Commentaire/Julliard, 1985, citat de Vladimir Tismăneanu, în Stalinismul în Europa de Est (II), „Idei în dialog“ nr. 2 (41) / februarie 2008, p. 54.

[11]O excepţie cred că face Denis Deletant, istoric britanic, specialist în istoria contemporană a României, care s-a născut în Norfolk (Anglia) în 1946 şi e profesor la School ol Slavonic and East European Studies, de la Universitatea din Londra. A venit pentru prima dată în România în 1965, unde, peste patru ani, a studiat ca urmare a unei burse. În 1988 a fost declarat persona non grata din cauza luărilor sale de poziţie critice la adresa regimului comunist românesc. În decembrie 1989 a revenit în ţara noastră în calitate de consultant al BBC. E autorul mai multor cărţi despre istoria României, e căsătorit de ani buni cu o româncă. În toamnă va publica, la Editura Humanitas, o carte despre mareşalul Ion Antonescu. Un interesant interviu (din care am şi citat aceste elemente biografice) acordă istoricul lui Cristian Pătrăşconiu în „Cotidianul“ din 14 aprilie 2008, sub titlul Occidentul ar fi deranjat de mai mult „adevăr“ din dosare.

12Se numea, pe-atunci, Baza de Aprovizionare a Municipiului Bucureşti, avînd ca for tutelar Ministerul Industriei Metalurgice. Detalii am inserat în cartea încă lucru Jurnalul supravieţuirii. 

13 Desigur, aceste „descoperiri“ puteau fi anticipate fără a fi fost nevoie de experimentări, deoarece fuseseră cu veacuri în urmă teoretizate: omul tinde natural să atingă fericirea, alcătuindu-şi propria grilă în care sînt cuprinse binele şi răul raportate la sine şi la cei apropiaţi. Este vorba, fireşte, de un „bine“ şi un „rău“ relative, adică profund subiective. De exemplu, a fura poate însemna un bine pentru individ, şi „hoţul neprins e negustor cinstit“, dar e o naivitate să ignori

că pentru toate există un preţ! 

[14] Op. cit., p. 87.

[15] Cf. Sfîntul închisorilor, cu binecuvîntarea şi un cuvînt înainte al Î.P.S. Andrei, arhiepiscop al Albei Iuliei, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2007, p. 7.

[16] Reproduc un pasaj dintr-o traducere a cărţii Hitler ia cuvîntul scrisă de unul dintre foştii lui aghiotanţi, Hermann Rauscning: Este imposibil să nu te gîndeşti la el ca la un medium. În cea mai mare parte a timpului, mediumii sînt oameni obişnuiţi, care nu îţi atrag atenţia prin nimic, pînă cînd, dintr-o dată, par înzestraţi cu o putere supranaturală, care îl deosebeşte de restul lumii. Un medium este un om posedat. După ce criza trece, el revine la mediocritatea sa obişnuită. Nu am nicio îndoială că Hitler a fost posedat în acest fel de forţe exterioare, probabil demonice, pentru care el nu era decît un instrument temporar. Amestecul de banalitate şi supranatural a creat acea dualitate insuportabilă de care erau conştienţi toţi [cei] care se aflau în prezenţa lui… Era ca şi cum te-ai uita la o faţă bizară a cărei expresie părea să reflecte o stare de spirit dezechilibrată, dublată însă de impresia neliniştitoare a unor puteri ascunse. (Apud David Icke, Secretul suprem, vol. I, Bucureşti, Editura Daksha, 2006, pp. 365-366).    

[17]Alain Besançon, op. cit., p. 89.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: