Ecclesia euxina 23

 

Ecclesia

e u x i n a

 

 

Nr. 23 / 2008

 

Revista cenaclului de dezbateri spirituale

al parohiei ortodoxe

                               Pogorîrea Sfîntului Duh

                                        Titan – Bucureşti

Cuprins:

Actualitatea

Florin Mihăescu, Despre credinţă                                                                             2

Mihai Floarea, De ce sînt ortodox                                                                            3

Eseuri

Ioan Ştefănescu, Iertarea este calea dezvoltării spirituale                                      6

Literatură şi religie

Marilena Istrati, Ieroschimonahul Daniil – Floarea de foc a intelectualităţii…   9

Actualitatea

Argument

 

Începînd cu acest număr, revista noastră a căpătat un alt nume, la iniţiativa părintelui profesor doctor Adrian Niculcea, patronul nostru spiritual. „Liniştea“ la care trimitea, doar adjectival, vechea denumire este împlinită, de-acum, printr-o explicitare substantivală, fără a fi vorba de vreo intenţie de eliminare a accentelor polemice, acolo unde realitatea zilelor noastre le impune, ori de vreo tendinţă apăsat ecumenistă.   

De asemenea, la propunerea sfinţiei sale, cîţiva membri ai cenaclului au încercat să-şi definească opţiunea religioasă, aşa încît rubrica de „Actualităţi“ a numărului de faţă am consacrat-o exclusiv acestei tematici.   

(M.F.)

 

Despre credinţă

 

Există în viaţa fiecărui om momente extreme de uimire, de bucurie sau de suferinţă pentru care nu ai nicio explicaţie logică sau raţională. Simţi ceva care te depăşeşte. În aceste momente e imposibil să nu te întrebi de unde acele stări şi ce te face să fii copleşit de prezenţa lor. Îţi spui, de multe ori, că vin de la destin, dar ce e destinul şi de unde vine? Simţi că asupra ta s-a lăsat o putere suprafirească pe care n-o înţelegi. Şi dacă eşti sincer cu tine însuţi, nu poţi să nu te gîndeşti că ceva te depăşeşte, că totul poate fi explicat prin cauze materiale, prin procese fizico-chimice. Sufletul tău presimte atunci că este atins de o altă putere decît cea a simţurilor sau a energiilor naturale.

Astfel descoperi, dacă n-ai făcut-o mai înainte, credinţa ca posibilitate de legătură cu o putere supraumană, cu o putere divină, care în fond e înlăuntrul tău, dar n-o înţelegi decît în momente dramatice sau binecuvîntate. Dacă citeşti începutul Bibliei (Vechiul Testament), afli că omul a fost creat de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa“. Acest lucru n-ai cum să-l demonstrezi, pentru că depăşeşte mintea umană, dar credinţa îţi spune că un bob din puterea divină e în tine, căci ai fost făcut după chipul lui Dumnezeu.  

Un germen de credinţă există, aşadar, în fiecare om, căci în fiecare stă de veghe de la naşterea sa, chipul divin, care e temeiul credinţei. Uitarea acestui chip sau profanarea lui sub ispita răului, a păcatului, duce însă la întunecarea credinţei. Trezirea ei este condiţia înţelegerii şi a încrederii în rostul vieţii tale. Această trezire are loc atunci cînd Providenţa divină ne luminează şi ne dă putere, cînd ne atinge suflul harului ceresc în împrejurări din cele mai neaşteptate, căci prilejuri pentru această trezire a credinţei nu lipsesc din viaţa nimănui, cu condiţia să nu fie respinse, fiindcă nimic nu se poate face împotriva libertăţii omului de a alege, de a privi sau de a refuza darul divin. Este suficientă de multe ori o întrebare asupra rostului existenţei, care simţi că te depăşeşte, ca să se trezească gîndul spre o putere supraumană, în care nu mai poţi să nu crezi. Alteori dezgustul şi saţietatea unor patimi pot întoarce faţa omului spre cer, trezind credinţa într-o atotputere tainică şi pură. De cele mai multe ori însă, suferinţa şi încercările vieţii pot fi prilejul descoperirii credinţei împotmolite în ispitele existenţei. Sunt şi întîlniri cu oameni de bine, care ne pot deschide poarta credinţei, aşa cum singurătatea poate fi uneori un drum spre adîncurile sufletului unde stă ascuns grăuntele credinţei, care aşteaptă să încolţească. Sub forma încrederii, nicio lucrare umană nu poate izbuti fără credinţa în realizarea ţelului propus. Şi atunci cînd această lucrare e dusă pînă la limita puterii omeneşti, nu se poate ca această limită să nu devină transparentă şi nu intrevezi dincolo credinţa în altceva, în chipul nevăzut la Fiinţei supreme şi să nu simţi nevoia să te aşezi în faţa unei icoane şi să te rogi.

Dumnezeu a gîndit lumea şi a creat-o prin Cuvînt, dar a făcut-o din iubire,avînd Credinţa că ceea ce face e bine şi frumos. Credinţa este deci darul făcut de Dumnezeu omului pentru a-i putea recunoaşte Chipul şi Numele. Ea porneşte dinlăuntrul omului şi urcă spre cer cu mai mică sau mai mare intensitate după puterea rugăciunii omului. Ne naştem cu ea, o purtăm în noi, o putem spori sau o putem uita, dar n-o pierdem şi o putem trezi din somnolenţă fie şi în ceasul al unsprezecelea pe patul de moarte. Niciodată nu e prea tîrziu. Ea ne susţine chiar cînd nu ne dăm seama, chiar atunci cînd o negăm. Credinţa e simţul nostru de orientare care ne atrage spre cer. De cele mai multe ori o risipim pe drumurile vieţii cotidiene diminuîndu-i forţa, pe care şi-o poate regăsi însă dacă pleacă din inimă. Atunci credinţa devine o oglindă care luminează Chipul divin, încălzindu-l în noi. Ea este aşadar maxima concentrare a trăirii noastre cu faţa la cer. Ea nu are nevoie de semne ca să devină certitudine, aşa cum spune Iisus apostolului Toma: „Fericiţi cei ce  n-au văzut şi au crezut“ (In. 20,29).

Pentru omul obişnuit credinţa se manifestă mai ales cînd o punem la încercare, în momentele de suferinţă, de răscruce. „Credinţa ta te-a mîntuit“ – spune Iisus celor mai mulţi dintre bolnavii vindecaţi. Credinţa este şi un remediu sigur în lupta cu răul din lume, cu demonul. Ea nu trebuie însă să fie condiţionată de împliniri imediate. Ea trebuie să fie încrezătoare în puterea Celui Care o dă: „Orice lucru veţi cere cînd vă rugaţi să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea“ (Mrc. 11,24). Încrederea şi răbdarea sînt însoţitoarele credinţei.

Dacă puterea credinţei poate fi nemăsurată, şi invers, cu o credinţă ezitantă nu realizezi nimic. „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“ (Mt. 14, 31), îi spune Iisus lui Petru în timpul furtunii pe mare. Credinţa trebuie ţinută trează şi întărită, una din rugăciunile omului trebuind să se refere la credinţă: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele“ (Mrc. 9,24), spune tatăl copilului vindecat de Iisus. Rezerva noastră de credinţă trebuie mereu reînnoită şi susţinută de rugăciune, ambele susţinute una pe alta: „Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune veţi primi“ (Mt. 21,22), spune Iisus. Credinţa şi rugăciunea sînt cele douăaripi cu care inima noastră poate urca spre cer.

Dar credinţa mai are nevoie şi de altceva, de suportul sufletului prin voinţa de a , de a înfăptui binele, care întăreşte credinţa şi o integrează în viaţă. Credinţa susţinută de rugăciune şi întărită de voinţă ajută harul să coboare şi să consfinţească faptele noastre bune. „Adevărat vă spun că dacă aveţi credinţă cît un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici acolo şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă“ (Mt. 17,20).                        

 

Florin Mihăescu

 

De ce sînt ortodox

 – trei argumente –

 

Întrebarea aceasta, pe care intelectualul zilelor noastre şi-o poate pune doar în raport cu diversitatea lumii în plin proces de globalizare, nu are un răspuns simplu. Dificultatea sporeşte dacă se renunţă ab initio la argumentele vizînd tradiţia (gen: aşa m-am născut; în România aceasta este religia majoritară; am fost deja botezat ortodox etc.) ori la înclinaţiile afective (ortodox mă simt bine/împlinit; rudele şi prietenii mei apropiaţi sînt ortodocşi etc.).

Voi porni, de aceea, de la gîndul morţii – memento mori era, după cum se ştie, formula prescurtată a versetului din Vulgata, Sirach, 14, 12: memor esto quoniam mors non tardat – gînd care îl preocupă constant pe cel ajuns la un anumit grad de conştiinţă, amintind că filosofiile şi religiile dinainte de Iisus Hristos (la care se raportează încă mulţi contemporani de-ai noştri) defineau moartea ca fenomen natural şi inevitabil, specific existenţei individuale trecătoare, manifest prin încetarea semnelor vitale – precum bătăile inimii, activitatea cerebrală etc. – şi „trecerea în nefiinţă“. Conştiinţa omului necreştin percepea ca tragic, nedrept, absurd etc. acest fenomen, expresia artistică a acestei percepţii fiind încă impresionantă (teatrul grec, spre exemplu, depune o mărturie convingătoare în acest sens).

Referindu-mă la spaţiul carpato-danubian, amintesc mai întîi că A. D. Xenopol, în Istoria românilor (1925), îl citează pe Pomponius Mela care analiza fenomenul astfel: dispreţul morţii la geţi provine din cauze variate: unii cred că se vor reîntoarce sufletele celor morţi; alţii că, deşi nu se întorc, totuşi nu se sting, ci trec către locuri mai fericite; alţii, în fine, că pier, dar că aceasta e mai bine decît a trăi. Aşadar, era vorba la stră-stră-strămoşii noştri de un eclectism constînd, respectiv, în metempsihoza orfică, în concepţia escatologic-eroică sau în materialismul pesimist. Opinăm că la traco-geto-daci prevalau o religie monoteistă şi o morală eroică, ambele în relaţie cu imortalitatea. De aici, pe de o parte, renumitul curaj pe cîmpul de luptă al luptătorilor, despre care mărturisesc izvoarele (Herodot, bunăoară) şi atitudinea oamenilor simpli, pentru noi stranie, de a se întrista pînă la lacrimi dinaintea naşterii şi de a se veseli în faţa morţii (de asemenea, pomenită de aceleaşi surse). Pe de altă parte, locuitorii acestui vast spaţiu dintre Marea Neagră, Dunăre şi Carpaţi se ghidau după o elită greu de definit, dar asemănătoare principiilor socratice de investigare a adevărului, de tip exclusiv oral, despre care, riscînd o denumire, am formula sintagma preoţia tainică, sacerdotul suprem purtînd un nume transmisibil, Deceneu. Acesta, pe lîngă autoritatea spirituală, deţinea o putere economică indubitabilă, tot aurul întregului teritoriu intrînd exclusiv în proprietatea templului (istoricii de astăzi confirmă că aşa-numita civilizaţie clasică a dacilor a fost una a argintului. De pildă, Ion Banu arăta, în Zamolxis et le phénomène des sectes, în Actes du IIe Congrès International de Thracologie, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1980, p. 124: Documentele antice atestă existenţa a numeroase secte de „săraci” (abioi), „puri” (ktistai), „comunitari” (theosebeis), respectaţi de masa mare a dacilor datorită ascetismului lor. Aceşti pustnici nu acceptau viaţa de obşte, izolîndu-se şi stabilindu-şi propriile rînduieli (zidiri în chilii, izolări în peşteri etc.). La aceleaşi concluzii ajunsese, la rîndul său, Constantin Daniel, în articolul Zamolxe, în „Luceafărul“, nr. 7/1984). După divin-pilduitoarea viaţă a lui Hristos, Care – vorba lui Nicolae Steinhardt – a venit în lume spre a o scandaliza, lucrurile aveau să se schimbe şi-n aceste ţinuturi, ca şi-n toată Europa.

Să reiterăm mai întîi punctul de vedere adus de noua religie. Dumitru Stăniloae sintetizează:  Mulţi din[tre] cei cu o sensibilitate deosebită pentru Dumnezeu Cel personal îşi exprimau, pe de o parte convingerea că Dumnezeu nu va lăsa sufletul lor în moarte (Ps. XXXII, 19; LV, 14; CXVIII, 17), pe de alta se profeţea că va veni Cel ce va învinge şi moartea cu trupul (Is. XXIX, 8; 1 Cor. XV, 54; Oseea XIII, 13-14). De aceea, în Vechiul Testament se putea face şi o deosebire între moartea drepţilor (Num. XXIII, 10; Prov. X, 2; Prov. XIV, 32) şi moartea păcătosilor (Prov. II, 18; V; VIII, 36), ceea ce arată o anumită deosebire de grad în existenţa de după moartea cu trupul, sau ideea că chiar cei morţi se bucură într-un anumit fel de nemurire. Aceasta o spune şi domnul Iisus Hristos, referindu-Se la cei din Vechiul Testament. Căci El prezintă pe săracul Lazăr bucurîndu-se după moarte de o fericire în sînul lui Avraam, iar pe bogatul nemilostiv chinuindu-se în „muncile iadului” (Luca XVI, 22-23).

În general, în creştinism moartea trupească este un proces început după căderea protopărinţilor, ca urmare a păcatului săvîrşit (cf. Facerea 2, 7; Romani 6, 23). Urmările ontologice sînt clar prezentate de Apostolul Pavel: De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, prin acela în care toţi au păcătuit (Romani 5, 12). Ce se întîmplă după despărţirea sufletului de trup prin moarte sîntem avertizaţi, de asemenea, cu limpezime: Sufletul, după moarte, nu poate a se slobozi sau a se pocăi, nici a face ceva ce-ar putea răscumpăra din iad. [De aceea,] în toate faptele tale adu-ţi aminte de sfîrşitul tău şi în veac nu vei păcătui (Sirah 7, 36). În timp ce trupul se întoarce în ţărînă, sufletul nemuritor îşi primeşte plata după faptele săvîrşite în timpul vieţii pămînteşti, ca urmare a unei judecăţi particulare şi a uneia universale.

Această concepţie în nemurirea sufletului se bazează, după anul 100 şi în ţinuturile carpato-dunărene, pe activitatea, învăţătura şi învierea lui Iisus Hristos, propovăduit pe aceste  meleaguri de Apostolul Andrei. Iisus a justificat fără echivoc, după cele scrise de evanghelist: pentru că Eu sînt viu şi voi veţi fi vii. Mai mult decît atît, după această Judecată de Apoi, trupurile celor morţi vor învia şi împărăţia veşnică a lui Dumnezeu se va instaura.

Ei bine, această viziune grandioasă diferă profund de celelalte concepţii de pînă atunci. Nici religiile actuale – islamismul, budismul, new-age-ismul ş.a.m.d – nu oferă mai convingătoare explicaţii pentru omul simplu şi, deopotrivă, pentru intelectual, creştinismul promovînd cea mai apropiată concepţie de ideea unui Dumnezeu personal, Care preţuieşte nu numai dreptatea, ci şi iubirea. După cum observa pr. dr. Nicolae Achimescu religia creştină Îl arată pe Dumnezeu în stare de pre­ocupare afectuoasă faţă de oameni şi de trăire a unei bucurii din iubirea pe care I-o arată ei şi şi-o arată ei unii faţă de alţii, ca pe un alt mod al ei, în calitatea lor de persoane umane unice. Dumnezeu nu-i ţine nici separat de Sine, ca în religiile unui Dumnezeu monopersonal, nici nu-i duce la contopirea cu Sine, ca în religiile panteiste. (cf. „CrestinOrtodox.ro”).

*

Dar nu numai perspectiva asupra morţii mă atrage la creştinism (la ortodoxie în speţă), ci şi viziunea asupra vieţii. Christos Yannaras observa: Adevărul Dumnezeului treimic al Bisericii nu este un adevăr „religios“ oarecare, un răspuns mai bun sau mai puţin bun din toate cîte există referitoare la Dumnezeu. Adevărul Dumnezeului treimic este răspunsul Bisericii care priveşte viaţa şi moartea, este luminarea tainei existenţei, descoperirea posibilităţii vieţii celei adevărate, libere de timp şi de stricăciune. (Cf. idem).

         Aşadar, un alt argument pentru care nu mă pot regăsi mai bine în altă religie decît în ortodoxie este unul teologic referitor la felul cum îţi trăieşti viaţa, anume taina îndumnezeirii.

Ideea de perfecţionare, proprie nu numai creştinilor, ce-i drept, ci tuturor semenilor responsabili, fie ei oameni simpli, fie intelectuali, atinge la ortodocşi trei momente principale: îndumnezeirea naturii umane asumate de Dumnezeu prin Cuvîntul Fiului Său, îndumnezeirea persoanei creştinului care urmează Calea Adevărului spre Viaţa veşnică indicată de Iisus şi îndumnezeirea întregului univers. Comuniunea cu Dumnezeu la care aspiră creştinii nu este o absorbţie fiinţială, o aneantizare a persoanelor create, care ar nega însăşi valoarea unicităţii fiecărui individ, creat illo tempore după chipul şi asemănarea cu Creatorul la rîndul Său întreit personal. Graniţele acestei comuniuni prin asemănare nu sînt distruse, ci asumate de fiecare individ, sporesc bucuria eliberării finale din robia păcatului, pregătesc teofania finală, în care întreg universul se va supune legii iubirii, după scopul lucrării Duhului Sfînt.  În creştinism, mîntuirea este concepută pentru om în întregul său: trup înviat şi suflet îndumnezeit. Toate însuşirile trupeşti şi spirituale sînt chemate să conlucreze, niciuna nu este dispreţuită, deoarece, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, chipul omului s-a alterat şi nu s-a distrus, deci potenţial chiar după cădere, omul deţine încă puterea de stăpînire asupra na­turii. Reactualizarea acestei demnităţi impune însă o nouă ridicare a sa pe culmea sfinţeniei. (Ştefan Resceanu, „CrestinOrtodox.ro“). Sfîntul Maxim Mărturisitorul afirma: cel ce şi-a făcut inima curată nu va cunoaşte numai raţiunea lucrurilor inferioare şi care sînt după Dumnezeu, ci vede pe  însuşi  Dumnezeu. Cum s-a observat, îndumnezeirea este ideea fundamentală în ortodoxie, străină oricărei alte religii. Dacă, spre exemplu, yoga propune omului un dinamism aparte, printr-o suită de reguli alimentare şi de mişcare (postúri) concepîndu-l izolat, rupîndu-l atît de trup şi de societate, cît şi de divinitate, religia ortodoxă îl aduce în permanenţă, prin Biserică, în mijlocul semenilor şi-l asigură de sprijinul harului divin (ce oamenilor le pare cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă). Perfecţionarea ca îndumnezeire nu mai este lăsată doar în seama omului, ci este încurajată, sprijinită efectiv prin taina euharistiei, a maslului. Raţiunea acestei perfecţionări este surprinsă în remarca unui scriitor catolic: Dumnezeu i-a dat omului facultatea de a progresa odată cu El.  (Lamennais, Le néocatholicisme, apud. Alain Besançon, Dilemele mîntuirii. Criza Bisericii Catolice, traducere de Mona şi Sorin Antohi, Bucureşti, Editura Humanitas, 2001, p. 16).

*

Un al treilea argument la care mă opresc în acest succint eseu este atitudinea caracteristică ortodoxiei: periodic, dar mai ales în situaţiile de cumpănă, credinciosul apelează la duhovnic. Pr. prof. dr. Constantin Coman observa: în situaţii de criză, dintr-un reflex sănătos consider eu, nu se recurge în primul rînd la autoritatea teologului care poate cunoaşte foarte bine şi Sfînta Scriptură şi întreaga literatură patristică şi nici la autoritatea bisericească, oricît de înaltă ar fi aceasta, ci se recurge – şi lucrul acesta îl fac chiar şi teologii şi autoritatea bisericească însăşi atunci cînd nu există excrescenţe ale vreunui gen de infailibilitate teologică sau instituţionalizată –, la un om duhovnicesc, la un mare duhovnic. Acesta poate fi un monah simplu dar poate fi şi un înalt ierarh, şi amîndoi pot fi şi învăţaţi, dar nu pentru calitatea aceasta, ci pentru autoritatea pe care i-o conferă trăirea directă, experienţa lucrurilor dumnezeieşti sau cunoaşterea prin vedere duhovnicească (Prin fereastra bisericii: o lectură teologică a realităţii, Editura Bizantina, 2007). Desigur, taina spovedaniei implică anumite rigori, între care punerea la încercare a răbdării nu-i cea de pe urmă, îndeosebi în marile posturi. Dar pe lîngă aceasta, oricînd sfatul duhovnicului poate fi cerut, acesta devenind un adevărat membru al familiei. Astfel, deşi tăvălugul occidentalizării instituţionale a pornit să huruie şi asupra României ortodoxe, oamenii nu fac cozi la psihologi, ca în Vest, ci încă se adună sub povaţa duhovnicilor.

2 februarie 2008

Mihai FLOAREA

Eseuri

IERTAREA

ESTE CALEA DEZVOLTĂRII SPIRITUALE.

IERTAREA E  FUNDAMENTALĂ ÎN VIAŢA OAMENILOR.

 


Capacitatea de a ierta nu este altceva decît capacitatea de a te ierta pe tine însuţi, căci tu, cînd nu-l ierţi pe altul, nu te poţi ierta nici pe tine însuţi. Atunci cînd putem să ne acceptăm pe noi înşine, în mod automat îi acceptăm şi îi iertăm pe alţii. 

De fiecare dată cînd ierţi, tu dizolvi o condiţie pe care ai impus-o capacităţii de a iubi. De fiecare dată cînd ierţi, în tine iubirea e trezită la niveluri tot mai profunde şi capacitatea ta de a extinde această iubire sporeşte.

 

INCAPACITATEA OAMENILOR DE A IERTA vine din exacerbarea orgoliului propriu, care se simte rănit, frustat şi traumatizat în spiritul tendinţei umane de a poseda totul, iar altul să nu ia nimic. Orgoliile noastre le pretind celorlalţi sacrificiu, răbdare, înţelegere, căldură şi toleranţă, dar ele nu sînt în stare să ofere toate acestea celor cărora le pretind acelaşi lucru. Din cauza orgoliului, a onoarei aşa-zis pătate, noi punem gaz pe foc şi ne reamintim continuu rănile suferite şi decidem că nu putem ierta. Dar cine suferă din această cauză şi cine acumulează din ce în ce mai multă otravă emoţională? Noi sîntem cei care suferim din cauza faptelor celor din jurul nostru chiar dacă acestea nu au nimic de a face cu noi.

Cu cît te simţi mai vinovat, cu atît te vei chinui mai mult. Vei proiecta atunci vina asupra altuia şi chinuindu-l, nu faci decît să mai adaugi la povara vinei pe care o porţi. Singura cale de ieşire din acest labirint al fricii e practica iertării. Numai atunci cînd îţi ierţi frica şi judecata altora, ele dispar din calea ta şi nu mai priveşti printr-un geam întunecat.

 

IERTAREA E CALEA, pentru că numai ea reface în timp rana încrîncenării împotriva celorlalţi. Ca să ierţi, trebuie să devii conştient de toate modurile în care poţi simţi durerea neiertării. Trebuie să recunoşti rana şi cauzele ei. Numai atunci o poţi ierta. Rănile ascunse au programe mentale distructive ascunse, care ne ţin ostateci ai trecutului.

 

IERTAŢI TRECUTUL! Lăsaţi-l în urmă! Lăsaţi mînia să se împrăştie şi ocupaţi-vă de ceea ce e chiar acum important în faţa voastră. Mintea întunecată nu vă duce nicăieri, decît la stoparea evoluţiei spirituale. Iertarea vă eliberează, vă permite să vindecaţi orice rană pe care vă imaginaţi că v-a făcut-o cineva, fie pe plan psihologic, emoţional şi uneori chiar fizic. Nu există nici o altă cale de a curăţa rănile emoţionale de otrava lor decît iertarea.

Este necesar să-l iertaţi pe cel care  v-a rănit, oricît de gravă vi s-ar părea această greşeală în mintea dv. Iertaţi-l chiar dacă nu merită să fie iertat, nu de dragul lui, ci de dragul dv., că nu meritaţi să suferiţi de fiecare dată cînd vă aduceţi aminte de ce s-a întîmplat. Indiferent ce v-au făcut alţii, iertaţi-i dacă nu doriţi să vă simţiţi rău tot timpul. Iertarea este remediul care poate vindeca mintea. Iertaţi-i pe ceilalţi din compasiune pentru propria dv. fiinţă, dar şi pentru liniştea lor.  

 

IERTAREA E UN MARE VINDECĂTOR, literalmente puteţi ajunge la o bună sănătate prin iertare. Puteţi ajunge la fericire iertînd. Iertarea e semnul sănătăţii mintale, al echilibrului fizic, al despătimirii şi al stabilităţii afective. Folosiţi-vă de această posibilitate.

A ierta înseamnă a dărui. Dăruiţi numai lumină şi iubire celorlalţi, pînă cînd nu va mai rămîne niciun strop de durere în mintea voastră. În aceste vremuri tulburi este foarte indicat să iubiţi cît mai mult şi să iertaţi cît mai mult. Începeţi prin a vă iubi şi a vă ierta pe voi înşivă cît puteţi mai mult, iar apoi extindeţi această iubire în afară voastră. Legea iubirii şi iertării trebuie aplicată în permanenţă.

Toate greşelile trebuie recunoscute şi iertate. A recunoaşte că ceva e greşit înseamnă a-l îndrepta. Corectarea şi iertarea merg mînă în mînă. Fără iertare corectarea e imposibilă. Fără corectare, iertarea e incompletă. Iertarea înseamnă acceptarea voinţei lui Dumnezeu, păstrarea iubirii faţă de cel care m-a supărat şi capacitatea de a mă schimba pe mine, fapt care constituie cel mai bun mijloc de a ne autoeduca şi de a-i educa pe ceilalţi. Răul nu e mai mare decît binele. El pare unora a fi mai puternic, deoarece e mai greu de uitat şi de iertat. Cînd cineva te răneşte profund trimite-i imediat numai iubire, căci iubirea recompensează. Iertarea e mult mai puternică decît răzbunarea.

RĂUL PRICINUIT DE NOI ALTUIA NE FACE RĂU NOUĂ. De aceea străduinţa noastră de a ne ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gînduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi. De aceea ni se cere să facem bine tuturor celor ce ne fac rău. „Iertaţi şi veţi fi iertaţi“ (Luca 6,37).

Iertînd un om care ne-a jignit sau ne-a supărat, ne putem vindeca de o boală gravă provocată şi de răul pe care i l-am dorit celui ce ni l-a făcut (sau cel puţin aşa credem noi ca ne-a făcut rău). Nu e deajuns să-i iertăm pe cei care ne-au greşit, ci dimpotrivă să-i iubim şi să le răsplătim răul cu binele. Nu e deajuns să-i iubim numai pe cei buni, ci să-i iubim şi pe cei răi, fiindcă numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor din ei, pe care le transmit mental asupra noastră.

Doar acela care e sărac şi slab spiritual nu poate ierta, el căutînd permanent răzbunarea. Nu ne putem învinge duşmanii avînd în minte imaginea răzbunării asupra lor. Mai devreme sau mai tîrziu ei vor fi învingători: geloşii prin gelozie sau furioşii prin furie, căci identificîndu-ne cu sentimentele lor de răutate, de furie, de răzbunare, egalizîndu-ne cu ei, ne situăm în aceeaşi categorie vibratională. Trebuie ca noi să ne ridicăm nivelul de vibraţie, deci să nu rămînem la aceeaşi vibraţie joasă, negativă, chiar malefică asemănătoare aceleia a duşmanului nostru (pe care nu-l trebuie să-l mai consideram duşmanul nostru), pentru că el fiind mai puternic în ura lui ne poate răpune.

Răzbunîndu-te te faci egal cu adversarul in rautate, însă iertîndu-l te arăţi superior. Cînd trimiţi gînduri negative duşmanul tău le vei primi inapoi inzecit dar şi acestate va urî şi mai mult amandoi intrand pe o spirala ascendenta a energiilor negative trimise unul altuia, profund daunatoare amandorura. Ura atrage ură, aşa cum iubirea atrage iubire, căci ce porţi în tine adesea găseşte calea spre tine, „Ceea ce semeni aceea vei culege“ (Galateni 6,7).  

Singurul mod de a vindeca boala numită ură e ca noi să folosim balsamul şi energia iubirii noastre pe care s-o trimitem tuturor semenilor noştri cu care intram în contact dar mai ales duşmanilor pentru a le anihila răutatea pe care ne-o transmit cu voie sau involuntar. Calea divină pentru stingerea urii e să ne rugăm lui Dumnezeu pentru eliberarea celui stăpînit de ură. Ura îţi dă tot atîta energie cît şi dragostea, dar în loc să vindece ea distruge.

Dragostea vindecă, iar ura ucide! Emoţiile negative din ură sfîrşesc prin a-şi distruge stăpînul. Cînd vecinul tău e mînios pe tine, trimite-i iubire în loc de ură şi mînie. Iubirea şi iertarea au un efect vindecător pentru tine, dar şi pentru duşmanii tăi.

 

 

IERTAREA E CEA MAI BUNĂ SOLUŢIE A CONFLICTELOR şi mult mai indicată decît pedeapsa. Neiertarea e cauza principală a bolilor şi a necazurilor noastre. Să nu fii robul supărării, întrucît întotdeauna supărarea înseamnă robie, blocaj energetic, îngustarea minţii noastre.  

Pe fondul de ură şi de supărare se dezvoltă în noi un program de autodistrugere. Nu lăsaţi supărarea să se perpetueze de la o zi la alta. Înainte de a adormi iertaţi înlăuntrul vostru celor cu care ati intrat in contact in cursul zilei orice greşeală facuta voua, pentru ca aceasta nu se amplifice în rău. Atunci cînd supărarea e ţinută un timp îndelungat în mintea noastră ea devine de cîteva ori mai periculoasă şi loveşte nu numai pe cel care o ţine, dar şi pe copiii lui.

Oamenii avizati ce vor sa fie sănătoşi nu-şi permit să ţină prea mult supărarea in ei fie produsa de altii catre el , fie facuta de el altora. La unele popoare e fixată o dumnică a iertării, un moment în care omul cere iertare pentru toate ofensele şi nedreptăţile pe care le-a săvîrşit altora cu voie sau fără voie si iarta toate ofensele şi nedreptăţile pe care le-au săvarşit altii lui. 

Orice resentiment faţă de cineva te face prizonier şi te leagă de celălalt, aşa cum şi celălalt va fi legat de tine în acelaşi mod. Această legătură cere energie dintr-o parte şi din cealaltă. Eliberîndu-te îl vei elibera şi pe celălalt. Îi dai un plus de energie şi mai mult spaţiu pentru propria sa evoluţie şi acelaşi lucru e valabil şi pentru tine.

Iertarea are un dublu efect. Ea îl eliberează atît pe cel care greşeşte, cît şi pe cel care iartă, căci în spatele iertării există o iubire profundă şi strălucitoare. Acesta e începutul vieţii de om liber. Iertarea e cheia. Cînd ierţi te eliberezi pe tine însuţi. Tu eşti cel care cîştigi, iertînd. Negativitatea păstrată în tine te distruge. Este ca o otravă! Întîi de toate îţi distruge propriul sine.

Iertînd, ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. În acelaşi timp, îi eliberăm şi pe cei care ne-au greşit, deci iertînd dăruim libertate celuilalt şi nouă.

Lasă-i să plece nestingheriţi pe cei care te batjocoresc. Roagă-te pentru ei şi binecuvîntează-i. Nu-i lega de tine cu gînduri de răzbunare, ci eliberează-i cu cuvinte de dragoste şi de încurajare. Află  în măsura în  care îi eliberezi, te eliberezi şi pe tine însuţi.  

Dacă ai greşit faţă de cineva cere-i imediat iertare. Daca nu poti s-o faci direct prin viu grai , fa- macar in gand. Dacă el ţi-o refuză să nu crezi că nu vei fi iertat. Dimpotrivă, pentru bunătatea faţă de semeni eşti întotdeauna iertat. Cel care refuză iertarea către ceilalţi şi-o refuză, în primul rînd, chiar lui însuşi.

Iertarea e fundamentală. Un om care iartă e un om puternic. Cel care nu iartă e slab şi trebuie ajutat. Dacă eu iert un lucru rău ce mi s-a făcut nu mai sunt legat de persoana respectivă şi nu mai am nici-o datorie faţă de ea. Deci, eu sunt perfect eliberat şi nu mai preiau din păcatele altora.

Dacă din egoism cineva îţi răspunde cu rău, tu nu trebuie să-ţi schimbi firea, devenind şi tu rău. Aceasta ar însemna că tu ajungi dependent de el şi devii sclavul răutăţii lui. Să eliminăm din fiinţa noastră egoismul, ura, răutatea, cruzimea care provoacă o ruptură între noi şi Divinitate. Fiind astfel deconectaţi de divinitate ni se închid canalele prin care primim energia pozitiva necesară întreţinerii vieţii. 

Să faci bine mai ales celor care îţi doresc răul. Pe cei ce te vorbesc de rău trebuie să-i lauzi, dacă te fură cineva să-i dai şi ce mai ai. Celor care ţi-au luat ceva mai dă-le ceva de la tine, ca să biruiască bunătatea ta şi nu răutatea lor. „Nu răsplătiţi răul cu rău şi ocara cu ocară ci dinpotrivă binecuvîntaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi ca să moşteniţi binecuvîntarea “ (I. Petru, 3,9)

 

IERTAREA E CHEIA SUCCESULUI ÎN FIECARE RELAŢIE. Dacă tu şi cealaltă persoană vă iertaţi reciproc puteţi trăi împreună cu succes, chiar dacă nu aveţi prea multe în comun. Dacă nu sunteţi dispuşi să vă iertaţi reciproc, atunci nimic din ceea ce încercaţi să faceţi nu va funcţiona.

Practica iertării se adoptă de ambele persoane pentru a vindeca rănile agresiunilor reciproce. Practica iertării e absolut necesară pentru ca relaţiile distruse să fie vindecate şi întărite. Atunci cînd tu şi partenerul tău întîmpinaţi dificultăţi în a vă accepta reciproc, relaţia respectivă intră în criză. În consecinţă, fără iertare nu poate exista comuniune între tine şi partenerul tău.

Nu vă duceţi la culcare supăraţi unul pe celălalt. Nu lăsaţi ca soarele să răsară sau să apună fără să vă împăcaţi unul cu celălalt şi să vă îmbrăţişaţi cu bucurie. „Soarele să nu apună peste mînia voastră“ (Efeseni 4, 26).

În dansul existenţei voastre împreună găsiţi un mod de a fi mai tandri şi de a fi mai aproape, mai ales atunci cînd vă simţiţi furioşi şi separaţi. Căutaţi un mod de a lăsa armura voastră să se dizolve, în timp ce priviţi unul în ochii celuilalt.

Partenerul tău nu e duşmanul tău, deşi uneori pare a fi. Separarea pe care o simţim unul faţă de celălalt e un aspect al fricii voastre reciproce. Staţi unul în faţa celuilalt ca egali şi recunoaşteţi-vă teama. RENUNŢAŢI LA NEVOIA DE A AVEA DREPTATE ŞI DE A CONSIDERA CĂ PARTENERUL TĂU GREŞEŞTE. Consideraţi că amîndoi a-ţi greşit şi că amîndoi aveţi dreptate, şi spuneţi cu iubire şi toleranţă: „hai să uităm totul“, să ne vedem din nou unul pe celălalt cu adevărat. 

Supărarea cruntă pe soţ sau soţie înseamnă nimicirea simbolică a semenului. În această situaţie trebuie stabilită legea iubirii prin iertare. Cei doi soţi să-şi ceară imediat iertare, iar seara să se roage împreună pentru că numai aşa vor rămîne împreună în pace şi armonie. Cînd cineva vrea să se certe sau să intre în comflict cu tine rămîi tăcut. Celui care greşeşte arată-i doar iubire şi înţelegere. Dacă eşti căsătorit şi consoarta greşeşte, iubeşte-o şi mai mult.

Nu ajunge numai să-l ierţi pe cel care te-a jignit sau ţi-a făcut un rău, ci trebuie să şi uiţi. Iertarea neînsoţită de uitare e vobă goală, amăgire şi mască a ţinerii minte a răului.

Există oameni care afirmă în public că au iertat persoana care le-a făcut un rău, dar nu pot uita aceasta niciodată si deci nu au iertat-o cu adevarat in sinea lor. Acest comportament nu se poate numi iertare, pentru faptul că respectivii trăiesc în permanenţă într-un chin spiritual, întrucît cu bună ştiinţă şi-au creat singuri un program lent, dar sigur, de autodistrugere. 

 

IERTAREA E SIGURĂ doar atunci cînd nu gîndeşti negativ despre cel iertat, cînd îl poţi avea în faţă ta fără să-ti apară vreun resentiment, vreo judecată pripită, cînd îl acceptaţi aşa cum e. Fără această reflecţie iertarea nu e reală.  

Dar cum putem şti cînd am iertat cu adevărat pe cineva? Atunci cînd constatăm că nici el nici noi nu mai avem nicio reacţie sentimentală de ura sau negativa. Cînd ajungi în situaţia ca la auzul numelui persoanei respective să nu mai ai nicio reacţie emoţională. Cînd cineva poate atinge ceea ce era  cîndva o rană fără a simţi nicio durere, atunci poate fi sigur că a iertat cu adevărat şi definitiv. Dacă ai o aversiune faţă de cineva, atunci cînd te rogi evocă-l mental cu o faţa senină şi dăruieşte-i tot mental pace, sănătate şi har.

Dacă cineva vă înghionteşte cereţi-i în gînd iertare. Sunteţi călcat pe picior sau aţi fost jignit, cereţi iertare în gînd. Pare un lucru ciudat, dar în realitate totul e foarte simplu.

Agresivitatea exterioară împotriva dvs. e întotdeauna generată de agresivitatea dvs. Interioară. Şi cu cît mai puţină agresivitate îi răspundeţi, cu atât mai repede se închide agresivitatea dvs. subconştientă. Cereţi în gînd iertare pentru agresivitatea internă, subconştientă, care a determinat-o pe cea externă. Prin agresivitatea noastră interioară noi provocăm alţi oameni să ne jignească şi să ne înjosească. Numai noi suntem singurii vinovaţi pentru tot ceea ce ni se întîmplă în această viaţă.

Iertarea e condiţia fundamentală a reconcilierii fiilor Lui Dumnezeu cu Tatăl lor şi a  oamenilor între ei. Să-i iertăm pe toţi cei care au greşit faţă de noi. Să-i iertăm şi pe duşmanii noştri. Iartă tot ce ţi se pare greşit, iertîndu-ţi şi ţie faptul că judeci. Amintiţi-vă de toţi oamenii care v-au supărat în această viaţă şi iertaţi-i. Iertaţi greşelile trecutului, grijile, regretele şi remuşcările. Ele distrug celulele corpului şi otrăvesc atmosfera din jurul omului.

Începeţi prin a face o listă cu toţi cei cărora ar trebui să le cereţi iertare. Apoi faceţi efectiv acest lucru. Să le cereţi iertare în rugăciunile şi gandurile dvs. În al doilea rînd, faceţi o listă cu toţi cei care v-au rănit, cu oamenii pe care nu i-aţi putut ierta pînă acum. Începeţi cu părinţii, cu fraţii şi surorile, cu copiii, soţul sau soţia, prietenii, vecinii, cu cîinele, pisica etc.

Dacă refuzăm să-i iertăm pe fraţii şi surorile noastre inima ni se închide, iar împietrirea aceasta o face impenetrabilă la iubirea Lui Dumnezeu. Nu există greşeală ce nu poate fi corectată şi abatere ce nu poate fi iertată. 

 Iertaţi-i pe toţi pornind de la ideea că orice v-au făcut nu au avut nimic personal cu dvs. Începeţi practica iertării, chiar dacă la început vi s-ar părea dificil, ea va deveni cu timpul o obisnuinţă. Tu în mintea ta îţi stabileşti inocenţa sau vina. Nu contează cît de mulţi oameni ţi-au făcut rău. A-i învinui nu te va ajuta cu nimic. Tu eşti judecătorul care pronunţi sentinţa, iar atîta timp cît învinuieşti pe altcineva pentru problemele tale, refuzi să-ţi oferi ţie însuţi iertarea.

Ietarea de sine e necesară căci fără iertarea de sine nu există eliberare de vină. Tu ţi-ai stabilit vina, iar acum tu trebuie să o demontezi, pînă cînd nu-ţi vei constientiza vina, nu-ţi vei găsi nevinovăţia.

Iertarea de sine conduce la acceptarea de sine, iar apoi la iubirea de sine. Acesta e actul suprem de iertare: iertarea de sine.   

Creaţi astfel un act de putere şi iertaţi-vă pentru tot ceea ce a-ţi făcut de-a lungul întregii vieţi. Restabilind legea iubirii, prin iertare, îţi recapeţi sănătatea. Sănătatea înseamnă echilibru, acceptare, dorinţa de a ierta şi puterea de a-l binecuvînta pe cel ce ţi-a greşit.

Să-I cereţi iertare Lui Dumnezeu pentru momentele cînd aţi condamnat pe cineva, cînd v-aţi simţit jignit, cînd aţi urît oamenii pentru că v-aţi pus propria trufie şi calităţile sufleteşti mai presus de Dumnezeu. Cereţi-vă iertare că aţi pus pămîntescul mai presus de Divin.

O gîndire permanent negativă atrage aspra acelei persoane numai programe distructive, malefice (blestemul) şi toate acestea apar numai datorită incapacităţii noastre de a ierta. Stă în puterea noastră să trăim „într-un infern sau într-un paradis“. Mulţi oameni se autodistrug, în mod inconştient, deoarece se hrănesc în permanenţă cu fructele putrede ale gîndurilor lor negative. Este foarte important ca niciodată să nu gîndim rău despre ceilalţi.

Cînd ego-ul nostru e provocat cu intenţii negative, tendinţa lui naturală e să răspundă tot negativ. De exemplu dacă cineva ne răneşte, suntem tentaţi să rănim şi noi la rîndul nostru. Iar dacă nu reuşim să reglăm conturile cu acele persoane aceste sentimente negative se înmagazinează în noi şi ne provoacă un stres permanent, care cu timpul ne distruge sănătatea şi liniştea sufletească.

 Cînd iertăm şi dăm dovadă de compasiune Universul ne răsplăteşte cu pace interioară. Iertarea înseamnă să poţi arăta iubire celuilalt, chiar dacă acesta se poartă într-un fel rău, sau gîndeşte negativ despre tine.

Iisus Hristos a fost întrebat de cîte ori trebuie să iertăm, si a spus că de şaptezeci de ori cîte şapte. Se spune că a  greşi e omeneşte, dar a ierta e divin. Omul are puterea de a ierta toate păcatele, discordiile şi duşmăniile. Nu Dumnezeu e acela care iartă păcatele, căci Dumnezeu nu are nimic de a face cu păcatele, cu bolile şi ura oamenilor. Omul e acela care le creează şi singurul care are puterea de a le face să dispară, deci să le ierte.

„Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre“. (Marcu 6, 14-15).     În rugăciunile noastre zilnice să facem următoarea afirmaţie: „Iert toate fiinţele din univers care au greşit faţă de mine cu fapta, cu vorba si cu gandul şi rog fiinţele din univers faţă de care am greşit cu fapta, cu vorba si cu gandul să mă ierte“. Sînt un canal curat şi perfect lumina îmi e călăuză.

Divinitatea te pedepseşte cînd ucizi, Japonezii cred că, atunci cînd rupi o plantă pentru a o duce în locuinţa ta, singura şansă de a fi iertat e ca modul în care o aranjezi să fie mai frumos decît cel din mediul natural. Înainte de a o tăia trebuie să-i ceri iertare plantei şi să-i promiţi că-i va fi mai bine acolo unde o duci.

 

   IARTĂ ŞI VEI FI IERTAT!

SUFERINŢA

FACE PARTE DIN EVOLUŢIA TA

SPIRITUALĂ

 

Nu există evoluţie spirituală fără suferinţă, aşa cum nu există triunghiuri fără unghiuri. Cînd eşti în durere şi suferinţă, atunci înseamnă că ai făcut o alegere greşită. Trebuie neapărat să-ţi schimbi direcţia de parcurs. Singurul răspunzător de ceea ce ţi se întîmplă EŞTI NUMAI TU.

 Cînd eşti în suferinţă, apare un instinct copleşitor de a respinge durerea prin negare, indiferenţă şi reprimare, dar această o va face să dureze mai mult. Singurul motiv pentru care suferi este acela că suferinţa face parte din evoluţia ta spirituală. O încercare de evitare a suferinţei aduce prejudiciu spiritului.

Fără durere nu există dezvoltare spirituală. Orice durere înseamnă o despărţire de ceea ce este omenesc. Spiritul omului se ascute şi se oţeleşte la şcoala cea mai aspră a suferinţei şi durerii. Durerea este un mare egalizator. Ea ne aşează pe toţi în aceeasi stare, indiferent de statutul social, ne face pe toţi mai umili şi mai sensibili la nevoile altora. Noi trebuie să acceptăm toate durerile, umilinţele şi neplăcerile pricinuite trupului nostru prin intermediul cărora ni se purifică sufletul.

Noi suntem singurii responsabili pentru consecinţele faptelor, gîndurilor, sentimentelor şi cuvintelor noastre. Deci, suferim sau ne bucurăm ca urmare a unor atitudini personale.

Noi avem prin naştere dreptul de a fi fericiţi, de a ne bucura de viaţă. Nu ne-am născut să suferim. Oricine doreşte să sufere este liber să o facă, dar nimeni nu este „nevoit“ să sufere. Un eveniment exterior nu te poate atinge şi nu te poate face să suferi dacă tu nu alegi ca rezultate ale propriilor fapte, vorbe, ganduri, mai întîi să suferi.

Viaţă nu este un rai, chiar şi pentru cei foarte înstăriţi, care nu sunt nici ei ocoliţi de necazuri şi de boli. Plăcerea este o iluzie, iar omul amăgindu-se poate să-şi piardă viaţa alergînd după plăcere şi neobţinînd niciodată satisfacţii reale.

Secretul fericirii nu constă în înmulţirea trebuinţelor, ci în micşorarea lor. De îndată ce te laşi dominat de o dorinţă şi cauţi să o satisfaci poţi să fii sigur că satisfacerea ei va face să se  nască o mulţime de alte trebuinţe, care îţi va fi din ce în ce mai greu să le stăpîneşti şi a căror satisfacere te va ţine într-o agitaţie şi nemulţumire perpetuă. Goana după plăceri produce cele mai mari suferinţe.

Omul poate alege între ascensiunea spre înălţimile cereşti, care îl vor plasa deasupra negurilor de îndoială, de teamă, de păcat şi de boală, sau căderea în adîncurile sordide ale animalităţii umane. Noi sîntem cei care am făcut alegeri greşite prin care ne-am creat astfel propria nefericire.

Cauza tuturor evenimentelor din viaţa noastră rezidă în noi: de aceea noi nu putem învinovăţi pe alţii de suferinţele noastre, nici pe părinţii noştri şi nici forţele rele, ci trebuie să privim înlăuntrul nostru, pentru a găsi acolo cauza care ne-a provocat suferinţa.

Omul trebuie să înţeleagă limpedefiecare acţiune creează neapărat o reacţie: dacă toate acţiunile omului vor fi în deplină armonie cu legile morale şi fizice care dirijează viaţă şi universul, atunci şi reacţiile vor aduce numai bine, pace, linişte, sănătate şi fericire. Pe măsură ce conştiinţa noastră se înalţă, noi putem percepe mai clar motivele  suferinţelor noastre sau ale obstacolelor autocreate.

Omul poartă în sine sîmburele fericirii şi al nefericirii sale. Raiul şi iadul se află în noi. Orice s-ar întîmpla, totul e numai din vina noastră. Aminteşte-ţi că în orice moment ai posibilitatea alegerii, ca urmare alege iubirea în locul urii, alege sănătatea  în locul bolii, alege fericirea în locul suferinţei.

Suferinţa vă poate oferi multe lucruri pe care fericirea nu vi le poate da. Omul care suferă este îngrijit şi iubit. De aceea, investiţia în suferinţă aduce numai „dividente”. Dacă sunteţi cu adevărat fericiţi veţi constata că toată lumea se întoarce împotriva voastră. Nimeni nu suportă un om fericit, căci pentru mulţi acesta răneşte egourile celor din jur.

Cînd sînteţi nefericiţi oamenii din jur vă simpatizează mai mult, vă arată mai multă prietenie. Cine suferă are mai mulţi prieteni. Dacă suntem fericiţi cei din jur vor fi invidioşi, nu vă vor arăta prietenie. De aceea, oamenii îşi reprimă fericirea ca să-si arate suferinţa, aceasta devenind a doua natură a noastră.

Dacă omul ar putea înţelegesuferinţele nu sunt altceva decît şansa unor mari bucurii viitoare, le-ar suporta cu mai multă uşurinţă efectele. Cînd vezi că împrejurările nu-ţi sunt favorabile nu te împotrivi, ci lasă-le să se desfăşoare normal.

Acela care merge împotriva împrejurărilor devine robul lor, iar cine li se supune devine stăpîn pe ele. Acela care încearcă să scape de necazuri şi suferinţe va întîlni obligatoriu dificultăţi din ce în ce mai mari.

Prima regulă de vindecare este să vă învăţaţi ca în orice situaţie dureroasă să vă păstraţi iubirea de Dumnezeu oricît de mult ar suferi trupul, spiritul sau sufletul.

Prin boală omul trebuie să înţeleagă că a greşit undeva pe drumul vieţii lui, şi pînă nu-şi elimină greşeala nu se poate vindeca decît parţial, deoarece în el persistă cauza generatoare de rău. Dacă faci prostii ani în şir, repetînd nişte greşeli, vine vremea să plăteşti cu boala pe care singur ţi-ai creat-o.

Numai noi suntem vinovaţi pentru tot ce ni se întîmplă în existenţa noastră. Orice disconfort oriunde va apare, în corpul sau în viaţa ta, este un mesaj direct despre cît de mult te-ai abătut de la adevărata ta identitate.

Caută în permanenţă divinul, pentru că pînă ce nu îl descoperi nu poţi fi eliberat de suferinţele corpului fizic.

Durerea şi suferinţa ne obligă să ne înălţăm către Dumnezeu. Noi Îl descoperim pe Dumnezeu printr-o iubire continuă şi prin modul de acceptare a durerii. Durerea şi suferinţa apar cînd ne opunem evoluţiei noastre spirituale.

Bolile şi necazurile sînt un avertisment că ne aflăm pe un drum greşit, de aceea nu trebuie să fugim de greutăţi, ci să încercăm să le acceptăm şi să le rezolvăm pentru a ne ridica spiritual.

Durerea are un scop, ea ne învaţă şi ne îndrumă spre niveluri spirituale. Cine fuge de durerile de acum are parte de durerea veşnică.

Nici o durere sau boală nu este întîmplătoare, ea semnifică greşeli proprii care trebuie să le plătim cu suferinţă, acum nu în viaţa de apoi. Suferinţa este un mic exerciţiu, o mică asceză, cînd avem încercări să-I mulţumim pentru ele Lui Dumnezeu.

Suferinţa are un mesaj spiritual ascuns. Ea persistă pînă cînd mesajul este auzit. Să te rogi Lui Dumnezeu să-ţi aducă în viaţă ceea ce ai nevoie şi nu ceea ce doreşti. S-ar putea ca ceea ce vrei tu să fie exact ce îţi poate aduce prea multă suferinţă. Dacă sufletul îţi este curat, Dumnezeu îşi va da ceea ce meriţi. Ai demnitate în faţa eşecurilor şi ia-o de la capăt. Să nu-ţi fie ruşine să te priveşti în oglindă la sfîrşitul zilei.

Lasă-i să plece nestingheriţi pe cei care te batjocoresc. Roagă-te pentru ei şi binecuvîntează-i. Nu-i lega de tine cu gândurile de răzbunare, eliberează-i cu cuvinte de dragoste şi încurajare. Şi află că, în măsura în care îi eliberezi, te eliberezi pe tine însuţi.

Separarea, desprinderea de Dumnezeu, conduce la suferinţă, boală, sărăcie şi la moarte. Un suflet neputincios şi golit de iubire nu-i va oferi trupului şanse de bună supravieţuire.   

 

 

SUFERINTA NE SEMNALEAZA CE, CAT, UNDE, CUI AM GRESIT. TOTUL ESTE SA SI CONSTIENTIZAM ACEST LUCRU SI SA-L INTELEGEM CORECT.

 

Ioan Ştefănescu


 

 

 

Literatură şi religie

 

IEROSCHIMONAHUL DANIIL—FLOAREA DE FOC  A INTELECTUALITĂŢII ROMÂNEŞTI

 

111 ani de la naştere

 

Bucureşti, 24 decembrie 1896 – Aiud, 17 noiembrie 1962

 

           


La o răscruce numai de Dumnezeu cunoscută, intelectualii români s-au întâlnit pentru a-L mărturisi. Întâlniri ştiute sau nu, tainice şi adânci, noduri de foc ce au ars orizontala acestei lumi greu încercate, proiectându-se în verticală, arzând toţi ca un Rug Aprins.

            Dintre ei, ca o văpaie, s-a ridicat cel care în Ajunul Naşterii Domnului 2007 ar fi împlinit 111 ani. Acest număr polar ne îndreptăţeşte să ne bucurăm că în toate cele trei lumi a fost verticală arderea lui.

            Cele trei nume pe care le-a purtat: Alexandru, Agaton şi Daniil i-au fost lui trepte pe scara spirituală şi azi sunt peceţi mărturisitoare.

            Începându-şi drumul în Bucureşti, cu numele de botez Alexandru, cel puternic/cel victorios, Părintele Daniil s-a zbătut cu putere în valurile vieţii afirmându-se ca un om de mare acţiune şi anvergură.

Fiul lui Alexandru şi al Sofiei Teodorescu este poet, soldat mobilizat în 1914, sublocotenent în 1916, student la Academia de Arte Frumoase, ofiţer asistent pe vasul Dobrogea (1922-1924), profesor (1924), ziarist, subdirector al Institutului de Teologie din Chişinău (1928), secretar al Oficiului Universitar, pelerin la Muntele Athos (1929), iniţiator al revistei săptămânale Floarea de Foc (1930) şi al cotidianului Credinţa (1936), concentrat în 1939 şi trimis pe frontul de Est, profesor şi comandant al Şcolii tehnice de motomecanizate (1942), arestat în lagărul de la Târgu-Jiu (1942) fiindcă avea convingeri de stânga, aviator.

            Renunţă definitiv la viaţa lumească, inclusiv la a treia căsătorie, se leapădă de sine şi ia Crucea Antimului în toamna anului 1945. Putem spune, parafrazându-l, că biografia lui e o cruce. Scăpase dintr-o tentativă de asasinat în timpul celui de-al doilea Război mondial şi dintr-un accident aviatic, pe care îl povesteşte simplu: „într-o zi, pe când zburam, m-am îndreptat spre pista de aterizare, angajându-mă într-o vrilă, din care nu am putut redresa aparatul. Văzând că avioneta se prăbuşeşte, am strigat către Dumnezeu: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.“ 

            Se pare că Damascul Părintelui Daniil a fost Muntele Athos unde călătoreşte în 1929. Obţine o bursă şi rămâne la Sfântul Munte mai multe luni. Se întâlneşte cu părinţii athoniţi, străbate mănăstirile şi citeşte manuscrise vechi şi vieţi de sfinţi. Preocupat de Rugăciunea inimii încearcă să afle taina interioară a isihaştilor. După cum avea să mărturisească într-un scurt itinerar autobiografic această călătorie va reprezenta „o bogată experienţă, care va avea puternice urmări în viaţa mea de mai târziu“. Cât timp trăieşte la Athos îşi lasă barbă şi duce viaţa ascetică a monahilor isihaşti. Revine în ţară aducând la Mănăstirea Antim o sfântă icoană : Rugul Aprins al Maicii Domnului de la care va fi luat numele grupului contemplativ Rugul Aprins.

„Rugul aprins care ardea şi nu se mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus. Această interpretare aparţine Părintelui ieroschimonah Daniil Teodorescu, iniţiatorul Rugului Aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud. “ 1

Fiindcă pentru Părintele Daniil icoana era „cea dintâi treaptă a cerului” nu se va despărţi de Icoana Rugului Aprins. O va avea cu sine şi în timpul războiului, când era ofiţer la o scoală de ucenici militari şi locuia acolo la şcoală, după cum îşi aminteşte prietenul său Alexandru Mironescu, în 8 septembrie 1964, în manuscrisul Floarea de Foc: „Într-o seară, intrând în cameră, unde era şi icoana Rugului Aprins, are ideea să mute patul din fundul odăii în colţul opus. În noaptea aceea, o armă de foc a spart geamul şi a tras pe nerăsuflate, spre locul unde fusese patul, şaisprezece gloanţe; tuburile cartuşelor au fost găsite dimineaţa, în dreptul ferestrei. Sandu n-a păţit nimic”. 2

            Muntele Sfânt fusese luat ca munte interior de scriitorul Sandu Tudor şi purtat prin Bucureştiul intelectual al anilor 30, unde va desfăşura o intensă activitate literară şi publicistică. Aceasta se intensifică în 1930, când se retrage de la revista „Gândirea” şi întemeiază o revistă săptămânală cu titlul „Floarea de Foc”, care va apărea până în 1936, avându-i colaboratori pe tineri scriitori atât creştini, cât şi comunişti: Mircea Vulcănescu, Emil Cioran, Ion Călugăru, Constantin Noica, Alexandru Sahia, Eugen Ionescu.

Germenele duhovnicesc lucra în sufletul intelectualului ce avea intuiţii harice încă din 1923, când scrie primul poem mistic Patos şi Patmos.

            Împreună cu Petre Constantinescu-Iaşi şi Alexandru Mihăileanu întemeiază o grupare antifascistă şi redactează singur, clandestin Buletinul Antifascist. În 1932 ar fi trebuit să facă parte dintr-o delegaţie română la Moscova, dar Siguranţa Generală nu-i dă viză pe paşaport.

            În 1933, acelaşi Sandu Tudor iniţiază şi editează cotidianul Credinţa, apărut până în 1938, unde colaborează permanent: Zaharia Stancu, Al. C. Constantinescu, Cicerone Teodorescu, Eugen  Jebeleanu.

            În această perioadă, în febra jurnalistică a timpului, printre Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Constantin Noica, Mihail Avramescu, s-au întâlnit şi Sandu Tudor cu Vasile Lovinescu, primul publicând în Credinţa, celălalt mai mult în Vremea. Vasile Lovinescu a publicat şi câteva articole în Credinţa. Două destine s-au intersectat, unul apucând spre înălţimile Rarăului, celălalt rămânând în lumea laică, precum un monah ascuns.

            Intelectualii din acea epocă erau foarte preocupaţi de dimensiunea spirituală. Vasile Lovinescu şi-a jucat viaţa pe cartea iniţierii pe care a căutat-o începând de la mănăstirile din ţară până la călătoria la Sfântul Munte Athos, făcută în 1935 cu „pregătire foarte minuţioasă (…) cu spovedanie şi împărtăşanie [la Schitul Darvari] pe care o făcuse înainte de plecarea la Muntele Athos (…) până la întâlnirea cu Maica Domnului Portaitissa [icoana de la Muntele Athos].

            Vasile Lovinescu şi Sandu Tudor  se cunoşteau foarte bine şi erau într-o comuniune. Din Jurnalul anului 1935, reiese că Vasile Lovinescu se întâlnea des cu poetul Sandu Tudor, devenit monahul Agaton la Mănăstirea Antim şi frecventau aceleaşi cercuri de prieteni:

 

„28 iunie 1935

 Samos, Rădulescu, Moescu, Pandele, Sandu Tudor. La Petrescu (…).

 

29 iunie 1935

Sf. Apostoli Petre şi Pavel. Citit. La Sf.Iosif. Nu era Mesă Pontificală. Întâlnit S. Tudor. Spus lucruri interesante. Primit Musée de la legat.

 

Duminică, 30 iunie 1935; ora 12 şi un sfert

Acasă citit. La Darvari. Oraş. Corsote. Văitoianu. La Jean.

 

3 iulie 1935

Citit.Scris. Scris din art. V.d’I. La Sandu Tudor. Luat un tratat al Sfântului Simeon. La Darvari. Vorbit cu păr.Angelescu, ucenicul păr.Antipa. Acasă scris. În oraş. Rădulescu, Samos, Pandele. Întâlnit Eugen [Lovinescu]. La M.Avramescu.3

 

Aşa cum reiese şi din Jurnal, cu Sandu Tudor se vedea aproape zilnic atât înainte de călătoria la Muntele Athos, cât şi după ea. Vasile Lovinescu a păstrat de la Sandu Tudor o variantă a Imnului Acatist  cu 13 condace şi 12 icoase, din care fragmente au fost publicate în volumul lui Florin Mihăescu şi Roxanei Cristian: Vasile Lovinescu şi funcţiunea tradiţională, apărut în 1997, la Editura Rozmarin.

În pagina spirituală Slovă şi duh din Credinţa, Sandu Tudor era un ziarist virulent, plin de vervă. Dan Stanca scrie despre emulaţia  şi spiritul  mistic al intelectualilor din anii  ’30: „Aşadar problema principală era aceea a unui spirit mistic, religios care îi anima pe scriitorii acelor ani şi nu a etichetelor care se puteau pune unui grup, unui ziar sau unui autor. În orice caz, într-un articol intitulat Fuhrerul antichristic, Sandu Tudor avea nişte intuiţii remarcabile ce-l prefigurau pe monahul de mai târziu şi care consonau cu cele ale lui V.Lovinescu pe aceeaşi temă.

            În acel articol el se referea la faptul că, datorită excesului de virilitate de care suferea fascismul, liturghia creştină avea la rândul ei de suferit, toate pasajele în care Domnul Iisus apare într-o ipostază blândă, pacifistă fiind eliminate, situaţie de altfel inversă faţă de perioada comunistă când din liturghie erau înlăturate tocmai pasajele în care Mântuitorul apare într-o ipostază războinică. Oricum, observaţia lui Sandu Tudor era binevenită deoarece ideologia de dreapta, în formele ei paroxistice, proiecta tocmai instaurarea Împărăţiei Cerurilor pe pământ, uitând complet diferenţa necesară din punct de vedere metafizic dintre cer şi pământ, dintre nevăzut şi văzut, dintre increat şi creat.4

            Intelectualii români din perioada interbelică au format o generaţie excepţională, care a avut multe de suferit după anul 1940, anul în care a murit Nae Ionescu. „Din acel moment nu mai puteau să urmeze pentru membrii ei decât puşcăria, exilul, tăcerea. Vasile Lovinescu a intrat în ultima categorie spre binele lui, fiind ocrotit de Dumnezeu. Dar voi reveni asupra acestei retrageri care nu a însemnat câtuşi de puţin pasivitate sau consolare cu traduceri din literatura universală, ci o formă activă, bărbătească de trăire şi exprimare a credinţei.”5


 

*          *          *

 

           


Pelerinajul la Muntele Athos i-a schimbat destinul scriitorului, ziaristului şi omului de lume Sandu Tudor. Arhimandritul Sofian Boghiu îşi aminteşte cum l-a cunoscut pe Părintele Daniil Teodorescu, la Mănăstirea Cernica, în toamna anului 1933, când Părintele Stareţ al Mănăstirii Antim era atunci elev de seminar. Într-o duminică, după Vecernie, Părintele Director al Seminarului monahal, arhimandritul Chesarie Păunescu, le-a prezentat elevilor un preot şi un scriitor, veniţi în vizită, respectiv Părintele Gala Galaction şi scriitorul Sandu Tudor.

Cei doi se cunoşteau de ceva vreme fiindcă în 1927, când Părintele Gala Galaction era decanul Facultăţii de Teologie din Chişinău, l-a chemat pe Sandu Tudor, cunoscându-i activitatea pe tărâm teologic, să fie subdirector al Internatului Teologic de la Chişinău. În cuvântul de folos adresat elevilor de la Cernica, viitorul Părinte Daniil le-a descris un colţ din Raiul întâlnit la Sfântul Munte : „frumuseţea unei nopţi athonite, când, din tăcerea adâncă a mutelui înconjurat de ape, răsunară toaca şi clopotele de la toate mănăstirile, ca apoi să înceapă rugăciunile din cele şapte laude, care se încheie în zorii zilei cu Sfânta Liturghie.

Odată cu aceste rugăciuni, citite ori cântate, călugării din Sfântul Munte mai practică o rugăciune tainică şi neîncetată, numită Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea Inimii. Ne-a spus mai multe amănunte despre această rugăciune şi ne-a îndemnat şi pe noi s-o rostim cu luare-aminte, pe lângă rugăciunile noastre obişnuite.6

            În 1945, Sandu Tudor intră ca frate la Antim, contribuind la restaurarea mănăstirii, a trapezei şi a bibliotecii. Îşi vinde bunurile personale ( maşina, casele de pe Calea Victoriei) şi locuieşte, prin bunăvoinţa stareţului, arhimandritul Vasile Vasilachi, într-o chilie amenajată sub clopotniţă. Trăieşte ca un adevărat călugăr şi lucrează la restaurarea mănăstirii reînviind pasiunea sa pentru Artele Plastice.

            Mişcarea duhovnicească a Rugului Aprins iniţiată de Sandu Tudor şi formată dintr-un grup de monahi şi dintr-o elită intelectuală îşi propunea să cunoască bucuriile Duhului Sfânt prin intermediul Rugăciunii neîncetate şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi. Din grupul de la Mănăstirea Antim făceau parte, alături de Sandu Tudor: Părintele Sofian Boghiu, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Arsenie Papacioc, poetul Vasile Voiculescu, profesorii universitari Alexandru (Codin) Mironescu şi Anton Dumitriu, Părintele Petroniu Tănase, Paul Sterian, Constantin Joja, Părintele Adrian Făgeţeanu, Barbu Slătineanu, Gheorghe Dabija.

 

 

 

Încă din perioada întoarcerii de la Muntele Athos, Sandu Tudor a început să studieze monahismul românesc, mai ales mişcarea isihastă a stareţului Vasile de la Poiana Mărului şi cea a cuviosului Paisie cel Mare, stareţul Mănăstirii Neamţ, la sfârşitul secolului al XVIII-lea.

Într-o dăruire totală, Părintele Daniil este sufletul întâlnirilor duhovniceşti din cadrul Rugului Aprins. Când monstrul roşu al comunismului  îşi lăsa umbra întunecată şi asupra acestui spaţiu binecuvântat, la Antim trăirea duhovnicească aduna împreună monahi şi mireni. De fiecare dată participa un auditoriu numeros şi divers, bărbaţi şi femei, profesori, studenţi, pictori, ingineri, scriitori.

Aici soseşte, în toamna anului 1945, Ioan cel Străin, pe numele său adevărat Ioan Kulîghin, preot celibatar, duhovnicul Mitropolitului Nicolae al Rostovului. Refugiat din Rusia cu armatele germane în retragere, el ajunsese în septembrie 1943 la Mănăstirea Cernica, unde se stabilise.

Părintele Ioan cel Străin  venea la Mănăstirea Antim însoţit de un tălmaci basarabean, Leontie, în fiecare sâmbătă, slujea împreună cu monahii mănăstirii Sfânta Liturghie de duminica, participa la Vecernia de după-amiază, apoi lua parte la întrunirea din bibliotecă, la conferinţele despre Rugăciunea lui Iisus, despre raporturile omului cu Dumnezeu.  Părintele Ioan cel Străin a introdus regula hirotesiei pentru Rugăciunea inimii, fiind el însuşi un adept al rugăciunii neîncetate. Primul care primeşte binecuvântare de la Părintele Ioan Kulîghin este chiar Sandu Tudor, ucenicul său spiritual:

 

                                                                                  25 martie 1946,

                                                                                  Mănăstirea Cernica

 

Binecuvântare fiului şi urmaşului meu duhovnicesc, iubit în Dumnezeu, Sandu Tudor, în amintirea plină de rugăciune, de la părintele duhovnicesc, protoiereul Ioan Kulîghin, ucenic şi urmaş duhovnicesc, din anul 1906, al stareţilor vieţii contemplative de la Mănăstirea şi schitul Optina-Pustina, care sunt urmaşii lui Paisie Velicikovski, ieroschimonahilor Iosif, Varsanufie, Anatolie, Nectarie, protoiereului Teodot şi pustnicilor mănăstirilor din Munţii Caucazului.

                                                                      Ioan,

                                                           Părintele cel Străin7

 

Rugul Aprins îşi desfăşura activitatea în fiecare duminică după-amiaza, orele 17, cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim şi cu aprobarea Prefecturii Capitalei, în sala bibliotecii. La conferinţele publice au participat şi alţi oameni de cultură : preotul profesor Dumitru Stăniloae, bizantinologul Alexandru Elian, poetul Ion Barbu, preotul Mihail Avramescu, pictoriţa Olga Greceanu, fiul lui Alexandru Mironescu, Şerban, care era student, împreună cu alţi studenţi: Roman Braga, Mihai Rădulescu, Vladimir Streinu, Andrei Scrima, Paulin Lecca.

În 1948, când au fost interzise asociaţiile religioase de către regimul politic comunist, grupul de la Mănăstirea Antim se întâlneşte tot mai rar. În 1947 fusese arestat Părintele Ioan Kulîghin care avea să treacă la cele veşnice într-o temniţă din Odesa.

            În 2/3 septembrie 1948, fratele Sandu este tuns în monahism, la Mănăstirea Antim, la cererea sa, cu numele de Agaton. Numele de monah era o prescurtare de la Aghia Aton, adică Sfântul Munte Athos. 

            În anul 1950 activitatea grupului de la Mănăstirea Antim încetează definitiv fiindcă începuse valul de arestări care îi viza, în primul rând, pe intelectuali.

            În 23 februarie 1950, cu aprobarea Patriarhului Iustinian, monahul Agaton se transferă la Schitul Crasna-Gorj, unde este hirotonit ieromonah de către Mitropolitul Firmilian al Olteniei. Aici vrea să întemeieze o „şcoală isihastă încercând să ţină aprinsă flacăra rugăciunii neîncetate.

            Tot aici, la micul schit Crasna-Gorj se stabilise prin anii 1920-1921 un Părinte Străin; Sfântul Episcop Ioan, Episcopul vicar al Kievului, refugiat din Rusia din calea măcelului comuniştilor. În totală smerenie, Episcopul Ioan avea să pască vitele schitului trei ani, apoi să plece în Munţii Sihlei pentru a rămâne ascuns. Obştea tocmai hotărâse să-l tundă în monahism pentru că învăţase limba română. În afara timpului, căile celor doi mari călători pe pământ se vor fi împletit într-un potir de rugăciune, dăruit de Sfântul Duh.

            De la Schitul Crasna-Gorj, Părintele Agaton este arestat pentru prima oară şi condamnat la doi ani de închisoare pentru fapte săvârşite în timpul războiului, când era militar. 

            Eliberat la 9 februarie 1952, Părintele Agaton se aşază la Sihăstria Neamţului, unde îşi coboară mintea în inimă , bucurându-se în lumina Rugului Aprins. Este hirotonit  schimnic de Părintele Arhimandrit Cleopa Ilie, îmbracă schima cea mare şi devine ieroschimonahul Daniil la 15/16 noiembrie 1952. De la mănăstirea Slatina unde se închinoviază, se retrage ca stareţ la

 

 

Schitul Ioan Botezătorul Rarău, pe urmele ctitorelui şi egumenului schitului, Cuviosul Sisoe Sihastrul, lucrător al Rugăciunii lui Iisus.

            Părintele a luat numele Daniil, cel care în Vechiului Testament, prin credinţa sa puternică în Dumnezeu a scăpat neatins din groapa cu lei. În timpul prigoanei comuniste împotriva credinţei  şi Părintele nostru Daniil a trăit, ca în vremurile biblice, într-o groapă cu lei.

            Daniil este şi numele Cuviosului Părinte Daniil Sihastru, marele sfânt pe care l-a dăruit pământul Moldovei şi care s-a nevoit toată viaţa, dintre care douăzeci de ani în chilia sa de piatră, pe care şi-a făcut-o, sub Stânca Şoimului, în apropierea Mănăstirii Voroneţ.

            Chiar şi când se afla la Rărău, Părintele Daniil păstrează legătura cu cei care îi erau prieteni sau îl cercetau pentru îndrumare şi povăţuire duhovnicească. Din Documentarul Sandu Tudor, publicat de Editura Anastasia, aflăm despre cererea Ieroschimonahului Daniil Sandu prin care solicită aprobarea Patriarhului Iustinian de a colabora la publicaţiile Institutului Biblic (11 septembrie 1952) şi de primirea aprobării de colaborare la revistele Patriarhiei (26 septembrie 1952). Părintele Petroniu Tănase îi urează în 24 decembrie 1954, ca anul 1955 „să fie anul împlinirilor. Arhimandritul Benedict Ghiuş şi tatăl monahului de la Rarău ţin legătura epistolară cu Părintele Daniil care le trimitea veşti prin alţi monahi, prin fiii duhovniceşti.

            Deşi rar, Părintele Daniil venea prin Bucureşti, prilej de bucurie duhovnicească pentru prieteni, printre care Alexandru (Codin) Mironescu. Din casa lui, va fi arestat în plină noapte, în 13 spre 14 iunie 1958, după mărturisirea bunului său prieten: „Când m-am trezit din somn, dormitorul era inundat de lumină şi douăzeci de persoane—militari şi civili—pătrunseseră înăuntru. Într-o fracţiune de secundă am înţeles. Era Securitatea. Nu era aşadar nici lăptăreasa, nici factorul poştal. Nu era nici Moartea. Era Securitatea. O clipă mi-au fugit ochii la ceasul din perete: unu noaptea, puterea întunericului. (…) Dimineaţa, când lumea afară îşi reluase de mult viaţa ei obişnuită, din casa mea plecam arestaţi trei: părintele Daniil, care tocmai venise în Bucureşti, eu şi fiul meu, Şerban. (…) Şi aşa am plecat, smulşi ca nişte rădăcini însângerate, din mijlocul unor fiinţe scumpe, de acolo de unde numai Dumnezeu are dreptul să ridice făpturile Lui.8

            Părintele Daniil plecase de la Rarău, ca obştea să nu aibă de suferit şi fusese arestat la Bucureşti pentru activitatea duşmănoasă împotriva clasei muncitoare. Din lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii au făcut parte 16 persoane care au fost anchetate luni de zile. Anchetatorii  i-au silit să facă afirmaţii paradoxale, că în timpul rugăciunii nu se gândeau la Dumnezeu, ci la prăbuşirea comunismului. Dosarul numărul 113668, care se păstrează la  Arhivele Ministerului de Justiţie, Secţia Instanţelor Militare, cuprinde anchetele, procesul, recursul şi actele de penitenciar, în total 10 volume.

            Părintele Daniil a fost judecat şi condamnat la 25 de ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică pentru infracţiunea „crimă de uneltire contra ordinii sociale. Un anchetator l-a apostrofat: „Ai vrut să dai foc la comunism cu Rugul (tău) Aprins.

            După patru ani de temniţă grea, după un regim de exterminare cu bătăi şi lanţuri, fiind printre puţinii preoţi care au purtat lanţuri la picioare în timpul detenţiei, Părintele Daniil s-a mutat la viaţa veşnică, în noaptea de 17 noiembrie 1962, după o suferinţă imensă, zdrobit de călăii comunismului ateu.

            În volumul dedicat Rugului Aprins, ÎPS Antonie Plămădeală reface drumul spre viaţa veşnică a Stareţului Daniil de la Rarău: „Domnul Teofil Dumbrăveanu, scriitor din Suceava, fost deţinut la Aiud, mi-a spus că deţinuţii îi spuneau Părintelui Daniil Sfântul. A murit în celebra Zarca din Aiud. „La ieşirea pe poartă, către cimitirul Trei Plopi, i-au înfipt o suliţă de fier în inimă, ca să vadă dacă este viu sau mort ca în martirologiile clasice. În Zarca, la Aiud, printre deţinuţi s-a păstrat mereu amintirea lui Daniil Sfântul. Mai târziu, tinerii care săpau un şanţ în închisoare, au găsit un schelet cu lanţuri la picioare. „Ei credeau că acela este deţinutul Daniil Sfântul.

            Stareţul Mănăstirii Rarău, Ieroschimonahul Daniil Tudor s-a învrednicit de moarte mucenicească mărturisindu-L pe Mântuitorul Iisus Hristos aşa cum se dăruise sufleteşte noii vieţi de monah la Mănăstirea Antim: „M-am hotărât să slujesc numai lui Hristos şi adevărurilor Lui veşnice. Sunt sătul de vremelnicie.

            Golgota Părintelui Daniil a fost închisoarea de la Aiud, dar el şi-a transformat întreaga viaţă în Rugăciune.

            În amintirile sale, Mitropolitul Antonie Plămădeală subliniază viaţa fără de moarte a Rugului Aprins: „Rugul Aprins n-a murit niciodată! Unii din oamenii aceştia s-au întors din închisori, Sandu Tudor nu s-a mai întors niciodată . A murit la Aiud. El poate fi canonizat.


 

                                               *          *          *


După debutul poetic din 1925, cu volumul Comornic şi după ce a „auzit cântecul păsării unice, Părintele Daniil a pus zestrea duhovnicească în acatiste, meditaţii, învăţături de taină. Caietele de la Rarău şi manuscrisele salvate arată o muncă îndârjită, o adevărată ermeneutică pneumatică care îşi avea izvorul viu în Rugăciunea neîncetată.

            Scriind şi publicând într-o primă formă Acatistul Preacuviosului Părintelui Nostru  Sfântul Dimitrie cel Nou, Bouarul de la Basarabov, în 1927, Sandu Tudor îl va vedea apărut în volum în 1942, sub egida Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă.

            În 1987, la Madrid a apărut volumul Sandu Tudor—Imn-Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului, editat de Fundacion Cultural Rumana, în care acatistul are doar opt Icoase şi nouă Condace. Alături de textul acestui acatist, sunt publicate şi Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul şi Acatistul preasfinţitului părintelui nostru Calinic Cernicanul. Textele acatistelor fuseseră trimise de Ieromonahul Petroniu Tănase, de la Schitul românesc Prodromu, de la Muntele Athos.

            Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu a apărut în forma completă şi ultimă abia în 1999, la 37 de ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Daniil, în temniţa Aiudului. După cum notează autorul această minunată rugăciune este: Facerea smeritului monah Agaton din Sfânta Mănăstire a Antimului—1948. Diortosire şi împlinire de Ieroschimonahul Daniil Tudor, stareţul Shăstriei Sf. Ioan Bogoslovul din Muntele Rarăului—1958. 

            „La arestarea Părintelui Daniil, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, din casa bunului său prieten Alexandru/Codin Mironescu, biblioteca şi toate manuscrisele de la Rarău au fost confiscate de Securitate. Ultimul manuscris al Imnului Acatist şi cele ale scrierilor publicate în seria Caietelor au fost date spre păstrare D-lui Alexandru Dimcea de către Părintele Niculae M.Popescu, care la rândul său le primise de la Părintele Daniil însuşi, cam cu un an înainte de arestarea acestuia. Testele confiscate de la Rarău au fost returnate de Securitate Părintelui Petroniu Tănase, pe atunci stareţ al Sfintei Mănăstiri Slatina, de care ţinea şi Schitul Rarău, iar Părintele Petroniu le-a predat bibliotecii sinodale din Bucureşti.9

            Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului, îşi aminteşte în Cuvântul înainte, publicat la volumul Editurii Anastasia din 1997—Monahul Daniil(Sandu Tudor), Acatiste: “Printre manuscrisele arestate odată cu mine în 1958 şi recuperate prin luciditatea unui ofiţer de anchetă penală se află unul care nu-mi aparţine auctorial: o dactilogramă de 37 de pagini intitulată Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu.(…) Pe foaia de titlu, în colţul de sus, inscripţia autografă de rutină, dictată de securiştii care operau arestarea: „Găsit la mine cu ocazia percheziţiei. V.Anania. 14-VI-1958”.Pe coperta de semicarton alb, în colţul de sus, stânga, numărul 17 (provizoriu, în cerneală) şi numărul de inventariere, 11, scris şi încercuit cu creion roşu; dedesubt, iniţiala anchetatorului, care-l citise fără să-i afle vreun cusur politic.

            Din vara anului 1957 până în primăvara anului următor, Părintele Daniil cobora de la Rarău, din când în când, cu o desagă plină de manuscrise pe care a încercat să le salveze.

            Printre ele au fost desigur şi filele cu Acatistul Bunei Vestiri, Acatistul Sfântului Ioan Bogoslovul, Acatistul Preasfinţitului Părintelui nostru Calinic Cernicanul, ultimele două apărute la Editura Anastasia în 1997 şi  fragmentele din Acatistul Semnelor Sfintei Cruci, care vor fi publicate abia în 2001, la Editura Christiana.

Activitatea Părintelui Daniil şi proiectele sale în plan duhovnicesc aveau pecetea tinereţii veşnice pe care Rugăciunea neîncetată o traducea în descoperirea înţelesurilor adânci. Profesorul universitar Mihai Rădulescu mărturiseşte: „Împreună cu arhitectul Constantin Joja, Sandu Tudor a întocmit planurile unei mănăstiri şi a bisericii corespunzătoare dedicate unei obşti de monahi intelectuali. Proiectele se vor transmite ca moştenire spirituală şi vor fi împlinite în duh şi adevăr.

„Ce ştim este că fiecare gând al acestui om sfinţit de har peste har şi mucenic este de valoare şi tot ce avem de la el este un dar dumnezeiesc,10 nota Alexandru Dimcea în Cuvântul către cititor din Caiete,1.

*   *   *

Prin toate etapele dramatice şi tragice ale vieţii sale se poate spune că Părintele Daniil a consumat toate procesele athanorului uman. „Floarea de Foc la început a ars, apoi s-a transformat în lumină. Părintele Daniil a ales Drumul Crucii şi Muntele Taborului.

Printre miile de pagini manuscrise, au fost descoperite fragmente datând din anul  1950, dintr-un Acatist al Semnelor Sfintei Învieri, Pentru sfânta şi minunata Cruce a Sihăstriei Sfintei Milostiri din Crasna Gorjului, Agaton monah, Duminică: Sfântul Meletie, 12/II/950.

Înainte de a realiza acest imn duhovnicesc închinat crucii, Părintele Daniil aducea următoarele argumente : „Un acatist al Sfintei Cruci a Învierii, am putea spune, în chip deosebit un acatist al Crucii noastre răsăritene, al Crucii ortodoxe, care nu se orientează, precum face Apusul, pe meditaţia şi evlavia drumului Crucii sau a rănilor şi suferinţelor Domului; ci pe Cruce în sine, aşa cum ni s-a dat şi este pentru creştin, semn de putere de lucrare şi sfinţire, adică cel mai desăvârşit Sfânt Chip al Bisericii, adevărată Icoană a icoanelor şi obraz al Duhului Sfânt şi prin care se cheamă şi se săvârşeşte toată viaţa de taină, calea şi împlinirea îndumnezeirii noastre.

Un acatist, prin urmare, cu o valoare ascetică, de „lucrare duhovnicească, de exerciţiu spiritual, mijloc sau canon de evlavie, care să fie cel mai simplu şi direct chip de închinare şi care ne poate trece la rugăciunea minţii, la „cunoaşterea de taină a ei. Cea mai lungă „Rugăciune necurmată, care duce la cea mai scurtă „Rugăciune necurmată, cea mai sărbătoarească, mai solemnă, mai bisericească rugăciune, care duce la cea mai smerită, mai lăuntrică, mai în duh rugăciune.11

Din Acatistul Semnelor Sfintei Învieri au rămas doar două condace şi două icoase, deşi autorul lasă să se înţeleagă că acatistul a fost terminat. Calea crucii se deschide prin rugăciune: „În această experienţă, omul stă-naintea lui Dumnezeu fără mijlocirea ierarhiilor şi evoluţiilor, iese din timp pentru a intra în eternitate, părăseşte viaţa lumii pentru a pătrunde în viaţa divină.

Crucea e punctul de sprijin al veşniciei noastre.

Crucea e „Poarta Tainelor, adică un mijloc de a ajunge, o deschidere şi în acelaşi timp Pavăză şi Armă.12

Ca şi grăuntele de grâu, care dacă „va muri, aduce multă roadă, aşa şi Părintele Daniil, care s-a smerit pe sine până la Cruce.  „Sufletul unei ţări părăsite de cei în viaţă se lasă în voia morţilor, marilor morţi, şi se reface prin ei. Numai o moarte desăvârşită poate îndura o înviere totală.13 Pentru Părintele Daniil esenţa vieţii înseamnă trăirea credinţei: „Trăirea şi doctrina ei trebuie canalizate sau închise într-un sâmbure de energie spirituală, miezul lor adevărat trebuie acoperit, păzit cu o coajă. Trăirea şi doctrina ei nu au nimic de-a face cu abstractul; ele trebuie preschimbate în seminţe, care să poată fi împărţite, semănate şi rodite, în sensul cel mai concret şi real.14 Şi, ca pe o Floare de Foc, cei trei tineri veniţi din Babilon, hrăniţi cu seminţe, pe Părintele Ieroschimonah Daniil, hrănit cu multe feluri de suferinţe, din ce în ce mai frumos îl arată „decât pe cei hrăniţi cu multe desfătări.

 

Marilena Istrati


 


1 Duhovnici români contemporani–Părintele Sofian, Editura Bizantină, Bucureşti, 2007, p. 27.

2 Taina Rugului Aprins, Ieroschimonahul Daniil, Sandu Tudor, Editura Anastasia, Colecţia Intelectualii Bisericii, Bucureşti, 1999, 128.

3 Florin Mihăescu, Roxana Cristian, Vasile Lovinescu şi funcţiunea tradiţională, Editura Rozmarin, Bucureşti, 1998, p. 251.

4 Dan Stanca, Contemplatorul solitar, Editura Institutului European Iaşi, 1997, pp. 27-28

5 Dan Stanca, op.cit., p. 34.

6 Arhimandrit Sofian Boghiu, L-am cunoscut pe părintele Daniil Teodorescu, în volumul Taina Rugului Aprins, pp. 145-146.

7 Taina Rugului Aprins, p.123

8 Taina Rugului Aprins, p.133-134

9 Ieroschimonahul Daniil de la Rarău(Sandu Tudor)—Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu cu fotocopia manuscrisului definitiv, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, p.5

10 Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), 1-Dumnezeu-Dragoste, Editura Christiana, Bucureşti, p.5

11 Martir, Caietele Preacuviosului Părinte Daniil de la Rarău  (Sandu Tudor), 3, Taina Sfintei Cruci, Editura Christiana, Bucureşti, p.181.

12 Idem, p.96

13 Caiete 1, p.254

14 Taina Rugului Aprins, p.31

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: