ACTUALITATEA                   

            Conferinţele „Mircea Vulcănescu“ la Muzeul Naţional al Ţăranului Român

            Miercuri, 19 ianuarie 2011, a avut loc la Muzeul Ţăranului Român deschiderea seriei Conferinţelor „Mircea Vulcănescu“. La prima conferinţă au participat filosoful Mihai Şora şi doamna Măriuca Vulcănescu, moderator fiind cercetătorul Mihai Gheorghiu de la M.Ţ.R.

            Onorîndu-l pe Mircea Vulcănescu în calitate de precursor şi model, s-a deschis astfel un spaţiu al dialogului intelectual orientat spre tematica raportului dintre tradiţie şi modernitate, între cultură şi religie, la început de secol XXI.

            Reprezentînd atît tipul intelectualului angajat în viaţa neamului său cît şi tipul creştinului jertfelnic, Mircea Vulcănescu a fost evocat de Mihai Şora: Am spus cîndva (sau am scris undeva) că generaţia aceea din 1927, al cărei şef – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vîrf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decît Eliade, şi că acel vîrf al ei a fost Mircea Vulcănescu. Vorbitorul a subliniat deschiderea infinită a marelui intelectual spre Înalt şi spre Adînc, în ambele direcţii, atît pe verticală, cît şi pe orizontală, arătînd că Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gîndurile, în modul cel mai firesc, spre acest vîrf al condiţiei de făptură care este sfinţenia.

            Pînă şi Emil Cioran, ajuns pe culmile disperării, avea să tacă şi să-l asculte pe Mircea Vulcănescu într-o noapte pariziană şi îi va scrie fiicei acestuia, Elena-Maria Viorica, în 1973: Cu cît mă gîndesc mai mult la tatăl dumitale, cu atît mi se pare a fi fost – şi el – o uluitoare excepţie, care, prin nu ştiu ce minune, a scăpat de blestemul nostru, al tuturora. Poate trece drept o nerozie să afirmi, despre un spirit cu adevărat universal, că nu a muşcat vreodată din fructul oprit.

            Şi totuşi, lucrul este neîndoielnic, căci prodigioasa lui ştiinţă era dublată de o curăţie cum nu mai mi-a fost dat să întîlnesc vreodată. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu putea fi dibuit în fiinţa lui, în omul atît de vînjos care, printr-un minunat paradox, adăpostea un evadat dintr-o icoană. [...] Nu vreau să fac din tatăl dumitale un sfînt, dar, într-un anume fel, era chiar aşa ceva.  

Cei prezenţi la această întîlnire au trăit momente de emoţie ascultînd evocarea plină de sensibilitate a doamnei Măriuca Vulcănescu, fiica distinsului intelectual, care a amintit participarea lui Mircea Vulcănescu la guvernul antonescian, ca subsecretar de stat la finanţe, într-o perioadă foarte grea din istoria ţării, suferinţele şi jertfelnicia din închisorile prin care a trecut, Jilava şi Aiud. În încheiere a subliniat dragostea de ţară care l-a însufleţit pe Mircea Vulcănescu: Faptul că şi-a ispăşit ultimii ani în închisoare a fost pentru el poate un lucru pe care şi l-ar fi dorit. Ar fi fost foarte nemulţumit ca, în momentul în care ţara noastră suferea cumplit, el să o ducă bine. Avea un sentiment de român care îşi iubea glia.

Marilena Istrati

În toamna 2010 „au venit ruşii“ – cei buni!

            În octombrie 2010 nişte afişe roşii au ocupat anunţurile culturale sub sigla: „Vin ruşii!“ Dacă acum 60-70 de ani această veste aducea groaza, în acest an ne-a adus bucuria!

            Ne-au umplut de bucurie două evenimente, ce ne-au adus în prim plan, să-i cunoaştem faţă către faţă, pe doi oameni buni şi frumoşi, nişte adevăraţi reprezentanţi ai ethosului rus!

             Evenimentul reînceperii Festivalului Filmului Rus a emoţionat multe conştiinţe de la vechii cunoscători ai calităţii filmelor ruseşti, de referinţă în istorie, pînă la cei care mai au serioase rezerve, amintindu-şi de perioada amară a impunerii filmelor sovietice.

            Cea care a organizat evenimentul, Ştefana Mărmureanu de la Institutul Cultural Român, a simţit că, după aceste cîteva decenii de întrerupere a Galei Filmului Rus, s-a copt momentul revenirii „în forţă“ pentru ca şi noile generaţii să cunoască acest spaţiu cultural, iar cele vechi să reprimească doar partea „bună“ a spiritualităţii ruseşti. Dînsa a ales filme cu o paletă diversă spaţială şi temporală, dar respirînd un suflu de mare încărcătură morală, istorică sau spirituală, fiind ea însăşi o iubitoare a întinselor spaţii ruse – geografice şi epice – chiar colindînd cîteva luni de vară prin vasta Siberie – o experienţă inedită care a  marcat-o profund (după cum a mărturisit într-o carte).

            Filmul ales pentru Gala de deschidere, din 22 octombrie, este o justificare pentru toate observaţiile enunţate anterior: celebrul deja (de pe internet) „Lăcaşul îngerilor“, în rusă „Pridel Angela“, cunoscut sub numele de „Capela Îngerului“ sau „Aripa Îngerului“ deoarece descrie un spaţiu secundar, subteran, folosit pentru ascunziş (la rugăciune sau la bombardament!). Acest film din 2008, care nu  a rulat la noi pe ecrane, dar a luat deja destule premii (ca şi multe altele alese pentru acest festival): trofeul „Îngerul de lumină“ al Festivalului de la Moscova, ca „film pentru întreaga familie“ şi premiul I la Festivalul Filmului Istoric, care a avut un impact extraordinar asupra publicului din sală (a fost o singură reprezentaţie doar) şi pentru că a fost însoţit de regizorul său, minunatul şi tînărul Nikolay Dreyden, un nume de viitor, ce a dat „lovitura“ celebrităţii cu acest chiar întîi lung-metraj al său, realizat la 27 de ani, la puţin timp după terminarea Facultăţii de Regie din Sankt Petersburg. Din discuţia pe care a purtat-o după proiecţia filmului cu numeroşii admiratori, cu care a interacţionat foarte dezinvolt în engleză, s-au desprins multe amănunte fascinante legate de realizarea acestei pelicule foarte impresionante, greu de uitat – o adevărată frescă psihologică şi istorică a spiritului rus din zonele nordice. Chiar amănuntele biografice ale realizatorului, N. Dreyden, vin în completarea acestui tablou fascinant: dînsul arată ca un voinic tînăr, cu tipologie de kievean: ochi senini, blond, robust, cu chip ca o „pîine coaptă“ (provine dintr-o familie de artişti din Kiev), dar adolescenţa şi formarea le-a trăit la Sankt-Petersburg, unde a vizitat, pe o insulă din apropiere, o veche mănăstire, la care a fost găzduit cîteva săptămîni de o cunoştinţă monahală a familiei sale (toţi fiind credincioşi). Aici a fost inspirat pentru scenariul filmului de relatările stareţului şi ale altor monahi, despre destinul mutării Mănăstirii Valaam spre Finlanda (unde acum există Noul Valaam) din cauza disputelor teritoriale asupra Lacului Ladoga.   

            Multe dintre personajele filmului au fost reale (stareţul Mavrike era chiar renumit, fiind descris în diferite cărţi duhovniceşti), iar peste jumătate dintre figuranţi au fost chiar călugări din mănăstirea unde s-a turnat filmul.

            Deşi personajele par a fi caractere foarte simple, ele devin memorabile datorită interpretării lor de către mari actori ai celebrului teatru „L. Dimov“ din St.-Petersburg (stareţul, bucătarul şi personajul principal). Dreyden a reuşit să aibă şi ajutorul altor prieteni şi colaboratori (acelaşi consultant cinematografic de la filmul „Ostrov“, care a precedat cu puţin gestaţia „Lăcaşului…“) datorită cărora el a făcut turnarea scenelor în doar 46 de zile şi cu doar 700 000 $.

            Mai este o revelaţie şi prestaţia actoricească a celor două actriţe (copil şi adult) pentru personajul Jenia; copila de 7 ani ce dă mare credibilitate unei acţiuni „ingrate” a fost descoperită printre zeci de copii şi nu este străină de cunoşterea credinţei pe care a  interpretat-o memorabil.

            A rezultat un film cu adevărat „pentru întreaga familie“, dar şi cu important rol moralizator al adevăratei Iubiri şi Credinţe, dar cu măiestria şi discreţia demne de marile realizări ale şcolii ruse de film.

            Cronologic, primul rus invitat la Bucureşti, în această toamnă, a fost Ambrozie Iurasov, arhimandrit şi stareţ la mănăstirea de maici din oraşul Ivanovo (la cca. 200 km de Moscova). Sfinţia Sa a fost primul chip văzut pe viu, ca un adevărat prototip de stareţ îmbunătăţit cum noi nu văzusem decît în poze sau în închipuire! Acest părinte, supranumit „Cleopa al Rusiei“ pentru influenţa şi reputaţia duhovnicească în multe medii sociale (dar şi cu vie activitate în mass-media rusă), ascunde sub înfăţişarea sa simplă şi ne-uzată de multiplele sale responsabilităţi, o vîrstă cu cîteva decenii mai mare decît pare: adică peste 70 de ani, deşi pare de 45, căci emană o stare de vigoare maximă.  Aceasta s-ar putea explica doar prin puterea spirituală lăuntrică obţinută prin lucrarea duhovnicească ce poate birui lucrarea firii noastre degradabile.

            Prezenţa Sfinţiei Sale, chip ascetic, privire cuprinzătoare, armonioasă şi arzătoare, era întregită de grupul de monahii din Rusia care l-a însoţit în România, cu veşmintele lor insolite pentru noi (deşi două vorbeau româneşte fiind din Basarabia). Acest tablou ce ne-a încîntat inimile a apărut ca un „desant“ din Siberia tocmai în micuţa sală a Librăriei „Sophia“ cu ocazia lansării, aici, a cărţii.

            Acest modest stareţ, originar din taigaua siberiană, cum s-a prezentat laconic, s-a dovedit foarte volubil cînd a fost să răspundă întrebărilor variate şi aprinse ale numeroasei asistenţe. Astfel, am putut afla multe dintre părerile sale despre problemele arzătoare ale epocii noastre, dar şi sfaturi – în completarea celor din ambele volume ale sale ce s-au tradus acum în româneşte. Dar, despre unele dintre activităţile din trecutul său extraordinar am putut afla doar ulterior, printr-o frumoasă conjunctură.

            Într-o altă carte scrisă tot de un trăitor în spaţiul ex-sovietic, dar de origine român din Basarabia, care a parcurs traseul clasic al unui intelectual ateu cu educaţie rusească, ştiinţifică şi filosofică, aflăm că stareţul Ambrozie Iurasov a fost cel care i-a încununat traseul de convertire la ortodoxie prin acceptarea lui la Sfîntul botez, devenindu-i apoi duhovnic şi îndrumător al familiei.

            În acest mod indirect, dar prin mărturia autentică venită de la persoana arhimandritului (marcă a modestiei sale), aflăm de exilul lui, într-un cătun izolat – a fost şansa moldovenilor aflaţi la studii – deci cu o oarecare libertate de mişcare, acest domiciliu forţat al unui om înduhovnicit în marile lavre ruseşti (Serghie Posad şi Optina). Spaţiul atît de oropsit al Basarabiei din care au fost exterminaţi cam toţi preoţii şi dislocaţi toţi oamenii de valoare ai generaţiei interbelice (majoritar spre Siberia) a primit acum, prin grija proniei divine, un ajutor duhovnicesc, originar din taigaua ce-i înghiţise pe „bunicii“ tinerilor rămaşi să supravieţuiască într-o Basarabie, de care aflăm abia acum cît a fost de îndoctrinată şi transformată pentru schimbarea profilului populaţiei: atît etnic cît şi al conştiinţei.

            Îndrumar creştin pentru vremurile de azi este cartea care a fost lansată prin venirea arhimandritului în România. Ea este structurată în două volume, primul pentru nivelul de începător în viaţa duhovnicească, iar al doilea mai cuprinzător, pentru probleme mai avansate, constînd în transpunerea răspunsurilor Sfinţiei Sale la întrebările credincioşilor, în multele sale acţiuni mediatice. Motto-ul sub care s-au redactat acestea este un cuvînt puternic din înţelepciunea pravoslavnică rusă şi cu care a început cuvîntul pentru auditoriul român: Dacă ai pierdut averea n-ai pierdut nimic, dacă ai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva important, dar dacă ai pierdut credinţa ai pierdut totul. 

Anca Gheorghe

ESEURI

Reflecţii asupra pelerinilor şi pelerinajelor

            Pelerinajul a devenit un reper temporal în viaţa unor oameni; el ritmează timpul anului prin orientarea întregului program social şi casnic după acest moment (dorit şi aşteptat pentru a se lua concedii, învoiri de la serviciu sau de la şcoala copiilor), dar şi spaţiul de desfăşurare a acţiunilor (se fac deplasări de zeci, sute, mii de kilometri cu toată logistica aferentă: rezervarea din timp a biletelor la mijloacele de transport şi a cazărilor, cu soluţionarea acestei cazări prin agenţii, organizatori sau cunoştinţe în oraşul respectiv). Uneori apare doar soluţia lăsării în grija Domnului (am văzut cu propriii ochi cum este să „dormi“ în gară la Iaşi sau pe o masă la Mănăstirea Sihăstria sau cum oamenii locului stau în tinda lăcaşului, pe o şubă mai groasă…).

            Putem observa o gamă atît de largă a modurilor de deplasare către locul dorit (ţinta „fierbinte“) unde oamenii doresc să-L slăvească pe Domnul: cel făcut în deplasare, pe jos, cu prapori şi cîntări (cum au făcut ascoriştii, în 2004, de la Rădăuţi la Putna pentru cei 500 de ani comemoraţi ai Sfîntului Ştefan cel Mare sau cum fac în fiecare an sătenii din comunele ce înconjoară Mănăstirea Nicula pentru a ajunge la hramul Adormirii Maicii Domnului, dar şi cei catolici pentru aceeaşi sărbătoare la Mănăstirea din Cacica – aceasta este şi cel mai mare pelerinaj catolic din Estul Europei). Iar la polul opus (geografic – în Vestul Europei şi economic – simbol al bunăstării şi organizării) fiind pelerinajul de la Lourdes. Sînt familii de catolici practicanţi sau chiar mai puţin practicanţi care alocă anual un important buget de timp şi de bani pentru a sta cca. două săptămîni în acest (devenit) oraş, integrîndu-se şi în serviciile de voluntariat aferente; la fel şi pentru ziua Sfîntului Francisc, la Assisi (în Italia), unde merg şi ortodocşi (cunosc chiar cazuri ce au luat binecuvîntare de la duhovnicii autohtoni) pentru promisiunea ce a făcut-o acest celebru sfînt de a cere mîntuire de la Dumnezeu pentru orice pelerin care-l vizitează de ziua sa.

            Desigur că şi în spaţiul slav sînt aceste deplasări ale unor mari mase de oameni, la numeroasele şi faimoasele lor Lavre (posibil că nu pentru un anumit Sfînt anume – doar la canonizarea Sfîntului Serafim de Sarov s-au numărat un milion de oameni – ci pentru numărul impresionant de moaşte întregi sau de relicve din aceste Lavre. Specific spaţiului rus ante-bolşevic era că se sta la aceste locuri nu doar cîteva ore sau zile (ca în România), ci săptămîni sau luni, oamenii aceştia mulţumindu-se cu puţin, în condiţii rudimentare. De altfel şi deplasarea majorităţii acestor oameni se făcea pe jos – prin stepă, din Siberia pînă la Odesa, unde se îmbarcau pe vapoare pentru Sfîntul Munte sau Sfîntul Mormînt – durînd un an.

            Sînt mărturii că au existat şi pelerini români ce au mers de la noi pînă la Muntele Athos pe jos, iar recent a fost făcut şi un drum al tinerilor, pe jos, din Bucureşti pînă la Mănăstirea Cernica, pentru parastasul Părintelui Stăniloae. În lumea catolică, este cunoscut cel mai lung pelerinaj pedestru (iar acum şi pe bicicletă), El Camino, adică două rute, de sute de kilometri, începînd din Munţii Pirinei (prin Spania sau prin Portugalia) cu finalitate la Sf. Santiago (Sf. Ioan Evanghelistul) din Compostella. Acesta căzuse în desuetudine în anii ’60-’70, cînd era parcurs doar de cîteva zeci de pelerini anual, iar logistica (popasurile, potecile, măsurile de securitate) se degradaseră. Dar datorită grijii papei polonez Ioan Paul al II-lea a fost resuscitat aducîndu-se şi investiţii majore, astfel că azi are sute de mii de participanţi (pe parcursul unui an). Spre deosebire de pelerinajele din spaţiul ortodox, el a devenit recunoscut ca un pelerinaj „iniţiatic“ unde oamenii dezabuzaţi de societatea modernă caută o regăsire a sinelui profund.

            Deci pare o deosebire a scopului, faţă de cel de la Lourdes (nemaivorbind şi de efortul fizic complet diferit: suprasolicitarea fizică, agreată adesea şi de amatorii sporturilor şi ai expediţiilor „extreme“, în contrast cu nivelul de bunăstare şi confort cerut de o vizită la Lourdes sau Assisi) care mizează mai mult pe dezvoltarea valorilor umanismului social.

            În lumea pelerinajelor din România eu am remarcat o altă structură a motivaţiilor: slăvire a unor momente, fapte sau personaje religioase, nevoia de participare „măcar o dată“ la aşa o „baie de mulţime“ sau nevoia de verificare a capacităţilor fizice, psihologice şi chiar a credinţei proprii (a posibilităţilor proprii de interiorizare) şi de a da un exemplu de mărturisire a unei frumoase conduite creştine pînă la nevoi mai simple: „aşa e bine“, „aşa e de folos“, sau chiar de a face o catehizare celorlalţi participanţi sau „încă o faptă bună“.

            Un caz cu totul special este al pelerinajului la Salonic, de ziua Sfîntului Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir, a cărui importanţă – dată de evlavia poporului – a născut hotărîrea statului elen de a o înscrie ca zi naţională. Astfel, s-au creat condiţiile ca un număr foarte mare de oameni să se deplaseze la catedrala unde se păstrează racla cu moaştele acestui mare mucenic ce a fost chiar de la început protectorul Tesaliei şi al nordului Greciei. Deşi moaştele sale au fost ascunse (într-o abaţie italiană) în timpul lungii ocupaţii turceşti, evlavia populară generată de amintirea ajutorului ce l-a dat în timp cetăţii, zonei şi locuitorilor s-a păstrat atît de mare, încît după Primul Război Mondial, cînd s-a proclamat statul grec în graniţele actuale prin alipirea tuturor teritoriilor din nordul ţării, s-au făcut cercetări din partea Bisericii pentru aflarea şi readucerea sfintelor sale moaşte. Reinstalarea lui în Catedrala sa (refăcută pe construcţia bizantină originară) a dus la revirimentul acestei mari sărbători de hram, unde slujba este urmată de o procesiune prin centru, la care vine şi conducerea politică a Greciei, iar numărul pelerinilor a atins/depăşit chiar un milion. Trebuie menţionată o particularitate a procesiunii pelerinajului din Grecia, faptul că este însoţit de fanfară şi gardă militară. În plus, pentru acest eveniment este adusă – cu gardă militară şi mult respect – icoana „Axion Esti“ ce părăseşte Sfîntul Munte doar cu această ocazie. Dar în ultimii ani, cînd a mai scăzut numărul pelerinilor (şi, probabil, şi evlavia generaţiilor anterioare), această sfîntă icoană din capitala Athosului a fost înlocuită cu o altă icoană vestită din Tesalia.

            În ultimii ani s-a văzut o sporire considerabilă la acest vestit pelerinaj din partea participanţilor veniţi din alte ţări ortodoxe: din peninsula balcanică, România, Rusia, Ucraina şi Moldova. Spre deosebire de nativii greci, aceştia ies în evidenţă prin ţinuta vestimentară riguros tradiţională (femeile cu basmale şi fuste), prin participarea la slujba integrală şi cu îngenunchieri, mătănii şi reculegere/interiorizare – ceea ce nu mai este în obiceiul populaţiei localnice. Pare că aceştia o receptează ca o zi de sărbătoare tradiţională, cu vestimentaţie festivă (sau excentrică, la tineri) şi de participare preponderent în spaţiul public, nu în cel eclezial, adică este mai multă lume la plimbare în jur, decît la slujba în biserică, invitaţii au locuri special amenajate, iar ministrul apărării şi preşedintele ţării vin doar la sfîrşit (şi pe covorul roşu). Desigur că aici nu există cozile kilometrice de oameni care aşteaptă închinarea în interiorul bisericii – spre deosebire de România unde locul de închinare este un pavilion în aer liber, iar timpul de aşteptare poate fi chiar de zile şi nopţi (de Sfîntul Dimitrie cel Nou, Sfîntul Mina, Sfînta Paraschiva, iar mai nou – la Bucureşti – de Sfîntul Nectarie, Sfîntul Ciprian).

            Dar uneori se generează o „încălzire“ la rugăciune în timpul multelor ore de aşteptare, pe cînd în Grecia se generează o stare de bucurie naţională – chiar se pavoazează casele cu drapelul naţional.

            În plus, faţă de pelerinajul din Salonic, cel din Insula Corfu, în cinstea Sfîntului Ierarh Spiridon al Trimitundei, ce îşi are racla cu moaştele întregi, de secole adăpostită în capitala Kerkira, are particularităţile următoare: sînt trei zile pe an care îi serbează momentele în care a salvat insula de dezastre; pelerinajul se face în centrul capitalei – nemaislujindu-se religios în alte biserici din oraş, iar evlavia locuitorilor se manifestă prin bucuria însoţită de gesturi foarte zgomotoase: focuri de artificii, salve şi aruncarea de la balcoane, jos, în stradă, a unor vase de lut special dedicate serbării.

            De remarcat că moaştele Sfîntului Ierarh Spiridon sînt cele mai vechi, păstrate intacte, din lumea ortodoxă. Corpul lui stă în poziţie verticală, iar capul este aplecat uşor spre stînga – spre deosebire de corpurile multor altor sfinţi, chiar mult mai noi, al căror cap stă în racle separate (chiar şi al Sfîntului Apostol Andrei), fiind adesea deplasate în pelerinaje de interes local, la hramuri din zona respectivă sau pentru implorarea ajutorului Bunului Dumnezeu în situaţii de restrişte. Fiind singurul sfînt care stă în poziţie verticală, populaţia credincioasă a creat un adevărat cult pentru papucii care i se schimbă Sfîntului odată cu veşmîntul – se vorbeşte despre tocirea anuală a încălţărilor Sfîntului mult mai mult decît despre rolul major în explicarea Dogmei Sfintei Treimi. Aceşti papuci sînt oferiţi ca obiecte de veneraţie aşa cum în România se oferă veşmîntul anual al Sfintei Paraschiva. Este încă un exemplu că oamenii elogiază mai mult faptele de ajutor şi milostenie ale Sfinţilor pentru ei decît faptele de dragoste pentru Hristos – se consideră că Sfîntul pleacă din raclă şi aleargă fizic la credincioşi.

            Sînt pelerinaje cu scop precis: a lua apă la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, cînd este acest hram în anume locuri, iar în izvoarele din aceste lăcaşuri chiar începe să curgă la această dată apă cu puteri vindecătoare, la care este mare îmbulzeală de credincioşi (ortodocşi sau ezoterici). Un loc ieşit din comun este chiar piatra din altarul bisericii rupestre de la Cetăţuia  – deasupra rîului Dîmboviţa – supranumită şi Meteora României şi a cărei apă poate fi colectată doar de preoţii slujitori ai locului, fiind în cantitate foarte mică. La fel şi lîngă mănăstirea Dervent, unde mărimea debitului e pusă în legătură cu nivelul credinţei.

            Alt scop precis care atrage mari deplasări ale credincioşilor într-o zonă este sfinţirea bisericilor – care se face adesea de sărbători şi cu slujbă arhierească, iar interesul particular al oamenilor este de a putea trece prin Sfîntul Altar (ocazie unică pentru femei, unele contorizînd/urmărind un anume număr de astfel de evenimente: 3-7-9 etc.).

            Dar sînt şi ocazii cînd ierarhul locului face apel la venirea pelerinilor pentru a participa la evenimente unicat cum au fost în ultimii ani: proclamarea unor sfinţi români, ridicarea gradului eparhiei sau instalarea unor noi ierarhi: în eparhii nou create, prilej de mare mîndrie pe plan local şi administrativ, sau în funcţii noi, prilej pentru localnici de a-l cunoaşte pe noul ierarh şi, în plus, de a vedea slujind un sobor de trei sau chiar mai mulţi ierarhi. Este un eveniment de neştearsă amintire o slujbă cu 9-12-15 arhierei, ştiut fiind că în România este mult mai mic numărul ierarhilor decît în Grecia (în altar de hramul Salonicului sînt cca. o sută de clerici şi multe zeci de ierarhi).

            Prima pelerină putem zice că a fost Sfînta Împărăteasă Elena, care şi-a luat suita cu sfînta ţintă de a descoperi urmele pămînteşti ale trecerii Domnului Iisus Hristos. În plus, ea a şi marcat toate locurile legate de activitatea Lui, care adesea mai erau păstrate în memoria poporului, prin evlavia fierbinte a primelor generaţii de creştini.

            Am remarcat că, în ciuda ulterioarelor valuri de distrugere a acestor sfinte lăcaşuri comemorative, tot evlavia localnicilor (creştini sau chiar necreştini, în mileniul de stăpîniri păgîne ce a urmat) a fost cea care a păstrat sau măcar a marcat printr-un semn locul sau ruinele primelor construcţii făcute pe locurile legate de viaţa Mîntuitorului. La Capernaum, unde localitatea a dispărut de secole (conform prevestirii), a rămas numele popular al locului pe care Patriarhia Ecumenică a putut reconstrui un lăcaş monastic în anii de pace de după războiul de şapte zile al statului evreu şi care este foarte căutat de pelerinii ortodocşi (care au puţine lăcaşuri în Ţara Sfîntă ce nu au şi o replică – lăcaş catolic).

            În perioada actuală, vedem că în Israel cele două culte creştine apostolice au cam două trasee paralele de vizitare: catolicii se opresc doar în lăcaşurile catolice, iar ortodocşii doar în cele ortodoxe, atunci cînd acestea sînt simultan în acelaşi loc. Desigur, ortodocşii nu se miră şi văd cu bucurie atunci cînd este doar o singură biserică (catolică) într-un anume loc, ştiind că în timpul protectoratului englez asupra Palestinei şi, anterior, în secolul de slăbire a puterii Imperiului Otoman, ce o avea în stăpînire, Biserica Catolică a trimis misiuni ale diferitelor ordine monastice pentru a reface din ruine lăcaşurile tradiţionale. Dar pelerinii catolici sau de alte religii se arată foarte miraţi de existenţa lăcaşurilor ortodoxe, mai ales în locurile cu cea mai veche – şi de necontestat – tradiţie şi importanţă: Sfînta Iesle şi Sfîntul Mormînt. Explicaţia pe care o dau ghizii acestora este foarte departe de adevărul istoric (astăzi cunoscut de savanţii occidentali) care nu este transmis şi marelui public, adică: ortodocşii au pus stăpînire pe aceste lăcaşuri (care au aparţinut bisericii primare, pe care ei o consideră fiind cea catolică) profitînd de anii de stăpînire otomană care le-a permis să le cumpere sau să le primească în dar.

            Ar treilea circuit paralel ar fi acela al credincioşilor protestanţi care vizitează lăcaşurile pe care şi le-au făcut ei (pe unde au mai găsit loc liber) în ultimele două secole.

            În ultimii ani, mulţi pelerini creştini – mai ales din spaţiul ortodox – preferă să se cazeze în teritoriul palestinian, aproape de Betleem şi Ierihon (deci după acel faimos şi imens zid de protecţie ridicat recent de statul Israel), deoarece aici sînt mulţi creştini arabi ortodocşi ce au creat spaţii de cazare cu o atmosferă foarte propice grupurilor de ortodocşi practicanţi (majoritar grupuri din Rusia, cu mulţi preoţi şi călugări, ce fac cîntări şi la sala de mese).

            În încheiere, despre specialul pelerinaj la Sfîntul Munte, este cunoscut că acesta este rezervat doar bărbaţilor şi cu un număr fix de intrări pe zi, dintre care neortodocşii sînt admişi într-o cotă foarte mică. Acesta se poate realiza prin acordarea foarte strictă (cu recomandare pentru ortodocşi şi cu viză consulară în plus pentru neortodocşi şi oameni de ştiinţă) a permiselor de intrare în acest teritoriu cu regim special de graniţă.  Deoarece pe fîşia terestră de doi kilometri ce este graniţă cu relief foarte accidentat nu există niciun drum, accesul se face doar cu nave, separat pentru bărbaţii care au permisul de intrare în portul Dafne şi care urmează îndeaproape coasta pentru a face numeroase opriri la chei (numite arsana), iar pentru grupurile de pelerini mixte se navighează mai în larg, dar oferind o panoramă cu toată splendoarea de 2000 metri a vîrfului Aton.

            Dacă în trecut acest Sfînt Munte era vizitat de pelerini ortodocşi care căutau mai ales regimul lui unic, de izolare deosebită în această peninsulă cu un relief parcă anume creat pentru a fi „grădină a Maicii Domnului“, începînd cu secolul al XX-lea au fost primiţi şi occidentali neortodocşi, fie pentru a cerceta comorile deţinute aici, istorice pentru ei, şi duhovniceşti (pentru noi), fie pentru interesul spiritual personal.

            Cel mai cunoscut stareţ aghiorit în Occident a ajuns Sfîntul Siluan Atonitul, prin operele publicate postbelic de un discipol pornit de aici (Părintele Sofronie de la Essex). Astăzi ghidul oficial al croazierelor îl menţionează ca pe un „obiectiv istoric“: locul unde a trăit el devenind un loc foarte important – Mănăstirea Sfîntul Pantelimon – Russicon (singura rusească şi a patra care se vede pe mal). Iar acest stareţ Siluan a fost cel care l-a întîmpinat la debarcader pe un pelerin englez, care în perioada interbelică cerceta manuscrise, David Balfour. A fost un exemplu de întîlnire cu urmări duhovniceşti spectaculoase ulterior, pentru ambii ucenici ai Stareţului Siluan: şi cel englez şi cel rus (arhimandritul Sofronie), care au devenit prieteni, dar şi pentru noi, cititorii unei fascinante corespondenţe, de peste 50 de ani între cei doi „pelerini“ la Sfîntul Munte.

            Această corespondenţă plină de folos duhovnicesc fiind cunoscută sub numele „Nevoinţa cunoaşterii de Dumnezeu“ îmi prilejuieşte o parafrazare a titlului, potrivită pentru încheierea acestor reflecţii.

            Avem toţi o şansă ziditoare ca orice pelerinaj să se poată transforma din excursie agreabilă a unei fiinţe umane, în excursul nevoitor al firii umane pentru a ajunge la cunoaşterea de Dumnezeu.

                                   Ing. Anca Gheorghe

PERSPECTIVE CRITICE

O tulburătoare mărturie a unui istoric-scriitor: Petru Demetru Popescu, „Strămoşii noştri reali – nemuritorii – geţii, dacii, tracii, illirii“

Discursul imaginat de autor înaintea luptei finale completează portretul figurii emblematice a istoriei noastre: Bărbaţi daci, a venit vremea de a ridica pentru ultima oară paloşul pentru libertatea acestui pămînt binecuvîntat al lui Zalmoxis cel nemuritor. Întăriţi-vă braţul şi luptînd să treceţi nemuritori în moarte ca oameni liberi şi neînfrînţi. Braţul vostru este puternic doar prin voinţa voastră de a învinge, doar prin credinţa voastră în dreptate şi neînfricarea inimii voastre. Şi voi, femei dace, lăsaţi acum cîntecele şi treburile voastre de toată ziua. Că ziua aceasta e ca niciuna alta din cîte ne-au fost hărăzite pînă acum. Prindeţi şi voi paloşul tăriei şi al credinţei. Pentru ca pruncii pe care i-aţi născut ieri şi pe care îi veţi mai naşte să vină pe lume tot liberi şi neplecaţi şi nu robii duşmanului! Iar voi, copii, înainte de a vă pleca ochii spre cenuşiul pămîntului, sumeţiţi-vă privirile spre seninul cerului şi înţelegeţi că a venit clipa să ridicaţi şi voi braţul, după puterile voastre, ca pămîntul să fie slobod ca cerul şi pasărea libertăţii să poată zbura în azur. Mîine veţi fi urmaşii a ceea ce vine după noi, voi şi copiii, nepoţii şi toţi urmaşii voştri care trebuie să cunoască faţa libertăţii şi nu a robiei. Iar voi, bătrînii mei înţelepţi, care aţi trăit atîtea furtuni ce nu v-au plecat, voi ştiţi mai bine decît mine ce aveţi de făcut. Eu, Decebal, fiul lui Scorilo, vă poruncesc cu limbă de moarte să vă luptaţi ca nişte lei pentru Sarmisegetuza inimii voastre! Pentru că aşa cum ne-au lăsat moştenire străbunii noştri nemurirea lor şi a acestui pămînt, să rămînem şi noi liberi şi deci nemuritori în veci! (pp. 186-187).

Observaţiile mele sintactice (de pildă, acele enunţuri începînd prin conjuncţii din citatul mai amplu reprodus, nu respectă normele fireşti ale subordonării frazelor!) amuţesc dinaintea căldurii mesajului, a înălţimii lui ideatice. (Asemenea scăpări sintactico-morfologice – destule, din păcate, în textul pe care-l supunem atenţiei cititorilor – vor face, probabil, cu acordul autorului, obiectul unor recomandări ulterioare adresate redactorilor pentru o eventuală reeditare a cărţii).

Întorcîndu-mă la meritele didactice ale cărţii, vreau să menţionez încă unul care mă bucură deosebit. Apreciez anume, ca om dedicat învăţămîntului liceal, îndrăzneţele şi dreptele amendări care se fac istoriei ce ar trebui predată elevilor mai mari în capitolul al patrulea intitulat Planul dacic autohton care ne-a traversat istoria şi încă ne motivează, sinteză după lucrarea conf. univ. dr. G. D. Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii-tracii-illirii – naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe“ (Bucureşti, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu“ şi Editura Mica Valahie, 2010). Fiindcă în notă, la p. 205, se poate citi: Capitol destinat în primul rînd educatorilor şi elevilor mai mari (…), e limpede că sfera adresabilităţii e mult mai largă. De aceea, socotesc că ar fi nimerită, pînă la răspîndirea întregului volum în licee, preluarea independentă ca broşură, cu un cost mult redus, desigur, măcar a acestei sinteze.

Salutînd această rescriere generală şi, prin capitolul IV, sintetică a istoriei naţionale, mai am de exprimat presupunerea că, aşa cum eu le-am vorbit mereu elevilor despre aceste adevăruri istorice, după cum cu aceeaşi tărie le-am sugerat să abordeze circumspect şi noţiunile evoluţioniste predate la biologie, geografie ori fizică, nutresc nădejdea că şi alţi colegi ai mei au trecut peste contradicţiile grave dintre programe şi manuale, pe de o parte, şi adevărurile ştiinţifice şi de credinţă creştin-ortodoxă, pe de altă parte.     

N-aş trece însă, înainte de a încheia, peste două sugestii-completări pe care le am de  făcut, ca lingvist, pe lîngă acelea pe care mi le-am îngăduit deja pînă acum. Prima se referă la scrisul în limba dacilor, care a ridicat multe şi pînă acum aproape sterile dispute, deşi există de peste trei decenii cercetări concretizate într-o o carte datorată lui Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? (Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2005), preţuită de unii cercetători oneşti precum lingvista Aurora Peţan*. A doua vizează lucrarea remarcabilă a lui Mihai Vinereanu Dicţionarul etimologic al limbii române (Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2008), din care îmi permit să preiau aici doar o frază: Pentru o bună înţelegere a evoluţiei limbii traco-dace, pe care o considerăm adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina cum se crede îndeobşte, am făcut ample comparaţii cu mai multe limbi indo-europene cu care traco-daca şi illira se învecinau şi se înrudeau, folosind date şi informaţii la zi mai puţin cunoscute atît marelui public, cît şi specialiştilor. (Op. cit., p. 51). Consecinţele didactice ale acestor două contribuţii sînt evidente oricui: raportul derizoriu obţinut de cele o sută şi ceva de cuvinte considerate de origine dacă la sutele de mii de cuvinte româneşti în uz este radical modificat, aşa încît, ţinînd cont şi de frecvenţa folosirii, circa 65-75% dintre etimoanele vocabularului actual al românei provin realmente din limba strămoşilor traco-daco-geţi!

Exemplul istoricilor G. D. Iscru, Petru Demetru Popescu şi, desigur, al regretatului Augustin Deac, al lingviştilor Mihai Vinereanu, Aurora Peţan şi Ion Coja, ori al eminescologilor Nicolae Georgescu şi Radu Mihai Crişan, alături de abia anul trecut descoperitul de către nevrednicul semnatar al acestor rînduri preot şi profesor de literatură ieşean Emilian Alexandrescu îl socotesc o binecuvîntare pentru cultura română aflată la o cotitură majoră în acest debut de mileniu trei.

Mihai Floarea

___________________

*Pentru mai multe informaţii despre misterul tăbliţelor de plumb de la Sinaia, se pot urma legături pe internet precum:
Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie din Bucureşti? [www.dacia.org]

Tăbliţele de la Sinaia [Wikipedia]

Tainele tăbliţelor de la Sinaia [Adrian Bucurescu [www.dacii.ro]

Aurora Petan despre tăbliţele de plumb de la Sinaia, o misterioasă arhivă regală dacică [Observatorul]

Tezaurul dacic de la Sinaia [Formula As]

Al VI-lea conges internaţional de dacologie „Kogaion 2005“ [Altermedia]

Misterul tăbliţelor de plumb [Formula AS] (M. F.)

Lăcrămioara Stoenescu – De pe băncile şcolii în închisorile comuniste

Volumul doamnei Lăcrămioara Stoenescu De pe băncile şcolii în închisorile comuniste, apărut la Ed. Curtea Veche, în 2010, se înscrie în seria proiectelor realizate ale autoarei, legate de tema închisorilor comuniste, alături de volumul memorialistic Copiii – duşmani ai poporului, apărut la aceeaşi editură în 2007, numeroase articole publicate în suplimentul „Aldine” de la „România Liberă” şi scenarii radiofonice.

Cartea cuprinde interviuri concepute ca un „Decameron din Infernul închisorilor” şi rezultatele studierii arhivelor CNSAS de la Popeşti-Leordeni. Volumul s-a întregit în urma unor întîlniri cu persoanele arestate în liceu şi a fost sprijinit de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Autoarea prezintă organizaţiile elevilor anticomunişti, organizaţii şcolare care au activat între 1947—1959 în liceele din Bucureşti, Roman şi Giurgiu, organizaţii de tineret şi lotul Alexandru Ivasiuc din 1956 şi grupul Dan Mugur Rusiecki, din acelaşi an.

În furia lor fără limite împotriva celor ce luptau contra lor, comuniştii, neputînd să aresteze părinţii, le arestau copiii. Faptul că e existat la Tîrgşor o închisoare unde, la un moment dat, au fost duşi cei arestaţi ca elevi, aşa cum la Piteşti au fost duşi studenţii, mărturiseşte foarte mult despre caracterul inuman al acestui regim. Ce altceva pot fi aceste arestări în lanţ în loturile elevilor (multe aveau nume date chiar de Securitate) decît crime împotriva unor conştiinţe fragede, a unor trupuri plăpînde. Ce poate fi mai trist pentru o familie decît să-i „crească” şi copiii în puşcărie, fiindcă, ironic, securiştii le spuneau după eliberare: „Ai crescut în puşcărie!”, ştiut fiind că între 15-20 de ani adolescenţii cresc în înălţime.

Mulţi elevi erau torturaţi în anchete ca să-şi implice fraţii, dar mai ales părinţii (care de cele mai multe ori nu ştiau nimic despre implicarea copiilor) şi profesorii. Naivitatea, candoarea, spiritul de aventură adolescentin au creat numeroase victime nevinovate. De pildă, prinţul Grigore Ghika a plănuit la 12 ani, împreună cu Ion Varlam să constituie o organizaţie anticomunistă la el în mansardă.

În celulă la Jilava, cei arestaţi din Lotul „Pătratul Roşu” (nume dat de Securitate), au întîlnit nişte copii de 14-15 ani care avuseseră un plan imposibil: să ia tunul din Parcul Carol şi să-l ducă remorcat de tramvaiul 7 pînă în Piaţa Palatului ca să-l folosească la bombardarea Comitetului Central al P.M.R. Conducătorul lor era un băiat pe nume Vasilescu. Pentru aceasta ei făcuseră un plan pe hîrtie, cineva i-a turnat, au fost prinşi, arestaţi şi condamnaţi.

Grigore Ghika îşi aminteşte şi el de acest grup spunînd că reuşiseră să ducă tunul agăţat de tramvai pînă la Ministerul de Interne.

Primul grup prezentat de autoare este organizaţia şcolară „Avram Iancu” de la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti, înfiinţată în 1948. Alături de ei au fost şi tineri de la Liceul Francez. Ei au dat foc arhivei Uniunii Asociaţiilor Elevilor Români, la care erau afiliate toate liceele întîrziind astfel fuzionarea U.A.E.R. cu U.T.C.-ul cu 2 ani. Arhiva Liceului „Mihai Viteazul” a fost arsă chiar la vizita Anei Pauker, de către Şuşu (Charles Brodier), elev la Liceul Francez. Elevii au primit pedepse între 2 şi 25 de ani de închisoare. Cel care a incendiat arhiva U.A.E.R., Miron Petroveanu, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Sorin Botez la 20 de ani, Fag Negrescu la 18 ani de muncă silnică, Şuşu la 7 ani ş.a.m.d. Erau elevi în clasa a XI-a…

Grupul de la Liceul de băieţi „Roman-Vodă” din Roman a fost condamnat pentru că, în vara anului 1947, la sfîrşitul serbării din sala de sport, elevii au imaginat un cortegiu funerar, „înmormîntînd” portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Capul „răutăţilor” a fost Silviu Dragomir, din clasa a XI-a. Ei aveau ce aveau cu tabloul lui Stalin. Ovidiu Socor, un alt elev de 17 ani (dintre cei 5 condamnaţi) s-a aşezat cu fundul pe portretul lui Stalin. Silviu Dragomir, ca să-l protejeze, i-a spart geamul şi l-a agăţat în cuier, iar tabloul s-a răsturnat cu capul în jos. Elevii au ajuns de la serbare la închisoare, condamnaţi în virtutea art. 327, alin. 3 şi 4: „atentat la siguranţa statului prin acţiuni subversive, insultă adusă marilor conducători”. Silviu Dragomir a stat fugar un timp şi la data procesului s-a dus la tribunal şi cînd a fost strigat a spus „prezent”, spre surprinderea aprodului şi judecătorului, aşezîndu-se lîngă ceilalţi colegi condamnaţi. Fiindcă judecătoarea a fost înţelegătoare, a dat o sentinţă minimă, sub 5 ani, bazîndu-se pe vechea încadrare. Dacă îi băga la încadrarea nouă, luau între 5 şi 15 ani, aşa au luat un an.

Elevii de la Liceul „Ion Maiorescu” din Giurgiu au înfiinţat organizaţia M.R.N.V. –Mişcarea de Rezistenţă Naţională din Vlaşca în 2 martie 1948. În 1949 au început arestările cu Adrian Brişcă (clasa a XI-a), care a dat numele şi a conceput manifeste. De la Viktor Kreissl (condamnat la 6 ani de temniţă grea) a luat o tiparniţă cu care a făcut 600 de manifeste. Ancheta dură de la Securitatea din Giurgiu a avut următoarele efecte: Adrian Brişcă şi-a pierdut plămînul stîng, Breazu Savu a rămas surd de urechea stîngă pînă la moarte, Mateescu Nicolae, ajuns la Gherla, a fost bătut în cap de doi studenţi reeducaţi şi a înnebunit nemairevenindu-şi pînă la moarte (2008).

Tot la Giurgiu, 15 elevi din clasa a X-a, de la acelaşi liceu, promoţia 1955 au format organizaţia „Pro Patria” (nume dat de Securitate). Acţiunea lor, răspîndirea de manifeste, a dus la condamnarea lor între 3 şi 5 ani.

În 1948, la Liceul Economic „Ion Maiorescu” din Giurgiu s-a înfiinţat organizaţia „Amicii Americii”. Activau 20-30 de elevi, iar şeful grupului era Alexandrescu P. Alexandru (el a plecat în munţi, la grupul lui Arsenescu). Unul dintre elevi, Mircea Gebăilă, supravieţuitor, povesteşte că a întîlnit la Jilava un grup de 10-20 de copii, de 14-15 ani, care împărţiseră manifeste în Bucureşti. Cînd ieşeau la spălător cîntau „Libertate, libertate”. Au fost transferaţi la Tîrgşor.

            Şi fetele au făcut parte sau au iniţiat organizaţii anticomuniste. Marioana Cantacuzino, la 16 ani, elevă la Liceul de fete nr.12 a fost sufletul organizaţiei anticomuniste „Pătratul roşu”. În volumul Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă, semnat cu pseudonimul Oana Orlea, Ed. Compania, 2000, ea îşi exprimă bănuiala că a fost turnată chiar de iubitul ei. În această organizaţie activau şi elevi de la Liceul nr. 7 de băieţi din capitală. În raportul Securităţii, Marioana Cantacuzino declară că s-a inspirat din romanul „Tînăra gardă”. Cei arestaţi aveau vîrste între 14 şi 19 ani, mulţi cu origine nesănătoasă: Ion Varlam (14 ani), Marioana Cantacuzino (16 ani), Grigore Ghika (16 ani), Lula Mazanitis (16 ani), Lecca Dumitru (16 ani), Sturdza Mihai (18 ani),  iar cel mai în vîrstă era Ilie Petre (19 ani), aceştia fiind doar cîţiva din lotul amintit.

Frontul de eliberare naţională de la Liceul „Matei Basarab” din capitală a fost înfiinţat în 1957, după Revoluţia din Ungaria. Manifestele scrise cu litere de tipar au ajutat Securitatea să-i descopere pe elevii care le scriseseră şi au fost arestaţi şi condamnaţi: Olteanu Stoica Mihai, la 23 de ani de muncă silnică, la recurs 15 ani, Chioseanu Marin, 20, la recurs 12, Vlad Constantin (Dinu), 19, la recurs 12 ş.a.md. Chioseanu Marin supravieţuitor povesteşte o întîmplare adevărată de la Jilava: „Comandantul a întrebat deţinuţii pe care-i trecea în revistă cîţi ani au, ce-au făcut şi ce condamnare au de executat. Primul a răspuns că n-a făcut nimic. „Dar cîţi ani ai de executat?”, l-a întrebat comandantul. „Zece ani”, a răspuns deţinutul. Deţinuţii spuneau că n-au făcut nimic pentru că într-o ţară civilizată nu era socotită o vină că ai vorbit contra regimului sau că ai spus un banc. S-a prezentat şi următorul care a fost întrebat ce condamnare are. El a răspuns: „15 ani”. „Tu ce-ai făcut?”, a întrebat comandantul. „Nimic.” – a răspuns deţinutul. „Mă, du-te naibii”, i-a zis comandantul, „trebuie să fi făcut tu ceva, că, dacă nu făceai nimic, luai şi tu 10 ani ca ceilalţi”… Asta e auzită de mine de la comandantul închisorii (p. 154).

Dintre grupurile studenţeşti, autoarea nu se ocupă decît de lotul Alexandru Ivasiuc, din 1956, iniţiat de studenţi de la medicină pentru eliberarea lui Paul Goma şi Florian Horia Popescu, lotul Horia Şerban Popescu şi lotul Dan Mugur Rusiecki. Arhitectul Alexandru Tătaru condamnat în lotul Al. Ivasiuc povesteşte că la Jilava a întîlnit un grup de copii, care veniseră de la graniţa cu Rusia: „Ei fuseseră arestaţi pentru că întocmiseră un catalog în care scriau mărfurile ce treceau dincolo de Prut şi l-au dus la Ambasada Americii. În naivitatea lor, au crezut că fac bine, dar au fost arestaţi.” (p. 222).

            Dan Mugur Rusiecki, fost coleg de catedră al autoarei la Colegiul „Cantemir Vodă” povesteşte că a cunoscut un fost student medicinist reprimit la facultate după doi ani de puşcărie: „Făcuse detenţie pentru faptul că îndrăznise să cînte în 1958 Hora Unirii, interzisă pe atunci, dar care în 1959 se cînta prin toate pieţele. Totuşi, paradoxal, el nu fusese eliberat şi a continuat să zacă în închisoare încă un an şi apoi, în D[omiciliu] O[bligatoriu].” (p. 242).

            Autoarea adresează în finalul fiecărui interviu o întrebare plină de semnificaţie: „Ce le-ai transmite elevilor, tinerilor, în general?” Alegem doar răspunsul ultimului intervievat Dan Mugur Rusiecki: „Îi voi îndemna să urmeze drumul adevărului şi al demnităţii, pe care noi, impunîndu-ni-l, am avut atît de mult de suferit, în acel timp.” Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Marilena Istrati

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

        Trenul vieţii

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergînd,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi cînd.

Fericirile sînt halte,
Unde stăm cîte-un minut,
Pînă bine ne dăm seama,
Sună, pleacă – a trecut.

Iar durerile sînt staţii
Lungi, de nu se mai sfîrşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă.
Cîţi în drum n-am întîlnit,
Iar cîte-un bătrîn coboară,
Trist şi frînt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,
Să ne coborîm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe cînd, privind în urmă,
Plîngem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:

„Am trăit şi n-am ştiut“.

Notă: Versurile apar la intrarea în Biserica Sadinca, jud. Sibiu, păstorită de pr. David. Ne-au atras atenţia în recitarea d-lui Gavrilă Vatamaniuc, al cărui portret l-am schiţat în nr. 38 / 2010 al revistei noastre. Titlul, punctuaţia şi ortografia ne aparţin (M. F.).

Simpozionul Naţional

Părintele Galeriu – 7 ani de la plecarea la Domnul

Organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“ din Bucureşti, de Parohia Bisericii „Sfîntul Silvestru“, de Asociaţia Părintele Galeriu şi de Asociaţia Studenţilor Teologi Ortodocşi, seminarul s-a desfăşurat joi, 18 noiembrie 2010, în Amfiteatrul „Dumitru Stăniloae“ al facultăţii bucureştene. Proximitatea cu Biserica „Sfînta Ecaterina“ a permis debutul manifestării prin Sfînta Liturghie încheiată cu pomenirea părintelui Constantin Galeriu la care, alături de membrii familiei – presbitera Argentina, fiii etc. – am putut recunoaşte şi alte personalităţi creştine ale momentului precum academicianul Emilian Popescu, publicistul Costion Nicolescu, desemnat moderator al sesiunii de evocări şi comunicări etc.

Lucrările simpozionului au început cu o mare întîrziere faţă de program (ce s-a accentuat pe parcurs, îndeosebi după masa de prînz), element pe care l-aş numi semnificativ – dacă nu chiar definitoriu! – pentru mentalitatea creştinătăţii răsăritene, unde timpul a avut şi are alte ritmuri, în genere mult mai domoale, faţă de restul Europei matematic civilizate.

Mai întîi s-a rostit un scurt cuvînt deschizător din partea reprezentantului gazdelor, pr. prof. dr.  Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Română[1]: Părintele Galeriu avea 55 de ani cînd a venit aici, în 1973. A avut un impact mare asupra profesorilor, asupra studenţilor. Era cuceritor; vorbea la masă, la rugăciunile de dimineaţa, sîmbăta… Apologetica era specialitatea sa, căci lucrase mulţi ani la teza de doctorat Jertfă şi răscumpărare, obţinînd titlul de doctor în teologie. Cuvîntul său avea mereu conţinut dogmatic, o fundamentare biblică solidă. Arunca mereu punţi între teologie şi cultură, între teologie şi ştiinţă. Toate adevărurile – afirma – au la bază adevărul de credinţă. În teologia omiletică ajunsese conducător de doctorat, era chemat la multe facultăţi să dea mărturie despre adevărurile teologice. A fost un munte al spiritualităţii româneşti, cărturar cu vastă cultură ortodoxă. Mare ca predicator şi mare duhovnic, ştia să zidească. „Domnilor studenţi, binele creează, răul distruge“ –  a afirmat cînd a venit, în 1973, la facultate… 

A fost citit apoi de către Î. P. S. Ciprian Cîmpineanul mesajul P. F. Daniel, Patriarhul B.O.R. De asemenea, s-a citit de către pr. consilier Alexandru Ghelasie şi mesajul Î. P. S. Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos şi s-a recurs inspirat la tehnica video, aducîndu-se dinaintea participanţilor, printr-un fragment de film, glasul, chipul şi gestica binecunoscute ale însuşi comemoratului părinte profesor Constantin Galeriu.

Din pricini personale, n-am luat parte, în continuare, decît la prima parte a simpozionului (ultimele zeci de minute aducîndu-mi şi porţia de suferinţă fizică necesară mie, păcătosului, probabil întru îndreptare, prin jetul de aer condiţionat pus în funcţiune chiar deasupra mea!).

Costion Nicolescu, moderatorul etapei a II-a a simpozionului, a început printr-o interpretare personală a întîrzierii lucrărilor:  Sîntem în duhul părintelui Galeriu, căci întîrzia fără de voia lui adeseori. Desigur, a fost mereu aşa cu voia lui Dumnezeu, ca şi acum, cînd părintele a stat mai mult decît prevăzuseră organizatorii în Biserică. Era un om căruia îi plăcea tihna cuvîntului. Excepţii sînt de fapt preoţii care vorbesc scurt. Părintele Galeriu vorbea cam o oră. El crea în momentul predicii, era viu. Cum l-am cunoscut? Eram un tînăr anonim de treizeci de ani în căutare de duhovnic şi Mihail Urzică mi-a dat o listă de duhovnici. Pe atunci trăia şi părintele Bărbulescu – avea 90 de ani. Dar eu l-am ales pe părintele Galeriu. Am ajuns la biserică de dimineaţă. Nu era nimeni încă în biserică,    m-am închinat la icoane şi m-am aşezat într-o strană. În penumbra aceea a intrat părintele Galeriu,  s-a închinat şi dumnealui şi a venit la mine. Mi s-a adresat pe un ton familiar, de parcă ne ştiam de multă vreme; discuţia aceea avea să fie începutul unei lungi legături… Venea acolo multă lume. L-am cunoscut la „Sfîntul Silvestru“ pe Î. P. S. Casian, pe atunci cîntăreţ la strană… O întîmplare despre întîrzieri cu părintele Galeriu – e şi doamna preoteasă aici, poate să confirme – am să mai spun aici. Odată, părintele era invitat la radio, la „România cultural“, într-o marţi, la ora 17. Am ajuns pe la 16:15 şi doamna preoteasă mi-a spus că părintele nu poate fi deranjat, că se odihneşte. M-am uitat la ceas, dar spunîndu-mi: „Aşa veniţi cu toţii, daţi peste el grămadă, n-are timp omul să se odihnească!“, m-a pus la respect. Am tăcut şi am început să aştept – ce era să fac! Pe la fără douăzeci, vine părintele. Eu eram deja îngrijorat, dar părintele calm, s-a urcat în maşină şi, ca un vechi conducător auto, mă dirija: „Ia-o pe acolo, pe-acolo…“ Bucureştiul – ştiţi: aglomerat. Transpirasem… Dar am ajuns în  ultima clipă…

În continuare, a fost invitat la microfon pr. Alexandru Gherasim, fost student, coorganizator şi succesorul părintelui Constantin Galeriu la Biserica „Sfîntul Silvestru“. Confirmă unicitatea, varietatea conţinutului predicilor, pentru care veneau mulţi intelectuali: Sorin Dumitrescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu… Nu veneau la slujbă, veneau special la predici. Era o îmbulzeală de lume, acea iubire care sufocă, oameni care-l luau cu asalt pe părintele cu fleacuri. Pe nimeni nu refuza…

Precizînd caracterul „de suflet“ al manifestării, contrar anunţului făcut în „Ziarul Lumina“ care se referea la un eveniment academic, moderatorul afirmă că mai toate cuvîntările părintelui  Galeriu se adresau oamenilor care nu aveau pregătire academică. Predicile sale înregistrate în condiţii precare mărturisesc acest lucru. Era cuvîntătorul tainelor dumnezeieşti, aşa ca un adevarat avva Galeriu. Avea darul de a aduna în jurul său oamenii, iar asta mi-au amintit-o cei prezenţi în dimineaţa aceasta în Biserică, la parastas [sic], cînd s-au strîns dintr-o dată…

Realitatea am interpretat-o diferit: la orice pomenire a morţilor, mai ales cînd se ridică prinoasele, participanţii se grupează în jurul acestora, atingîndu-le şi înlănţuindu-se viu, prin punerea mîinilor pe spatele celui mai apropiat. E un ritual de participare mereu emoţionant, nu numai în cazul evocat acum.

Revenind la desfăşurarea simpozionului, de la microfon a vorbit în continuare (parcă spre a infirma aserţiunea moderatorului despre trăsătura neacademică a întîlnirii!) academicianul Emilian Popescu: Mi-am propus să prezint darurile părintelui Galeriu. Pe Sfîntul Apostol Pavel l-a ales Dumnezeu din pîntecele maicii sale, ori pe ceilalţi sfinţi apostoli. Şi în acest caz, cu siguranţă tot de o alegere se poate discuta… Vorbeam cu părintele Galeriu, după Revoluţie: Ce ne facem? După război, erau intelectuali care au apărat Biserica: Nichifor Crainic, Nicolae Iorga… Acum nu mai avem intelectuali care s-o apere… Părintele Galeriu avea o memorie extraordinară: cita din Sfînţii Părinţi, din Biblie, în orice împrejurare… Un alt dar era cel oratoric deosebit. Înainte de Revoluţie, nu se comunica cu mass media. În aceste împrejurări, părintele Galeriu folosea oratoria din vechime, acea retorică utilizată în folosul Bisericii, plină, încărcată de conţinut. Avîntul lui avea putere fiindcă spunea adevărul, îl trăia. Era un apărător al Bisericii. Cînd s-a putut folosi de televiziune, şi acolo a vorbit mult, a schimbat imaginea Bisericii. Preot adevărat, el a trăit preoţia, cu evlavie. Ca şi părintele Stăniloae, nu avea haine civile. Era preot în orice împrejurări, cu un spirit misionar fără egal. A preluat conducerea Frăţiei Ortodoxe Române, a început a călători în întreaga ţară. Venea uneori frînt de oboseală de pe drumuri. M-am nimerit lîngă el pe cînd se întorcea de la Constanţa. L-aş compara cu părintele Cleopa: a fost la Ploieşti, a suferit şi în închisoare. Era discret pe tema aceasta. Se ştie doar că nişte aşa-zişi hoţi au năvălit peste el în Biserică, l-au bătut, i-au furat obiecte de preţ ale Bisericii, l-au intimidat obligîndu-l să nu vorbească…

Ca profesor coleg avea mare prestigiu. Susţinea cu toată ardoarea cîte o cauză, în cîte o şedinţă de catedră, reuşind mai totdeauna să obţină ceea ce-şi propunea, convingînd pe toată lumea. De exemplu, după Revoluţie l-a apărat cu toată convingerea pe pr. prof. Alexe, căruia, aşa cum se va şi dovedi în cele din urmă, totul i se înscenase. A ales pe pr. Vasile Gordon ca succesor la catedră, s-a bătut pentru el şi a avut dreptate. Corectitudinea lui faţă de banii Bisericii era iarăşi recunoscută. Îi spunea doamnei preotese Argentina, aici de faţă: „În buzunarul ăsta e foc! Să nu te atingi: sînt banii Bisericii!“…

Moderatorul a intervenit cu o scurtă amintire despre Părintele Cleopa şi Părintele Galeriu, pe care i-a urmat pe un drum pînă la stînă. (Apropierea cu legendele populare despre Dumnezeu şi Sfîntul Petre care păşeau odinioară pe pămînt mi s-a părut totuşi forţată!) Vorbea mai mult Părintele Cleopa şi din cînd în cînd, cînd se referea la vreun pasaj biblic, îl lăsa şi pe Părintele Galeriu să intervină. Aici trebuie să precizez că opera scrisă academic de Părintele Constantin Galeriu era apreciată de Pr. Constantin Pavel drept „cea mai bună lucrare care s-a scris pînă acum în româneşte“.

Pr. Vasile Gordon, titularul catedrei, precizează că nu va ţine o prelegere, aşa cum s-a anunţat, cu titlul Părintele Galeriu, profesor de Omiletică, Catehetică şi Pedagogie creştină, ci va face doar o emoţionată evocare: Părintele Galeriu era un monument de răbdare şi de îngăduinţă cu fiecare dintre noi. Eu, de pildă, am ajuns odată foarte tîrziu şi l-am rugat să nu se supere. „Ascultă – mi-a zis – eu nu mă supăr decît pe propriile mele păcate“. A slujit acolo, la Biserica „Sfîntul Silvestru“ atîta vreme, se legase într-atît de sfîntul lăcaş, încît se confunda cu el. Îmi amintesc emoţionat, cînd era în cărucior, aşa cum l-am văzut ultima oară, în biserica goală, făcînd împreună un tur. Privea pe îndelete icoanele, pereţii, odoarele şi l-am auzit, la un moment dat: „Frate Vasile,  nu-i aşa că e frumoasă biserica asta?“… Sigur că era…

Profesoratul părintelui început în 1973, ca spiritual, a continuat după ce şi-a susţinut lucrarea coordonată de Părintele Ghiţescu. Părintele Stăniloae a venit cu oferta la Facultate, în favoarea părintelui Galeriu. După ce-a fost un an spiritual, a devenit lector la secţia sistematică (teolog dogmatist – comenta cu blîndeţe, ori de cîte ori venea vorba despre aceasta, cu oarecare părere de rău: „N-a fost loc altundeva… Mi-au dat omiletica şi catehetica…“ Nu încălca programa ca profesor, dar nici nu s-a zbătut să-şi facă un curs. A fost însă atipic. A făcut altceva, folosind cursul părintelui Belu de la Sibiu. Am descoperit ulterior adnotările, însemnările sale. Spunea din proprie trăire, căci era mărturisitor şi ca profesor. În latină profesor înseamnă, de altfel, specialist, dar prepoziţia pro- cu ablativul adăugat lui fateor, fatērī înseamnă a mărturisi. Profesorul de religie e un martor şi un mărturisitor al unui crez ortodox…. Cuvîntul cu putere al părintelui Galeriu se manifesta şi ca preot, şi ca profesor… Am scris un studiu – pe care l-am postat şi pe internet[2]. Pînă în 1994 a predat ca profesor, succesor fiindu-i Vasile Răducă, iar metodica predării religiei a susţinut-o pînă în 2000…

Atenţia numeroasei asistenţe a fost în continuare reţinută de coslujitorul comemoratului – părintele Nicolae Bordaşiu: Dacă ar fi 1001 de zile la dispoziţia noastră şi n-am avea timp să aducem mărturii despre cei peste douăzeci de ani de împreună slujire cu părintele Constantin Galeriu. E drept, că nu ne vedeam zi de zi, dar pot spune că l-am cunoscut foarte bine. A fost ca un vultur deasupra cerului românesc. Tablourile lui Nelu Grădian, 17 la număr, surprind gestica, prezenţa umbrei părintelui Galeriu pe altarul formării duhovniceşti. Lui i se datorează atragerea la cele teologice a unor intelectuali precum Ganciu, Neculce, Dragnea şi a altor ingineri tranformaţi în preoţi Viorel Presler, Chirea ş.a. – toţi licenţiaţi în teologie, formaţi de el. La „Sfîntul Silvestru“ veneau special să-l audă predicînd duminical intelectuali ca M. Şora, G. Liiceanu, N. Stănescu, V. Mustaţă, Ion Grigorescu, Sorin Dumitrescu. Pe acesta din urmă, cînd l-a întîlnit părintele Galeriu şi l-a influenţat, a spus – păcat că nu-i aici să confirme –: „pe mine m-a voit iconar“. S-a scris aceasta într-un articol Noi şi icoana. Se poate afirma de către mulţi alţii, desigur, care l-au auzit şi l-au văzut pe părintele Galeriu la biserică Şi eu am fost la Silvestru – alt titlu de articol, apărut în revista „Steaua“. Era o formă de rezistenţă pentru toţi aceşti intelectuali care au avut curajul, înainte de 1989, să vină să-l audă predicînd pe părintele Galeriu. Ei au format inima rezistenţei intelectuale la dictatură. Profesoara Argentina Grămadă vă va spune ce însemna să mergi la Silvestru. Între membrii consiliului parohial se afla şi Onţanu, iar pe 21 noiembrie, ziua de naştere a părintelui toţi ne adunam în jurul părintelui Galeriu care a fost un semănător al iubirii, un ziditor de biserici sufleteşti, sau, aşa cum spunea Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în mesajul transmis la acest simpozion: „un izvor de lumină şi bucurie“. Nu putem uita, toţi cei care ne-am aflat pe 10 august 2009, la slujba făcută, după datină, părintelui Constantin Galeriu, care trecuse la Domnul, cum soarele s-a înconjurat cu un curcubeu în plină zi! Îmi amitesc de vorbele părintelui, la slujbele noastre – eram trei slujitori în altarul bisericii: părintele Galeriu, eu şi părintele Alexie –: „Noi trei, voi trei – miluieşte-ne pe noi!

Aceasta a fost, pentru semnatarul acestor rînduri, cea mai reuşită evocare auzită cu acest prilej comemorativ. Ea a avut darul de a-mi fi amintit propriile mele două-trei experienţe, ca beneficiar al aceloraşi predici, într-o înghesuială greu de suportat (de aceea nici n-am frecventat mai des, păcătosul de mine, minunatul lăcaş duhovnicesc patronat de sfîntul cu nume păduratic!). Condiţiile pentru mine improprii, stadiul incipient în urcuşul pe care mă aflam prin anii 90-93 nu mi-au permis asimilările esenţiale despre care dau mărturie toţi apropiaţii părintelui Galeriu, iar regretele mele tardive nu pot decît să mi le exprim cerînd iertare memoriei ilustrului teolog formator de suflete…   

În continuare, un alt ucenic al părintelui Galeriu, pr. Petre Comşa, a citit pagini docte, fără alte urmări în caietul meu de însemnări în afara titlului Părintele Galeriu – teolog al adîncurilor şi al cîtorva nume precum Chir al Alexandriei, Grigorie de Nazians ori al dictoanelor: La Dumnezeu nu se intră decît în stare de jertfă şi Cu teoria sîntem în sfîntul altar, iar cu practica nici n-am intrat în Biserică (acesta aparţinînd părintelui Galeriu), precum şi a unei definitorii sintagme pentru starea de flacără vie în rugăciune pe care, se pare, comemoratul o atinsese.

Ultima intervenţie pentru mine (m-am retras după pauza de masă cu o indispoziţie cauzată, aşa cum am precizat deja, de aerul condiţionat – un rău deloc necesar zilelor noastre, după opinia mea…) a aparţinut altui fost student, ucenic devenit strălucit urmaş ca profesor al părintelui Constantin Galeriu: pr. Vasile Răducă. Am notat: I-am fost şi asistent (ca şi profesorilor pr. Nicolae Necula ori pr. Moldoveanu), după opt ani de experienţă specială la Biserica din Ploieşti, unde părintele Galeriu explica în mod excepţional despre Sfînta Treime. Teza lui de doctorat nu fusese tradusă. Personal, citind destul, prin forţa lucrurilor, n-am găsit o altă lucrare scrisă cu atîta jertfă, cu atîta participare. Părintele s-a aprins pentru Hristos, a fost o făclie de Paşti aprinsă din Hristos cel viu. Părintele Galeriu trăia Învierea lui Hristos, o vedea ca pe o perpetuare, întrucît era el însuşi o personalitate aprinsă, nu simplă făclie care arde şi se consumă. S-a identificat cu altarul şi amvonul, fiind un liturghisitor. Vorbirea era pentru el un proces de împărtăşire a unei experienţe, catedra era substituită amvonului şi invers. Timpul oferit era esenţial, expunerea nu dura doar 15-20 de minute (aşa cum apare ca indicaţie metodică la omiletică): simţeai că-ţi transmite în momente de har fără să se epuizeze… A scris consistent, dar a vorbit foarte mult. Are monopolul asupra predicilor sale de la Biserica „Sfîntul Silvestru“ o tînără cu handicap. Pînă la reglementarea acestei situaţii, aveţi datoria, toţi cei care aveţi înregistrări cu părintele Galeriu, să popularizaţi cuvîntul său. S-a dăruit total, a fost printre puţinii oameni care nu au avut puterea să spună NU cui venea la el să-i ceară ceva. Făcea sfeştanii şi la miezul nopţii, avea de spovedit, tot aşa, pînă după miezul nopţii… Era o enciclopedie, o arhivă vie, dar nu strivea pe nimeni cu aceste uriaşe cunoştinţe. Primise o bursă în Germania de la Nichifor Crainic, dar nu izbutise să beneficieze de ea, aşa că studiile şi le efectuase doar în ţară. Avea însă nostalgia acestui eşec din pricina războiului…

În încheierea acestor însemnări, redau lista celor care au mai susţinut intervenţii la reuşitul simpozion dedicat personalităţii de excepţie care a fost părintele Constantin Galeriu:  Ierod. Gamaliel Sima: Părintele Constantin Galeriu – omul lui Dumnezeu; pr. Ilie Ivan: Întîlnirea cu Părintele Galeriu; pr. Emanuel Ganciu: evocare; Argentina Grămadă, Cristian Mitvichi: prezentarea site-ului www.parintelegaleriu.ro; Iosif Nicolescu: evocare; Răzvan Codrescu: Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu: N. C. Paulescu şi Alexandru Mironescu; Gh. Valerică Cimpoca despre Contribuţia Părintelui Galeriu la dezvoltarea culturii şi spiritualităţii europene prin întărirea dialogului dintre creştinism, filosofie şi ştiinţă; Andrei Dîrlău: Viziunea Părintelui Galeriu în „Timpul Schimbării“ şi „Schimbarea la Faţă“: o schiţă hermeneutică; pr.Constantin Dragnea: evocare; Victor Marola: Prezenţa mărturisitoare a sacerdotului în cetate; Costea Munteanu: Părintele Galeriu – tîlcuitor al duhului vremurilor noastre; Elena Dulgheru: Părintele Galeriu – un apostol al iubirii şi ecumenicităţii lui Dumnezeu.

Fac un apel la organizatorii evenimentului – între care cu bucurie menţionez şi pe un membru al cenaclului nostru, domnul Radu Jecu – şi la toţi aceia care deţin texte ce pot fi publicate să ni le trimită la redacţie spre a contura, în numerele următoare ale revistei noastre, un tablou mai amănunţit al simpozionului. Părintele Constantin Galeriu o merită cu asupra de măsură…

Mihai Floarea

„Memoria vie a spiritualităţii româneşti“:

Gavril Vatamaniuc – „ultimul partizan“

În Aula Magna a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, s-a desfăşurat vineri, 17 decembrie 2010, o nouă conferinţă din ciclul „Solidaritatea culturală şi intelectuală între generaţii“ cu titlul grafiat deasupra acestor însemnări: „Memoria vie a spiritualităţii româneşti“.

Aşa cum îi invit la reflecţie pe cititorii rubricii de faţă în subtitlul pe care l-am considerat potrivit, Gavril Vatamaniuc (n. 25 noiembrie 1924, Suceviţa, jud. Suceava) este, probabil, „ultimul partizan“ al acestei ţări est-europene încă foarte puţin cunoscute istoric pe plan mondial. Ghilimelele pe care le folosesc se justifică prin faptul că sintagma cu pricina a fost aleasă drept titlu al unui volum de memorii la apariţia căruia, în 2010, octogenarul a fost ajutat de Emil Ianuş şi Ion Prelipcean. Gavriluţă, dacul liber care şi-a urmat firul vieţii ca partizan pe meleagurile natale între 1949-1955, se afla acum, ca „un puştilică de 87 de ani“ – cum glumea d-sa – dinaintea noastră, depănînd amintiri.

După rugăciunile începătoare rostite de părintele Marius, care răspunde de actuala Academie de Studii Economice (acompaniat de glasul pur al copilei Oana), moderatorul – conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad – a rostit un scurt cuvînt prin care a pus evenimentul sub semnul bunăvoinţei Părinţilor Arsenie Boca şi Ghelasie de la Frăsinei, cărora, cu recunoştinţă, li s-a închinat întîlnirea din această seară.

Actriţa Maria Ploae a interpretat un eseu al părintelui Ghelasie despre întîlnirea cu Dumnezeu prin rugăciunile particulare şi prin participarea duminicală şi în sărbători la Sfinta Liturghie. Apoi ne-a recitat în stilul său vibrant-participativ un colind de Vasile Voiculescu, şi anume În coliba-ntunecată: În coliba-ntunecată / Din carne şi os lucrată, / A intrat Hristos deodată. / Nu făclie ce se stinge, / Nu icoană ce se frînge. / Ci, El însuşi trup şi sînge, / Preschimbat pentru făptură / Într-o scumpă picătură, / Dulcea Cuminecătură. / Coliba cum L-a primit / S-a făcut cer strălucit / Pe bolta de mărgărit / Iar în ea soare şi stele / Cu Arhangheli printre ele. / În mijloc, Tron luminos / Şi, pe el, Domnul Hristos, / Care mult se bucura / Duhul Sfînt s-alătura / Şi acolo rămînea / Şi acum şi pururea. / „Şi noi, Doamne, ne-am sculat / Colibele-am curăţat / Uşi, ferestre, toate-s noi, / Doamne, intră şi la noi“.

Invitatul special al serii, domnul Gavril Vatamaniuc, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea acestei întîlniri mărturisitoare. Mi-am notat pe circa zece pagini crîmpeie din spusele d-sale din care pot reda aici următoarele:

Evenimentele prin care a trecut poporul român timp de patruzeci de ani şi cum ne-am opus, cei optzeci de partizani, din părţile noastre, la instalarea comunismului nu se pot povesti uşor… Nu se putea să scap, să supravieţuiesc, decît chemînd puterea divină… Căci pe Dumnezeu îl proslăvesc…

[Gestica sugestivă, cu braţele ridicate a invocaţie, însoţită de glasul gîtuit de emoţie şi de nodul lacrimilor abia reţinute avea să revină, ca un laitmotiv creştin-mărturisitor, în decursul întîlnirii].

În 1942 am intrat în armată căci aşa am vrut eu să-mi cîştig existenţa. Erau condiţii de îndeplinit, vîrsta în primul rînd. Eu aveam 18 ani, dar n-aveam stagiu pe front. Bun! Atunci am să merg pe front, în Crimeea, cu Regimentul 31 Dorobanţi! Poziţia era încercuită, iar un locotenent Gheorghiţan, mi-a zis, fiindu-i milă de tinereţile mele: „Băiatule, treci la avion, c-altfel ai să mori aici“. Şi mi-a salvat viaţa. Am trecut Marea de Azov şi am scăpat. Am făcut şase luni de front în Crimeea şi alte şase în Cehoslovacia, aşa că anul de front fusese făcut. M-am întors în ţară, dar la o şedinţă cu politruci la care am auzit lucruri neadevărate, despre Basarabia noastră, m-am sculat şi am spus adevărul – îmi trebuie mult timp ca să vă spun toate, cum au fost!… Bucovina şi Basarabia au fost româneşti dintotdeauna! „Daţi-ne înapoi ce ne-aţi furat! Avem pe aceste pămînturi mînăstiri, biserici, morminte. Hotarul a fost mereu pe Nistru şi nu pe Prut“… Nu le-a convenit deloc, am fost arestat şi trimis la Craiova, pe strada Lahovari. Adevărul l-am spus şi acolo, dar am evadat în aceeaşi zi de cum am ajuns de la comenduirea garnizoanei şi am plecat spre Bucovina…

Cinstea ţine prietenia lungă – e o vorbă. Nu puteam fi decît cinstit cu istoria poporului. Se făceau arestări masive, ofiţerimea îndeosebi… Peste 1000000 de oameni au fost aruncaţi în închisori. Groaznic tratament a fost acolo, de nedescris! Sute de mii au murit…

Pe 25 noiembrie, cînd sînt eu născut, cu ajutorul fratelui meu, Ion, în 1952, am făcut un grup de partizani. Şapte ani am lucrat cu ei… Of! E tare mult de povestit şi nu ştiu dacă avem timp… Noaptea întreagă aş sta să vă povestesc! Credeţi-mă, stimaţi prezenţi!… La 18 ianuarie 1955 am fost trădaţi. Nu se putea sta într-un loc. Erau cîini, securitate şi miliţie… Dar să nu credeţi că eram doar noi, cei din Moldova, într-o asemenea situaţie! Nu! Peste tot în ţară erau grupuri de partizani. În Făgăraş, în Vrancea, în Apuseni, în Dobrogea, chiar şi-n Deltă, fraţii Croitoru… De ce? Să scăpăm de dictatura sălbatică, să ne putem vorbi limba liber… Eram şi eu unul dintre dacii liberi – dintre cei scăpaţi, odinioară, de sub romani – şi aşa voiam să rămîn!… Dacă fac un ocol, am să vă spun că Ardealul a fost ocupat de daci… Atila a venit tîrziu în pusta ungară şi a avut doi feciori şi o fată, care, după moartea lui, s-au certat pe moştenire. S-au aciuit în Ardeal, de unde au rămas secuii de azi… Nu intrăm în amănunte, dar eu întreb: Sarmizegetusa e a ungurilor sau a dacilor?…

Revin la 18 ianuarie. Santinela dă alarma. Fuseseră ploi. Eram uzi, mălaiul ud se stricase, nu mai era bun de nimic… Vara mai aveam zmeură, fragi, mure, bureţi… Acum nimic… Surpriza noastră a fost mare… [emoţia din nou îl copleşeşte, regresul în timp e vizibil. Dacă-l priveşti atent pe vorbitor, nu mai ai nevoie de cuvinte; înţelegi mai bine decît dacă ai fi citit zeci de definiţii ori chiar tratate despre trădare ce înseamnă acest act pentru un om, mai ales cînd acesta este eminamente cinstit şi credincios]. Puneţi-vă nădejdea în Dumnezeu, din inimă vă rog!… Aşa şi atunci. Bordeiul era făcut în locuri unde nu putea ajunge cineva din întîmplare. Noi dormeam îmbrăcaţi şi încălţaţi. La cîteva luni o dată ne mai puteam permite să ne mai descălţăm… Nu vă spun cum ne erau picioarele… Of!… Căci nu ştiam cînd vin trădătorii… Au murit trei securişti şi-un cîine… Noi am scăpat… Mai tîrziu, în iunie, am suferit alt atac. Doi au murit dintre noi… Au fost ani cu multe evenimente grele…

         Am o sondă în vezică, gleznele tumefiate de la lanţuri… Dar dau slavă lui Dumnezeu!… În El ne e nădejdea!… Să vă dau încă un exemplu despre cît de mare este puterea dumnezeiască.

În martie 1944 intraseră ruşii la noi în sat, la Suceviţa. S-au oprit în faţa Obcinei Mari – o culme ca o spinare de cal – căci au văzut că nu se putea avansa cu tancurile. Am petrecut Paştile şi apoi ne-au dat evacuarea pentru trei zile: „Nu luaţi nimic; lăsaţi uşile deschise, că vă întoarceţi peste trei zile…“. Cei mai bătrîni ştiau cum fusese în 1916: învingeau cînd austriecii, cînd muscalii şi luni întregi au fost alungaţi de pe la casele lor… Acum – ce să facă? – au înghesuit avutul a cîte două-trei familii la un loc, cum au putut, în ce căruţe le mai rămăseseră, înhămînd ce cai ori ce boi mai aveau – căci le rechiziţionaseră ruşii –  şi au pornit. Ce trei zile? Pînă la 23 august au rămas departe, pe la Botoşani, Dorohoi… Evacuarea i-a lăsat goi, le-a luat tot… Groaznic a fost… Au venit înapoi cu traista-n băţ. Ţărani necăjiţi din Straja, Putna, Suceviţa, Solcaş… Casele dărîmate… Nimic nu se făcuse, pămîntul – nelucrat… Porumbul pe care apucaseră să-l pună era răsărit cît degetul, ici-colo… O jale! Venea septembrie – toamna şi iarna erau aproape! „Făceţi-vă bordeie că o să muriţi!“ – se îndemnau unii pe alţii… Dar a dat Dumnezeu ploaie caldă în septembrie de s-a făcut porumbul şi l-au cules în octombrie şi-au scăpat cu zile cu toţii! Vedeţi ce mare-i puterea lui Dumnezeu?… În El să ne punem nădejdea! Pe El să-L proslăvim!… Gîndiţi-vă adînc, iubiţi prezenţi! Citiţi Biblia! Eu o am mereu deschisă! E acolo o pildă cu un om care a bătut la uşa vecinului şi a cerut trei pîini că-i venise un musafir şi n-avea ce-i da să mănînce. „N-am“ – i-a zis vecinul, dar omul a insistat şi pînă la urmă i-a dat… Insistă, aşadar, cere cu stăruinţă şi Dumnezeu îţi va da pîinea vieţii dacă ai credinţă… 

Fiindcă preotul George Remete şi colindătorii săi trebuiau să plece, fiind veniţi din Sebeş, judeţul Alba, s-a cerut îngăduinţa unui intermezzo muzical. Deşi presaţi de timp, părintele a ţinut să rostească un cuvînt de învăţătură: Colinda se merge – tu, colindătorul, să mergi să transmiţi vestea cea bună. Deci a colinda înseamnă a-ţi folosi înainte de toate picioarele, apoi vocea – dacă o ai şi cît o ai… Nu se colindă stil Vanica… E greu să te ţii de cele din bătrîni. Ni se spune că dacă păstrăm tradiţia sîntem primitivi, înapoiaţi, rămaşi în coada Europei… Nu trebuie să ne fie ruşine cu părinţii. Ni se spune că e o prostie… Dimpotrivă: să te împlineşti în părinţii tăi!… Colinda e sublimul spiritualităţii româneşti. Omul devine om cînd se pune în genunchi; îngenuncherea e poziţia autentic umană. De aceea, proasta de ea, oiţa din colinda pe care o veţi auzi stă, singură, în genunchi, în timp ce ălelalte pasc fericite! Să te ancorezi în puterea existenţei lui Dumnezeu e echivalent cu a trece din iarna istoriei către primăvară – dacă te ajută şi Maica Precista. Se pune întrebarea: ce trebuie să-I dea omul lui Dumnezeu, Care le are pe toate? Ce trebuie să le dea copilul părinţilor săi care nu duc lipsă de nimic? Iubirea e răspunsul. Omul iubitor e mîncarea lui Dumnezeu… Aici e adîncime filosofică absolută. Păcurarii ferice cu iarba pîn’ la genuche – iată ceea ce aduce mărturie o altă colindă… În timp ce toate oile, ca proastele,  sînt prinse în  jocul morţii şi al devenirii, numai oaia din colinda românească stă în genunchi şi se roagă… 

Răspunsurile domnului Gavril Vatamaniuc la numeroasele întrebări din partea asistenţei – a „prezenţilor“ cum ne-a numit el (pentru mine şi pentru doamna Marilena Istrati, care ne-am implicat şi didactic în literatura închisorilor, a răsunat încurajator acest apelativ!) –, un alt intermezzo muzical, datorat talentatei Gabriela Tuţă şi vernisajul expoziţiei Silviei Radu (între altele, erau expuse un bust al Sfîntului închisorilor, Valeriu Gafencu şi un cap al principesei Margareta) au completat evenimentul de excepţie pe care frazele de faţă şi-au propus să-l evoce.

Mihai Floarea          

PERSPECTIVE CRITICE

CARTEA DE LA „POALELE CERULUI“

Cartea – zicea Sfîntul Ioan Gură de Aur –  este plină de învăţături ca o grădină împodobită cu fel de fel de flori, care odată culese nu se veştejesc, ci se aşază în tainiţele minţii pentru a ne desfăta mereu de mireasma lor (Omilii la Facere).

O astfel de desfătare, a minţii şi a sufletului, ne propune volumul, atît de sugestiv şi de inspirat intitulat, CUVÎNT deSPRE CER (antologie întocmită de Maria Monalisa Pleşea şi Paul Iulius Negoiţă, cu o copertă semnată de Valeriu Şuşnea şi o postfaţă a lui Valeriu Rîpeanu), ce a văzut lumina tiparului recent, la editura Omega din Buzău.

Antologia celor doi tineri entuziaşti, ambii avînd legătură atît cu Şcoala, cît şi cu Biserica, adună poezie religioasă scrisă de profesionişti ai condeiului şi nu numai – buzoieni fie prin naştere (precum Cîrlova, Vasile Voiculescu, Ion Caraion, Radu Cîrneci), fie prin adopţie (precum Mitrofan Episcopul, cel cu care se deschide lucrarea, stihurile lui reprezentînd primele producţii lirice culte înregistrate în judeţul Buzău, Gheorghe Mincă, Aurel Anghel ş.a.).

Sunt cuprinse în paginile acestui emoţionant florilegiu creaţii ale unor nume consacrate, dar şi poezii risipite prin periodicele buzoiene între anii 1922 şi 2005 ori rămase în manuscrise mai vechi sau mai noi ale unor stihuitori de meserie sau de ocazie. Pentru ultimele două secţiuni, criteriul ce a stat la baza selecţiei a fost, în primul rînd, „entuziasmul poetic religios”, antologatorii lăsînd timpului, istoriei şi judecăţii critice menirea de a le confirma sau nu opţiunea.

O secţiune a antologiei cuprinde cîntări bisericeşti şi populare de pe meleagurile buzoiene, selectate din volumul alcătuit de preotul Antofie Radu şi publicat în anul 1987 de Editura Episcopiei Buzăului, autorii subscriind opiniei exprimate de P. S. Epifanie în prefaţa amintitei culegeri, şi anume că aceste producţii nu sunt numai ale poporului, ci şi ale Bisericii care le-a păstrat şi cultivat.

Pornind de la ideea că raportarea şi comuniunea omului cu Dumnezeu se realizează prin poezia imnică pe o cale mult mai sensibilă şi mai accesibilă, scopul declarat al întreprinderii celor doi antologatori a fost, pe de o parte, acela de a pune la îndemînă cititorilor un vehicul literar de înălţare sufletească, pe de altă parte, de a le oferi un exemplu. Poetul, susţin autorii în prefaţă, paradigmă a credinciosului ortodox, reface în versuri parcursul sufletesc al oricăruia dintre noi. [...] Prin poezie, Dumnezeu este mai aproape de noi, liniştindu-ne incertitudinile şi dăruindu-ne, în orice moment, nădejdea bunătăţii Sale.

Sau, cum stihuieşte Popa Lăudatu Depecîlnău, în Psalmistul:

Ca poet al sufletului, –

Nu caută pe Dumnezeu;

Cere milă şi iertare

Şi adăpost sub braţul Său!…

În fond, tot ceea ce afirmă autorii în prefaţă este subtil sugerat încă din titlul volumului: cuvînt ce ne vorbeşte DESPRE Cer, dar şi cuvînt ce ne conduce SPRE Cer, cuvînt care desăvîrşeşte Creaţia, dar şi cuvînt care purifică.

Sub semnul căutării Lui, a Cuvîntului lui Dumnezeu, stau, de fapt, toate textele ce compun antologia pe care ne-o propun alcătuitorii: 

îngere alb, îngere

ca un bulgăr de ceaţă,

intră prin ochii mei

înoată prin sîngele meu

bîntuit de fulgere

şi du-te înapoi

spre naşterea mea –

într-o dimineaţă

ca o vale de plîngere.

şi întreabă îngere, îngere,

acele de miere fulgere,

unde este Cuvîntul

lui Dumnezeu

care ninge pămîntul

din sufletul meu.

(Ion Stanciu, Îngere alb, îngere)

Volumul este completat de un index al autorilor absolvenţi ai Seminarului „Chesarie Episcopul” din Buzău, precum şi de un fişier bibliografic, întocmit de Alex. Oproescu, al revistelor „Îngerul” – „revistă bisericească a clerului din Eparhia Buzăului“ şi „Muguri“ – „revistă literară-culturală a Seminarului din Buzău“, iar pentru unii dintre stihuitorii prezenţi în culegere sunt oferite, în note de subsol, date biobibliografice.

Maria Monalisa Pleşea şi Paul Iulius Negoiţă, prin demersul lor, au ridicat un mic edificiu cultural, mărturie a puterii creatoare a limbii romîne, dar şi a ortodoxiei noastre, ce face cinste nu doar zonei geografice buzoiene (care, iată, se defineşte – pentru a cîta oară? – şi ca o zonă spirituală deosebită), ci întregului spaţiu românesc – care, prin Sfîntul Apostol Andrei, întîiul chemat, a primit lumina lui Hristos încă din zorii creştinismului.

Ca să preiau din prefaţa volumului, referindu-mă însă la alcătuitorii lui, cînd o astfel de generaţie se naşte, certitudinea continuităţii este asigurată.

Rodica Lăzărescu

ESEURI

Teme posibile de cercetare teologică

necesare laicatului ortodox

1. Ne putem închina în faţa Bisericii armene şi dacă s-au pus în comuniune (oarecum) cu celelalte biserici ortodoxe tradiţionale? Ce biserici ortodoxe sînt considerate eretice: stiliste, rascolnice?

            2. Cum răspundem unor oameni de cultură care consideră că au citit Biblia – despre Duhul în care se face şi intenţia acestei acţiuni?

3. Cum s-ar potrivi în spaţiul românesc nişte metode misionare folosite de unii clerici din Rusia (de exemplu diaconul Andrei Kuraev)? Comparaţii şi soluţii de adaptare la viaţa tinerilor moderni.

4. Cum se poate face o analiză a cazurilor de oameni decedaţi în prigoana comunistă contra Bisericii? Despre decelarea duhului martiric întru Hristos cel mărturisit de credinţa ortodoxă.

                                                                                              Ing. Anca Gheorghe

                                                Nişte mărgăritare…

            Iată, am primit nişte mărgăritare. Şi acum citez: „Căci le mărturisesc că au rîvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă. Deoarece necunoscînd dreptatea lui Dumnezeu şi căutînd să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci oricine va chema numele Domnului, se va mîntui. Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care încă n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitori? Prin urmare, credinţa vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude vine prin cuvîntul lui Hristos“ (Romani, 10:14; 2,3,13,14).

            Şi în continuare: „Binecuvîntat eşti Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale. Deschide ochii mei şi voi cunoaşte Legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea. Povăţuieşte-Mă pe calea poruncilor Tale, că aceasta am voit“ (Psalm 118).

            La ce-mi folosesc aceste mărgăritare? „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezînd, să aveţi viaţă în numele Lui“ (Ioan 20:31). „Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru. Şi Hristos să se sălăşluiască prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire“ (Efeseni 3: 16-17).

            Dar cum mă găsesc eu acum în faţa lui Dumnezeu? Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt răpitor, nu sînt nedrept, nu sînt adulter, postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele, merg duminica la liturghie, mai merg la biserică şi de Crăciun şi de Paşti. Astfel sînt liniştit că am făcut tot ce trebuie.

            Dar mă întreb: oare ce vor să-mi spună mărgăritarele pe care le-am primit? Oare ce înseamnă Dreptatea lui Dumnezeu, sau mîntuirea, sau cuvîntul lui Hristos, sau Legea Ta, sau poruncile Tale? Şi cum să se sălăşluiască Hristos în inimile noastre? Şi cum să primesc viaţă în numele lui Hristos?

            Acum nu mai sînt liniştit. Am înţeles că nu cunosc ce spun mărgăritarele de la Dumnezeu, adică nu cunosc Voia Sa. Atunci cum o să fac Voia lui Dumnezeu?

            O Voce caldă, iubitoare mă îndeamnă către învăţătorii de Lege, care au cheia cunoştinţei. Să-i rog să o folosească. Aşa am făcut şi am început să aflu despre Biblie, despre Vechiul şi Noul Testament, care au fost insuflate de Duhul Sfînt ca să cunoaştem că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi S-a întrupat pentru a ne aduce Cuvîntul Tatălui şi S-a răstignit pentru iertarea păcatelor noastre. Slavă Ţie, Doamne! Cad în genunchi şi strig: Doamne, Iisuse Hristoas, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii! Amin!

            Bine zice Î.P.S. Iustinian, arhiepiscopul Maramureşului: „Ceea ce vă spune împăratul să ţineţi secret; tot ce vă spune Dumnezeu să spuneţi tuturor! Astfel, şi voi veţi intra, iar pe cei ce vor să intre nu-i veţi împiedica“. Ştim că: „Dumnezeu, trecînd cu vederea vremile neştiinţei, le vesteşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască, pentru că a hotărît o zi cînd, întru dreptate, va să judece lumea prin bărbatul pe care El L-a rînduit, tuturor dîndu-le încredere prin aceea că L-a înviat din morţi“ (Faptele Apostolilor 17:30-31). Zic vouă: „Că, aşa, şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decît pentru 99 de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă“ (Luca 15:7).

            Numai aşa vom primi minunata invitaţie: „Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii!“ (Matei 25: 34). Amin!

                                                                       Nicolae Corhan

                                   Restabilirea continuităţii în cercetarea teologică

            Trăim vremuri tulburi şi se apropie timpuri şi mai grele. Este nevoie de modele în toate domeniile. Revenirea la perioada interbelică, atunci cînd „domnii“ se interesau de viaţa satului, cînd preotul era un model şi un conducător nu doar spiritual este o necesitate.

            Cercetătorii de azi ar putea s-o ia pe urmele sociologului Dimitrie Gusti, însoţit de străluciţii săi studenţi Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, de Dimitrie Bejan şi atîţia alţii din echipele sale, să preia ce se poate din metodele sociologice şi să scoată în evidenţă rolul pe care îl aveau biserica, preotul, comunitatea parohială.

            Latura spirituală a omului de la sat, ca şi a celorlalţi, a fost afectată de comunism, care s-a silit să distrugă vetrele satelor, „să redea agriculturii“ locuri care erau mărturii ale trecutului, să radă sate de pe faţa pămîntului cu tunurile, în epoca stalinistă, să disloce ţăranii la oraş pentru a întări proletariatul, să aresteze preoţi, monahi şi monahii, credincioşi.

            Sînt multe pagini lipsă din istoria bisericii şi din istoria parohiilor. Istorie interzisă, literatură interzisă, tradiţie arestată. Cercetarea plecînd de la oameni învăţaţi (studenţi, masteranzi, doctoranzi) spre zona rurală ar fi o reîntoarcere a „domnilor“  în sat, o preţuire a ceea ce a ajuns acum să se dispreţuiască.

            În plus, această atenţie dată parohiilor ar da încredere comunităţii în puterea ei de a se reconstrui, adunîndu-se din Italii şi Spanii efemere spre valorile adevărate, ancestrale.

            Satul interbelic trăia în biserică, sătenii erau sub autoritatea preotului şi a învăţătorului. La Nucşoara, unde aproape un sat întreg a susţinut gruparea de rezistenţă Arsenescu-Arnăuţoiu, preotul Nicolae Andreescu şi soţia sa, Maria, preotul Nicolae Mănescu, preotul Ilie Dragomirescu i-au ajutat pe „Partizanii libertăţii“ şi au fost arestaţi, condamnaţi, li s-au confiscat averile. Toma Arnăuţoiu declara la interogatoriul din 30 iunie 1958: „Am mers împreună cu fratele meu şi m-am întîlnit cu Andreescu Nicolae (…). Am stabilit cu Andreescu să luăm armamentul în acea seară. A venit împreună cu preotul Ion Constantinescu. Am mers la biserică şi am luat armamentul şi muniţia“ (Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi, Toma Arnăuţoiu, grupul de la Nucşoara, pp. 448-449).

            „În anul 1952 l-am trimis (pe Petre, fratele său – n.n.) la preotul Mănescu Nicolae cu un bilet în care îl rugam să-mi dea un sfat în legătură cu situaţia în care sînt… Preotul Nicolae ne-a alimentat cu mălai, pîine, brînză, îmbrăcăminte, bani, oale de pămînt“ (p. 455).

            Soţia preotului Ion Constantinescu, Iuliana, care i-a ajutat pe cei din Rezistenţă, a fost arestată în 1958 şi a născut în închisoare o fetiţă pe care a botezat-o Libertatea-Justiţia. În 1959 a fost condamnată la 12 ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii.

            Pentru a fi scos preotul Andreescu din zonă, prin Departamentul Cultelor din Bucureşti s-a solicitat împuternicitului de culte regional şi episcopului de Argeş să dea 5-6 preoţi să meargă în Nordul Moldovei 1-2 luni pentru misionarism, pentru combaterea stilismului. Securitatea propune să fie trimis şi preotul Andreescu, dar de la Iaşi acesta este arestat şi dus la Bucureşti unde este anchetat.

            În urma procesului, sînt condamnaţi la moarte, alături de cei din mişcarea de rezistenţă şi preoţii Andreescu Nicolae şi Constantinescu Ion şi sînt executaţi în noaptea de 18 spre 19 iulie, la interval de 15 minute.

            Mulţi preoţi de parohie au ajuns în temniţele comuniste şi au mărturisit credinţa în Hristos ajutîndu-i pe cei închişi. În temniţe s-au slujit Sfînta Liturghie, Slujba Învierii, au fost spovediţi şi împărtăşiţi deţinuţii. În noaptea Învierii din anul 1951, în mina de la Baia Sprie, în mijlocul oamenilor erau preoţii: Valeriu Antal din Topliţa, Nicolae Grebenea din Răşinari, Ion Ilinescu din Iaşi, Nicolae Pîslaru din Bacău, Teodor Bej din Arad şi Aurel Lazarov din Hîrşova. Unii dintre cei închişi au ieşit din prima închisoare, s-au călugărit sau au devenit preoţi şi au fost iarăşi arestaţi. Aşa s-a întîmplat cu părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Arsenie Papacioc, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

După ce a trecut prin reeducarea de la Piteşti, studentul la Medicină Gheorghe Calciu a urmat Teologia cu sprijinul Patriarhului Iustinian. În Postul Mare din anul 1978 a rostit şapte predici către tineri în capela Seminarului Teologic şi a fost alungat din şcoală şi din biserică, arestat de securitate şi condamnat la 10 ani de închisoare. Eliberat în 1984, la presiunea Occidentului şi a SUA, şi-a continuat slujirea preoţească în America.

Părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, părintele Iustin Pîrvu, părintele Arsenie Papacioc, preotul Dimitrie Bejan, părintele Nicolae Steindhard (botezat în închisoare), părintele Daniil (Sandu Tudor), părintele Gherasim Iscu, părintele Marcu de la Sihăstria, părintele Arsenie Boca, părintele Roman Braga, părintele Atanasie Ştefănescu, preoţii Constantin Sîrbu, Ilarion Felea, Constantin Voicescu, Ştefan Marcu, Gheorghe Tarcea, Liviu Brînzaş, Ion Berghianu, Boris Răduleanu, Ilie Imbrescu, Mihai Lungeanu, Ilie Lăcătuşu, Ioan Negruţiu, Coriolan Buracu, Constantin Galeriu, profesorii de teologie Teodor M. Popescu, Nichifor Crainic, părintele profesor Dumitru Stăniloae, maica Mihaela Iordache, maica Teodosia Laţcu, maica Tatiana Răduleţ, maica Nicodema Vasilache, maica Patricia Codău şi mulţi alţii au mărturisit credinţa în Hristos în închisorile comuniste.

            Preoţi şi călugări au stat ascunşi în acele vremuri grele devenind apoi o bază a rezistenţei spirituale: părintele Cleopa de la Sihăstria, preotul Ilarion Argatu.

            Modele spirituale, iată de ce are nevoie creştinul ortodox al parohiilor noastre, astăzi cînd este asaltat din toate părţile. Dacă scoatem din întuneric istoria parohiilor descoperim rezistenţa bisericii, faptul că a fost în închisoare, aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc: „slujitorii şi mii şi mii de credincioşi au fost sub lacăte şi cătuşe grele, sub sîrmă ghimpată şi sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără semne de ieşire sau vreo mică uşurare“.        

                                                           Marilena Istrati

 EVOCĂRI

POPA IONEL

Ioan Popescu, „popa Ionel“ cum era cunoscut şi cum a rămas în memoria locuitorilor de pe valea Cîrcinovului, s-a născut la 29 septembrie 1896 în satul Cîndeşti-Deal, ca fiu al lui Nicolae Stan Popescu şi al Paraschivei, născută Cercel, din comuna Dobreşti.

A rămas, pînă la mutarea la cele veşnice, preot în Dobreşti, profund implicat însă în viaţa socială şi artistică a colectivităţii: a înfiinţat Căminul Cultural, a cărui impunătoare clădire domină şi astăzi centrul satului, s-a aflat printre cei care au înfiinţat băncile populare „Dorinţa“ şi „Înfrăţirea“, a condus cooperativele de producţie şi consum „Biruinţa“ (1909) şi „Treimea“ (1923), a căror fuziune a realizat-o în 1929, aorganizat corul „Vraja“ (laureat, printre altele, al unui concurs organizat la Arenele Romaneîn anul 1939) şi fanfara, a iniţiat o şcoală ţărănească în care tehnicieni agricoli predau lecţii sătenilor, a scris versuri pe teme politice, pe unele dintre ele publicîndu-le, sub semnătura Ionel de la Muscel, în ziarele „Ţărănismul“ şi „Aurora“. Cele mai multe dintre poeziile sale au rămas însă nepublicate, aşa cum au rămas şi amintirile sale (din care doar însemnările referitoare la personalitatea lui Ion Mihalache, cu care se înrudea şi al cărui colaborator apropiat a fost, au apărut, recent, în revista „Historia“).

După ce ultimii ani de viaţă i-a petrecut în întunericul nevederii, s-a mutat la cele cereşti la 27 noiembrie 1987, iar trupul i-a fost înmormîntat sub piatra funerară pe care stă scris:

Am făcut de tînăr muncă voluntară,

Edificii mîndre astfel se înălţară:

Biserica nouă, local de cămin

Sînt o mărturie c-am trăit din plin.

Am sădit la tineri gustul pentru artă

Şi către Hristos le-am deschis o poartă.

Asta pentru semeni – Cerescule Tată,

Ţie Ţi-am păstrat inimă curată.

În caietele sale se păstrează însă şi un alt fel de epitaf, o epigramă plină de autoironie dedicată sieşi:

De părinţi şi socri bine înzestrat,

N-a cunoscut lipsuri şi-a trăit pe plac,

Zeci de milioane a administrat –

Pentru instituţii… Şi-a murit sărac!

Prin anii 1976-77, se apucă să întocmească Legendele satului Dobreşti, o culegere de legende în versuri care explică o serie de toponime locale, pentru a căror întocmire valorifică vechi documente, amintirile transmise din generaţie în generaţie, volumul (ce încă îşi aşteaptă editorul) avînd, după cum susţine autorul lui, „o importantă valoare didactică şi etică“.

Iată-am adunat aicea

Tot ce-am socotit că-i bine

Să afle şi să-nţeleagă

Generaţia ce vine.

Că în zilele acestea

Tineretul studios

La o muncă, pentru ţară,

S-a încolonat, voios,

Nu mai vrea să piardă vremea

Cu legende şi poveşti,

Nici, cumva, învăţătură,

Prin acestea să găseşti…

Sînt convins că, mai pe urmă

Viitoare generaţii

Vor căta, la vremi trecute

Să găsească explicaţii…

Vor căta în aste versuri

Elemente de folclor,

Cu migală adunate

Din popor pentru popor.

O altă culegere păstrată în manuscrisele rămase de la Popa Ionelo constituie Adevărul proverbelor, un alt fel de Povestea vorbei antonpannescă.   

Convins că prin mama sa, Paraschiva Cercel, se trage din domnitorul Petru Cercel, popa Ionel îşi susţine teoria cu argumente de bun-simţ, dar şi cu documente (O problemă de arheologie locală. Legăturile lui Petru Cercel cu satul Dobreşti).

Un alt subiect în privinţa căruia dorea să restabilească adevărul l-a constituit Radu lui Anghel, rămas în memoria colectivă drept haiduc, în fond hoţ la drumul mare (Haiducia lui Radu lui Anghel).

În fine, se găsesc în însemnările părintelui Ioan Popescu amintiri despre viaţa şi activitatea lui Ion Mihalache.

NOTĂ: Mare parte a textelor rămase de la părintele Ioan Popescu au fost scrise după dictare de rude şi apropiaţi care îi mai treceau pragul în ultimii ani de viaţă. Transcrierea manuscrisului s-a făcut în funcţie de normele limbii literare actuale, greşelile fiind îndreptate în mod tacit.

Valea Rea

În toamna ce s-a ivit

Spre Lixandrie-au pornit

Stan al Popii din Cîndeşti,

Dumitrache din Boţeşti

Şi cu alţi meşteşugari

Bine-cunoscuţi rotari,

Cîte douăzeci de roate

De căruţe agăţate,

Cîte două înşirate,

Toate doar din lemn lucrate

Şi cu fiare nelegate!

La tîrg dacă ajungeau

Numaidecît le vindeau

Pe porumb adeseori

Şi pe galbeni sunători…

Înapoi dacă veneau

Peste pacoste dădeau:

Că, din Dobreşti dacă treci,

Radul lui Anghel din Greci

Aşteaptă să-i întîlnească,

De galbeni să-i jefuiască.

La Hălăciuga pîndea

Drumul în jos cît vedea

Şi cînd carele-apărea

Într-o fugă cobora,

Cu pistolu-ameninţa

Şi galbenii jefuia!

„Ce faci, Radule, furi iar

Munca noastră de o vară?“

Dar Radu a replicat:

„Porumbul vi l-am lăsat

De foame să nu muriţi,

Alte roate să gătiţi…

Voi cu meseria voastră,

Noi cu meseria noastră!“

Ş-a plecat Radu la coasă

Galbenii să-i socotească…

Locul unde-a jefuit

„La Valea Rea“ s-a numit!

Piscul Turcului

Ali vindea acadele, la Găeşti, în vremi trecute,

La negustorul Colfescu lua pe credit marfa, iute

O vindea şi-aducea banii, altă marfă luînd, din nou,

Pînă într-o zi, cînd, iată, îl ajunse ceasul rău:

Pierdu banii şi Colfescu pe credit nu i-a mai dat

Acadele şi ciubuce, nici halviţă, nici rahat!…

S-a rugat Ali, săracul, ba chiar l-a ameninţat

Că-l spune la turci, dar dînsul a rămas ne-nduplecat…

Tocmai izbucni „zavera“ şi vin turci s-o potolească.

La Găeşti, un pîlc de turci s-a-ntîmplat să găzduiască.

Ali, ca să se răzbune, îl pîrî pe negustor,

C-are saci de bani şi mărfuri şi le cere ajutor!…

Prevenit, Colfescu fuge, cu toţi banii spre apus,

Însă Ali, pe un prieten turc pe urma lui l-a pus…

Negustorul apucă drumul Cîrcinovului, la deal,

Însă turcul nu-l slăbeşte, alergînd pe un bun cal…

Prin Dobreşti ei trec ca vîntul, şi-ajung la gura Păscarei,

Dar fugarul pierde calul şi, în culmea disperării,

Intră-n codru, se piteşte, – fără prea multă izbîndă –

Că turcul îl şi găseşte şi e gata de osîndă:

Taie capul, îi ia banii şi se duce-n calea lui,

Însă locul acestei crime s-a zis „Piscul Turcului“.

Adevărul proverbelor

Era-n douăzeci şi nouă, în vremuri de burghezie,

Niculina Mihalache* întîlneşte pe Ilie –

Un copil firav şi galben şi cu trup încovrigat –

Şi făcîndu-i-se milă, la doctor l-a prezentat:

„Tuberculoză osoasă“ – diagnosticul i-a dat,

Şi „dacă nu se tratează, copilul e condamnat“…

La părinţi Doamna le spune, fără de nici un ocol:

A luat copilul cu sine şi l-a dus la Techirghiol.

În trei ani l-a dus acolo, urmînd cure balneare,

Pînă copilul revine-mbujorat la-nfăţişare.

Copilul se-ndreaptă, creşte, e ghizdav şi bun de gură,

C-a cunoscut lume mare şi-a prins multă-nvăţătură…

După douăzeci de ani, cînd regimul s-a schimbat,

Pe isteţul Iliuţă l-au numit primar în sat!…

***

S-a întîmplat evenimentul ce surprinde lumea toată:

Mihalache condamnat şi averea confiscată!…

Deşi Niculina nu e cu nimica vinovată,

Deşi casa şi averea erau zestrea ei de fată,

Iliuţă o dete-afară, fără multă tevatură,

C-o băsmăluţă pe mînă, doar c-un rînd de albitură!…

Şi iată, prin fapta asta, el te face să gîndeşti:

„Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti!“…

___________

*Soţia lui Ion Mihalache.

Chemare**

Veniţi, ţărani, c-a sosit timpul să judecaţi cu bărbăţie

De-i ţara ce-aţi visat-o să fie Marea Românie

Ce foloseşte munca voastră de robi ai brazdei, robi ai gliei,

Cînd „domn“ e bunul plac şi jaful pe tot pămîntul României!

Cu birurile voastre stoarse se-mbogăţesc iar cămătarii…

Şi ce rămîne-mpart frăţeşte mişeii, trîntori şi tîlharii…

În loc de şcoale-avem revizori, în loc de spitale sînt chete,

În loc de mărfuri, bursa neagră şi-n loc de carne-avem anchete.

Bugetele-s deficitare, valuta… oscilînd pe toane…

Banca Naţională svîrlă cu sutele de milioane!…

Ciocoii ce ne guvernează ridică sute de palate,

Din vlaga şi sudoarea ţării… din nepăsarea noastră, toate…

Puteţi să mai răbdaţi desfrîul pe-acest pămînt sfînt, românesc,

Şi nu găsiţi în sînul vostru un alt Tudor Vladimiresc?

Voi nu simţiţi în voi îndemnul, ce-l fac din cripta lor strămoşii

Şi jertfa lui Dobrescu-Argeş nu v-au lăsat obrajii roşii?

Daţi regelui oamenii voştri, prin cari şi regii se cinstesc

Şi faceţi altă Românie, c-un nou stat, tînăr, ţărănesc!…***

_____________

** Publicată în ziarul „Ţărănismul“ din 15 septembrie 1935.

***Referire la Programul Partiduluielaborat de Ion Mihalache şi intitulat Statul Ţărănesc.

Rodica Lăzărescu

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Trup şi suflet

Nu-mi mai amintesc,

Probabil alergam şi

         am căzut…

Probabil

îmi alunecau privirile

spre celălalt,

         tot cădeam

ca o încremenire

între mine şi mine.

Nu mai ştiu,

încremeniseră apele, probabil,

deasupra

ca un cer în care

se vedeau limanurile

chipului meu,

din care ploua cu

          privirile mele

cai năvălind în nori de

          cai năvălind

pe coame de creste

de cai năvălind în

          ploi de priviri.

Încremenisem

între apele de sus şi apele de jos,

între curgere încremenisem,

între ploaie şi rugăciuni

de sfinţi rătăciţi;

           şi tot cădeam

încremenind văzduhul

cu ape de priviri

           înduioşate de mări

      curgînde,

lumi rupînde

      şi nu-mi mai amintesc.

Probabil cădea cerul

în mine,

creştea pămîntul în vine.

                      Pe aripa stîngă-mi

                      Crescuseră licheni,

                      Pe aripa lipsă – alge.

                      Privirile-mi căutau ochii,

                      Undele-mi frămîntau

                      Faţa lucie a cerului meu.

        Dar eu

nu-mi amintesc…

              nimic.

Statornicie

                      Semenilor mei

Iată stau şi te aştept

La jumătatea drumului.

Atît de rar ai ajuns pînă aici,

Dar nu am încetat să te aştept.

Statuia mea aşteaptă graţioasă

O venire, o revenire…

La fel ţi-am zîmbit şi acum şi atunci,

Dar acum rîzi, acum te miri…

La jumătatea drumului

Statuia mea zîmbind

Aşteaptă să vii; să învii;

Se aşteaptă să pleci.

Poate-ai să vii,

Dar sigur ai să pleci.

Mai presus de veniri, reveniri,

Statuia mea graţioasă, zîmbind –

Aşteptînd…

(Ea,

Statuia mea,

Cîteodată,

Mă aşteaptă şi pe mine.)

Marius Stan

Despre avorturile din România

În şedinţa Camerei Deputaţilor din 22 septembrie, Marius Cristinel Dugulescu a depus la secretariatului un material conceput de Sebastian Moldoveanu, profesor activînd în Provita, pe tema avortului. Considerăm necesară informarea cititorilor noştri cu privire la acest demers politic în speranţa unui ecou mai larg:

Problematica avortului în România

De două decenii, România continuă să se situeze printre ţările cu cea mai înaltă rată a avorturilor din lume. Din datele statistice oficiale se poate aprecia că, deşi a depăşit faza acută din anii 1990-1996, avortul a devenit un fenomen cronic, stabilizîndu-se între o sută şi două sute de mii de avorturi chirurgicale la cerere, declarate, pe an (datele oficiale ale Ministerului Sănătăţii nu cuprind şi numărul de avorturi din clinicile şi cabinetele particulare, nici avorturile induse medicamentos). Mai semnificativ decît numărul total al avorturilor, de un deceniu, aproape jumătate dintre sarcini sînt întrerupte prin avort, ceea ce arată că avortul a intrat în practica obişnuită de viaţă a românilor. Unul dintre cele mai îngrijorătoare aspecte ale fenomenului avorţionist din ţara noastră îl reprezintă creşterea numărului de avorturi la adolescente. În anul 2008 au fost înregistrate oficial 535 de întreruperi de sarcină la tinere de pînă la 15 ani.

Progresele mari ale fetologiei şi embriologiei umane din ultimii 30 de ani au transformat existenţa umană în perioada prenatală dintr-o taină cunoscută doar Creatorului (Ps. 138,13-15) într-un capitol tot mai important al medicinii preventive şi terapeutice. Copilul nenăscut este considerat „al doilea pacient“, alături de mamă, în orice sarcină, iar embrionului şi fătului i se acordă importanţă sporită în deontologia cercetării pe subiecţi umani şi în textele convenţiilor internaţionale privind drepturile omului, precum Convenţia ONU asupra Drepturilor Copilului sau Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Există reglementări actuale, cum sînt cele ale Consiliului Europei şi ale Asociaţiei Medicale Mondiale, care cer drepturi pentru embrion şi făt ca şi pentru mamă.

De asemenea, faptul că embrionul sau fătul nu e o parte a mamei, ci o fiinţă autonomă, o persoană căreia trebuie să-i fie respectate drepturile, pornind de la cel mai important – dreptul inviolabil la viaţă – este un punct de vedere împărtăşit tot mai mult de comunitatea ştiinţifică din întreaga lume, ai cărei reprezentanţi afirmă că momentul începerii vieţii este momentul fertilizării şi nu cel al naşterii.

Cu toate acestea, legislaţia din România recunoaşte total insuficient caracterul personal şi ca atare inviolabil al vieţii umane înainte de naştere. Noul Cod penal continuă să protejeze viaţa copilului nenăscut doar începînd cu 14 săptămîni, iar reglementările specifice ale Ministerului Sănătăţii privind întreruperea de sarcină lasă şi ele nenumărate porţi deschise abuzului dincolo de această limită.

Ministerul Sănătăţii se face vinovat şi pentru faptul că nu a instituţionalizat, cu eficienţă reală, consilierea femeilor înainte şi după avort. Tot prin actuala legislaţie, medicul este pus în situaţia nu de a apăra viaţa, ci de a o distruge, încălcîndu-şi astfel statutul profesional. El este pus în situaţia de a trata sarcina ca pe o boală a cărei vindecare cere uciderea unui copil şi, în ansamblu, să nu poată aplica principiul medical de bază, conform căruia „în primul rînd, nu trebuie să faci rău“.

La nivelul percepţiei publice, remarcăm de asemenea o stare de fapt îngrijorătoare şi care discriminează, voit sau nu, nenăscutul. Situaţiei din perioada 1966-1989, cînd copilul nenăscut era considerat „proprietate a statului“, expresie a unei politici de creştere demografică forţată şi adesea lipsită de umanitate, i-a succedat actualul model proavortist al „societăţii democratice“, materialistă şi egoistă, în care copilul nenăscut este „proprietatea mamei“, fiind complet la discreţia acesteia. Ambele modele, la fel de eronate, ignoră complet statutul de persoană al nenăscutului, primul considerîndu-l pe copil doar un instrument în construcţia unei societăţi utopice, celălalt, un adevărat duşman, care trebuie eliminat ca o condiţie a atingerii fericirii şi împlinirii personale.

La două decenii de la Revoluţia din 1989, situaţia avortului continuă să fie deosebit de grea, iar consecinţele acestei obişnuinţe nefaste se regăsesc din plin în starea de sănătate, economică şi demografică tot mai dificile ale României.

Mentalitatea proavortistă instalată în România constituie şi unul din principalele motive pentru degradarea climatului moral şi social care afectează tot mai virulent viaţa de familie şi care pune în pericol însăşi fiinţa neamului românesc.

Aceste realităţi triste ne obligă pe noi, ca legiuitori, cetăţeni şi părinţi, să ieşim din starea de indiferenţă şi să propunem soluţii urgente pentru reducerea reală a numărului de avorturi, pentru încurajarea natalităţii şi a familiei în general.

*

*   *

Spre cinstea lui, acelaşi deputat a depus la secretariatul de şedinţă din 29 septembrie 2009 următoarea declaraţie politică:

Avortul – una din cauzele principale ale scăderii demografice

Consecinţele legislaţiei deficitare şi ale mentalităţii favorizate de aceasta se resimt în mod dramatic. Avortul a devenit unul dintre fenomenele care macină cel mai mult sănătatea femeilor, afecţiunile provocate de acesta fiind unii din factorii cei mai însemnaţi ai degradării stării de sănătate a populaţiei din România.

Printre cele mai grave efecte pe termen lung ale avortului se numără creşterea riscului de cancer de col şi mamar, creşterea riscului de naştere prematură sau de pierdere de sarcină; depresii, afecţiuni psihice, tulburări de fertilitate şi chiar infertilitate.

Conform datelor oficiale, cancerul de sîn prezintă o tendinţă de creştere continuă în România. De asemenea, România are cea mai mare rată a mortalităţii cauzate de cancerul de col uterin din Europa, constituind la ora actuală principala cauză de deces prin cancer la populaţia feminină din ţara noastră.

„Sindromul postavort“, a cărui existenţă este total ignorată în România, face ca numărul femeilor care suferă din punct de vedere psihic să crească alarmant.

Climatul de relaxare a moralităţii şi promovarea masivă în cultură şi mass-media a mentalităţii unei sexualităţi „sigure“ şi „neinhibate“ sînt principalii responsabili, atît pentru numărul foarte mare de avorturi, cît şi pentru recrudescenţa bolilor venerice. În ţara noastră situaţia este ilustrată nefast de faptul că în România incidenţa sifilisului este cea mai mare din Europa!

Din nefericire, ca reacţie la realitatea teribilă expusă mai sus, autorităţile de stat promovează, în numele dreptului la „sănătatea reproducerii“ , o politică în care avortul, respectiv contracepţia şi „educaţia sexuală“ nu sînt decît aparent incompatibile, în realitate ambele producînd acelaşi rezultat.

Începînd cu 1990 sîntem martorii instalării unei fertilităţi foarte scăzute, mult sub limita de înlocuire a populaţiei (1,3 faţă de 2,1 naşteri/femeie) .

Deşi consider că avortul în sine este un act nefast, indiferent de conjunctură, trebuie să subliniez că „epidemia avorturilor“ este una din componentele principale ale actualei scăderi demografice care a condus România la o situaţie demografică aproape catastrofală, semnalată de cei mai reputaţi specialişti români.

Nu putem, aşadar, ignora perspectivele sumbre ale următoarelor decenii, în care populaţia României nu doar că va scădea numeric foarte mult, ci va şi îmbătrîni, lipsind societatea de forţă de muncă şi spulberînd sistemele de asigurări sociale şi pensii de stat.

Ca prim exemplu, consider că în România se impune cu necesitate o lege care să dea femeii dreptul de a fi informată – dar să-i şi creeze obligaţia de a se informa – în mod real cu privire la efectele nefaste ale avortului pentru ea şi copil, dar şi asupra alternativelor pozitive la acesta. „Legea consimţămîntului informat“, cum este ea numită popular, există în numeroase ţări ale Uniunii Europene şi în state din SUA, principiile sale fiind în perfect acord cu obligaţiile internaţionale pe care România şi le-a asumat.

De asemenea, consider de datoria Ministerului Sănătăţii să conceapă strategii pentru informarea populaţiei despre consecinţele fizice, emoţionale şi psihice ale avortului asupra femeii, şi nu să promoveze agresiv o iluzorie „educaţie sexuală“ care nu face decît să încurajeze activitatea sexuală precoce, cu toate consecinţele acesteia – avortul ca urmare a eşecului contraceptivelor, bolile venerice ş.a.m.d.

Discutînd despre alternative la avort, nu putem trece cu vederea numeroasele asociaţii de tip „pentru viaţă“ (provita), dedicate promovării valorilor creştine tradiţionale cu privire la viaţa de familie în noul context posttotalitar. Îmbunătăţirea situaţiei copilului nenăscut şi a familiei şi societăţii în general nu poate şi nu trebuie să se oprească la modificarea cadrului legislativ, ci trebuie să ţină cont de munca şi experienţa acestor organizaţii confruntate zilnic, de 20 de ani, cu nevoile educaţionale, economice şi sociale ale tinerilor şi adulţilor implicaţi în viaţa intimă sau de familie. Ele oferă sprijin material, consiliere psihologică şi spirituală femeilor şi familiilor aflate în situaţia de a apela la avort. Cooperarea între instituţiile statului şi aceste organizaţii, culte, etc. reprezintă un imperativ.

Legislaţia actuală privind avortul, după cum se arăta chiar într-un comunicat al Colegiului Medicilor din România, este una dintre cele mai liberale din Europa şi este expresia ignoranţei generale cu privire la consecinţele grave ale avortului. Pentru această stare de fapt se fac vinovate, în primul rînd, instituţiile statului, printre care, din punctul meu de vedere, cea dintîi este Parlamentul României.

Doamnelor şi domnilor parlamentari, proiectarea populaţiei României în ipoteza menţinerii fertilităţii actuale (1,3 copii la o femeie) prefigurează un inevitabil derapaj demografic instalat după anii 2025-2030, odată cu atingerea vîrstelor de 20-40 de ani de generaţiile mici, născute după 1989. Raportul dintre populaţia adultă şi cea vîrstnică ar urma să aibă valori dramatice. O a doua proiectare, cea a populaţiei active economic, aduce argumente suplimentare pentru dimensiunea derapajului demografic şi consecinţele sale economice.

Este imperativ ca actualul legislativ să găsească soluţii urgente pentru împiedicarea depopulării masive a ţării, prin reducerea numărului de avorturi şi încurajarea susţinută a familiei!

„Fiecare fiinţă umană are dreptul inerent la viaţă. Acest drept va fi protejat prin lege. Nimeni nu va fi privat arbitrar de viaţă.“ (Articolul 6.1 al Convenţiei Internaţionale asupra Drepturilor Civile şi Politice, 1966).

*

*     *

Cunoscînd faptul că asupra neamului românesc apasă aceste păcate grele atrăgînd mereu alte şi alte pedepse divine, avem o întrebare pentru preşedintele actual: ce veţi face în mandatul de cinci ani pentru a restabili armonia statului cu legile lui Dumnezeu?

 (M. F.)

Din nou despre Revoluţie, după douăzeci de ani

Cu interesul participantului la Revoluţia din decembrie 1989, am citit deunăzi şi analiza semnată de H.-R. Patapiavici în numărul pe decembrie 2009 al revistei „Idei în dialog“, al cărei director este, şi încep acest remember prin a reproduce pasajele care mi-au atras atenţia, urmate de succinte comentarii. Voi continua cu detalii din perspectiva trăitorului acelor zile şi cu referiri edificatoare la cartea de importanţă excepţională a lui Florin Mătrescu Holocaustul roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre, ediţia a III-a revizuită (Bucureşti, Editura IRESCON, 2008).

Revolta populară a constituit pretextul declanşării unei acţiuni de preluare a puterii de către o grupare marginală din interiorul Partidului Comunist Român (…), grupare uzurpatoare [care] a reuşit să se legitimeze în ochii populaţiei care nu a participat la revoluţie decît stînd la televizor drept „emanaţie a Revoluţiei“. Just. De aici reproşurile ulterioare ale celor din Piaţa Universităţii (supranumiţi „golani“ de unul dintre profitorii acestui moment istoric!): „Aţi minţit poporul cu televizorul!“

O originalitate sinistră a revoluţiei române este că înlăturarea lui Ceauşescu de la putere a făcut de şapte ori mai puţini morţi decît aducerea la putere a noii echipe de nomenclaturişti. Nimeni n-a fost încă judecat pentru aceste atrocităţi, deşi justiţia aflată sub oblăduirea tuturor regimurilor perindate pe la putere pînă acum este declarată liberă!

În analiza revoluţiei române, trebuie să distingem între partea care ţine de revolta străzii şi partea care ţine de complotul nomenclaturist. (…) La început, firul revoluţiei populare şi firul complotului nomenclaturist nu s-au aflat în conflict. Am putea spune că, dacă revolta a declanşat revoluţia, atunci complotul a cîştigat-o. Apoi complotul s-a legitimat în faţa populaţiei ca fiind toată revoluţia, ceea ce l-a împins spre o logică a restauraţiei, ceea ce l-a obligat să se ridice împotriva revolte. Şi cum, după mascarada teroriştilor, complotul nomenclaturist a reuşit să acapareze toată puterea în stat, ocupînd tot spaţiul public, revolta a rămas, un timp, fără voce. Din primele momente ale lui 22 decembrie, oamenii care au format un scut ce făcea de neparcurs drumul spre trecutul comunist au fost abandonaţi, trimişi acasă, ori atraşi diversionist în diferite locuri ale capitalei „ameninţate de terorişti“, pentru a se facilita „emanaţilor“ să profite de „vidul de putere“ instaurat. Aceşti oameni aflaţi în stradă, la vedere, expuşi oricînd şi oricui, printre care m-am numărat, apărau de fapt prin numărul şi prezenţa lor naivă zidurile dindărătul cărora neocomunismul renăştea „cu faţă umană“. Aşadar, conflictul s-a ivit de la început, dar a ars mocnit.

Este aici un paradox (…), care ţine de misterul celor fără de putere. Tot ce putem sociologic constata este că, în ansamblu, mişcarea socială cu cel mai mare succes politic din România a fost mişcarea politică legată de aceste grupări intelectuale, care nu au funcţionat niciodată nici disciplinat (ca un partid, de pildă), nici după criterii manageriale, nici în regim de activism social (cu eficienţa unui ONG profesionist, de pildă) şi al căror succes, din aceste motive, era nu doar improbabil, ci părea de-a dreptul imposibil, în condiţiile în care acestea erau complet lipsite de mijloace, nu aveau acces la resurse materiale publice, fiind supuse unui total blocaj mediatic la televiziune şi fiind, în plus‚ mereu batjocorite de puterea constituită. Cum au reuşit să-şi impună agenda? Mister. Or, cum spunea Apostolul, Dumnezeu a chemat lucrurile slabe ale lumii ca să le facă de rîs pe cele puternice. Într-un sens, aceasta ar putea fi o cheie explicativă a revoluţiei române, deoarece, fără nici un fel de bigotism ori de referinţă explicită la religie, sloganul-tip aflat spontan pe buzele demonstranţilor seceraţi de gloanţe, a fost „Vom muri şi vom fi liberi“. Slogan care este o parafrază transparentă şi graţios nonşalantă a cuvintelor lui Hristos din Evanghelie: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. Ceea ce consideră autorul paradox este perceptibil doar de inima creştină. Am să revin pe larg asupra acestui punct de vedere.   

Originalitatea anului 1989 reprezintă exact contrariul originalităţii anului 1789. (…) Spre deosebire de Revoluţia Franceză, care a avut nevoie de Teroare pentru a scăpa de cel mai blînd şi mai politicos regim din istorie, revoluţiile anticomuniste din 1989 au scăpat de cel mai odios şi mai brutal regim din istorie fără violenţă, fără victime, fără represalii, fără lagăre, fără persecuţii, fără reeducare (…) Victimele au fost din rîndul revoluţionarilor, nu din rîndul învinşilor (…). Trecînd peste ambiguitatea opiniei privitoare la victimele revoluţiei, e memorabilă paralela 1789-1989 cu o precizare esenţială: în Franţa revoluţia a fost prosatanică, în România, peste două sute de ani, revoluţia a fost antisatanică.

Cum materialului sec din care am spicuit pasajele redate cursiv pînă aici îi lipseşte fiorul autenticităţii, autorul nepropunîndu-şi a surprinde trăiri, fapte, sentimente umane, necum elementul de forţă al mişcării revoluţionare unicat în secolul al XX-lea european, anume componenta extramundană, inspiraţia divină ce-a mobilizat mulţimile, voi accentua tocmai aceste aspecte subiective.  Deşi contextul era la îndemîna unuia care vorbeşte ca un cunoscător al Scripturii, se pare că tocmai evidenţa i-a scăpat. De aici şi mirările domnului H.-R. Patapievici.

Ei bine, trebuie reiterat că ne aflam în postul Crăciunului, la doar patru zile de celebrarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos. Într-o proporţie covîrşitoare tînără, populaţia citadină conştientă – hrănită politic, ce-i drept, cu analizele difuzate la postul de radio „Europa liberă“ – rezonase însă lăuntric, prin vrere divină, ca o singură fiinţă, la chemarea Istoriei. O frăţietate neobişnuită, euforică am trăit în acele zile, descoperind noi laturi umane în semenii pînă-n acele împrejurări şterşi, plictisiţi, îmbrăcaţi ponosit, apăsaţi de nevoi, cu speranţele ca şi inexistente. În metrou, în tramvaie, pe străzi, lucrurile se schimbaseră radical. Relaţii pînă atunci îngheţate, refulate, ieşeau acum năvalnic la iveală: frica dispăruse! Comunicam liber, fără reţineri, fără introduceri, ca între vechi camarazi, împrumutîndu-ne impresii şi tipărituri! Paşnică, aşa cum pe drept cuvînt au constatat, dimpreună cu H.-R. Patapievici, toţi cercetătorii istoriei recente, Revoluţia română s-a întemeiat pe exemplul Mîntuitorului: „Pacea Mea o dau vouă“. De aici neteama de securişti, de regimul comunist şi mai ales de moarte, ilustrată, în seara de 21 decembrie 1989 în Piaţa Universităţii, de acea strigare „Vom muri şi vom fi liberi“ nu spontană, domnule Patapiavici, aşa cum afirmaţi, în necunoştinţă de cauză, ci ivită din mintea aprinsă a poetului creştin Ioan Alexandru, în preajma căruia, ca recunoscător şi umil învăţăcel, am avut cinstea să mă aflu în acele clipe extraordinare (am evocat momentele şi cu alt prilej, într-un articol din „România literară“). Acolo, pe asfaltul pieţei, proaspăt udat de apa zvîrlită de tunurile de apă ale armatei, ce voia să ne intimideze, ori pe treptele dinspre Teatrul Naţional, comunismul agoniza sub genunchii noştri plecaţi: Tatăl nostru carele eşti în ceruri… Şi Tatăl ne auzise şi ne trimitea, în continuare, semnele Sale: o lumină trandafirie, ca de apus prelungit – deşi era trecut de ora 20 – colora mirific cerul (pe-atunci, mă simt obligat să scriu pentru eventualii cititori tineri de astăzi, oraşul ce se apropia de Sărbători plutea în beznă, sub pretextul economiilor, aşa că o sursă de lumină artificială pe seama căreia să poată fi pus efectul luminiscent, aproape boreal, pe care nu-l pot uita, era exclusă!); o temperatură mediteraneană, fără nicio boare; şi, mai presus de toate, acea linişte interioară imposibil de transpus în cuvinte, acea neteamă de nimic din lumea aceasta, acel zîmbet frate cu cel pe care-l ghicim însoţind spusele Răstignitului: „Doamne, iartă-i că nu ştiu ce fac!“ În acea stare de spirit, nu s-ar fi putut auzi strigăte belicoase precum: „moarte comuniştilor“, ori „moarte Ceauşeştilor“ etc. Cei ce ne aflam acolo, în Piaţa Universităţii, venisem nu să cerem moartea cuiva, ci să ne cerem dreptul la viaţă. De la această inexplicabilă raţional convingere unanimă pînă la jertfă pentru cauza libertăţii era doar un pas! La un moment dat, cei care, veniţi parcă la o slujbă, nicidecum la o confruntare, trecuseră pe la Biserica Enei ori pe la Colţea să cumpere lumînări, le aprinseră şi, cu ele-n mîini, pe treptele dinspre Naţional, în nemişcarea aerului aceluia primăvăratic, alcătuiau o privelişte de catedrală! „Vom muri şi vom fi liberi!“, „Fără comunism!“, Tatăl nostru carele eşti în ceruri… ţineau loc de psalmi. Mai tîrziu, după ce, în disperarea neputinţei lor, autorităţile aflate sub consemn trimiseseră nişte bezmetici care, din cuştile lor metalice ermetic închise, prinseseră curajul de a năvăli în viteză peste mulţime şi striviseră în buimăceala creată, sub şenilele transportoarelor amfibii blindate, pe cineva (a murit, oare Acela? Mai trăieşte? – cine poate şti?… L-au ridicat prietenii cît s-a putut de repede şi l-au dus cu un automobil către spital), s-a strigat: „Ieri în Timişoara, azi în capitală, mîine-n toată ţara!“, „Comunismul pică, nu vă fie frică!“, „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!“, „Jos comunismul!“, „Jos Ceauşescu!“, „Jos dictatorul!“…

Spiritul acesta jertfelnic al celor tineri adunaţi în faţa Intercontinentalului, „la baricadă“, cum s-a numit locul, în seara de 21 decembrie 1989, spirit observat de cei atenţi la astfel de subtilităţi, dar afirmat, dacă nu cu o maliţiozitate sceptic-ateistă, măcar cu o timiditate explicabilă, poate, psihologic – smerenia autentică nu e compatibilă cu literaturizarea, cu popularizarea –, neauzită în vacarmul mediatic al acelor zile, însă impardonabil de a fi trecută sub tăcere memorialistic, a fost indubitabil inspirat din Pacea şi Iubirea infinite  pogorîte de Sus, de unde vegheau, desigur, şi cei ucişi în închisori, la canal… Spiritul acesta hristic a fost, de bună seamă, cel care a topit îndîrjirea comandanţilor ce îi tot bruftuluiau pe soldaţii purtînd scuturi, care, înarmaţi pînă-n dinţi, întîrziau să ne împrăştie luîndu-ne cu asalt ori secerîndu-ne cu gloanţe. În aşteptarea aceea densă, dar mirată, ca de copil încrezător, în aşteptarea darurilor de Crăciun, pe care mi-e dat s-o retrăiesc an de an, în decembrie, gestul îngeresc al unei studente ce, la un moment dat, luînd pe toţi prin surprindere, se avîntase către zidul încremenit al scutierilor şi oferise o floare albă unui soldat, la întîmplare,  scoţîndu-l din masa impersonală a servitorilor unei cauze pierdute, umanizîndu-l instantaneu, l-am socotit, de asemenea, o minune. Într-adevăr, peste cîteva minute, semnele agresivităţii soldaţilor dispărînd, îi determinaseră pe revoluţionarii din apropiere să exclame, privindu-i în ochi pe adversarii lor potenţiali: „Fraţilor! Armata e cu noi!“ A fost momentul psihologic ce-a întors soarta confruntării! Am preluat cu toţii strigătul care curînd s-a amplificat dintr-un entuziasm explicabil, desigur, din perspectiva psihologiei mulţimilor, după acea tensiune teribilă ce fracturase românii din piaţă timp de-atîtea ceasuri istovitoare. „Armata e cu noooi!“, „Armata e cu nooooi!“ – s-a auzit izbucnind din miile de piepturi. Această fraternizare istorică nu fusese prevăzută pe hîrtiile celor care plănuiseră reîmpărţirea sferelor de influenţă prin căderea regimurilor comuniste europene (eu nu mă îndoiesc astăzi a fi existat asemenea planuri, din moment ce Silviu Brucan, ca unul dintre maşinistii-şefi în amplul spectacol organizat, într-o intervenţie publică prea timpurie, devoalase accidental o cifră înspăimîntătoare: 60.000 de morţi!! Atîţia fuseseră estimaţi pentru România de către… „iluminaţi“!!! Dar Dumnezeu avusese, de bună seamă, alte planuri!

Momentul 21-22 decembrie 1989 ne aparţine nouă, românilor – scrie Florin Mătrescu în volumul I al cărţii sale, la pagina 193 –, mai bine zis acelor români, preponderent tineri, care, preluînd flamura Timişoarei, au umplut pieţele şi străzile Bucureştiului, fără a avea alte arme decît curajul disperării, entuziasmul şi speranţa. Nu ştim cine a avut extraordinara idee de a extrage, ca pe o tumoare malignă, stema comunismului din mijlocul tricolorului românesc, dar un lucru este sigur: extirparea tumorii cu însemnele Răului a dezvăluit, mai limpede decît orice altceva, structurile arhetipale ale acelui „inconştient colectiv“ (Carl Gustav Jung) existente, nu numai în spiritualitatea românească, ci şi în cea a tuturor oamenilor. Dovadă că, de atunci încoace, la toate mişcările anticomuniste din diferite părţi ale lumii au început să fluture steaguri „pure“; în locul însemnelor damnării, tăiate cu foarfeca, rămînînd o gaură: hidoasă şi găunoasă, ca orbita unei ţeste descărnate.

În zilele următoare, un alt simbol care urma, şi el, să facă înconjurul planetei, a venit să probeze fenomenul arzătoarei dorinţe de eliberare de sub dictatură: un „V“ indicat de arătătorul şi mijlociul mîinii semnificînd „victorie“. Lui i se va alătura în zilele şi nopţile următoare melodiosul „Oleee, ole, ole, oleee! Ceauşescu nu mai eee!“ – demonstraţie elocventă a valenţelor poetice ale limbii cu rădăcini multimilenare în Carpaţi şi ale majorităţii actorilor: tinerii, care transferaseră cu naturaleţe melodia de pe stadioane, adaptînd-o noilor împrejurări… Televiziunea, obligată, începînd cu 22 decembrie, de presiunea străzii, să ţină pasul evoluţiei evenimentelor, se va dovedi însă malefică, măsluind realităţile în folosul „emanaţilor“ (reiterez anticipînd acum acel reproş al revoluţionarilor din aceeaşi Piaţă a Universităţii: „Aţi minţit poporul cu televizorul!“ Lui i se va adăuga, tot atunci, un fel de bocet scandat: „Pă-cat, pă-cat, pă-cat, de sîn-ge-le văr-sat!“).

Revin la opinia întemeiată pe lecturi numeroase şi pe mărturii demne de crezare a lui Florin Mătrescu: aprinderea scînteii revoluţiei – devenite ulterior o adevărată revoluţie naţională – este rezultatul activităţii îndelungate a unui complot a cel puţin patru servicii secrete, în care rolul KGB-ului a fost decisiv. La această mizerabilă înscenare s-a adăugat explozia teribilă anticomunistă a timişorenilor, urmată de aceea a bucureştenilor şi a locuitorilor altor oraşe din ţară. (Op. cit., p. 216). Autorul continuă cu amănunte semnificative, marcînd trecerea la o nouă eră: dărîmarea statuilor şi a simbolurilor comunismului internaţional (la noi asta s-a întîmplat cu statuia din fosta Piaţă a Scînteii şi cu săgeata de pe oribila Casă a Poporului, arderea carnetelor de partid şi a volumelor omagiale dedicate „conducătorului iubit“), interzicerea partidelor comuniste etc.

Din nefericire, cum am văzut cu toţii, ceea ce s-a obţinut prin rezistenţa celor ce ne-am aflat pe 21-22 decembrie în Piaţa Universităţii a fost nu debarcarea vechilor structuri comuniste, ci doar a cîtorva inşi compromişi, care au fost înlocuiţi cu eşaloanele doi şi trei ale aceleiaşi orientări malefice, după modelul clasic al epurărilor staliniste… Cu alte cuvinte, comunismul a fost înlocuit de neocomunism.

Analistul Florin Mătrescu menţionează în cartea sa şi trei „momente astrale“ pe care democraţia românească le-a ratat, autocondamnîndu-se de a rămîne „originală“. Ca participant (din ce în ce mai dezamăgit) la două dintre ele, le voi enumera doar. Primul, reluat după Barbu Nicol, martor ocular, ca şi mine, la mitingul anticomunist din 29 ianuarie 1990, îl are ca protagonist pe Corneliu Coposu. Al doilea îl are în prim plan pe Ion Raţiu, într-un episod din cea de-a patra mineriadă din 24-28 septembrie 1991 (la acesta n-am mai luat parte). În fine, cel de-al treilea „moment astral“ îl constiuie vizita regelui Mihai, din 1993 (m-am numărat şi eu printre cei 1.000.000 bucureşteni – alături de provinciali, desigur –, care l-au întîmpinat pe regele României, ilegal detronat  în 1947). Dintre explicaţiile analistului reţin pe cea resimţită ca fiind cea mai dureroasă pentru mine, cel înscris, la un moment dat, în Partidul Alianţei Civice condus de profesorul Nicolae Manolescu: obedienţa elitei româneşti faţă de masoneria franceză (de orientare socialistă), care a agreat crearea unei artificiale societăţi civile popperiene (în loc de a se baza pe tradiţia creştin-ortodoxă, care ar fi activat o alianţă creştin-democrată, intelectualitatea noastră a preferat ateismul „luminat“!). Ce-a rezultat, am putut cîntări cu toţii: la scurt timp, după ce eu însumi m-am dumirit, la congresul de la Timişoara, unde s-a votat statutul, întemeiat, atenţie: „pe morală“ (întrebasem atunci, exasperat: „Care morală, domnilor? A proletariatului? A furnicilor? Cui i-e teamă de morala creştină într-o ţară predominant creştină?“ Răspunsul neconvingător al lui N. Manolescu: „Vrem ca în P.A.C. să poată intra – dacă vor – şi evreii, şi ateii, şi musulmanii“ m-a făcut să demisionez din partid imediat ce-am ajuns în Bucureşti, convins că o experienţă eclectică de tip New Age nu răspundea convingerilor mele. Abia peste ani am aflat că intuiţia mea a funcţionat corect: „România liberă“ din octombrie 1997 publica un articol-necrolog dedicat pictorului Sever Frenţiu, de origine evreiască, fost preşedinte al filialei Bucureşti a P.A.C. Desprind din articol doar o propoziţie: în ultimii ani a îndeplinit funcţia de Mare Maestru al marii Loji Naţionale române a Masoneriei. La nici doi ani după Congresul de la Timişoara, însuşi P.A.C. s-a autodesfiinţat, neavînd suflu popular. Din fericire, ţelul principal pe care-l avusesem ca membru al acelui partid fusese atins: pe agenda priorităţilor filialei sectorului 3 fusese înscrisă construirea bisericii din Titan şi atragerea în proiect, alături de părintele Adrian Niculcea, a cît mai multor cetăţeni din rîndul membrilor P.A.C. (Nu m-am limitat, însă, la acele structuri politice neoliberale, deoarece frecventam în acea vreme şi cenaclul pluridisciplinar „Gîndirea românească“ al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Pe lîngă poetul Ioan Alexandru, mă atrăsese acolo şi fostul partizan Vasile Valuşescu, prieten al meu din anii ’80 şi, deopotrivă, al profesorului meu Enache Nedela, ce-mi fusese diriginte la liceu. Îndrumător al cenaclului era filosoful şi scriitorul Victor Isac, pe care l-am cunoscut bine, colaborînd la redactarea unor volume precum Napoleon şi problemele istoriei– apărut la Editura Romfel, Bucureşti, 1994 şi avîndu-l ca autor pe însuşi Victor Isac – ori Naţionalism luminist de Victor Ungur Zlăşteanul – apărut la Editura P.N.Ţ.C.D., Cenaclul ,,Gîndirea românească“, Bucureşti, 1994 – şi vizitîndu-l chiar la domiciliul din Bucureşti, din bulevardul Tineretului. Făcînd cunoscută şi popularizînd nobila noastră intenţie şi printre ţărăniştii cenaclişti, dar şi printre cei de la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici, din strada Mîtuleasa, cea amintind de Mircea Eliade, s-a putut lua legătura cu arhitectul Nicolae Goga, ce va deveni autorul proiectului Bisericii maramureşene Pogorîrea Sfîntului Duh. Aceluiaşi arhitect, fost deţinut politic, i se datorează şi biserica-monument de la Aiud).

Închei reproducînd – fără comentarii – un alt pasaj din care rezultă, probabil, eşecurile democraţiei din România, potrivit lui Florin Mătrescu: Noi credem însă că în cazul celor trei momente astrale prezentate (…), ca şi în actele de legitimare a noii puteri comuniste ce le-au urmat (…), rolul Masoneriei de stînga („roşie“) sau al reprezentanţilor „Ritului scoţian“ (Masoneria neagră, în cadrul jocului „armoniei“ dintre cele două aripi) au jucat un rol determinant. Astfel, devine de înţeles conduita lui Ion Raţiu (mason de Rit scoţian), a lui Radu Câmpeanu (mason încorporat din anii de exil parizian la „Marele Orient“), a lui Nicolae Manolescu (care, destul de timpuriu, în interviuri date presei germane, afirma că „democraţia creştină nu-i un model politic potrivit României actuale“, conduita sa ulterioară nefăcînd decît să-i confirme afinităţile socialiste) şi a d-lui Coposu (răsplătit în 1995, în incinta ambasadei Franţei, cu distincţia „Legiunii de onoare“, rezervată exclusiv masonilor). (Op. cit., p. 242).

Viitorimea va judeca mai bine toate acestea… 

Mihai Floarea

ESEU

Codul Bibliei

Cu gîndul la destulele dezbateri din cadrul cenaclului nostru pe tema dialogului dintre ştiinţă şi religie, am recitit zilele trecute articolul anonim pe care-l prezint cititorilor noştri cu mici modificări de punctuaţie, ortografie şi stilistico-morfologice. Nu-l găsesc depăşit, deşi l-am primit de pe internet în urmă cu doi ani. Îmi place să cred că nu i-am descoperit nimic subversiv, ori – ferească Dumnezeu! – anticreştin, spre a-l face incompatibil unei publicaţii de factura revistei de faţă.

Comentarii nu se pot face înainte de parcurgerea atentă a acestor pagini: 

Motto: „Iar tu Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea pînă la sfîrşitul lumii.“ (Daniel, 12:4).

Cercetările unor oameni de ştiinţă au confirmat, în ultimii ani, o ipoteză (de altfel mai veche, dar nedemonstrată) care susţinea că în Biblie există inclus, alături de informaţiile spirituale evidente şi un anumit cod secret care poate dezvălui evenimente care au avut loc cu mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Codul biblic a fost descoperit în versiunea originală a Bibliei, în limba ebraică, în Vechiul Testament. Cel care a descoperit codul biblic este Dr. Eliyahu Rips, care este la ora actuală unul din cei mai mari experţi din lume în teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care stă la baza fizicii cuantice.

Eliyahu Rips este un om modest. El are, mai mereu, tendinţa de a acorda altora meritul pentru propriile sale realizări, astfel încît la prima vedere nimeni nu ar bănui că de fapt el este un matematician de renume mondial. Majoritatea ziariştilor care l-au văzut au fost tentaţi să susţină că descoperirile sale nu au nimic de luat în seamă. Descoperirea lui Rips a fost însă confirmată de matematicieni de renume de la Harvard, Yale şi Universitatea Ebraică. Acest cod a fost verificat, de asemenea, şi de un specialist în cifruri şi coduri de la Ministerul Apărării al SUA şi a mai trecut cu succes trei expertize efectuate de specialişti la care a făcut apel o importantă revistă de matematică din SUA.

Teoria legată de codul biblic a devenit mai cunoscută în mass-media şi a fost luată mai în serios, abia după un  tragic eveniment prezis cu ajutorul codului şi care, datorită faptului că nu a fost luat în seamă de persoana direct vizată, s-a adeverit mai apoi, din păcate. Iată derularea evenimentelor: la 1 septembrie 1994, ziaristul american Michael Drosnin a plecat la Ierusalim pentru a-i înmîna lui Ytzhak Rabin următoarea scrisoare:

„Un matematician israelian a descoperit în Biblie un cod secret care pare să dezvăluie amănunte ale unor evenimente care au avut şi au loc la sute şi mii de ani după ce a fost scrisă Biblia. Motivul pentru care vă aduc la cunoştinţă acest fapt este acela că singura dată cînd numele dumneavoastră complet, Ytzhak Rabin, apare în Biblie, el este intersectat de expresia «criminal va asasina». Faptul n-ar trebui tratat cu indiferenţă, deoarece atît asasinarea lui Anwar el-Sadat, cît şi atentatele cărora le-au căzut victime John şi Robert Kennedy sînt, de asemenea, codificate în Biblie…

Cred că sînteţi într-un real pericol, dar acest pericol poate fi evitat.“

La 4 noiembrie 1995, a venit cumplita adeverire: un glonţ în spate, tras lui Yitzak Rabin, de către un om care se credea învestit cu o misiune divină. Aceasta era o crimă codificată în Biblie acum peste 2000 de ani.  

Acelaşi ziarist – Michael Drosnin – a mai urmărit să-l avertizeze pe şeful Cartierului General al Serviciului de Contrainformaţii al Israelului despre războiul din Golf şi de  intenţia Irak-ului de a lansa rachete asupra Tel-Aviv-ului. Rips îi arătase ziaristului o secvenţă din codul biblic unde cuvintele „Hussein“, „Scud“ şi „rachetă rusească“ apăreau codificate împreună. De asemenea „Hussein a ales o zi“ era o expresie  ce apărea în acea secvenţă. Aprofundînd căutările în acest sens, Rips a găsit în cod „foc în 3 Şevat“ – dată din calendarul ebraic ce corespundea zilei de 18 ianuarie 1991. Aceasta a şi fost ziua în care Irak-ul a lansat prima rachetă Scud împotriva Israelului confirmînd datele oferite de cod. La întrebarea lui Drosnin „Cine poate şti cu 3000 de ani înainte că va fi un război în Golf, ca să nu mai vorbim de lansarea unei rachete împotriva Israelului pe 18 ianuarie?“, Rips a răspuns foarte tranşant: „Dumnezeu!“

După aceste evenimente prezise de cod şi mai apoi adeverite, Michael Drosnin declara următoarele: „În mod cît se poate de limpede, codul nu este la fel ca profeţiile lui Nostradamus, nu este ceva de genul «o stea se va arăta pe cer de la Răsărit şi un mare rege va cădea» cuvinte ce pot fi interpretate ulterior, astfel încît să corespundă oricărui eveniment care se petrece în realitate. Nu, aici este vorba de detalii la fel de precise ca acelea din ştirile transmise de CNN, toate acestea fiind descoperite înainte ca evenimentul să se producă.“

Teoria lui Rips despre codul biblic consideră Biblia ca o gigantică grilă de cuvinte încrucişate. Pentru a găsi codul, Rips a eliminat toate spaţiile dintre cuvinte şi a transformat întrega Biblie originală într-un şir continuu de litere, cuprinzînd 304.805 caractere. Informaţiile sînt obţinute prin selectarea a fiecărei a N-a literă, unde N are o valoare precisă şi corespunzător aleasă – de exemplu: 4,5,12,18 etc. Un exemplu foarte simplu ar fi următorul: avem propoziţia „Cum să obţii date…“, pe care o compactăm şi ea devine „cumsăobţiidate“ din care vom selecta, începînd cu prima, fiecare a cincea literă: „cumsăobţiidate“ şi rezultă astfel cuvîntul „cod“.

Cu ajutorul unui calculator, sînt căutate în această matrice formată de textul biblic adus în forma descrisă mai sus, cuvinte şi fraze ascunse de codurile de intervale. Se începe de la prima literă a Bibliei şi se caută pentru fiecare secvenţă de intervale posibilă cuvintele pe care noi le solicităm, care sînt descifrate cu intervale de una, două, trei litere, ş.a.m.d. pînă la cîteva mii. Apoi se repetă aceeaşi operaţie de căutare începînd de la cea de-a doua literă şi continuînd astfel pînă la ultima literă a Bibliei. După ce găseşte cuvîntul-cheie, calculatorul începe să caute informaţii asociate aflate cît mai aproape de acesta. Astfel, de exemplu, unde a fost găsit numele Rabin, se aflau alături şi alte date: Amir (care s-a dovedit ulterior a fi chiar numele asasinului), Tel Aviv, anul ebraic 5756 care începea în septembrie 1995, toate aceste  informaţii reale fiind codificate în acelaşi pasaj.

Primul indiciu modern al codificării Bibliei a fost găsit, cu peste cincizeci de ani în urmă, de către H. M. D. Weissmandel, un rabin din Praga. Acesta observase că, dacă sărea cincizeci de litere, şi apoi alte cincizeci şi apoi alte cincizeci, găsea cuvîntul „Tora“, înscris la începutul Genezei. De asemenea , observase că aceeaşi secvenţă de intervale ortografia din nou cuvîntul „Tora“ în Ieşirea, Numerii şi Deuteronom. Weissmandel nu a dat niciodată această descoperire publicităţii. Discipolii săi au publicat însă, ulterior, o carte cu tiraj limitat Torat Hemed, în 1958, în care se făcea pe scurt referire la cercetările rabinului Weissmandel în legătură cu codul, pe care acesta le efectuase în perioada premergătoare celui de-al doilea război mondial. Unul dintre aceşti discipoli, rabinul Azriel Tauber, a relatat că în acei ani, dinaintea apariţiei calculatoarelor, Weissmandel transcrisese întregul text al Torei pe fişe cuprinzînd cîte 100 de litere, dispuse pe 10 rînduri de cîte 10 litere, şi apoi căutase cuvinte  ortografiate cu litere aflate la intervale echidistante.

Primul savant modern, omul care a înţeles mecanica sistemului nostru solar şi a descoperit forţa gravitaţiei, Sir Isaac Newton, era şi el încredinţat de faptul că în Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul. Newton a învăţat ebraica şi a urmărit aproape jumătate din viaţă să descopere acest cod. Isaac Newton considera acest cod mult mai important decît legea atracţiei universale.

J. M. Keynes, biograful lui Newton, susţine că acest cod biblic a fost o obsesie pentru marele savant. Cînd Keynes a văzut documentele lui Newton a avut un şoc: cea mai mare parte a lucrărilor lui Newton nu se refereau aşa cum se aştepta el, la matematică sau la astronomie ci la teologie esoterică. Acele scrieri dezvăluiau faptul că marele fizician era încredinţat că în Biblie era ascunsă o profeţie a istoriei omenirii. Newton avea certitudinea că Biblia, de fapt chiar întregul univers, era o criptogramă alcătuită de Dumnezeu, pe care el voia să o descifreze.

Newton nu a reuşit însă să descopere acest cod. Munca sa nu a dat nici un rezultat, oricare au fost formulele matematice aplicate. Descoperirea care i-a scăpat lui Newton a fost făcută de Eliyahu Rips, pentru că matematicianul israelian dispunea de un instrument esenţial pe care Newton nu-l avea: un calculator.  Se pare că textul ascuns al Bibliei a fost  codificat cu un fel de „zăvor“ temporizat, care nu a putut fi deschis pînă la descoperirea calculatorului.

Cu tot scepticismul unor matematicieni, nimeni nu a putut găsi vreo eroare în demonstraţia matematică. Nimeni nu a putut să infirme cu argumente solide faptul uluitor că Biblia era codificată şi că dezvăluia evenimente care ulterior s-au petrecut după descrierea ei.

Unii oameni de ştiinţă, mai convenţionalişti, nu au acceptat codul. Un astfel de exemplu a fost cel al lui Avraham Hasofer, care a atacat codul biblic înainte ca Rips să fi publicat demonstraţia matematică. Hasofer a argumentat că este posibil ca anumite tipuri de configuraţii să existe în orice ansambluri mari de date.

La atacul lui Hasofer, Rips a replicat că este posibil ca, de exemplu, să găseşti într-un ansamblu de date suficient de mare numele lui Saddam Hussein. Dar este aproape imposibil să găseşti termenii „Scud“, „rachetă rusească“ precum şi data declanşării războiului, în acelaşi loc, dezvăluite într-un mod anticipat.

Nimeni nu poate înţelege încă modul în care a fost creat codul. Toţi oamenii de ştiinţă care au constatat realitatea codului biblic sînt de acord cu faptul că nici cele mai rapide calculatoare de care dispunem astăzi şi nici toate computerele de pe pămînt lucrînd împreună n-ar fi putut să codifice Biblia, aşa cum a fost ea codificată cu trei mii de ani în urmă. Rips declara că: „Este vorba de o minte care depăşeşte cu mult orice imaginaţie a noastră. Informaţia inclusă în cod este probabil infinită.“

Nimeni nu ştie dacă, nu cumva, fiecare dintre noi, cu tot trecutul şi viitorul său, figurează în vreun cod de nivel superior şi încă necunoscut al Bibliei şi dacă aceasta nu este într-adevăr o „Carte a Vieţii“. Toţi marii conducători ai lumii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial – Roosvelt, Churchill, Stalin, Hitler – sînt menţionaţi în cod. America, „revoluţie“ şi anul 1776 apar la un loc. Napoleon este codificat alături de Franţa dar şi de Waterloo şi Elba.

„Cînd am folosit un calculator, am dat lovitura“, relatează Rips. El a povestit că a găsit mult mai multe cuvinte codificate decît prevedea domeniul statisticii în virtutea „legilor hazardului“, iar atunci a fost cel mai fericit moment din viaţa sa. Rips a elaborat un model matematic complex care, atunci cînd a fost implementat pe un program de calculator, a confirmat faptul că Vechiul Testament este,   într-adevăr, codificat. Rips s-a împotmolit însă în drumul spre „victoria finală“, care trebuia să fie o metodă simplă şi elegantă de a dovedi realitatea codificării Bibliei. Pentru a reuşi, a fost ajutat de fizicianul israelian Doron Witzum, care a completat modelul matematic.           

În rezumatul de pe pagina de deschidere a referatului asupra experimentului lor iniţial, intitulat Secvenţe de litere echidistante în „Geneză“ se menţiona: „Analiza indică faptul că în textul Genezei sînt intercalate informaţii ascunse sub forma unor secvenţe de litere echidistante. Rezultatul este semnificativ în proporţie de 99,998“. Rips şi colegii lui căutaseră numele a 32 de mari învăţaţi, înţelepţi, din epoca biblică pînă în vremurile moderne, pentru a determina dacă numele şi datele calendaristice ale naşterii şi morţii lor erau codificate în prima carte a Bibliei. De asemenea, căutaseră aceleaşi nume şi date şi în traducerea ebraică a romanului Război şi pace, al lui Tolstoi, precum şi în alte două texte originale ebraice. În Biblie, numele şi datele erau codate laolaltă, pe cînd în Război şi pace şi în celelalte două cărţi, nu. Probabilitatea ca informaţiile codificate să apară datorită unor coincidenţe accidentale s-a dovedit, în cele din urmă, a fi de 1 la 10 milioane. În cadrul experimentului său final, Rips a luat cele 32 de nume şi 64 de date şi   le-a amestecat în 10 milioane de combinaţii diferite, astfel încît 9 999 999 dintre ele să nu corespundă şi doar o singură combinaţie să fie corectă. Apoi a efectuat o verificare pe calculator, pentru a vedea care dintre cele 10 milioane de combinaţii dădea cel mai bun rezultat şi a constatat că numai în Biblie numele şi datele corecte apăreau împreună. „Niciuna dintre combinaţiile aleatorii nu era corectă. Rezultatele erau 0 contra 9 999 999 sau, altfel spus, 1 la 10 milioane.“

Astfel de experimente, cum este cel descris anterior au mai fost realizate folosind şi alte opere literare cum ar fi Crimă şi pedeapsă, de Dostoievski, un text ce cuprinde 304.805 litere, fiind deci comparabil cu şirul de litere din Biblie. Aici numele Yitzac Rabin nu apărea deloc, în nicio secvenţă de intervale. Alte nume codificate în Biblie, cum ar fi Shakespeare sau Kennedy apăreau şi aici. Cu toate acestea, în timp ce în Biblie cuvintele ce apăreau după numele lui Kennedy erau „va muri“, iar oraşul Dallas era codificat în acelaşi pasaj, în Crimă şi pedeapsă nu apărea nici un fel de asociaţie logică. La fel, „Shakespeare“ apărea o singură dată în romanul lui Dostoievski, dar nicidecum asociat cu numele unor opere ale sale cum apare acesta în Biblie.             

***

„Distincţia dintre prezent, trecut şi viitor este doar o iluzie, oricît ar fi de persistentă.“

                  (Albert Einstein, 1955).

Experimente de căutare a unui cod, asemănător celui biblic, au fost realizate şi  pentru alte lucrări literare a căror text a fost introdus pe computer, cum ar fi, de exemplu Crimă şi pedeapsă, un alt roman al lui Dostoievski, avînd un text ce cuprinde 304.805 litere, fiind deci comparabil cu şirul de litere din Biblie. În acest caz, numele lui  Yitzac Rabin nu apărea deloc, în nici o secvenţă de intervale. Alte nume codificate în Biblie, cum ar fi Shakespeare sau Kennedy apăreau şi aici. Cu toate acestea, în timp ce în Biblie cuvintele ce apăreau după numele lui Kennedy erau „va muri“, iar oraşul Dallas era codificat în acelaşi pasaj, în Crimă şi pedeapsă nu apărea niciun fel de asociaţie logică. La fel, „Shakespeare“ apărea o singură dată în romanul lui Dostoievski, dar nicidecum în asociere cu numele unor opere literare care i-au aparţinut. Testele realizate pentru a verifica dacă există diverse codificări şi în alte scrieri l-au ajutat pe Rips să-şi susţină teoria şi să tragă concluzia:

„Fireşte că dacă s-ar căuta suficiente exemple într-o altă carte, s-ar găsi pînă la urmă unele cuvinte asociate logic sau apărînd la un loc. Dar numai în Biblie apar informaţii asociate în mod constant şi coerent. Nimeni nu a descoperit nimic asemănător în nici o altă carte, în nici o traducere şi în nici un alt text ebraic original, cu excepţia Bibliei.“

Un criptograf veteran de la strict secreta National Security Agency din SUA, Harold Gans era sigur că putea dovedi falsitatea demonstraţiei realizată de Rips pentru codul biblic. Gans a realizat propriul său program de calculator şi a refăcut căutările făcute de Rips în codul biblic, în legătură cu datele despre cele 32 de personalităţi care apăreau codificate în Biblie. Spre marea uimire a lui Gans, informaţiile existau: datele la care se născuseră şi muriseră acele personalităţi, erau codificate în Biblie împreună cu numele lor. Lui Gans nu i-a venit să creadă, dar tot mai era convins că nu există nici un cod în Biblie. Astfel, el a hotărît să caute şi alte informaţii în legătură cu cele 32 de personalităţi care apăreau codificate în Biblie, în speranţa că va găsi ceva cu care  să dea la iveală falsul din experimentul lui Rips, eventual chiar şarlatania matematicianului israelian. Gans a pornit de la ipoteza că, dacă există un cod adevărat, atunci el ar trebui să conţină şi informaţii exacte despre localităţile unde s-au născut cele 32 de persoane codificate. După aproximativ 400 de ore de căutări, Gans a verificat concordanţa celor 32 de nume cu localităţile lor natale. În plus, Gans a mai realizat o căutare asemănătoare  pentru alte 34 de personalităţi cunoscute, pentru care a verificat concordanţa nume-loc de naştere, iar rezultatul a fost exact. Concluzia lui Gans a fost că în Biblie sînt codificate informaţii despre trecut şi viitor într-un mod care exclude din punct de vedere matematic, orice coincidenţă, iar acest gen de informaţii nu se găsesc în nici un alt text. După spusele lui Gans, experimentele pe care le-a realizat în legătură cu codul Bibliei l-au transformat  dintr-un ateu convins într-o persoană profund religioasă.

Rips şi Wiztum au prezentat articolul lor uneia dintre cele mai importante reviste americane de matematică, „Statistical Science“. Mai mulţi matematicieni care lucrau pentru acea revistă au verificat demonstraţia matematică ce susţine existenţa codului. Teoria codului Bibliei a trecut cu succes şi toate aceste teste, fiind astfel acceptată de „Statistical Science“.

Iată unele exemple de personalităţi marcante ce apar codificate în Biblie, precum şi menţiunile despre acestea pe care le oferă codul. Homer apare codificat ca fiind „poet grec“; Shakespeare apare codificat ca „reprezentant pe scenă“, alături fiind codificate şi unele opere a lui: Hamlet şi Macbeth. Şi Beethoven şi Bach apar codificaţi în Biblie, pentru fiecare apărînd menţiunea „compozitor german“. Mozart apare şi el în cod alături de cuvintele „compozitor“ şi „muzică“, iar Rembrant este codificat „pictor olandez“.

Fiecare progres al tehnologiei moderne a fost înregistrat în codul biblic. Astfel, fraţii Wright apar codificaţi alături de cuvîntul „avion“, Edison este codificat cu „electricitate“ şi „bec electric“, iar Marconi este codificat cu „radio“. Newton apare codificat cu „gravitaţie“. După cum am menţionat anterior, Newton intuia existenţa unui cod ascuns în Biblie, pe care însă nu l-a aflat; codul, însă, „ştia“ de Newton, deoarece, în codul biblic, alături de expresia „codul Bibliei“ apare şi numele lui Newton.

Einstein apare codificat în Biblie doar o singură dată. Enunţul „s-a prezis o persoană cu mintea ageră“ apare în acelaşi loc. Cuvîntul „ştiinţă“, căruia i se suprapune expresia „o nouă şi excelentă înţelegere“ intersectează numele savantului. Şi chiar deasupra lui „Einstein“, textul ascuns menţionează „el a răsturnat realitatea prezentă“. Teoria relativităţii, principala descoperire a lui Einstein, este, de asemenea, codificată. Este posibil ca şi teoria „cîmpului unificat“ să fie codificată în Biblie. Împreună cu numele lui Einstein, în matricea în care figurează unica  lui menţiune, împreună cu teoria relativităţii, codul oferă şi indiciul „adăugaţi o a cincea parte“, lucru pe care l-a urmărit şi Einstein în studiile sale despre „a cincea forţă“.

În iulie 1994, lumea a asistat la cea mai mare explozie observată în sistemul nostru solar. O cometă a supus planeta Jupiter unui bombardament echivalent cu forţa a peste un miliard de megatone, generînd globuri incandescente de mărimea Pămîntului. Coliziunea cometei cu Jupiter este codificată de două ori în Biblie, o dată în Geneza şi o dată în Isaia. Cometa Shoemaker – Levy, apare de ambele dăţi cu numele complet – numele astronomilor care au descoperit-o în 1993, iar impactul cu Jupiter este codificat aproape ca o reprezentare grafică. În codul Bibliei, numele cometei şi numele planetei Jupiter se intersectează de două ori, iar data impactului era menţionată anticipat: 16 iulie. Astfel, evenimentul pe care astronomii fuseseră în măsură să-l prevadă doar cu cîteva luni înainte de a se produce, a fost prezis în codul Bibliei cu 3000 de ani înainte de a avea loc.

Despre ocuparea Tibetului de către chinezi, în codul biblic apare textul: „Şi i-a pus sub pază în temniţă“, propoziţie care intersectează cuvîntul „Tibet“.

Marea criză economică prin care a trecut SUA, în 1929, este codificată împreună cu prăbuşirea pieţei bursiere. „Colaps economic“ şi „criză“ apar laolaltă în Biblie, alături de cuvîntul „acţiuni“. Anul în care s-a declanşat criza, 1929 – adică 5690 în calendarul ebraic – este codat în acelaşi pasaj. Un alt eveniment bulversant petrecut pe scena politică a Statelor Unite, căderea lui Richard Nixon în urma afacerii Watergate, este, de asemenea, codificat în Biblie. „Watergate“ apare împreună cu „Nixon“ şi cu anul în care acesta a fost silit să demisioneze – 1974. În pasajul în care a fost codat „Watergate“, textul codat al Bibliei formează o întrebare: „Cine este el? Preşedinte, dar a fost alungat“.

De asemenea, cu şase luni înaintea alegerilor pentru preşedinţia SUA din 1992, codul a dezvăluit alegerea lui Clinton. Alături de „Clinton“ apărea viitorul său titlu: „preşedinte“.

Aselenizarea primei nave pămîntene pe Lună este codificată şi ea în Biblie. „Om pe lună“ apare în cod împreună cu „navă spaţială“ şi „Apollo 11“. Pînă şi data la care Neil Amstrong a făcut primul pas pe Lună – la 20 iulie 1969 – se regăseşte în Biblie. Cuvintele lui Amstrong: „Un pas mic pentru om, un salt uriaş pentru omenire“ îşi găsesc şi ele ecoul în codul biblic: în pasajul unde apare data aselenizării, „Luna“ este intersectată de expresia „Realizat de omenire, realizat de om“.

Cu acest gen de exemple am mai putea continua, însă cele oferite pînă acum sînt suficiente pentru a demonstra realitatea codului. Ar mai fi totuşi interesant de aflat rezultatele unor căutări în codul Bibliei ce au avut drept scop obţinerea mai multor informaţii despre România. Astfel, au fost găsite informaţii impresionante despre ţara noastră, chiar dacă nu s-a folosit un program foarte performant de căutare în codul biblic. Textele biblice pe care noi le-am avut la dispoziţie pentru căutare au fost următoarele:

 -  textul original în ebraică al Genezei, aşa cum apare el în cea mai cunoscută ediţie a Bibliei –  Biblia de la Ierusalim;

- o traducere în greceşte a Noului Testament, recunoscută ca fiind foarte valoroasă;

- cea mai veche şi mai importantă traducere în engleză a textului Noului Testament, ce aparţine versiunii cunoscute sub numele King James Version, publicată în 1611.

Chiar dacă cele mai numeroase şi autentice informaţii pot fi găsite apelînd în special la textul original al Bibliei, cel în ebraică, datorită încărcăturii spirituale excepţionale pe care o are, anumite date se pot afla chiar în cazul în care apelăm la unele traduceri inspirate ale Bibliei. Cu toate că în cele trei surse conţinute în programul de căutare în codul biblic nu am avut la dispoziţie traducerea integrală a Bibliei, chiar şi o bază de date limitată a fost de natură să ofere unele informaţii profunde. Pentru traducerea în română a pasajelor din Biblie a fost folosit textul în limba română. 

În textul ebraic original al Genezei, numele României apare codificat de 17 ori. Cele mai relevante informaţii le-am considerat a fi prezente în următoarele trei exemple:

- în secvenţa de mai jos, alături de „România“ (ortografierea ebraică a numelui ţării noastre este încadrată în text) apar următoarele citate: „Iată Eu (Dumnezeu) sînt cu tine şi te voi păzi pe orice cale vei merge… “ şi „nu te voi lăsa pînă nu voi împlini toate cîte ţi-am spus.“ (Geneză, cap. 28, versetul 15);

- într-o altă secvenţă din originalul Genezei în care apare codificat numele „România“, textul care intersectează numele ţării este următorul: „Şi cutremurîndu-se Iacov a zis: «Cît de  misterios este locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!»“ (Geneza, cap. 28, versetul 17);

- în cea de-a treia situaţie, numele codificat „România“ este intersectat de citatul următor: „Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.“ (Geneza, cap 2, versetul 15).

În textul Noului Testament tradus în greceşte, numele „România“ apare de două ori. Informaţii mai importante au fost găsite în secvenţa: „Zis-a lui Stăpînul: «Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău.»“ (Matei, cap 25, versetul 21).

În cazul Noului Testament tradus în engleză, numele „România“ apare, de asemenea, de două ori. O secvenţă concludentă şi pentru această căutare în codul Bibliei ar fi cea în care apare expresia „His own house Jesus“, care se traduce prin „însăşi casa lui Iisus“ şi care intersectează numele României. Toate aceste informaţii din codul biblic vin să confirme profeţiile despre ţara noastră, şi anume că România a fost aleasă de Dumnezeu să fie centrul spiritual al planetei în epoca ce va urma. 

Majoritatea oamenilor consideră că Biblia este o simplă carte, eventual literară.  Avînd în vedere informaţiile despre codul biblic, putem spune că mijeşte un nou mod de explorare a Bibliei. Toţi cei care au avut posibilitatea să se convingă de existenţa codului Bibliei consideră acum că, ceea ce numim noi Biblie – cartea propriu-zisă – este doar primul său stadiu (nivel). Biblia s-a dovedit a fi şi un program de calculator, nu doar o carte pe care Rips a introdus-o într-un computer, ci un program pe care Autorul său l-a conceput ca interactiv şi mereu adaptabil! Codul Bibliei se prezintă, aşadar, ca o serie de revelaţii temporizate, fiecare dintre ele fiind programată pentru a corespunde nivelului epocii din care se face interpretarea. Eliyahu Rips spunea referitor la cod: „Cantitatea de informaţii din codul biblic este incalculabilă şi probabil infinită. Iar acesta nu este decît începutul, primul nivel şi cel mai simplu al codului biblic. Codul este mai puţin asemenea unui joc de cuvinte încrucişate, cît mai degrabă asemeni unei holograme. Noi observăm doar matrice, adică tablouri bidimensionale, cînd probabil ar trebui să privim în cel puţin trei dimensiuni, dar nu ştim cum.“

*

*   *

Tulburătoare mi se par aceste cuvinte ale unui om de ştiinţă citate de anonimul autor al acestui articol! Conchid că ar fi vremea unui pact religie-ştiinţă în care să fie reaşezate, „ştiinţific“, relaţiile dintre cele două domenii. Aflaţi de atîta vreme în dispută, ba chiar în conflict (începînd cu Renaşterea, continuînd cu iluminismul şi sfîrşind cu materialismul dialectic şi istoric), oamenii dedicaţi religiei – teologi, slujitori ai altarului, pedagogi şi moralişti creştini etc. – şi aceia preocupaţi de diversele ramuri ştiinţifice – de la filosofie, astronomie şi matematică pînă la biologie, chimie şi fizică nucleară – au de profitat conlucrînd, armonizîndu-şi opiniile întru progres.

În speranţa că am stîrnit curiozitatea şi chiar am incitat spiritele cititorilor, aşteptăm, ca şi în alte rînduri, reacţii la cele de faţă.

(Material prelucrat de

Mihai Floarea)

PERSPECTIVE CRITICE

O nouă carte: Voievodul de Dan Lucinescu

Cu o prietenie mişcătoare, dl Dan Lucinescu şi-a întîmpinat în seara de joi, 24 septembrie a.c., cu zîmbetul pe buze, cuvinte calde, strîngeri de mînă şi cîte o îmbrăţişare, pe fiecare dintre invitaţii la evenimentul organizat în clasica sală a Uniunii Scriitorilor din Calea Victoriei de către Fundaţia Creştină „Părintele Arsenie Boca“. N-a fost unica abatere de la secile lansări de carte cu care laicitatea ne-a obişnuit. Spre plăcuta mea surprindere, nici reporterii criticaţi în ultima recenzie din paginile publicaţiei noastre, dedicată lansării cărţii Ştefan cel Mare şi Sfînt, n-au mai tulburat manifestarea cu aceeaşi cutezanţă. Însă cea mai importantă pricină pentru care scriem aceste rînduri despre cele petrecute la data menţionată o constituie perspectiva literar-creştină din care e privită viaţa lui Mihai Viteazul.

Rareori patriotismul, tăria de caracter, munca perseverentă, optimismul vizînd reaşezarea justă a valorilor în România s-au împletit atît de pilduitor-convingător în persoana cuiva în deceniile de după Revoluţia din 1989. Trecut prin închisorile comuniste – inclusiv prin teribila „reeducare“ de la Piteşti – dl Dan Lucinescu, specialist în fizica nucleară şi deţinător al mai multor brevete în domeniul ultrasunetelor, cadru didactic universitar şi totodată membru al Uniunii Scriitorilor, este una dintre acele personalităţi ce-ar fi trebuit demult să măture de pe micile ecrane pseudovalorile aservite unor interese meschine şi stricătoare de suflete. Punerea în lumină a scrierilor acestui intelectual creştin este unul dintre meritele pomenitei fundaţii avînd printre obiectivele declarate „cunoaşterea şi promovarea elitelor naţionale şi a cultului eroilor“. 

Voievodul, ediţia a II-a (Bucureşti, Siaj, 2009, 300 pagini) e compusă din opt capitole cu titluri sugestive: Iani epirotul, Mihai în Ţara Banilor, Domn al Ţării Româneşti, Drumul spre culmi, Unirea cu Transilvania, Apogeu şi declin, Steaua care cade şi Se aşterne timpul. Cui s-ar aştepta la o compunere istorică uscată, eventual actualizată, despre uluitorul traseu biografic încheiat tragic al domnitorului unanim venerat, de la paşoptiştii în frunte cu Nicolae Bălcescu la naţional-comuniştii secolului al XX-lea, le-am oferi dintru început cîteva mostre de autentică literatură:

[Doamna Stanca] primi camera cea mai frumoasă, din dreptul terasei mari, în faţa căreia se etala splendoarea naturii montane. Pe fundal sclipea în reflexe diamantine zăpada de pe colţii Bolaceni, proiectată pe cerul de un colorit ce-ţi inunda sufletul de bucurie şi emoţie nestăvilită. Nu se putea spune că era vorba de un anumit colorit, ci de un miracol al luminii, interferată cu straturile ionizate ale aerului înălţimilor şi refractată de zonele marilor altitudini, cu umiditate stratificată, creînd imaginea unui val diafan, ce rcă spre căile infinitului. Apa Sîmbetei susura la mică distanţă de conac, flancînd una din laturile marelui spaţiu îngrădit, cu iarbă crudă, de un verde intens, în care se mişcau nestingheriţi, zeci de cai din vestita rasă lipiţană. (pp. 256-257) – primul gînd al meu, de cititor situat pe rîndul inferior al receptării, a fost că autoul a avut prilejul admirării nemijlocite a colţului de natură descris, el consemnîndu-şi, probabil, observaţiile de scriitor-fizician chiar la faţa locului! De aici prospeţimea şi acurateţea detaliilor care conving.

În acea perioadă, sălciile de pe maluri erau înflorite, creînd un farmec unic văii bătrînului Danubiu. […] Domnitorul [Pătraşcu cel Bun] era blînd şi sensibil, dotat cu multă intuiţie şi inteligenţă. El era fascinat de atmosfera dată de năvala apelor ce coborau din mijlocul continentului. Numai cine nu a ascultat acea voce, ascunsă pentru oamenii de rînd, a miilor de metri cubi de fluid enigmatic, cumul de istorie şi de energii nebănuite, nu era copleşit de măreţia spectacolului. (p. 10) – subtilă descriere de natură-portret moral, analogia literară fluviu-domnitor fiind originală, după ştiinţa mea.

În fine, iată un peisaj hiperbolic de cîmpie, anticipînd supranumele „grînarul Europei“ pentru binecuvîntatul ţinut, combinat cu o realistă viziune despre ceea ce pare un miracol pentru unii istorici – supravieţuirea mult încercaţilor locuitori:

Alaiul domnesc se îndreptă spre apus, urmînd cursul Ialomiţei, în plină cîmpie deschisă, acolo unde, în perioadele de pace, grînele aveau întinderea marilor ape, iar turmele de dropii erau în împărăţia lor. Caii şi călăreţii se făceau nevăzuţi în acele culturi luxuriante. Aşezările omeneşti erau atît de rare, încît niciun călător nu îndrăznea să aleagă alt drum decît cel al negustorilor şi al poştalioanelor. Populaţia era supusă permanentelor atacuri care includeau, în afara hoardelor, pe cele ale lotrilor, ale haiducilor şi ale aventurierilor vremii, a căror singură pricepere era lupta armată, crima şi jaful. Ea se adăpostea în zona bălţilor, a codrilor seculari cu ascunzişuri tăinuite şi în zona montană. Pe drumurile comerciale, numite şleauri, erau instalate, la distanţe de 60-80 km, aşa numitele poşte, puncte de pază şi adăpost, unde curierii domneşti îşi schimbau caii. (pp. 13-14).

Aşadar, pe urmele cronicarilor moldoveni (Oh, oh, vai di ţară!), dar asimilînd lecţia lui P. B. Hasdeu (istoricul este un uvrier şi un artist totodată), a lui A. D. Xenopol (istoria presupune un stil plin de imagine) sau a lui N. Iorga (Într-o operă istorică sînt patru elemente: material, critică, organizare, stil. Cele dintîi două determină soliditatea şi adevărul, celelalte frumuseţea), Dan Lucinescu a folosit atît imaginaţia şi sentimentul  necesare romancierului, cît şi acribia omului de ştiinţă (după cum ne mărturisea la evenimentul lansării acestei a doua ediţii a cărţii, a răscolit ani îndelungaţi prin arhive şi biblioteci  – inclusiv în cele din străinătate – în căutarea acelor detalii recomandate de Braudel şi Veyne în stare de a crea scînteietoare viaţă (…), oameni vii.  

Într-adevăr, eroul paginilor cărţii capătă viaţă sub ochii noştri graţie aceluiaşi condei îndemînatic şi-n ale naraţiunii. Bunăoară, prima luptă, pe mare, a viitorului ban al Craiovei e demnă de a figura sub orice semnătură din galeria prozatorilor realişti: Velierul ieşi din marea de Marmara, traversă Marea Egee, strecurîndu-se printre multitudinea de insuliţe cunoscute sub numele de Kykladera, după care intră în plină mare Mediterană. Cea mai dificilă porţiune ce o aveau de străbătut era cuprinsă între sudul Siciliei şi nordul Africii, unde era baza piraţilor, Bizerta. Nu era un secret pentru nimeni că vasele care nu ştiau să se apere erau o pradă uşoară pentru aceştia. Ei se apropiau cu bărci rapide, fiind nişte aşi ai velelor, aşteptînd reacţia celor de la bordul vasului ce-l întîlneau. Dacă nu sesizau o forţă demnă de considerat la bordul respectiv, abordau vasul, ucideau şi prădau, după care dispăreau fără urme. Ajunşi în zonă, cei zece luptători ai lui Iani intrară în alertă văzînd o ambarcaţiune apropiindu-se de ei cu o viteză mult mai mare decît cea obişnuită. Atacul se dezlănţui fulgerător, trezindu-se cu doisprezece bărbaţi cu eşarfa neagră, pe puntea de la proră. Ei nu se aşteptau să întîlnească nişte apărători special pregătiţi în acel scop, avînd însă de partea lor avantajul surprizei. Din primele secunde, trei apărători fură aruncaţi peste bord, iar alţii doi înjunghiaţi cu cuţite aruncate de la distanţă. Situaţia fu considerată pierdută de cei de la bord cu excepţia lui Mihai care, conform mărturiilor echipajului, se transformă brusc în ceva ce te înnora. Din ochii săi negri ţîşnea un gen de foc al groazei, iar faţa îi deveni întunecată şi săpată parcă în piatră, într-o concentrare rar întîlnită. În momentul cînd s-a dezlănţuit, el părea o sabie de arhanghel. În mai puţin de un minut, două capete de piraţi zăceau pe punte, alături – trei muribunzi, în timp ce restul atacatorilor săriră în mare. Atît de crunt era tînărul în acele momente, încît nimeni nu îndrăzni să se mişte pînă nu-l văzură că-şi şterge spada şi o pune în teacă. (pp. 30-31).

La fel se reţin celelalte acte vitejeşti ce i-au adus binemeritatul supranume: (…) voievodul conducea direct atacul, fiind transfigurat, cînd, înălţat pe imensul său cal, cu barda deasupra capului, intra în plin în masa de ostaşi duşmani, făcîndu-şi pîrtie în jur, ca la defrişările de pomi. Atît de năvalnic era domnitorul, încît panica se forma aproape imediat, oştenii lui fugărindu-i şi nimicindu-i pe turci fără milă. (despre lupta de la Nicopole – p. 135) ori: În acel moment, reeditînd reacţia din lupta de la Călugăreni el sări cu gigantul său cal, ca o nălucă, în mijlocul armatei lui Bathory, lovind năprasnic cu securea în tot ce era în jur, în timp ce armăsarul său, ridicat pe picioarele din spate, înspăimînta la fel ca o apariţie din alte lumi. (…) Nunţiul papal Germanico Malaspina, care asistase la luptă, relata ulterior că nu văzuse în viaţa lui ceva mai fantastic (sic) decît atacul voievodului care parcă se multiplicase de mii de ori, apărînd gigantesc şi invincibil, impunînd supunere oricui i-ar fi stat în cale. (p. 146) sau: Aripa dreaptă a frontului era condusă direct de Mihai care, văzînd apropierea dezastrului, se înălţă pe imensul său cal, căpătînd brusc dimensiuni supranaturale. El se lansă cu un ţipăt de atac ce făcu să răsune văile din apropiere, intrînd în armata duşmană cu marea lui secure ce reteza totul în jur. Oştenii din spatele său îl urmară ca hipnotizaţi, fără să se mai uite că la un moment dat ajunseseră în mijlocul trupelor lui Bathory. Atît de crunt şi supraomenesc fu acel atac, încît primul care o luă la fugă fu Bathory. Martorii oculari menţionează că nimeni şi nimic nu-i mai putea rezista acelui voievod înaripat care în mijlocul armatei duşmane nimicea de la înălţime totul în jurul său. Din marea armată a lui Bathory nu mai rămăseseră pe cîmpul de bătălie decît morţii şi răniţii şi un imens material de război. Supravieţuitorii goneau cu disperarea morţii unde vedeau cu ochii. Prada cea mai importantă rămasă pe locul luptei fu artileria lui Bathory, formată din 45 de tunuri, care zăceau abandonate printre cadavre. (pp. 227-228).

Voievodul de Dan Lucinescu nu îndeplineşte însă toate caracteristicile unui roman: conţine prea multe referinţe biografice, acestea apropiind cartea de monografie (însă una diferită de cea datorată, să zicem, paşoptistului Nicolae Bălcescu, Românii subt Mihai Voievod Viteazul). Deşi multe, datele riguros preluate din surse demne de încredere nu conferă scrierii nici statutul unui tratat istoric în genul acelora scrise de Nicolae Iorga, bunăoară. În fine, graţie referirilor subiective la timpul prezent, scrierea capătă şi accente eseistice, fără a fi totuşi un eseu.

Incert, aşadar, ca specie, demersul de faţă oferă însă cititorilor simpli, de toate vîrstele, suficiente elemente biografice dramatice spre a le face lectura atractivă: de la naşterea fiului natural al voievodului Pătraşcu cel Bun, pînă la eliberarea familiei lui Mihai Viteazul, celui trădat de invidiosul Basta şi asasinat. 

În primul capitol, avînd valenţele unui bildungsroman, adolescenţii pot afla că fiului natural al voievodului Pătraşcu, pe lîngă dobîndirea artei mînuirii sabiei, i se asigurase o educaţie solidă: şapte ani de şcoală germană la Constantinopol, lecţii zilnice de italiană şi spaniolă, contabilitate practică în birourile comerciale patronate de prestigiosul exportator şi dregător Iani Epirotul, unchiul său, cîteva ore pe săptămînă de practică de secretar pe lîngă diplomaţii Porţii etc.

Un model de cavalerism medieval, cu nimic mai prejos de literatura occidentală de capă şi spadă, ni se oferă în finalul scrierii. Eroul este Stroe Buzescu. Incognito (cu o barbă tipică luptătorilor germani din acel timp, adoptînd o îmbrăcăminte adecvată, la care se adăugară actele bine ticluite la Braşov, de ofiţer lefegiu în corpul halebardierilor – p. 280), el se interesează despre asasinarea voievodului direct de la doi dintre autori, lefegii valoni, apoi îi răpune în luptă dreaptă, pe rînd, pe patru dintre ei, deşi Stroe ştia că nu-şi poate învia voievodul şi prietenul, dar umilinţa la care acesta fusese supus în timpul asasinării trebuia plătită – p. 287. Generalului Basta îi cruţă viaţa, însă după ce-l umileşte: Stroe îi crestă faţa de cîteva ori, în final apărîndu-i pe fruntea însîngerată litera M. Cînd transpiraţia începu să-i curgă şiroaie iar picioarele şi mîinile să-i tremure de oboseală, generalul îşi dădu seama că sfîrşitul îi era iminent. La un moment dat, îl rugă pe Stroe să-l ucidă, încetînd acel chin pe care nu-l mai putea suporta. În loc de răspuns, veni întrebarea dură dacă şi lui Basta îi fusese milă, atunci cînd trimisese un detaşament de 300 de oameni să ucidă un om în timpul somnului şi dacă îi plăcea să vadă corpuri decapitate, aruncate fiarelor din jur (…) În cele din urmă, Basta auzi vocea lui Stroe, spunîndu-i că, pentru iertarea păcatelor marelui voievod, îl lasă în viaţă, dar cu semnele care-i vor aminti tot timpul vieţii de odioasa asasinare a marelui voievod (pp. 189-290) etc.

Nu ne-am propus aici o analiză stilistică prin care să evidenţiem, pe lîngă calităţi, şi stîngăciile prozei lui Dan Lucinescu (de pildă adjectivările şi adverbierile stereotipice din ultimele pasaje citate, ţinînd cel mult de stilul publicistic), dar, în încheiere, un cuvînt de reproş tot am avea de rostit: foarte supărătoare ni s-au părut erorile de tehnoredactare ale „DOCUPRINT“, Bacău (numele alcătuitorilor echipei tehnice rămîn pentru noi un mister! Le facem cuvenita trimitere măcar la un sfert dintre ele: v. p. 135, 194, 196, 199, 201, 205, 209, 213, 215,  217, 221, 222, 223 etc.).

Cît depre greşelile de limbă ale acestui text, ele sunt, vai, şi mai numeroase spre a mai stărui (indicăm, în treacăt, p. 51, 84, 86, 93, 96-97, 121, 127, 135, 160, 161 etc.).

În pofida scăderilor pe care, repetăm, nu e cazul aici să le discutăm, volumul Voievodul scris de Dan Lucinescu îl apreciem ca scriere înainte de toate necesară în contextul socio-cultural actual, cu tendinţele deplorabile ale unora ce văd în denigrarea sistematică a valorilor naţionale o ocupaţie hazoasă (în realitate, această atitudine e determinată, după opinia noastră, de varii complexe de inferioritate individuale, ce-ar putea fi tratate psihoterapeutic, beneficiind de compasiune şi discreţie, nicidecum manifestate public!).

Indubitabil, scriitorul patriot Dan Lucinescu, autor, între altele, şi al volumelor Spre război, Jertfa, Lupta, Întoarcerea din Neguri, Sfîrşit de lumi etc. merită întreaga noastră admiraţie. 

Mihai Floarea

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

                                   COLINDE ÎN TEMNIŢELE COMUNISTE

            Bucuria Naşterii Domnului a fost trăită de cei închişi în temniţele comuniste la un înalt nivel spiritual. Chiar dacă trăiau vremuri grele, pline de suferinţă, departe de familiile şi casele lor, în preajma marilor sărbători creştine, condamnaţii din temniţe reînviau un timp sacru.

            Spaţiul întunecat, izolat de lume prin obloane, gratii, porţi păzite de soldaţi înarmaţi  şi rînduri de sîrmă ghimpată, devenea un topos divin în care colindele realizau o legătură tainică a deţinuţilor cu strămoşii, cu cei dragi care erau departe. Prin cunoaşterea acestor colinde de către noi, cei de azi, se împlinineşte şi legătura lor cu viitorul pe care o nădăjduiau. Ar fi traducerea cuvintelor memorabile ale lui Mircea Vulcănescu: Să nu ne răzbunaţi!” în SĂ NU NE UITAŢI!

În temniţe, s-au cîntat în şoaptă şi s-au compus colinde, cu toate că se încălcau interdicţii şi urmau zile de carceră, izolare, neagra. Fiorul sfînt al „veştii minunate“ că „s-a născut prunc“ trecea dintr-o celulă în alta prin pereţii mucezi, prin alfabetul morse, bătut sau tuşit.

Colindele create în condiţii grele de poeţii temniţelor comuniste, alături de tema Naşterii Domnului şi motive comune cu creaţiile populare, conţin motive specifice universului concentraţionar: singurătatea, lanţul, cătuşele, gratiile, lacrima, frigul, foamea.

Descoperind universul compensatoriu al creaţiei, deţinutul politic descoperă o libertate, un mod de a celebra omenescul, divinul din el, pe care sistemul de represiune se sileşte să-l ucidă. Eul întemniţatului are o relaţie salvatoare cu Dumnezeu, o comunicare ce se transpune în colinde şi-n creaţiile ce mărturisesc lupta interioară. Relaţia personală instituită prin Harul divin între cel închis şi Hristos, are ca urmare crearea unei poezii-rugăciune, o arcă de salvare atît pentru creator, dar mai ales pentru ceilalţi deţinuţi.

De cîte ori cîteva versuri încrustate pe uşa carcerei, zgîriate pe zidul celulei sau ascunse pe o coajă de săpun n-au adus în suflete nădejdea, credinţa, puterea de a rezista?

Valeriu Gafencu                               

Colind                                                          

Pe malul Trotuşului                  

Cîntă robii Domnului,              

Înjugaţi la jugul Lui.                 

Dar cîntarea lor e mută,                      

Că-i din suferinţă multă

Şi-i cu lacrimi împletită.                       

În inima robului,                      

Domnu-Şi face ieslea Lui,       

În noaptea Crăciunului.           

Flori de crin din ceruri plouă    

Peste ieslea Lui cea nouă        

Şi din flori picură rouă.            

Stă un copilaş în zare              

Şi priveşte cu mirare               

La fereastra de-nchisoare.

Lîngă micul copilaş                  

S-a oprit un îngeraş,

Ce-i şopteşte drăgălaş:              

„Azi Crăciunul s-a mutat           

Din palat la închisoare,                        

Unde-i Domnu-ntemniţat“.      

Şi copilul cel din zare                                      

A venit la închisoare                                       

Să trăiască praznic mare.                                

            Redăm comentariul lui Ioan Ianolide, publicat în volumul Sfîntul închisorilor: În prima strofă Valeriu face referire la închisoarea din Tîrgu-Ocna, pe malul Trotuşului, care adăposteşte pe robii Domnului ce „colindă“, muţi de suferinţă. Apoi trece înlăuntrul robului, unde se naşte Hristos ca într-o nouă iesle. De data aceasta crinii semnifică darurile duhovniceşti ce însoţesc naşterea în Hristos a omului.

Copilul care priveşte uimit spre fereastra temniţei – căci şi temniţa are modul ei de a comunica cu lumea – este o metaforă a omului neprihănit, credincios, a omului în care nu a fost ucis Dumnezeu. Un înger – fiinţă nepămînteană, dar perceptibilă celor curaţi cu inima – îi vorbeşte, dezvăluindu-i că naşterea lui Hristos nu se mai săvîrşeşte în forma strălucirii publice, ci în prigonirea credinţei prin întemniţare. Creştinii fiind întemniţaţi, Iisus Însuşi este întemniţat. Înnoirea în Hristos prin suferinţă şi prigonire este o lucrare mare, profundă, strălucitoare.

Această poezie Valeriu a închinat-o arhimandritului Gherasim Iscu, spunînd că la el   s-a gîndit cînd a ales simbolul copilului venit să participe la Crăciunul din temniţă. Noi credem că autorul însuşi ar putea fi potirul în care s-au petrecut real aceste transformări lăuntrice şi poezia „Colind“ ar putea fi socotită o mărturisire personală. (pp.304-305)

Radu Gyr

Colind

A venit şi-aici Crăciunul

luminîndu-ne surghiunul.

Cade alba nea

peste viaţa mea,

peste suflet ninge.

Cade albă nea

peste viaţa mea,

care-aici se stinge.

Lumea-n cîntec se deşteaptă

pe Mesia îl aşteaptă.

Zîmbete cereşti

intră pe fereşti

vin în orice casă.

Şi în orice gînd

arde tremurînd

cîte-o stea sfioasă.

Tremură albastre stele,

peste lacrimile mele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

numai lacrimi grele.

Dumnezeu de sus

în inimi ne-a pus

pîlpîiri de stele…

Numai temniţa posacă

a-mpietrit sub promoroacă.

Stăm în bezna grea,

pentru noi nu-i stea,

cerul nu s-aprinde.

Pentru osîndiţi,

îngerii grăbiţi

nu aduc colinde.

O, Iisuse Împărate,

iartă lacrimi şi păcate.

Vin’ să-nchizi uşor

rănile ce dor,

visul ni-l descuie.

Noi te-om aştepta,

căci pe Crucea ta

stăm bătuţi în cuie.

Maica Domnului Curată,

ad’ o veste minunată.

Înfloreşte-n prag

zîmbetul tău drag

ca o zi cu soare.

Zîmbetul tău drag

îl aşteaptă-n prag,

cei din închisoare.

Peste fericiri apuse,

tinde mila Ta, Iisuse.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori,

pieptul lor suspină.

Cei din închisori

Te aşteaptă-n zori,

să le-aduci lumină.

Steaua prinde să lucească

peste ieslea-mpărătească

şi din nou trei magi,

varsă din desagi

aur şi tămîie.

Îngerii de sus

magilor le-au pus

Cerul sub călcîie.

 Ion Popescu

În loc de colindă

Lerui-Ler peste păduri,

cîntă parcă munţii suri!

Nu ştiu, stele-albastre ard?

Poate lacrimile cad,

plînge cetina de brad…

Lerui-Ler, a fost odată

Ţara asta minunată

că nici basmul n-o cuprinde.

Din adîncuri care pier,

veneau îngerii din cer

peste ţară să colinde.

Auzeai lîngă bordei

cîntece de clopoţei;

cîntau clopote de-argint

la palat de mărgărint,

şi lăsau atîta pace,

pe bătrînele conace…

Cobora şi Domnul Sfînt

cu Sîn-Petru pe pămînt,

doi moşnegi cu mîini de ceară,

îi vedeai umblînd prin ţară.

Nu ştiai că prin nămeţi

trece sfînt Izvor de vieţi,

nici ştiai că ai la cină

Sfînt, izvorul de lumină!…

Lerui, basmul ar tot creşte,

de-l începi, nu se sfîrşeşte!

Lerui-Doamne, dalbe flori!

În ţara colindelor,

numai vîntul mai colindă;

spartă-i uşa de la tindă

de prigoana răilor.

Casa nu e luminată,

copilaşii s-au culcat

necîntînd ca altădată!

Mama plînge-ncet la vatră,

tata-i dus întemniţat.

Lerui-Doamne, dalbe flori!

Pentru cei din închisori

nu sînt clopote să sune

astăzi pentru rugăciune.

Eu aştept colindători

croncănind, un stol de ciori…

N-am nici nuci,

nici mere dulci,

nici colaci, nici pîine, mamă!

Le-oi da pieptul de aramă

ca să-i smulgă inima;

s-o sfîşie – pradă grea

hrană pentru Ţara mea!

Le-oi da ochii mei de cer

licărind – albastre stele –

peste anii grei de ger

ca să-i ducă ţării mele,

pentru dorurile-i grele,

pentru tot amarul ei!…

Ştefan Tumurug

Colindul prizonierilor români din U.R.S.S.

Sub fereastra amintirii ne-adunăm

cîntecul de altădată-l colindăm,

Şi-a cernut un înger florile tiptil

peste fruntea mea senină de copil.

Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,

flori de măr într-o cunună, velerim!

Brazii ard în vatra vechiului cătun

noi cîntăm colindul unui nou Crăciun.

Doamne, arde-n focul inimii zăpezi

fruntea noastră, mamă, iarăşi s-o dezmierzi.

Mamă, mamă, cresc nămeţii, suferim,

flori de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!

Răbufneşte-n vaier stepa către cer

brazi îşi leagănă în vîrfuri Lerui Ler!

Trec în caravană magii dorului

peste fruntea rece-a luptătorului.

Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim

fără nume, fără ţară, velerim!

Maica Teodosia – Zorica Laţcu

Lerui, Doamne, Ler                                     

Lerui, Doamne, Ler,                                       

Din înaltul Cer,                                               

Cerne Maica, cerne,                                      

Fulgi moi îi aşterne,                                         

Nimeni să nu-i vadă                            

Urma prin zăpadă,                  

Să nu se cunoască                  

Ce fiu va să nască 

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,                        

Coboară, coboară,                 

Preasfînta Fecioară;                

Dar pe unde merge,                

Urma i se şterge,                     

Taina din vecie,                                  

Nimeni să n-o ştie.                  

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,

Intră-n staul, iată,

Maica Preacurată,

În staul de vite,                                   

Pe paie strunjte,                                             

Să nu se cunoască,

Ce fiu va să nască.                              

Lerui, Doamne, Ler,                           

Din înaltul Cer,                                   

Cerne luna, cerne,                              

Raze albe-aşterne,                              

Lumina cerească                                 

Din iesle să crească,                           

Razele-n zăpadă                                 

Îngeri să le vadă,                                

Din înaltul Cer.                                   

Lerui, Doamne, Ler!…

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,                        

Coboară, coboară,                 

Preasfînta Fecioară;                

Dar pe unde merge,                

Urma i se şterge,                     

Taina din vecie,                                  

Nimeni să n-o ştie.                  

Lerui, Doamne, Ler,               

Din înaltul Cer,

Intră-n staul, iată,

Maica Preacurată,

În staul de vite,                                   

Pe paie strunjte,                                             

Să nu se cunoască,

Ce fiu va să nască.                              

Lerui, Doamne, Ler,                           

Din înaltul Cer,                                   

Cerne luna, cerne,                              

Raze albe-aşterne,                              

Lumina cerească                                 

Din iesle să crească,                           

Razele-n zăpadă                                 

Îngeri să le vadă,                                

Din înaltul Cer.                                   

Lerui, Doamne, Ler!…

Andrei Ciurunga

Crăciun penitent

Cuvine-se-n genunchi a ne supune

acestei nopţi de-ntoarcere la noi,

cînd mîinile-nfloresc în rugăciune

şi curge-n matcă timpul înapoi.

Visăm podoabe-n pomii ce ne-mbie,

întindem, goale, degetele-n zbor,

dar brazii noştri s-au făcut sicrie,

uitarea ninge-n cetinile lor.

Purtînd pe buze spuza ce mai arde

al unui încă neucis mister,

învinşii cîntă-n lanţuri pe brancarde,

învingătorii fumegă spre cer…

Victor Stoica

Sfîntul Nicolae

Să-ţi lăsăm bocancii-n uşi,

Darnic Sfinte Nicolae,

Ca în vremea cu păpuşi

Şi cu buclele bălaie?

De cîţi ani îi tot pitim

Pe la zăbrelite uşi

Ca în zori să-i regăsim

Cu-o pereche de cătuşi.

Poate-i prea de dimineaţă

Cînd ne scot în jug la roabe

Şi pulpana ţi se-agaţă

Ca s-ajungi la noi cu boabe.

Şi vergele de zaharuri

Sau la porţi te-au fost prădat

Paznicii şi-n loc de daruri

Ţi-au pus fiare cu lăcat.

În alt an cînd fu să treci

Dealul Galeş – smîrc de ploaie –

Te-au legat cu traista-n beci,

Darnic Sfinte Nicolae;

Dar acum nu ţi-au găsit

Într-un colţ un vîrf de vargă

Şi cu el ai risipit

Norii grei în lumea largă.

Poate-am fost mai buni acum

Şi-ai deschis spre noi iar cerul

Scoţînd soarele în drum

Şi gonind din ţară gerul.

Că pe trepte de-nălţare

S-au smintit atîţi vînduţi

Şi zadarnic pungi cu soare

Le arunci, cercînd să-i cruţi.

Şi nici mintea noastră-ntreagă

N-a găsit un aşternut

Ca să vii cu o desagă

Fără lanţuri, fără cnut.

Iartă-ne de erezie

Şi din temniţe desparte

Cărămida în făclie,

Lut şi apă-n cîte-o parte.

Şi, văzînd pe toate-ntr-una,

Împlinite ca-ntr-un rod,

Să stîrpim din nou minciuna,

Înfruntîndu-l pe Irod.

Ca în vremea cu păpuşi

Şi cu buclele bălaie,

Cînd umpleai ghetuţa-n uşi,

Darnic Sfinte Nicolae.

                                               Valea Neagră, 6 decembrie 1953

Ionel Zeană

Noapte de Crăciun

Ieşim ca nişte cîrtiţe din hruba

În care picuri grei de apă cad.

În faţa porţii ne aşteaptă duba

Să ne transporte undeva-n alt iad.

Îngrămădiţi pe coridor de-a valma,

Păşim în gînd cu semnul sfintei cruci.

Ne-mproaşcă cu ocara şi sudalma,

Cordoanele de cerberi politruci.

Şi, înfăşcîndu-ne cu lăcomie,

Ne-nghite duba ca un căpcăun.

În tot oraşu-i linişte pustie,

În noaptea asta tristă de Crăciun.

Sub streaşina cu ţurţuri şi cu vată,

Nu mai vibrează glasuri argintii.

Dintr-o copilărie-ndepărtată,

Răsună-n noi colindele tîrzii.

Nu-şi mai vesteşte nimeni bucuria

Că s-a născut în noaptea asta Crist.

Doar îngerii îi cîntă-n cer solia

Crăciun amar, însîngerat şi trist.

Copiii azi se roagă sub icoane

Să le aducă Moş Crăciun în zori

Mălai în locul pungii cu bomboane

Şi taţii îngropaţi în închisori.

Grigore Zamfiroiu

Anul Nou

Anul Nou…şi stă să cearnă

            aspru şi mărunt

peste cîte rele sînt

            cerul ploi de iarnă…

Iar pe-a zilei rece moină

            pune seara vînt,

lacrimile pun cuvînt

            şi alean în doină…

La fereastră eu ascult

            picurii cum cad,

inima cum lasă vad

            vremii de demult…

Cîtă rană lîngă răni

            anii care-au fost

i-au adus în loc de rost

            şi amar în căni!…

Şi în anii care vin,

            noapte sfîntă, zi-mi:

ce bătrîni Ierusalimi

            voru-mă vecin?…

Ori e cerul care-apleacă-n

            umbra ta cu bură

zare lină…şi se-ndură:

            lună pe-un mesteacăn?…

Ion Constantinescu Mărăcineanu

Scrisoare către Moş Crăciun

Prădat de cerurile-albastre

din an în an această zi petreci

sub bîntuirea viscolelor reci

întroienit de visele sihastre.

O, brad frumos, o falnic vis

cu cetini nevăzute

pe ramurile verzi ţi-am scris

colind din freamătele mute.

De-un pîlc de ani tînjesc mereu

spre dîra albă de lumină

să-mi vindece aleanul greu

ce zace-n neguri fără vină.

De cîte ori cu chipul blînd

şi ochii plînşi îndurerata mamă

pe prispa serii depănînd

odorul prigonit îl cheamă.

Că îngeraşul bucălat

cu-obrajii moi scăldaţi în floare

de cîte ori n-a întrebat

„ne mai aduci tăticul oare?“

Noi nu trăim să ne alinte

colindele cu flori de iarnă

numai aducerile-aminte

încearcă-n vise să le cearnă

Sperînd că nopţile de hulă

şi viforniţe avane

pentru vecii se vor topi

în cubiloul zorilor umane.

Închisoarea Botoşani, 25 decembrie 1963

Constantin Aurel Dragodan

Colind

Colindăm flămînzi şi goi

În pridvor de gînd,

Anii cern zăpezi pe noi,

Vise aprinzînd.

Zac la uşă drugii grei,

Rănile ne dor,

Lanţurile-s clopoţei,

Ruga noastră-i cor.

Magii merg, tustrei, acum        

Către Vicleim.

Numai steaua noastră-i scrum,

Drumul nu-l mai ştim.

Doamne, mîna să-ţi întinzi

Peste robii tăi,

În adîncuri să ne-aprinzi

Stea de vîlvătăi.

Vom porni din închisori,

Fulguiţi de nea,

Ca s-ajungem pînă-n zori

Lîngă ieslea ta.

Drept tămîie-am pregătit

Lacrimi grele-n căni,

Aur – lanţul ruginit,

Smirnă – sînge-n răni.

Suferinţa vom uita

Sub cereşti lumini,

Serafimii vor cînta

Încărcaţi de crini.

Inimile, în cununi,

Vom aduce-n dar,

Peste jertfa lor s-aduni

Nimburi mari de har. *

                                               *N.A. Acest colind de închisoare are un refren:

                                                         Linu-i lin cîntă la geam/Noi colinde pentru neam.

Petru C. Baciu

Noapte de Crăciun

Ferecat în lanţuri, sfîşiat de ger,

Mă veghează-n noapte crîncen temnicer,

Mi-au luat fereastra, hainele-mi luară,

Mă rotesc de una, frigul mă doboară.

Temnicerii toarnă apă pe podea;

Iisuse, mă doare, crucea mi-e prea grea.

Noapte de Crăciun, nu mai cînt Domn, Domn,

Iisuse, mi-e foame, Iisuse, mi-e somn…

Haig Acterian

Colind de strigoi

Mamă,

cineva îmi cere vamă.

Am tot coborît

de mi s-a urît.

În grabă nu mi-am dat samă,

n-am luat un ban de-aramă.

Iute, steaua stă să-mi cadă;

sînt afară prin zăpadă.

Of, mamă,

cine a lăsat

afară din sat

o scară?

Aseară,

cine m-a luat

ca pe-un aluat,

m-a închinat,

m-a luminat?

Cine m-a întins?

Cine iar m-a stins?

O treaptă din scară

m-a făcut din ceară.

Mă încurc,

mă descurc

şi printre plopi şi stafii urc.

Şi treptele din ce în ce mai roase

pier…şi prin aer calc pe chiparoase.

Cu cît mă-ndrept în soare,

mă topesc…Şi cocoare

multe şi mari cocoare,

cînd oboseala doare,

se aşază

 – bună piază –

de-a curmezişul drumului drept,

să-mi odihnesc privirea şi s-aştept

spînzurat de stolul lor

stînd în văzduh ca un nor…

Îmi dai

ori nu-mi dai, mamă?

Gheorghe Popescu-Vîlcea

Colind din robie

A venit şi sfînta noapte de Crăciun,

Să ne-aducă Leru-i Doamne în surghiun.

Picură printre zăbrele-un colţ de stea

Miruind cu raza-i blîndă viaţa mea.

La fereastra amintirii stau şi-ascult

Velerim şi Veler Doamne de demult.

Lîngă temniţa de plumb şi mucegai,

Poposit-au un moşneag şi cu trei crai;

Au cătat să vază feţe omeneşti

Şi-au văzut doar oblonitele fereşti.

Maica sfîntă toată noaptea a umblat,

Ca să afle un sălaş pentru-noptat.

Cad tăcerile de nea şi-apasă greu,

Peste ieslea unde-i pruncul Dumnezeu.

Sufl-amarnic, suflă crivăţul hain,

Peste ţară numai jale şi suspin.

Plînge mama-n vatră, plîng copii-n blid,

Tot mai cruzi, irozii stepei ne ucid.

Zăvorîte uşile tac în ţîţîni,

Nu mai vin colindători ca-n anii buni,

Moş Crăciun nu mai aprinde-n pom făclii,

Iar coliba şi sălaşul sînt pustii.

Numai sfintele colinde îngereşti,

Se revarsă, undelemn, din slăvi cereşti,

Vin heruvi şi vin serafi cu mîini de crin,

Să ne mîngîie pe frunţile de chin.

Şi-n cătuşele robiei ce ne strîng,

Velerim din amintire-ngîn şi plîng

Şi spre maica, din sătucul troienit,

Cu arhanghelii în noapte am pornit.

Selecţie şi texte de Marilena Istrati

Atunci m-am despărţit de Moş Crăciun

Eu am crezut în Moş Crăciun mereu,

Bătrînul cel cu barbă şi alune,

Creştea în mine, parcă era zeu

Sau un altar curat de rugăciune.

Cînd naşterea lui Hrist se-apropia,

Copil fiind, îl aşteptam să vină,

Şi-ntotdeauna Moş Crăciun venea,

Să-mpodobească pomul de lumină.

Nu îl vedeam, doar îl simţeam intrînd

În casa noastră cu un sac în spate,

Credeam în el şi-n sufletul lui blînd,

În marea şi cereasca-i bunătate.

Dar într-o noapte, noaptea de Ajun,

Zăpada se-aşternuse în troiene,

Şi hotărît să-l văd pe Moş Crăciun,

Luptam cu pleoapa grea a lui Moş Ene.

Şi-am izbutit să stau aşa, pierdut,

La sfat cu ceasul ticăind în noapte,

Şi-am auzit aievea, cum să spun,

Că Moş Crăciun vorbea parcă în şoapte.

Şi tatăl meu, cu barba ca de nea,

În catifeaua roşie ca focul,

Un brad înalt cu dînsul aducea

Şi-mpodobindu-l  îşi făcea tot jocul.

Înfiorat, tot sufletu-mi plîngea,

Că-n Moş Crăciun îmi distrugea iubirea,

Dar el sfîrşi de-mpodobit curînd

Şi singur m-a lăsat cu-nchipuirea.

A doua zi în zori cînd m-am sculat

Şi bradul l-am văzut ca pe-o minune,

Uitînd de ce văzusem sau visat,

Lui Moş Crăciun i-am zis o rugăciune!

Apoi, cînd tatăl meu a apărut,

Colindătorii cînd rosteau cîntarea,

I-am spus cu glasul stins şi abătut

Că taina îşi aflase dezlegarea:

„Ştii, tată dragă, astă noapte-n vis,

Tot aşteptînd pe Moşul care vine,

M-am deşteptat şi parcă mi-a părut,

Că Moş Crăciunul semăna cu tine!“

A tresărit şi-ntreaga-i bucurie

S-a risipit la vorba ce-o spuneam,

Mi s-a părut că parcă o făclie,

Nesocotit, din suflet i-o stingeam.

A spus încet: „Băiete, nu-i de glumă,

Că Moş Crăciun trăieşte-adevărat,

Dar prea grăbit fiind, pînă la urmă,

Să-mpodobesc eu pomul, m-a lăsat!“

Ştiam acum că nu făcusem bine,

Că raza lui eu o prefac în scrum,

Dar sufletul prindea să se aline,

Că Moş Crăciun e tatăl meu de-acum!

Şi anii alergînd pe nesimţite,

Legenda a trecut în nimb curat

Şi continuînd să îl iubesc pe tata,

Pe Moş Crăciun în suflet l-am păstrat.

Cînd a sosit în viaţa mea furtuna

Şi a apus tăicuţul meu cel bun,

S-au tot închis cărările ca una.

Atunci m-am despărţit de Moş Crăciun!

Petru Demetru Popescu

(din Cîntece la Naşterea Domnului Iisus. Poezii, Bucureşti, Editura Coresi, [1998]).

Redacţia:

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr

„Gripa nouă“ 

Care este realitatea despre „gripa nouă“?

Ca răspuns la această legitimă întrebare a momentului, reproducem în continuare conţinutul pliantului alcătuit cu profesionalism de dr. Christa Todea Gross, autoarea cărţii Îndrumarul medical şi creştin despre viaţă al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe Pro-Vita din România (Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2008):

Virusul gripei porcine a fost creat

în laborator

Noul tip de virus gripal A H1N1(„virusul gripei porcine”),care a ajuns recent şi în ţara noastră, nu se aseamănă cu nici un alt virus precedent, fiind sintetizat în laborator. Pentru sinteza lui s-a folosit virusul gripei spaniole din 1918 (când au murit 50 milioane de oameni) care a fost readus cu succes la viaţă prin decongelarea victimelor şi depistarea materialului genetic viral; virusul a fost apoi combinat în mod artificial cu tulpina virusului comun H3N2 şi H5N1 (tulpina gripei aviare). În final, virusul A H1N1 conţine material genetic de la două tulpini de gripă porcină, două tulpini de gripă umană şi o singura tulpină de gripă aviară; a fost denumit „novel flu“ (incorect spus gripă porcină) de către Centrul pentru Controlul Bolilor din S.U.A.(CDC) [1].

Cît de gravă este gripa porcină?

Simptomele de gripă porcină sînt cel mult moderate; gripa porcină este cu mult mai blîndă decît s-a aşteptat, notează „The Times“, ceea ce face ca boala să nu se manifeste mai drastic decît o răceală severă şi deci ca vaccinarea să fi e pusă sub semnul întrebării. Nu este recomandată vaccinarea celor care suferă de boli are plămînilor, inimii sau rinichilor sau a celor cu sisteme imune slăbite, a femeilor însărcinate şi a copiilor sub cinci ani [2]. În România se preconizează să fie vaccinate tocmai aceste ultime două categorii. Aşadar vaccinul se testează pe mamele noastre şi pe copiii noştri!

În Marea Britanie, cea mai afectată ţară din Europa se înregistrează o mortalitate de 0,03 % [3], cu mult mai scăzută decît în cazurile de îmbolnăviri cu o gripă obişnuită tip A, deci nu este justificată vaccinarea în masă a populaţiei, cu atît mai puţin în România unde s-au înregistrat doar 322 de cazuri [4].

Un vaccin periculos!

Vaccinul creat împotriva „gripei porcine“ se dovedeşte a fi periculos:

a.) provoacă cancer (oncogeneză):

- studii recente au demonstrat că injectarea de material genetic străin direct în sînge conduce la mutaţii genetice şi oncogeneză în organismul care primeşte acel material;

- celulele umane utilizate curent în producţia de vaccinuri sînt de fapt celule canceroase provenite din diferite tipuri de tumori umane sau celule fetale provenite din embrion uman avortat, singurele capabile să supravieţuiască in vitro şi să se dividă

fără limită de timp şi spaţiu; se folosesc şi celule animale (embrion de pui, etc.) [5];

- vaccinul „Optaflu“ contra gripei porcine al Companiei Novartis va folosi celule umane provenite din tumori canceroase! [6]

b.) adjuvanţi toxici în vaccin:

- cele mai multe vaccinuri au un conţinut periculos de mare de mercur sub formă de thimerosal (un conservant letal) de 50 de ori mai toxic decît mercurul însuşi. O doză destul de mare poate cauza disfuncţii pe termen lung la nivel imunologic, senzorial, neurologic, motor şi comportamental. Otrăvirea cu mercur duce la autism, sindrom de atenţie deficitară, scleroză multiplă, deficienţe de vorbire şi limbaj. Un alt adjuvant comun pentru vaccinuri este hidroxidul de aluminiu care cauzează alergie şi şoc anafilactic [7];

- pentru vaccinul gripei porcine sînt folosiţi adjuvanţi noi în scopul reducerii dozei de vaccin, cu acordul OMS-ului; cei mai mulţi adjuvanţi noi incluzînd MF59, ISCOMS, OS21, AS02 şi AS04 sînt mai toxici decît hidroxidul de aluminiu. Adjuvantul MF59 este de natură uleioasă şi conţine Tween80, Span85002 şi squalena. Studiile efectuate pe şoareci au arătat că adjuvanţii uleioşi induc probleme motorii şi paralizie. Adjuvantul ASO3 conţine, de asemenea, Sqalena (cauzatoare a sindromului războiului din golf) care provoacă şi boli autoimune [8]. Adjuvanţii Sqalena şi Tween80 provoacă şi infertilitate la animale [9].

c.) alte boli grave pe care le poate provoca vaccinul:

- sindromul Guillain-Barré (GBS) care este o boală autoimună ce cauzează paralizia braţelor şi a picioarelor, iar în cazuri rare, a întregului corp. În unele cazuri, GBS poate duce la paralizie completă sau chiar la moarte [10]. În 1976 s-au înregistrat cîteva cazuri de gripă porcină (comună, dată de virusul natural şi nu cel sintetic actual) în rîndurile soldaţilor de la Fort Dix, New Jersey şi numai unul dintre ei a decedat, cel mai probabil din cauza eforturilor fizice prea mari decît din cauza gripei. Aceasta a dus la lansarea unei vaccinări în masă a 40 milioane persoane împotriva unei pandemii care nu s-a materializat. Mii de oameni au cerut despăgubiri pentru leziunile cauzate de vaccinare. Cel puţin 25 de oameni au murit şi 500 au

paralizat [11]. În unele cazuri, GBS a dus însă la paralizie completă sau chiar la moarte. Cercetările ulterioare au estimat că a existat un caz de GBS la fiecare 100.000 de administrări ale vaccinului [12]. „Actualul vaccin împotriva gripei porcine este creat după acelaşi model“ [13].

- agravează astmul la copii [14] etc.

O.M.S. (Organizaţia Mondială a Sanătăţii) introduce dictatura medicală!

„O.M.S.-ul încearcă să introducă o dictatură medicală, ca şi sănătatea publică (DSP), care a început să încalce drepturile naturale ale omului. A introdus carantina, a interzis libera circulaţie, a introdus vaccinarea obligatorie, s-a încălcat autonomia pacientului care nu poate refuza tratamentele obligatorii. Noi fetişizăm nişte concepte în medicină, care iarăşi introduc dictatura, cum sînt, de exemplu, ghidurile, protocoalele şi medicina bazată pe dovezi“ [15].

Întrebări… fără răspuns:

• De ce sînt copiii cei care trebuie să primească cei dintîi un vaccin experimental?

• Ce răspuns va da statul pentru cazurile în care copiii şi femeile însărcinate vor fi lezate?

• De ce în SUA (probabil şi în România) se acordă imunitate totală în faţa legii, împotriva oricăror plîngeri în instanţă care ar putea rezulta în urma vaccinării? De ce se permite companiilor farmaceutice, oficialităţilor din sistemul de sănătate şi oricui care se ocupă de administrarea vaccinurilor experimentale, ca în timpul unei stări de urgenţă, să fie protejaţi legal în cazul în care populaţia suferă leziuni în urma vaccinării? [16]

• De ce se impune vaccinarea obligatorie cînd riscurile bolii sînt mici, iar riscurile vaccinării sînt enorme?

Nu acceptăm să fim cobaii vaccinului AH1N1 în România!

Referinţe:

1. Raportul Wayne Madsen – 21 mai 2009. Wayne Madsen este un jurnalist de investigaţie din Washington DC, autorul acestui Raport.Copyright © 2009 WayneMadenReport.com apud http://alexaionescu.wordpress.com/2009/07/24/istoria-virusului-h1n1-siviitorul-nu-prea-roz/; 2, 10, 14. http://www.badin.ro/2009/07/vom-deveni-cobai-pentrutestarea-vaccinului-a-hn-t.html

3. „Swine fl u website overwhelmed by demand as new cases double in a week“, Owen Bowcott and Severin Carrell, The

Guardian, 23 July 2009, http://www.guardian.co.uk/world/2009/jul/23/swine-flu-website-overwhelmed;

4. http://www.razbointrucuvant.ro/2009/09/11/dictatura-medicalasi-in-romania-sanatatii-vrea-vaccinare-obligatorie-anti-gripaporcina-pentru-toti-copiii/

5. Anker P, Stroun M. Bacterial ribonucleic acid in the frog brainafter a bacterial peritoneal infection. Science 1972 Nov 10; 178: 621-3.şi Stroun M, Anker P. Transcription of spontaneously released bacterial deoxyribonucleic acid in frog auricles. J Bacteriol 1973 Apr; 114. 114-20.

6. http://www.wodarg.de/politikfelder/gesundheit/2651826.html;

7. H1N1 ‘swine fl u’ vaccine, postnote, May 2009, number 331, http://www.parliament.uk/documents/upload/postpn331.pdf;

8. Ho MW. „How to stop bir fl u instead of the vaccine-antiviral model. Science in Society 35. 40-42, 2007 şi “Vaccines may be linked to Gulf War Syndrome”, Chiroweb.com, June 12, 2000, http://www.chiroweb.com/mpacms/dc/article.php?id=31730

9. http://www.swinefl uupdate.us/%E2%80%9Cswineflu%E2%80%9D-vaccine-has-adjuvants-that-impair-fertility.php  şi

http://infertility.suite101.com/article.cfm/polysorbate_80_causes_infertility

11. http://en.wikipedia.org/wiki/1976_swine_fl u_outbreak şi Haber P, Sejvar J, Mikaeloff Y and DeStefano F. Vaccine and Guilaain-Barre syndrome. Drug Saf 2009, 32, 309-23.).

12. Ho MW. How to stop bir fl u instead of the vaccine-antiviral model. Science in Society 35. 40-42, 2007.);

13. http://www.wodarg.de/politikfelder/gesundheit/2651826.html;

15. Articolul apărut în numărul 6/2009 al Revistei „Presa Ortodoxă“: Gripa AH1N1 – O propagandă pentru O.M.S.? Dr.

Vasile Astarastoae, Preşedintele Colegiului Medicilor

16. http://www.isis.org.uk/fastTrackSwineFluVaccineUnderFire.php.

Asociaţia Filantropică Medical-Creştină Christiana Cluj – Proiectul „Pentru-Viaţă“.

www.pentruviatacluj.ro

Vaccinul împotriva „gripei porcine“– Un atentat la viaţa umană!

(Pentru conformitate: Mihai Floarea)

Iarăşi prostituţia!

Despre legalizarea prostituţiei am mai scris în această rubrică şi nu mi-am schimbat opiniile. Prezint, de aceea, materialul următor preluat de pe adresa electronică fără semnătură. Îl îndrept stilistic, sintactic şi morfologic şi mi-l asum rămînînd în aşteptarea reacţiilor cititorilor:

Legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare – folos sau PAGUBĂ?

            Se discută în ultimul timp despre legalizarea drogurilor uşoare şi a prostituţiei. Celor care văd un eventual folos în încurajarea unor astfel de practici prin legalizarea lor le atragem atenţia şi le adresăm îndemnul de a ţine cont de următoarele evidenţe în momentul luării unei decizii în ceea ce priveşte cele două chestiuni dezbătute:

            1. Să vedem exemplul altora, păţiţi, al Norvegiei, bunăoară, care este cea de-a treia ţară europeană care a scos prostituţia în afara legii, după ce aceasta fusese mai mult sau mai puţin „legală“ sau cel puţin tolerată.

            „Cumpărarea de servicii sexuale este inacceptabilă, deoarece favorizează traficul de fiinţe umane şi prostituţia forţată“, declara ministrul adjunct al Justiţiei, citat pe site-ul organizaţiei medicale sud-africane „Doctors for life“ şi preluat de Provita Media.

            Aşadar, prostituţia favorizează infracţiuni de o gravitate deosebită, precum traficul de fiinţe umane, abuzul asupra copiilor şi crima organizată şi, prin urmare, ea trebuie să ramînă o infracţiune penală. (cf. Altermedia)

            2. Mai aproape de noi geografic e Bulgaria:

            Sofia, Bulgaria, 5 oct. 2007:  GUVERNUL BULGAR, care avea în plan să legalizeze prostituţia,  şi-a schimbat radical poziţia, ca urmare a unui curent larg răspîndit în Europa, acela de a impune interdicţii ca mod de combatere a traficului sexual.

            „Ar trebui să fim foarte fermi şi să spunem că vînzarea de persoane este o infracţiune“, a spus ministrul de interne, Rumen Petkov, la un forum despre traficul de persoane, unde au participat şi preşedintele Bulgariei, ministrul justiţiei şi ambasadorul Statelor Unite în Bulgaria.

            Încercări de legalizare a prostituţiei similare celei din Bulgaria şi-au schimbat direcţia şi în Republica Cehă şi în cele trei republici baltice.

            3. De asemenea, există exemplul Olandei:

            Chiar şi în Amsterdam, conducerea locală a propus închiderea a mai mult de un sfert din faimoasele bordeluri cu vitrină din Cartierul Roşu, zonă renumită de bordeluri şi localuri de striptease. Evacuarea prostituatelor din Cartierul Roşu nu e singurul program al autorităţilor din Amsterdam. Municipalitatea încearcă să scoată în afara legii marijuana, care acum se vinde în cafenele.

            4. În fine, evocăm exemplul S.U.A.:

            Mişcarea anti-prostituţie a primit sprijin semnificativ din cauza legăturii dintre prostituţie şi traficul de fiinţe vii. Conform departamentului de stat al S.U.A., un număr estimativ de 800.000 de oameni sunt traficaţi peste graniţe în fiecare an, dintre care 4 din 5 sunt femei. În decembrie 2002, Statele Unite au adoptat o poziţie de politică externă împotriva prostituţiei legalizate, tocmai din cauza legăturii acesteia cu traficul uman.

            Acum iată şi părerea specialiştilor:  

            a) Atunci cînd o ţară lega­lizează prostituţia, „practic legiferează mul­te aspecte care ţin de criminalitate şi de in­dustria sexului“, a declarat dr. Janice G. Raymond, profe­sor emerit al Universităţii din Massachusetts, în cadrul con­ferinţei Consecinţele legali­zării prostituţiei în România.

            Una dintre consecinţele imediate ale legiferării pros­tituţiei e camuflarea şi ex­tinderea spălării banilor, mărirea consumului de droguri, dar mai ales legiferarea şi ex­tin­derea traficului de fi­inţe umane, în primul rând a traficului de femei.

            Aşadar, ideea că legalizarea prostituţiei limitează şi controlează fenomenul prostituţiei şi puterea criminalităţii organi­za­te este total falsă. Efectul este exact opus.

            Legalizarea prostituţiei este o politică greşită, consideră din ce în ce mai mulţi specialişti, după ce au studiat fenomenul în mai multe ţări. Prin legalizarea prostituţiei, peştii devin oameni de afaceri, industria sexului ia amploare, aşa cum s-a întâmplat în multe dintre ţările în care prostituţia a devenit legală.

            Directorul Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii (ICCV), prof. dr. Cătălin Zamfir, consideră că dezincriminarea consumului de droguri ar duce la o explozie a acestui fenomen, în timp ce legalizarea sexului comercial este văzută ca fiind o propunere „extremistă şi inacceptabilă“.

            „Propunerea privind dezincriminarea consumului de droguri este o eroare absolută, practicarea ei ar reprezenta o crimă împotriva societăţii româneşti. Cred că dezincriminarea drogului se produce în ţările cu extensie mare a problemei şi nici măcar la majoritatea acestora. În România, o asemenea atitudine reprezintă un teribilism absolut“, consideră prof. dr. Cătălin Zamfir.

            În privinţa legalizării prostituţiei, directorul I.C.C.V. spune că mult mai nimerită ar fi „o intervenţie de eliminare a condiţiilor care împing femeile în situaţii degradante şi de suport pentru ele, decât de marketizare a sexului (…)“.

            În anul 2002, Grupul de Iniţiativă pentru Apărarea Familiei a publicat studiul „Faţa ascunsă a prostituţiei legalizate“ din care cităm:

            „Am putea oare să acceptăm ca surorile sau fiicele noastre să practice vreodată «meseria» de prostituată? Dacă întrebarea ne jigneşte, atunci trebuie să recunoaştem că, validînd prostituţia ca «meserie», nu facem decât un act de nedreptate, considerînd femeile care practică prostituţia ca fiinţe de rangul al doilea, ce aparţin unei lumi subumane, vrednice de dispreţ, de exploatat şi de folosit ca marfă sau instrument de satisfacere a plăcerii bărbaţilor. Statul, ca şi oamenii care validează prostituţia ca «meserie», nu sînt produsul unei civilizaţii a dreptului şi a echităţii, ci doar garanţi ai ipocriziei, ai violenţei, ai încălcării demnităţii umane şi a celor mai elementare drepturi.“

            b) Legalizarea prostituţiei conduce la proliferarea bolilor cu transmitere sexuală (inclusiv SIDA) şi nu la controlul lor.

            c) Legalizarea prostituţiei nu elimină violenţa, ci doar legitimează abuzul la care sunt supuse femeile.

            d) Cît priveşte dezincriminarea consumului de droguri, absenţa unor prevederi legale represive ar duce la încurajarea acestuia şi la mărirea numărului de consumatori, consecinţele sociale fiind incalculabile.

            În concluzie, dezincriminarea consumului de droguri şi legalizarea prostituţiei nu vin în niciun fel în sprijinul celor afectaţi de aceste dureroase realităţi sau a celor din jurul lor.

            Întrebarea din titlu este, aşadar, retorică: legalizarea prostituţiei şi a drogurilor uşoare sau de alt fel ar folosi doar celor care fac bani din aceste activităţi, însă ar păgubi întreaga societate, care trebuie să-şi rezolve probleme mult mai stringente şi mai importante şi nicidecum să caute să încurajeze direct sau indirect propriul declin şi propria dezintegrare.

            Aşadar, Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români (A.S.C.O.R.) filiala Tîrgu-Jiu se opune ferm şi fără echivoc oricărei dezincriminări a consumului de droguri de orice tip, precum şi oricărui fel de legalizare a prostituţiei, indiferent cum ar fi denumită această activitate.

(Pentru conformitate: Mihai Floarea)

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

PENTRU O ISTORIE A LITERATURII DIN TEMNIŢELE COMUNISTE

            A. POEZIA

            Să fi existat oare în lume pînă la tribunalele comuniste, instanţe care să condamne la moarte un autor pentru o singură poezie al cărei manuscris nici nu a fost descoperit? Aşa a fost cazul lui Radu Gyr, care a aşteptat unsprezece luni să fie executat pentru poemul-manifest anticomunist Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane, fără să i se comunice timp de 11 luni că pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă. Printre victimele terorii comuniste au fost şi scriitorii români. Din sutele de scriitori arestaţi în lotul ziariştilor şi al scriitorilor, în lotul Rugului Aprins, lotul Noica-Pillat, al doilea lot al ziariştilor şi cîte alte serii de condamnări, mulţi au murit în anchete, torturaţi la securitate sau în puşcării sau şi-au găsit sfîrşitul la puţin timp după eliberarea din închisoare în urma regimului de exterminare la care au fost supuşi. Aceşti scriitori au reprezentat aproape o treime din scriitorii activi în acea perioadă. Cine să mai ţină atunci seama că „a ucide un scriitor fiindcă nu-ţi place azi o frază scrisă de el într-o împrejurare, alta decît cea de azi este a suprima o posibilitate de cultură?“ (Nichifor Crainic).

            Comunismul de orientare stalinistă instaurat de Luca, Pauker, Dej şi-a propus să distrugă elitele naţionale, să-i condamne pe cei care se opuneau regimului şi pe cei care îşi afirmau credinţa şi dragostea de ţară, pe cei care simţeau româneşte exprimîndu-şi trăirile în creaţii lirice de o deosebită expresivitate.

            Au fost închişi poeţi tradiţionalişti, autori aflaţi sub axa iradiantă a revistei „Gîndirea“: Dumnezeu-Neam-Ţară, dar şi scriitori modernişti, aflaţi sub influenţa mişcării sincroniste a lui Eugen Lovinescu, alături de reprezentanţi ai valorilor liberale, membrii Cercului de la Sibiu. S-a urmărit distrugerea valorilor naţionale, dar au rămas „celulele stem“ ale acestui popor într-o Istorie literară nescrisă a temniţelor comuniste româneşti.

            Dintre cei închişi, unii au continuat să scrie şi după gratii, aşa cum au fost poeţii martiri Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Aceştia au întemeiat o adevărată şcoală poetică în temniţele comuniste. Alţii, care erau foarte bine cunoscuţi înainte de întemniţare, au devenit în universul concentraţionar simboluri ale poeziei, aşa cum a fost Vasile Voiculescu ale cărui sonete au fost memorate pentru a fi salvate, în situaţia în care manuscrisele confiscate de securitate ar fi fost distruse. Virgil Carianopol, Sandu Tudor, Zorica Laţcu, devenită Maica Teodosia, Dem Iliescu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Caratană şi mulţi alţii erau autori cunoscuţi prin volume şi din publicaţiile vremii. Dar au fost şi foarte mulţi care au scris pentru prima oară în închisoare: Marcel Petrişor, Virgil Maxim, Aspazia Oţel Petrescu, Ioan Victor Pica. 

Au trăit şi creat, înlănţuiţi şi încătuşaţi cei ce au devenit simbol al jertfei: Sfîntul închisorilor comuniste Valeriu Gafencu şi filosoful-poet Constantin Oprişan a cărui Epopee noologică a fost memorată de trei colegi de celulă (Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor) înainte de sfîrşitul său martiric. 

            Pe lîngă aceştia, au fost sute de oameni care nu scriseseră pînă la intrarea în închisoare niciun vers, dar au scris după aceea. Aproape fiecare celulă îşi avea poetul ei, aşa cum relatează şi Preotul Liviu Brânzaş în volumul Raza din catacombă: „Vorbim prin Morse. În celula lor, toţi cei patru componenţi scriu poezii. În consecinţă David (Pîlcuţ) îmi transmite cîteva din producţiile sale. Două dintre ele m-au impresionat profund“. Aceeaşi activitate de receptare poetică şi creaţie are loc şi în celula memorialistului citat: „În orele de împărtăşire poetică (expresia este cît se poate de reală, căci în fiecare zi se rostesc poezii care sînt pentru suflet o cuminecătură întăritoare), eu recit cu preferinţă rondelurile neuitatului meu învăţător Vasile Bucur. Costache Onu începe să compună şi el rondeluri.“

            Împletirea trăirii cu credinţa şi creaţia a dus la realizarea unor poezii care, dincolo de funcţia estetică şi referenţială, dobîndesc o funcţie soteriologică. În acest iad trăit, fie că se numeşte Aiud, Piteşti sau Gherla, cei încătuşaţi se bucură de o adevărată hrană estetică şi spirituală care îi descătuşează. Deţinuţii care erau liberi să sufere şi să moară descoperă şi libertatea spiritului, a creaţiei. Dacă trupurile şi idealurile erau înlănţuite, poezia ţîşnea din suferinţă, talent şi har, trecea prin ziduri şi gratii, prin obloane şi ochelarii negri de pîslă.

            Poezia spaţiului concentraţionar este simplă şi firească, alternînd teme şi motive specifice acestui univers închis: moartea, foamea, soarta, lanţurile, credinţa, lacrima, frigul, îngerul, crucea, cătuşele. S-au creat valori literare definitorii pentru identitatea noastră naţională şi spirituală. Poezia a învins moartea, a şters graniţele sociale şi ideologice, fiind o ieşire în afară a talentelor care au ţîşnit către ceilalţi, dar şi punţi spre interiorul creatorilor. Suferinţa, umilinţele au activat resurse interioare nebănuite, fiinţa fiind mîngîiată de cea mai diafană aripă de înger, darul poeziei.    

            În universul concentraţionar textul liric a existat în două forme: orală şi scrisă pe alte materiale decît hîrtia care era considerat material subversiv şi deţinerea ei se pedepsea foarte aspru cu tortură şi trimiterea la izolare.

            Creaţia poetică orală era compusă în memorie de către autor, apoi transmisă şi colegilor de celulă. Radu Gyr i-a spus lui Atanasie Berzescu cum creează: „Stau în pat pe spate şi mă uit în plafon. Fiind alb, mi-l închipui hîrtia mea. Acolo, în faţa ochilor scriu versurile, aşa cum vin ele din inspiraţie. Relu Stratan este biblioteca mea. El ştie toate poeziile mele de aici.“

            În Memoriile sale, Valeriu Anania mărturiseşte despre propria operă creată în închisoare: „Am lucrat astfel cu regularitate şi îndărădnicie, zi de zi, vreme de şase ani, oriunde m-am aflat, şi am ieşit din închisoare purtînd în memorie două piese de teatru complete şi o mulţime de poezii, totalizînd aproape 12 000 de versuri“.  

            Dacă scriitorii liberi scriau pe hîrtie o pagină pe zi ca să-şi întreţină condeiul, în închisori s-a creat în memorie pentru a se întreţine pulsaţia inimii, pentru a se realiza catharsisul, comuniunea şi comunicarea. Nucleu care a polarizat şi coagulat, creaţia poetică din închisori a pus în evidenţă o metodă de a face literatură cu adevărat.

            Din această masă a deţinuţilor din închisorile comuniste suferind de frig, foame, torturi şi umilinţe, elementul plin de viaţă şi putere este memoria, o memorie vie care a înregistrat şi transmis mai departe poezii, volume întregi. Sînt mulţi care învaţă poeziile lui Radu Gyr, Nichifor Crainic fiindcă, dacă se întîmplă ca unii să moară, să fie alţii care să le salveze. O adevărată reţea de transmitere s-a creat prin viu grai. Cînd poetul nu era izolat, ci stătea în celulă, versurile erau memorate de cei care sufereau aproape de el. Cele mai multe versuri ale lui Radu Gyr au fost memorate de Dumitru Cristea. Atunci cînd a ieşit din închisoare le-a transcris în trei caiete, care i-au fost descoperite de securitate şi a fost condamnat iarăşi la 25 de ani, temniţă grea. 

Cînd între emiţător şi receptor se interpuneau zidul, peretele, gardianul, mesajul avea traiectorii ocolite, iar codul nu mai era limba română, ci alfabetul Morse, bătut în calorifer, cu pumnii în perete, cusut pe un petic sau în noduri înşirate pe fire de aţă. Cînd lui Harry Brauner, izolat de mulţi ani în celulă, i s-au transmis prin Morse creaţiile lui Nichifor Crainic, care s-a nimerit să fie adus în celula alăturată, acesta a pus pe muzică versurile, care s-au transmis mai uşor cu ajutorul suportului melodic.

În ciuda tuturor bruiajelor, poezia circula oral, în acelaşi timp cu dubele deţinuţilor în lanţuri, de la Jilava la Canal, de acolo la Aiud, Piteşti, Gherla, Sighet, Miercurea-Ciuc, Mislea, Cavnic, Baia-Sprie. În închisoarea Dumbrăveni, Mica, o deţinută venită de la Canal, le-a învăţat pe celelalte colege de celulă poeziile lui Radu Gyr pe care le memorase acolo.

Forma scrisă a poeziei a fost întîlnită în închisorile comuniste sub două aspecte. Unul efemer, care urmărea doar memorarea versurilor, ele fiind „scrise“ pe tot felul de materiale care durau foarte puţin: cîteva minute sau cîteva ore pînă la următoarea percheziţie. Cea mai fragilă era „scrierea“ pe gamelă, după ce se punea o peliculă de săpun sau pe bucăţi de sticlă pe care se sufla DDT, praful pentru deratizare, şi se scria cu o aşchie. Se folosea şi scrisul pe fundul căniţelor de tablă sau al ligheanelor peste care se punea humă umezită şi se scria cu un beţigaş.Virgil Maxim  relatează cum „se scria pe talpa bocancilor unşi cu săpun şi pudraţi cu DDT (primeam DDT ca să nu ne umplem de pureci şi de păduchi, în felul acesta să fie feriţi şi miliţienii). O aşchie din scîndura priciului servea de condei“. 

            Aspazia Oţel Petrescu descrie scrierea folosită: „un timp s-a folosit săpunul pe care se imprimau cuvintele sau plăcuţele formate din tuburile de pastă de dinţi pe care se aşternea un strat subţire de humă dacă se putea «şterpeli» din găleţile din care se spoiau celulele. Cît de preţios era un bulgăraş de humă şi cîtă grijă de a-l trece cu bine prin percheziţii! Pe tăbliţe, cu ajutorul unui beţigaş foarte subţire se puteau scrie cuvinte. Dar hîrtia cea mai utilizată în închisori a fost memoria pe care s-a scris cu gîndul.“ În închisoarea de la Mislea, Aspazia Oţel-Petrescu primeşte în dar de ziua ei versurile unei colege de celulă, scrise cu acul pe un petic de pînză, în Morse cusut.

            Există şi o scriere ce rezistă un timp mai îndelungat. Versurile scrise pe peretele celulei, pe uşi, obloane sînt adevărate testamente spirituale moştenite de toţi deţinuţii care treceau pe acolo. Se scria şi pe căptuşeala hainelor şi au fost şi poezii înşirate pe aţe smulse din saltea sau zeghe, fie ca mătănii de pîine uscată, fie ca noduri.

            Cine şi-ar fi putut închipui că în plin secol XX, se scriau volume de poezii pe papirusuri… de mesteacăn, ca în lagărele de la Oranki, Mănăstîrca  sau pe tăbliţe din săpun, la Piteşti şi-n celelalte închisori? Volumul lui Mihai Buracu, publicat după căderea lagărului comunist are chiar titlul Tăbliţele de săpun de la ITŞET-IP.

Preotul Dimitrie Bejan povesteşte despre absenţa hîrtiei în perioada războiului. Administraţia lagărului de la Mănăstîrca o confisca şi-i pedepsea pe cei care o aveau. În locul hîrtiei, în lagăr se folosea papirusul din coajă de mesteacăn, cei închişi fiind puşi să taie pădurile. Autorul redă procedeul: „Tăiam, pe dimensiuni mici, tulpina mesteacănului şi apoi îi desprindeam coaja argintie. În bordei, cu atenţie mărită desfăceam coaja pînă la foiţele subţiri, fine, ca hîrtia olandeză. Tăiată pe dimensiuni mici şi cusută cu aţă, formam volume, extrem de atrăgătoare. Papirusurile noastre erau de culoare albă, roz-pal şi adeseori galben-verziu, ca gălbenuşul oului de raţă. Ca să citeşti trebuia, cu atenţie mărită, să dezvălui filă cu filă. Volumul se usca şi dacă umblai cu neglijenţă foile se măcinau. Noi am reeditat pe               de-a-ntregul povestea papirusurilor Alexandriei, dar pînă la finele captivităţii numai pe această hîrtie am scris, şi multe volume de acest fel au reuşit să fie aduse în ţară.“

            Ioan Z. Boilă îşi aminteşte din gulagul comunist că „oameni care în viaţa lor nu au scris un rînd sau un vers îşi petreceau ore şi zile scriind poezii. Desigur hîrtia era memoria. În puşcăriile de ispăşire a pedepselor se confecţionau uneori tăbliţe pe fundul gamelelor unse cu săpun şi stropite cu Dero. Creionul era o aşchie de lemn. Era un exerciţiu extraordinar acela al scrierii în gînd. Căutai mai întîi ideea, apoi primul vers la care adăugai altele şi altele. Fiecare vers şi strofă era repetată de sute de ori pînă se imprima în memorie. Schimbări nenumărate modificau mereu versurile. Pînă se ajungea la forma definitivă. S-au scris astfel mii şi mii de poezii. Ceea ce am descoperit scriind poezii nu era un talent sau o uşurinţă de versificare (care nu existau), ci o dorinţă arzătoare de a descoperi frumosul în propriul tău spirit.“

            La Gherla, în iulie 1961, într-o zăpuşeală cumplită, Nicolae Steinhardt învăţa Cîntecul potirului al lui Nichifor Crainic şi mărturiseşte efectele benefice ale poeziei: „Ca prin minune încep să simt o răcoare, o umezire a gurii arsă de sete (nici la Gherla nu pot bea apa sălcie); şi o imensă recunoştinţă, niciodată n-am ştiut mai bine ce e smerenia, cît de «săracă» şi «ticăloasă» e condiţia umană.“

            Deţinuţii îşi regăseau astfel „demnitatea interioară în harul dumnezeiesc al poeziei.“ (Alexandru Condeescu). Această creaţie poetică orală se transmite în universul concentraţionar prin memoria tuturor prizonierilor. Este un fel de afirmare a libertăţii fiecăruia atunci cînd le era oamenilor interzis să se privescă, să comunice. Într-un univers caracterizat prin dezumanizare, abrutizare, creaţia poetică devine argumentul fiinţei omeneşti sensibile, delicate, în faţa neantului disperării. Nichifor Crainic subliniază faptul că nici o forţă materială nu putea opri circulaţia spiritului pentru că „exista un gol în spirit ce trebuia umplut, o nevoie de a evada din scîrba cotidiană, o groază de animalizare, o probă dată ţie însuţi că mai eşti capabil de a fi om, o sete de purificare ozonată, o pornire aproape organică de a te identifica în ceva frumos. (…) În pauperizarea absolută a spiritului din condiţiile de puşcărie, poezia devenea o necesitate. O necesitate chiar la oamenii care n-au cultivat-o niciodată.“

            Pentru a se putea transmite mai uşor majoritatea poeziilor din închisori sînt scrise în prozodia clasică, cu rimă şi ritm, redînd sincronizarea cu starea sufletească a creatorului. Nichifor Crainic făcea, în Memoriile sale cîteva consideraţii asupra creaţiilor cu versificaţie clasică  „Ritmul în poezie e transpunerea sau mai bine zis imprimarea în materia verbală a bătăilor inimii, a pulsului sîngelui. Ritmul verbal e o expresie poetică prin care omul se răsfrînge în afară.“ 

            După eliberarea din detenţie, poeţii au ajuns în închisoarea cea mare, ţara peste care stăpînea „fiara roşie“ a comunismului. O parte au fost siliţi să aleagă calea exilului. Multe dintre creaţiile universului concentraţionar au murit odată cu cei care le memoraseră. Poeziile salvate n-au putut apărea decît după decembrie 1989. Autorii, fiind urmăriţi de securitate îşi ascundeau creaţiile, unii trimiţîndu-le cu mari riscuri în lumea liberă. Ioan Ianolide îi scria la 10 august 1985, doamnei Marin prin intermediul căreia transmitea Părintelui Gheorghe Calciu, în America, paginile sale (apărute abia în 2009, în ţară, sub titlul Deţinutul profet): „Consider că Părintele Calciu este omul ce poate redacta aceste lucrări, le poate traduce şi le poate publica, deocamdată sub numele lui, iar cînd eu n-o să mai trăiesc, atunci e necesar să apară şi numele meu, căci sînt legat de evenimentele ce au produs această lucrare.“

            Chiar şi atunci cînd au apărut în exil, autorii care încă mai trăiau în România comunistă, urmăriţi pas cu pas de securitate, terorizaţi, temîndu-se să se întîlnească şi să vorbească unii cu alţii, au fost publicaţi cu pseudonim. Astfel în culegerea Poezii din închisori a lui Zahu Pană, apărută în Canada, în 1982, aceşti poeţi poartă nume de stele din constelaţia Lirei: Achernar, Arcturus, Betelguese, Bungula, Capella Procyon, Rigel, Sirius, Vega.

            Virgil Maxim scoate în evidenţă în volumul Imn pentru crucea purtată importanţa poeziei pentru cei care au trecut prin infernul închisorilor comuniste: „Cei mai mulţi ştiam pe de rost poeziile lui Gyr şi Crainic (…). Poeziile erau cerute prin morse şi transmise mai departe. Lumea închisorii se hrănea cu aceste daruri cereşti care ţineau nu numai spiritul treaz, chiar şi trupul căpăta puteri de rezistenţă în aceste înfricoşătoare încercări. Poeziile, prin însuşi conţinutul lor erau rugăciuni ce se rosteau la sfîrşitul acatistelor şi paracliselor pe care le făcea fiecare în gînd sau cu toţii în şoaptă. Au fost hrană spirituală de care puţini întemniţaţi din întreaga lume au avut parte.

            Iată nestematele sufletului martirilor neamului şi lumii creştine din acest veac de întuneric, care au devenit hrana noastră, pe care v-o punem pe masa sufletului, să gustaţi şi să vă umpleţi sufletele de sfinţenie.“ AMIN!

                                                                       Marilena Istrati

PERSPECTIVE CRITICE

[Dubitaţii, interogaţii şi certitudini de Gavril Cornuţiu]*

[Cartea intitulată semnificativ Dubitaţii, interogaţii şi certitudini de Gavril Cornuţiu dovedeşte că autorul este un cercetător pluridisciplinar – istorice, filologice, demografice, etnografice şi mai ales arheologico-lingvistice – a cărui activitate este] în plin proces de desfăşurare. [Autorul a căpătat de-a lungul cercetărilor sale] unele certitudini, dar mai [are] şi unele îndoieli, iar mintea iscoditoare şi conştientul sufletesc este cuprins de întrebări care caută răspuns [în virtutea calităţilor sale de] însetat de Duhul adevărului şi de preocupat de stabilirea cît mai exactă a deplinei identităţi a poporului român în arcul carpatic odată cu legitimitatea lui în aceste teritorii străbune.

În parohia [Pogorîrea Sfîntului Duh – Titan], pe lîngă obişnuita activitate eclesiastică, [se desfăşoară şi întîlnirile lunare ale] unui cenaclu literar-creştin la care iau parte oameni cu reală pregătire şi care pot aprecia lucrarea dv. [putînd] să emită judecăţi de valoare. Supunînd lucrarea [semnată de Gavril Cornuţiu] dezbaterii unor membri avizaţi, [sîntem de părere că ea] se înscrie în eforturile [oamenilor] de cultură de a dovedi [adevărul] prin prisma vechii şi actualei teorii a continuităţii elementului băştinaş pe cuprinsul patriei noastre, din cele mai vechi timpuri şi pînă astăzi. Cartea capătă astfel tradiţie şi aură multiseculară şi chiar multimilenară prin referirea la istoricul acestui meleag străbun şi chiar putere de actualitate.

Pe acest plan, ne referim la procesul integrării noastre în Europa cînd trebuie să dovedim nu numai pe plan economic, social şi politic progrese, [ci] şi în domeniul culturii şi civilizaţiei, domeniu în care poporul român a excelat în istoria Europei prin mari şi esenţiale contribuţii.

Or, a dovedi rolul primordial al limbii geto-daco-tracice în formarea poporului român şi a limbii sale înseamnă a reliefa elementele fundamentale lingvistice ale străbunului nostru direct lămurind totodată şi poziţia pe care o ocupă limba latină în structura limbii române şi în vocabularul ei (fondul principal de cuvinte) pe baza înrudirilor etnice indubitabile. Înseamnă în sfîrşit [înscrierea] în „şcoala dacică“ ce funcţionează astăzi ca o entitate. Merită astfel să subliniem că problema „dacismului“ devine nu numai o problemă de natură etnică, ci şi de natură politică europeană. Eforturile nu sînt noi. Sorgintea cercetărilor trebuie căutată la Nicolae Densusianu (Dacia preistorică), la Vasile Pârvan (Getica şi Dacia), la Xenopol (chiar dacă marele istoric îşi intitulează masiva sa lucrare Istoria Românilor din Dacia Traiană, la Nicolae Iorga şi la mulţi din marii noştri istorici înaintaşi. Aceştia au făcut începutul; noi, cei de astăzi avem datoria să le continuăm cercetările.

Un fapt devine însă evident: în elaborarea unor teorii privind „dacismul românesc“ nu se mai poate merge pe vechea structură în explicarea etnogenezei româneşti şi [a formării] limbii române, nu mai pot fi eludate două mari probleme: a) problema indoeuropeană (cu toate implicaţiile ei); b) procesul istoric al etnogenezei româneşti (nu redus la spaţiul carpato-danubiano-pontic, ci privit pe un teritoriu mult mai larg şi pe ambele maluri ale Dunării. Aceste două direcţii de dezvoltare revin tot mai mult în activitatea cercetătorilor, sînt şi izvorul explicaţiilor ştiinţifice şi chiar răspund la unele întrebări ale dv.

Aş sublinia aici unele contribuţii esenţiale ale cercetătoarei în domeniu, d-na Micaela Orăscu la fel ca şi aportul revistei de notorietate şi valoare „Dacia magazin“. În coloanele acesteia apar articole foarte interesante semnate de cercetători de prestigiu cum ar fi: Domniţa Raţiu (Edificii dacice de cult în defileul Otlului, la Racoş); Napoleon Săvescu (O istorie care… doare?!; Piramidele de la Şona), Zenovie Gârlogea (Regalian – restauratorul Daciei libere. De la Dacia restituto la Dacia aureliana), Gligor Haşa (Tracoromânia şi transromânii în publicistica eminesciană; Guganii (gugulanii), urmaşii uriaşilor?), Mioara Căluşiţă-Alecu (Cuvinte vechi I, II, III), Gheorghe Şeitan (In memoriam – Artur Silvestri. Opera scrisă şi cea faptică a unui get; Malanca de la Ruginoasa – un ritual antic, dedicat zeului get al războiului), Timotei Ursu („Kogaion“ sau „Sarmizegetusa“?), Timotei Ursu (Limba „danubiană“?!), Barbara Deppert-Lippitz (Spirala de aur din Munţii Grădiştei autentice artefacte ale spiritualităţii dacice), Adriana Pescaru (Stoparea flagelului numit braconaj arheologic, o prioritate naţională) şi exemplele pot continua.

[Ne propunem] în cele ce urmează cîteva note la cartea Dubitaţii, interogaţii şi certitudini fără a avea pretenţia angajării unei discuţii mai ample aşa cum ar merita problema în discuţie.

-Limba română nu este o continuatoare a limbii latine clasice, ci a limbii latine prisce (bătrîne, pelasga europeană);

-Dacii nu au fost romanizaţi, ci ei au distrus în anumite spaţii de ocupaţie romană elementele culturalizatoare;

-Este evidentă continuitatea biologică a populaţiei dacice, continuitatea arheologică, cea toponimică, costum popular, antropomorfică, precum şi continuitatea lingvistică;

-Graniţele (hotarele) statului lui Burebista (de fapt un adevărat imperiu) la care trebuie, teritorial vorbind, să constituie puncte de referinţă şi nu cele reduse ale statului condus de Decebal, au fost depăşite permanent prin limbă, toponimie, hidronimie, mituri şi tradiţii bazate pe elementele precreştine;

-Urmele lingvistice asemănătoare celor celtice sînt explicabile prin existenţa celţilor la nordul Mării Negre şi pe spaţii întinse ale Europei. Faptul este valabil şi pentru alte etnii (înrudite ca şi latinii) cu lumea mirifică traco-geto-dacă. Există indiscutabile influenţe reciproce şi fenomenul de difuziune.

-Este un fapt real puternica difuziune dintre dacă spre alte limbi (p. 26, 3,4); întotdeauna fondul autohton (substratul) a dominat, în defavoarea împrumuturilor (idem, 3,5); dominaţia puterii difuziunii poate avea loc de la elementul puternic, de rădăcină către elementul mai slab întemeiat. Este acelaşi proces care se petrece şi la nivelul etniei cînd cea mai slabă este asimilată de elementul puternic ce devine dominant (idem, 3,6);

-În antropologie şi biologie se configurează modelul concomitenţei, derivînd din „unitatea“ rasei umane; modelele de procesare a informaţiei nu s-au dezvoltat concomitent. Tradiţia exprimării şi pronunţiei este foarte puternică faţă de factorul de corecţie care îşi poate manifesta influenţa după mai multe generaţii; deci modelul concomitenţei este discutabil, avîndu-se în vedere evoluţia neconcomitentă a diferitelor rase umane (p. 28).

 -Dezvoltarea unei limbi este în raport de necesităţi dar şi de evoluţie socială (p. 28);

-Mitologiile popoarelor antice dezvoltate sînt mult distanţate de mitologiile popoarelor primitive şi aceasta nu din pricina îndepărtării în timp şi în spaţiu între ele (p. 29);

-Drumul de la „mimesis“  la „catarsis“ nu a fost foarte scurt. Egiptul însuşi a moştenit cultura şi mitologia carpatină. Evreii au preluat şi au mimat totul; de la religie la scriere etc. de la civilizaţiile pe care le-au găsit în Palestina – şi ele, la rîndul lor, de sorginte carpatică – o dovedesc, printre altele, toponimele, hidronimele etc. ale acestui spaţiu, călcat şi de celto-gali, şi de Philistieni, care nu erau alţii decît fenicienii (canaaneenii, mai tîrziu cartaginezi) şi ei proveniţi din spaţiul carpatic, pelasgo-trac (p. 29);

-Din moment ce originea stătea la baza evoluţiei civilizaţiei, era oricum superioară şi întemeietoare şi era deţinută de conducători şi de sacerdoţi în exclusivitate (p. 30);

-Numele României avea de ce să fie deosebit: au existat „Romanii“ în Italia antică. Deci numele de ROMÂNIA MARE era justificat nu numai ca pămînt al originii, dar şi ca întindere. Moştenirea euro-indo-europeană justifică foarte multe asemănări, ca să nu mai vorbim de mituri, legende, toponime, hidronime etc. Vechile legende germane au preluat (moştenit) foarte multe elemente din străvechile „istorii mitologice carpatice“ (p. 31);

-Foarte adevărat (şi nu este o întrebare nesoluţionată) faptul că „fondul vechi al limbii, fond comun unei arii geografice europene largi“ este confundat cu împrumuturi ale limbilor, între ele, adică o origine cîndva comună. Slavii aveau unele elemente comune cu tracii din care şi se trăgeau (p. 34);

-Euro-indo-europenii, grecii, prin ramurile lor: dorieni, ionieni, aheeni, au plecat începînd cu 1800 î. Hr. (primii au fost aheenii, apoi ionienii şi galienii şi ultimii – dorienii) tot din spaţiul carpato-pontic, substratul lor comun fiind latina palasgo-tracică, de unde şi preromâna dacică (p. 42);

-Performanţele gîndirii, conţinutul ei depind de cuvintele limbii respective? Credem că este exact invers! (p. 43);

-Limba latină clasică descinde din limba latină priscă (bătrînă) a pelasgo-tracilor europeni, cei mai importanţi descendenţi fiind dacii, care au reprezentat primul centru european de civilizaţie după glaciaţie (p. 60);

-Dovezi ale scrierii dacilor: tăbliţele de la Tărtăria, tăbliţele de la Sinaia, tăbliţele cerate dacice, tăbliţele de la Homorîciu ş.a. (p. 60);

Desigur că limba dacă ar trebui considerată ca făcînd parte din grupul kent (p. 60);

-În timpurile arienilor, cuceritori şi civilizatori ai Indiei (şi ai spaţiului dintre Marea Neagră şi Indus) – 5000 î.Hr. – nu era vorba de latini (clasici) şi nici de Roma (desigur), dar era vorba despre limba latină priscă. Încă o dată: limba română nu a descins din latina (clasică), ci din latina priscă (limba dacică) (p. 62);

-O continuitate lingvistică dinspre spaţiul carpatic spre est şi vest, influenţată ulterior de infiltraţii şi cuceriri; nu se poate vorbi despre o influenţare a limbii dacice dinspre latină (autorul înţelege latina clasică) aceasta configurîndu-se mai tîrziu, pe bazele latinei prisce, cu intervenţii etrusce etc. de aceeaşi provenienţă priscă; celelalte limbi latine s-au format ca limbi neolatine, pe aceleaşi rădăcini prisce (pp. 62-63);

-Distanţa la care se afla spaţiul geto-dacic de arienii (sanscrita era doar limba iniţiaţilor) Indiei a fost acoperit de aceiaşi europeni carpatici, pînă la Indus şi mai departe; din moment ce europenii nordici şi occidentali s-au refugiat din faţa gheţarilor în spaţiul carpatic, ei au constituit aici un creuzet de limbă şi de rudenie; nu se poate pune problema excluderii rolului limbii geto-dace în formarea limbii române. Ar fi o absurditate! Autorul are perfectă dreptate cînd afirmă înrudirea limbilor europene, ca o rezultantă a „creuzetului“ format în spaţiul carpatic şi de asemenea cînd afirmă continuitatea lingvistică şi continuitatea culturilor. Este de fapt problema esenţială! (pp. 63-64);

-Avii-Abii-Sciţi-aramei (p. 65);

-Denumirea de boier-boer provenea din faptul că bogaţii erau stăpîni ai multor cirezi de vite (bouri); stăpînul boarilor (bogaţilor) era Boerebista, în niciun caz cuvînt cuman, aceşti asiatici ajungînd abia în secolul al XI-lea la Kiev şi în secolul următor (al XII-lea) în Ţările Române (p. 66);

-Valahia-Valhala – deformare lingvistică argumentată prin aceea că zeii germanici au descins din zeii carpatici (cu numele schimbat), după cum şi regii (căpeteniile) germanice erau considerate regi daci „ex patriam“; desigur că popoarele germanice ca înrudite şi refugiate în spaţiul carpatic au preluat multe (cîte nu putem şti) elemente de la autohtonii carpatici care posedau o cultură sedentară din mileniul XI î. Hr. (p. 68);

-Dravidienii erau autohtonii indieni, desigur pre-indoeuropeni, cuceriţi de arienii europeni, deci neidentificaţi cu ei (p. 69);

-Comati nu şi cumati (care ar putea lăsa loc la confuzia „cumani“) (p.69);

-Fondul principal al limbii române este cel dacic care provenea din latină priscă (bătrînă), mama limbii latine clasice. Fondul lexical german şi englez se explică prin aceleaşi rădăcini latine-prisce, aceasta fiind originea euro-indo-europeană. Homer în Iliada vorbeşte de Typhon, fiu al lui Saturn, din ţara Arimilor – un trecut îndepărtat chiar pentru Homer şi Hesiod. Arimii, în prima epocă istorică, formau cea mai întinsă populaţie pelasgă din ţinuturile Traciei, de la Dunărea de Jos şi din Sciţia, aflaţi şi lîngă Alpii muntoşi şi dincolo de Valea Rinului. Typhon era deci arim, ariman, numit astfel ca Ariman (preluat Ahriman, ca principiu al răului în vechiul Iran) ca influenţă osirică (de la Osiris) egipteană. Ariman în Zendavesta lui Zoroastru-Pliniu cel Bătrîn evidenţia la ţărmurile Mării Negre populaţia arimphaeilor, aceeaşi cu hiperboreii, locuind lîngă munţii Riphaei (Carpaţi). Atenţie: ARIMPHAEI-ARAMEI-ARIMI-ARIMANI-ROMANI. Ptolemeu vorbeşte de vechiul oraş anteroman, în Dacia, Ramidava (în Geografia IIIc.8), cetatea rîmilor, în apropiere de rîul Buzăului. Ramii sau Rîmii preistorici sînt întîlniţi lîngă lacul Meotic (M. Azov). Cezar în expediţia lui dincolo de Rin vorbeşte despre remi sau rhemi, una dintre cele mai nobile şi puternice populaţii ale galiei belgice, aliaţi ai poporului roman; cei mai vechi locuitori ai Egiptului se numeau şi romi, mai tîrziu felahi (valahi), decăzuţi în clasa de jos. Romi-rami – de unde romani au fost triburi cu mult înaintea Romei. Spre deosebire de uzi şi cumani – năvălitori asiatici, goţii erau geţii pe care istoricul Iordanes care se referea la geţi îi numea goţi (p. 70);

-Există un fond comun pentru română, latină şi rusă. Ruşii sunt consideraţi traci-tintă-tireta (ital.) moştenire lingvistică veche, comună celor două popoare (p. 73);

-Grecii vechi au coborît, ca euro-indo-europeni, din spaţiul carpatic, începînd cu 1800 î. Hr. (origini comune cu dacii şi cu latinii clasici), dar şi cu basarabenii. Hill, Height, Hij, primele două în engleză=culme, deal înalt, ultimul întîlnit la români pe Valea Barcăului, cu sens asemănător, au origini comune pelasge (p. 74);

-Binevenită aserţiunea Mihai-Mihail (p. 80);

-A turica-zurük – înrudire foarte veche, desigur (p. 81);

-„Hie“ – origine pelasgă (p. 82);

-Orăştie – loc de rugăciune (preromân, tracic) (p. 86); […]

-Denominaţiei „român“ i se dă explicaţia din care reiese ideea de mai sus şi anume că este autohton dacic şi el nu vine de la roman şi de la Roma (p. 96);

-Sufixe ex.: -scu (tribul dac Oresci), de unde Orescu, Popescu, Dumitrescu, Ionescu etc. (p. 97);

-Brînză, barză, pîine, cîine (origine tracică) (p. 98);

-„Saca“ (sabie curbată scito-dacică) (p. 101);

-„Oina“, cel mai vechi joc din Europa, abandonat total, se menţine în ţara de unde s-a răspîndit, adică în România, fiind jocul de tradiţie el românilor (p. 102).

Neamul şi limba fac parte şi se impun de la sine ca [fiind] cele mai de preţ comori în cadrul tradiţiilor şi datinilor străbune. Ca oameni ai Bisericii însă, aşezăm alături de ele şi nedespărţit tradiţia credinţei seculare – cea a Bisericii creştine de rit ortodox (dreapta credinţă). Formăm în felul acesta tripleta de aur DUMNEZEU-ŢARĂ-STRĂMOŞI (limbă)! În acest sens, pornim tot de la originea comună a unor popoare, pe baza razei de acţiune indo-europene. Faptul acesta va conduce la originile omenirii, la vremurile primitive cînd omul înapoiat fizic, dar mai ales mental se închina forţelor naturii. Acestea – aer, apă, pămînt, foc etc.)aveau naturi diferite, bază a apariţiei unor zeităţi specifice şi a unor totemuri (inclusiv magia). Popoarele antichităţii au avut o religie politeistă şi fireşte păgînă. Nici poporul nostru nu a fost lipsit de aceste două atribute ale credinţei vechi. Din acest punct de vedere, influenţele reciproce se presupun ca şi legendele corespunzătoare: zeul focului, al pămîntului, al mărilor, al vegetaţiei, al pădurilor, al vînturilor etc. Conform unui sincretism, sînt adorate în paralel, în mai multe credinţe politeiste, aceleaşi zeităţi dar cu nume diferite de la credinţă la credinţă. O excepţie de la regula politeismului o aflăm la un moment dat în monoteismul iudaic (cultul lui Iehova/Iahve). Observăm însă că la alte popoare, fără a exclude politeismul, apar zei supremi: la egipteni Rha – zeul soarelui, la greci Zeus, la chinezi zeul cerului senin. Cînd vor apărea doctrine religioasă specifice unui anumit popor sau unei rase, apare un monoteism corespunzător pe plan politic cu monarhiile. Exemple: în India (brahmanismul, cu zeul suprem Brahma) iar după cîteva secole budismul, ce înlocuieşte  treptat brahmanismul  avînd ca zeu suprem pe Buda, al cărui cult se răspîndeşte la popoarele asiatice; tîrziu, în secolul al VII-lea, Mahomed, prin unificarea triburilor arabe, pune bazele statului arab şi în calitate de profet propovăduieşte mahomedanismul (islamismul), avînd ca zeu suprem pe Allah.

Subiectul nostru înfăţişează trei probleme:

a)      despre monoteismul dacilor;

b)      despre caracterul antropomorfic al religiei;

c)      măsura în care monoteismul dacic a servit sau a uşurat trecerea (în procesul de formare a poporului român şi a limbii sale) la credinţa de tradiţie (pornind de la cea dacică la creştinismul ortodox românesc).

Privind caracterul antropomorfic al zeităţilor, pînă acum considerăm că grecii au excelat în această direcţie. În concepţia mitologiei greceşti, zeii aveau înfăţişarea oamenilor dar şi sentimente şi îndeletniciri omeneşti: le plăcea să mănînce şi să bea, să petreacă şi să dănţuiască, se căsătoreau şi aveau copii etc. Atîta doar că, deosebit de oameni, erau nemuritori. Antropomorfismul se mută şi în monoteismul dac. Herodot este cel dintîi care arată originea etnică tracică a geţilor şi oferă primele date privind religia iniţiatică, de tip mister a acestora în următoarele cuvinte: credinţa lor este că ei nu mor, ci că acela care se duce la Zalmoxis, divinitatea lor (daimon) pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleizis (Herodot, Istoriile. Cartea a IV-a). Din relatarea lui Herodot reiese în continuare că Zalmoxis, om ca toţi ceilalţi din neamul său, fusese sclav al lui Pitagora. Redevenind om liber, propovăduieşte printre geţi doctrina învăţatului grec cu privire la nemurire. Dar un alt istoric, Hellanicos din Lesbos, în lucrarea Obiceiurile pămîntului (prima jumătate a secolului al V-lea î. Hr.), combate afirmaţia lui Herodot în sensul că Zalmoxis a trăit cu mult înainte de Pitagora. De altfel, Herodot însuşi ne înfăţişează mai departe viaţa getului bogat Zamolxis[1], care, după ce a călătorit prin Egipt, Grecia şi alte tărîmuri, s-a întors printre ai săi pentru a-i învăţa păe oamenii de frunte (nobili=tarabostes) doctrina sa. În timpul ospeţelor date, îi învăţa pe discipoli că nici el, nici oaspeţii săi şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile. El a poruncit să se construiască o locuinţă sub pămînt. Cînd locuinţa a fost gata, s-a retras în adîncurile încăperilor subpămîntene unde a stat trei ani. Jelit de discipoli, a apărut iarăşi pentru a le dovedi acestora menirea sa. Apoi a dispărut definitiv şi a devenit zeul subpămîntean. – Dacii apărau în luptă pe Zalmoxis, care reprezenta pămîntul pe care trăiau şi cine murea în luptă pentru Zalmoxis, era primit la el de zeul suprem. – Intervine şi colaborarea lui Gebeleizis, care reprezenta cerul senin şi pentru care geţii trăgeau cu săgeţile în nori pentru a-l elibera pe Zalmoxis (Gebeleizis) de duhurile rele ale norilor.

Cu timpul, dualitatea Gebeleizis-Zalmoxis (care era ca şi Ianus cel cu două feţe) a fost contopită într-o singură divinitate numită în greceşte „henoteism“ (eis=unu şi theos=zeu) sau monoteism. Considerînd că monoteismul dacic ar fi putut constitui un cîmp liber spre monoteismul iudaic, adăugăm şi faptul că dacii devin după moarte „nemuritori“, iar conducătorii (regii) erau socotiţi zei. De aceea Dacia mai poartă în anumite documente şi supranumele de Ţara Zeilor. Astfel, au fost consideraţi zei Burebista şi toţi urmaşii lui pînă la Decebal şi Regalianus. Mircea Eliade, în lucrarea De la Zamolxis la Genghis-Han, apreciază că dincolo de raţionamentul lui Herodot (sau al informatorilor lui) se întrezăreşte caracterul misteric al cultului.

Mai adăugăm faptul că urmaşul lui Burebista, marele preot şi rege Deceneu, a acţionat în sensul refacerii cultului lui Zamolxis. Unele dintre preceptele învăţăturii lui Deceneu îşi găsesc exprimarea într-un fel sau altul în învăţătura creştină.

Mai putem formula şi ideea „Zei daci în odăjdii creştine“. În dorinţa de a urmări rolul dacilor în opera istorică fundamentală a formării poporului român şi a limbii sale – de data aceasta sun aspectul religios al lucrurilor (şi el proces fundamental) – ideea trecerii de la monoteismul dacic la creştinismul de rit ortodox, deci în esenţă de la păgînism la creştinism, ne aduce în faţa ultimei probleme care porneşte de la asemănări (nu întîmplătoare) dintre credinţa strămoşilor noştri traco-geto-daci sau cu un termen generic daci şi credinţa de tradiţie a românilor creştin-ortodoxă.

Pornim tot de la monoteismul dacic, fie sub forma henoteismului, aşa cum îl caracterizează Vasile Pârvan în Getica (pp. 156-157): geţii sînt henoteişti, adorînd cu precădere un zeu ceresc fără nume propriu şi doar cu atribute explicative (Gebeleizis ori Zamolxis –n.n.), fie după părerea emisă de curînd de cercetătorul Teofil Bradea care se exprimă în felul următor: Este binecunoscut faptul că religia strămoşilor noştri geto-daci a fost monoteistă, Dumnezeul dacilor fiind Gebeleizis, iar marele preot Zamolxis, care a oficiat ritualurile strămoşilor noştri, lăsîndu-ne o bogată moştenire rituală, din care vom aminti doar cîteva sărbători ce seamănă izbitor cu sărbătorile creştine. (T. Bradea, Datini şi obiceiuri ale strămoşilor geto-daci păstrate în creştinism, în „Crinul satelor“, nr. 21, sptembrie 2009, pp. 21-25).

Aceste sărbători sînt: Naşterea Domnului, Ignatul, Stretenia sau Ziua ursului (2 februarie), Dragobetele, Evdochia, Moşii, Floriile, Drăgaica.

Naşterea Domnului s-a suprapus sărbătoririi zeului Mithra, preluată de geto-daci prin Zalmoxis de la perşi, care s-a născut cu cîteva veacuri înainte de Mîntuitorul.

Ignatul, sărbătoarea Sf. Ignat, protectorul păsărilor şi porcilor, corespunde cu începutul sărbătorilor de iarnă şi impune interdicţii, mai ales femeilor la tors, ţesut, tăiat cu foarfeca, spălatul rufelor la vale curgătoare. Nu se toarce pînă la Bobotează ca să le meargă bine vitelor şi fetele să aibă peţitori. Există şi legenda Sf. Ignat care nu avea mărire la curţile Raiului, dar era făcător de minuni. Mergea seara din casă în casă lăsînd cîte ceva trebuincios gospodarilor. Ajunse odată la casa unui om sărac pe care-l chema tot Ignat şi îl întrebă ce are îngropat sub pat. Omul răspunse că nu are nimic. Sfîntul i-a cerut un hîrleţ şi săpînd, a dat peste un porc mare şi gras care era viu. Gospodarul se sperie, dar Sf. Ignat îi spuse: „Taie-l şi dă şi la alţi săraci din carnea lui.“ În creştinism, Sf. Ignatie a fost martirizat în anul 107, fiind condus la locul execuţiei de zece soldaţi romani. Este sărbătorit în calendarul bisericesc.

[Stretenia e sărbătorită în 2 februarie, odată cu Întîmpinarea Domnului]. E o divinitate meteorologică feminină, răspunzătoare de modificările intervenite în natură în luna februarie, care are un comportament imprevizibil, contradictoriu. Tradiţia orală spune că în această zi Trif Nebunul a tuşit în spatele Streteniei care i-a zis: „Trif, nebune, fie ziua de azi a ta, c-a mea va fi mîine.“ Trif este strămoşul legendar al Sf. Trifon, căruia Dumnezeu i-a dat putere peste viermi, omizi, lăcuste. În moliftelnicul acestuia există o rugăciune adresată de Sf. Trifon lui Dumnezeu pentru distrugerea dăunătorilor şi protejarea recoltelor. Cît priveşte Stretenia, divinitate asemănătoare Babei Dochii, legenda spune că este o sărbătoare lăsată de Dumnezeu pentru a face bine oamenilor cînd aceştia se roagă la ea. Ziua se ţine pentru sănătate, ferirea de boli, schimonoseli, pocituri, arsuri, înec, slăbiciuni şi [pentru] protejarea cîmpurilor de lăcuste. Stretenia se mai numeşte şi Ziua Ursului, deoarece, dacă în această zi ursul îşi vedea umbra, el se întorcea în bîrlog, iar iarna avea să mai dureze cel puţin şase săptămîni.

Dragobetele este unul dintre cele mai îndrăgite personaje ale folclorului românesc ce vine în creştinătate de la daci. E cunoscut şi sub numele Sîntion de Primăvară, Ion Dragobete, Dragomir, Logodna Păsărilor, Cap de Primăvară, Drăgostitele. E identificat cu Eros (la greci), Cupidon (la romani). În persoana lui Dragobete se împleteşte legătura curată a tinerilor (încununată în taina nunţii) cu legătura perpetuă a păsărilor cerului. Ziua Dragobetelui e considerată ca început al primăverii şi se sărbătoreşte la 24 ianuarie, ziua comemorării aflării capului Sf. Ioan Botezătorul. Tradiţia orală păstrează o legendă […] creştină: „După tăierea capului Sf. Ioan, din ordinul lui Irod, Irodiada a aruncat tipsia cu capul în podul casei, în 30 august, a doua zi după tăiere. La şase luni după aceea, Irodiada găsindu-l în pod, şi-a zis lovindu-l cu piciorul: „Mai zi şi acum că a făcut păcat Irod că m-a luat în căsătorie pe mine, soţia fratelui său“. Capul sfîntului a început să vorbească: „Şi acum zic tot aşa“.

În folclorul românesc Dragobetele este fiul Babei Dochia, reprezentînd principiul pozitiv. În ziua de 11 februarie, calendarul ortodox îl aşează pe Sf. Vasile (Vlasie), sfînt îndrăgit de tineri, ca ocrotitor al păsărilor şi al femeilor însărcinate. Se crede că în această zi, păsările migratoare se întorc, li se deschid cioculurile şi încep să cînte. Peste două săptămîni, la Dragobete, ele se strîng în stoluri, se iubesc, se logodesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburi pentru pui. Cele neîmperecheate rămîn solitare pînă la Dragobetele anului viitor. Gospodarii aruncă seminţe păsărilor cerului sau celor din curte. Logodna păsărilor este model şi pentru dragostea tinerilor. Este vorba de un cult străvechi, al totemului avimorf (al păsărilor ce au avut un rol însemnat în viaţa oamenilor).

Ca purtător al dragostei şi veseliei, Dragobetele este identificat cu Năvalnicul, un fecior frumos, care ia minţile fetelor şi nevestelor. Se spune că el a speriat-o şi pe Maica Domnului, care mergea cu pomenirea pentru 40 de zile, să-i facă moliftă. Pentru necuviinţă, Maica Domnului l-a preschimbat într-o plantă plină de dragoste, un fel de ferigă care este pusă în sîn de femei ca simbol al sentimentului de dragoste. Dragobetele este una dintre cele mai vechi şi mai frumoase sărbători ce s-a păstrat de-a lungul creştinătăţii, în care se împletesc sentimentele oamenilor cu ritmurile naturii.

[Evdochia este sărbătorită asemănător Mariei Egipteanca], prăznuită în Duminica a V-a din Sf. şi Marele Post şi este suprapusă [legendei Babei Dochia]. Aceasta, în primele legende, era o fată de împărat care, voind să scape de o căsătorie nedorită, fuge [odată cu turmele de oi] în munţi. Înşelată de vremea schimbătoare a primelor zile din martie, ăşi leapădă cojoacele şi în vîrful muntelui e cuprinsă de frig. În loc să se roage, plînge şi blesteamă pe Dumnezeu, care drept pedeapsă o preschimbă în stană de piatră.

[Moşii au nouă zile în calendar]. Sînt zile dedicate moşilor şi strămoşilor noştri, aducîndu-li-se ofrande pentru sufletele lor. „Tîrgul de Moşi“ este de origine traco-dacă, iar pluralul „Moşii“ indică o sărbătoare precreştină, cînd se ţinea „Tîrgul Moşilor“. Pînă astăzi a rămas obiceiul de a mînca şi a bea spre pomenirea la mormintele acestora a sufletelor lor.

[Floriile se sărbătoresc] în Duminica a şasea din Postul Păresimilor (intrarea în Ierusalim a Mîntuitorului). [Sărbătoarea] îşi are originea în cultul zeiţei preistorice Flora, [ocrotitoarea] florilor. În cinstea ei se organizează [petreceri], iar cel ce le-a inaugurat a fost regele get Dromichete (secolul al III-lea în Hr.). Sărbătorile florilor s-au contopit cu Duminica Floriilor.

Drăgaica [este] un moment de răscruce în ritmurile naturii, cînd vara se întoarce cu faţa spre iarnă, miez calendaristic al anului. Pe plan laic, se sărbătoreşte încheierea muncilor agricole şi pregătirea pentru recoltă. Numită şi Sînziene, Drăgaica a fost creştinată sub numele de Naşterea Sf. Ioan Botezătorul.

La capătul acestor notaţii, putem spune că românii, care în decursul timpului au avut un rol istoric în Europa, ca apărători ai Apusului de năvălitorii migratori, au avut o misiune apostolică. Nu trebuie să uităm că am avut şi misionari martiri, episcopi şi scriitori patristici (părinţi ai Bisericii) şi mai ales că Sf. Andrei, cel dintîi chemat, a propovăduit creştinismul aici, la gurile Dunării. Niceta de Remesiana este socotit apostolul nostru naţional. Dacă acceptăm rolul hotărîtor al străbunilor noştri daci în [formarea] poporului român şi a limbii române, putem trage concluzia şi că procesul de creştinare a poporului român nu a avut loc în perioada de „romanizare a dacilor“ şi, deci, prin intermediul Romei, ci „creştinarea poporului român s-a impus şi s-a desfăşurat de la sine, ca rezultat al trecutului“ […] sau cum se exprimă plastic poetul Radu Gyr: cum trec fîntînile-n fîntîni. După exprimarea noastră: „trecut-au dacii în români“, deci poporul român este singurul de pe pămînt născut creştin, astfel încît predica Sf. Andrei [a fost] sămînţa cea bună care a rodit însutit.

Cartea [Dubitaţii, interogaţii şi certitudini a psihologului orădean Gavril Cornuţiu] ne-a dat prilej de reflecţie la noile cercetări privind originea neamului nostru şi a limbii sale şi cu specială privirea asupra fenomenului ce decurge organic din ele – cel religios. Ca atare, am făcut [aceste] scurte adnotări ca răspunsuri la „dubitaţiile“ şi „interogaţiile“ autorului şi [totodată] ca aprobare a certitudinilor pe care ni le însuşim.

Petru Demetru Popescu                   

____________________

*Textul – la origine epistolar – a fost adaptat rubricii revistei noastre de către redacţie. Intervenţiile făcute din raţiuni stilistice le-am inserat prin […] (M. F.).

Redacţia:

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr

Pericolele internetului

Din nefericire, de lucrurile bune pe care unii le fac, alţii profită, ca să facă rău …

Recent, la televiziunea argentiniana a fost reportaj zilnic cu Joaquin Lopez Doriga (jurnalist mexican) pe tema Facebook, hi5, Myspace, Sonic etc. şi cît de periculoase sînt.  Există şi un reportaj-jurnal în ziarul Milenio, cu privire la modul în care diverşi terorişti au avut ca sursă de informaţii sigure şi directe blogurile, Facebook şi hi5.

Interogaţi, anumiţi hoţi şi răpitori spun că au intrat pe net şi au văzut portretele, casa, maşinile, pozele de călătorie deducînd situaţia socială şi economică şi nivelul la care trăiesc persoanele acelea.  La televizor, unul dintre ei a declarat că în trecut pierdea mult timp înainte de a acţiona pentru a identifica „candidaţii“ pentru răpire, dar acum cu Facebook şi informaţiile pe care oamenii le pun de bunăvoie în reţea, nu mai sînt confuzii sau dificultăţi în a investiga modul în care trăiesc, sau cum se deplasează copiii la şcoala,  care sînt părinţii, fraţii şi prietenii.  Aşa   s-a întîmplat cu Alejandro Marti (tînăr mexican ucis de răpitorii lui). Familia a închis blogul său după ce au realizat ce potenţial periculoase informaţii dă tineretul, care socializează acolo cu bucurie şi fără a bănui că unul dintre cei care accesează informaţiile poate fi un ucigas.  De aici îndemnul lor: protejaţi-vă copiii şi nu puneţi informaţii periculoase în reţea!

Nepăsători la aceste avertismente, Facebook vinde în continuare informaţii utilizatorilor cu entuziasm: „Ceea ce mulţi utilizatori nu ştiu este că, în conformitate cu termenii contractului, făcînd clic pe rubrica «accept», practic oferă Facebook exclusiv şi perpetuu drept de proprietate asupra tuturor informaţiilor şi imaginii sale publice.“ 

De fapt, spun experţii, cei înscrişi autorizează automat  utilizarea de către Facebook, în mod perpetuu şi transferabil, împreună cu drepturile de distribuţie publică şi toate ataşamentele de pe site-ul lor.  Condiţiile de utilizare arată că Facebook îşi rezervă dreptul de a acorda şi sublicenţiere cu tot „conţinutul paginii web a utilizatorului“, pentru alte afaceri…

Prin uramre, fără consimţământul lor expres, mai multor utilizatori li s-au transformat imaginile în publicitate pentru comerţul privat. Dintr-o dată totul devine publicabil, ca bunuri comune, inclusiv fotografiile personale, înclinaţia politică, starea de spirit şi interesele individuale, chiar şi adresa! Totul este la discreţia miilor de utilizatori! 

Trebuie să credem, cum spune domnul Melba, că mulţi angajatori, pentru a evalua pretendenţii, caută pe Facebook informaţii intime despre solicitanţi.  Testul pentru o pagină de pe Facebook nu este privat, fapt pus în evidenţă în cazul celebru al John Brown University care a expulzat un student, după ce a descoperit o imagine  pe Facebook unde acesta era îmbrăcat ca un travestit. Un alt caz este cel în care un agent al Serviciului Secret a vizitat Universitatea din Oklahoma, pentru un student din anul doi, Saul Martinez, din cauza unui comentariu publicat de acesta împotriva preşedintelui.

Foarte grav este faptul că „lanţul slăbiciunilor“ nu se încheie în cazul în care utilizatorul decide să se retragă! Chiar şi atunci cînd utilizatorul, de bună credinţă, anulează statutul de membru,  fotografiile şi informaţiile sale rămîn în baza de date, în conformitate cu contractul semnat anterior cu Facebook, pentru cazul că decide a-şi reactiva contul! Mai mult, utilizatorul nu este îndepărtat nici chiar atunci cînd moare!  În conformitate cu „termenii de utilizare“, urmaşii nu  pot legalmente să-i oblige să şteargă de pe Facebook datele şi imaginile rudelor, pentru că atunci cînd titularul a acceptat clauzele virtualului contract Facebook a dat dreptul de a „menţine starea activă, în cadrul unui comemorări speciale, pentru o perioadă de timp, pentru a permite altor utilizatori  să posteze comentarii şi note asupra decedatului“! 

În marea lor majoritate, utilizatorii Facebook nu ştiu că sînt participanţi indiferenţi ai unui scenariu pe care academicieni cunoscuţi îl descriu ca fiind cel mai mare caz de spionaj din istoria omenirii.  Nu întîmplător, credem, ei devin în mod inconştient  precursori ai greţosului fenomen „Big Brother“. Este şi aceasta o imixtiune directă abuzivă a statului global în curs de constituire în mediul afacerilor private ale cetăţenilor obişnuiţi, pentru a le controla comportamentul social. Subiectul nu este nou: britanicul Aldous Huxley scrisese în 1932 romanul premonitoriu Brave New World sau Happy new World – i.e. „Fericita lume nouă“.

Red. (Text adaptat)

ESEURI

Schimbarea la Faţă

Luîndu-i pe cei trei ucenici pe Muntele Taborului, Mîntuitorul acceptă să fie însoţit de ceea ce omul are mai important în inima sa: credinţa, nădejdea şi dragostea. Numai aceste virtuţi pot atinge treptele Slavei pe care urcă şi coboară pentru noi Cuvîntul. Împreună şi nedespărţite, cele trei alcătuiesc „organul“ vederii interioare, duhovniceşti, ochiul cel dinlăuntru al inimii. Mintea, duhul şi cuvîntul sînt nedespărţite de virtuţile fundamentale (teologice), precum Fiinţa lui Dumnezeu, de energiile divine necreate. Văzînd cele nevăzute, virtuţile teologice, devansează chipul minţii, duhului şi al cuvîntului, urcînd cu  Mîntuitorul treptele cele mai înalte ale vederii duhovniceşti, pe  Muntele Taborului, unde Cuvîntul le descoperă oamenilor Slava Sa, după ce  pînă atunci le  arătase numai Trupul. Strălucirea Sfintei  Sale Slave e percepută ca o Schimbare la faţa a chipului său uman. „Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca zăpada“ (Matei,17,2). Contextul ne dezvăluie că taina urcuşului pe „scara pe înălţime rezemată“, e rezultanta împreună-lucrării virtuţilor cu divinitatea, al cărei har „luminează ochii gîndului“. Însoţirea cu Iisus nu e atît un simplu mers împreună, cît mai cu seamă un mod de primire a harului, fără de care vederea interioară, duhovnicească e ca şi inexistentă. Poporul (simţurile) rămîn jos,  unde le e locul, la poalele muntelui, pentru ca vederea obişnuită îşi recunoaşte limitele. Miopia metafizică e corectată de lentila crucii credinţei, nădejdii şi a dragostei. Perspectiva lumească se lărgeşte, prin deschiderea orizontului infinit al „celor nevăzute“, a lumii de dincolo de lume, deschidere posibilă  numai datorită  ochiului telescopic al vederii interioare, pus în funcţie chiar de Cel ce l-a aşezat acolo. Se înţelege de ce crucea credinţei, nădejdii şi a dragostei se identifică cu ochiul telescopic al omului interior, mînuit de divinul sau meşter şi creator – Iisus Hristos, Cel care călăuzeşte vederea  pe culmile ei, pe Tabor. Acest ochi supravăzător, suprasenzorial, supraraţional şi supranatural, e în acelaşi timp urechea în care răsună glasul lui Dumnezeu şi izvorul deciziilor, dovedindu-se a fi centrul vieţii,  duhul în chipul crucii credinţei,  nădejdii si a dragostei, constiinta  despre care Psalmistul spune: „Partea mea eşti Doamne, zis-am să păzesc legea Ta“ (Ps.118,57). Dincolo de simţuri, de raţiune,  de materie(trup) şi de timp, nu prin negarea lor, ci prin analogie participativă, prin asemănarea împreună-lucrătoare şi prin unirea care din virtuală devine reală, depăşirea imanentului înseamnă o neîncetată devenire a chipului după Chip, o diminuare a deosebirilor dintre crucea noastră (chipul) şi Crucea lui Hristos (Chipul Sfintei Treimi). Cînd, în rugăciunea de Vineri, spunem: „Întăreşte-mă, o, Doamne,  ca de astăzi înainte să port Crucea Ta cu bucurie şi cu mare căinţa“, ne referim la asemănarea pînă la unirea crucii creaturii cu cea a Creatorului. Cînd Petru spune: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una“ (Matei 17,4), afirmaţia sa e socotită „răspuns“ (ibid.) deşi nimeni nu-l întrebase nimic. Aflat în uimire, în faţa Tainei, Sf. Apostol Petru, îşi dă un răspuns inadecvat situaţiei, „căci nu ştia ce să spună fiindcă erau înspăimîntaţi“  (Marcu 9,7). Contextului relatat i se potriveşte condacul al 11-lea din Acatistul Sfintei Cruci în care se spune: „Cîntarea toată se micşorează, vrînd a urma mulţimii minunilor Tale“. Dacă harul „luminează ochii gîndului“, Lumina Slavei  orbeşte  gîndirea. Telescoapele ochiului minţii din inimă (conştiinţă) sînt cele trei virtuţi teologale. Coexistenţa obnubilării (semn al siderării minţii) cu frica de Dumnezeu (semn al sinergiei celor trei virtuţi),  trăite simultan de  Apostoli pe Tabor, atestă unitatea  dintre minte şi energiile sale supra-raţionale. Inadecvarea cuvîntului (menţionată şi de Sf. Ap. Pavel cu ocazia răpirii sale în al treilea cer (cf. Corinteni 12,2-4) e concomitentă cu cea a minţii şi a duhului; or, se ştie că ultima şi cea mai profundă „sărăcie“, e cea dintîi fericire (Cf.Matei 3,5). Departe de a fi „paranormale“, aceste stări indescriptibile, străine trăirilor profane, mărturisesc slava de care s-au bucurat Sfinţii Apostoli şi confirmă spusele Sf. Apostol al neamurilor care recunoaşte că „atunci cînd sînt mai slab, sînt mai tare“ (2 Cor.,12,10). Chipurile transfigurate ale sfinţilor artei bizantine sînt expresia bidimensională a treptelor superioare ale desăvîrşirii  şi confirmarea faptului ca urmîndu-L  pe Hristos,  oamenii retrăiesc istoria  Cuvîntului întrupat, inclusiv „schimbarea la faţă“. Evident că fundamentală este schimbarea chipului interior,  în ceea ce este esenţial şi anume în conştiinţa  ca centru şi sediu al adevăratei vieţi.

Adrian Harghel

Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu

            - Simbolistica sacră în arta poetică a ieroschimonahului Daniil – Sandu Tudor - 

 MOTTO

 Peste seara minţii, pecetea Ta,

 Limpede, unică şi covârşitoare,

 îmi stă sus în creştet,   

călăuzitoare,  în logodnă-albastră          

de stea logostea[1].                                                               

            În catrenul, ales ca motto al descifrării, pe cât ne este îngăduit, a Marelui Imn al iubirii „nestricăcioase“, închinat Maicii Domnului, avem patru imagini tulburătoare care ni-l prezintă pe poetul Sandu Tudor, aruncat deja peste timpul măsurat al istoriei, şi ancorat în atemporalul câştigat prin sfinţenia vieţii monahale şi sfârşitul său martiric. Iată mărturisirea: a) Peste seara minţii, pecetea Ta, deci mintea, de acum, este pecetluită cu sigiliul Duhului Sfânt;  b) pecete unică şi covârşitoare, am spune într-o plinătate în care nu mai are loc altceva; c) îmi stă sus, în creştet, călăuzitoare; în creştet, locul guvernator al călăuzirii; d) în logodnă de stea logostea. Logodna de stea vesteşte, în mitologia populară, soarta pecetluită, dar aici este steaua începutului din noaptea Naştrii Pruncului Iisus fiindcă steaua este o logostea, „o stea vorbitoare“, cea care vesteşte Marea Taină a Naşterii Mântuitorului.                      

             Văzută în perspectivă metafizică, relaţia dintre cuvânt şi faptă, ce stă la baza limbajului poetic, autentic, al unui autor de poeme, indiferent de timpul istoric în care este înfăptuită creaţia, este bine precizată de poetul Ştefan Augustin Doinaş[2]: Unui poet adevărat, începutul primului verset al Evangheliei de la Ioan – La început era Cuvântul – îi apare ca expresie a Faptei înseşi, a Faptei prin excelenţă, întrucât Verbul divin este esenţialmente ontogen, instaurator de Fiinţă. Fără acest principiu metafizic, activitatea poetizantă în sine n-ar mai fi pentru scriitorul de poezie decât o îndeletnicire nu numai derivată ci, mai ales, derizorie, sustrasă ordinii concretului – ipoteză care l-ar paraliza cu desăvârşire.

           Din acest punct de vedere, poetul Sandu Tudor are în cel mai înalt grad conştiinţa că vorbirea, cuvintele alese în poezie, exprimă fapta reală, ele alcătuiesc rostirea esenţială, logosul activ, dătător de viaţă. Toată poezia mistică a ieroschimonahului Daniil are frumuseţea verticalităţii ce uneşte adâncimea cu înălţimea, cele două puncte între care se mişcă libertatea omului, călăuzită de harul Duhului Sfânt. Puterea Maicii Domnului, Împărăteasă a Rugăciunii, Mare Miluitoare a omului, Cea care l-a înzestrat, pe acesta din urmă, cu darul rugăciunii, fie de cerere şi de mulţumire, fie de preamărire a harurilor cu care a fost împodobiă Fecioara Maria de către Sfânta Treime. Aşa s-au născut cele patru Imne-Acatist, închinate Maicii Domnului: Acatistul Buneivestiri (25 martie), Acatistul Adormirii Maicii Domnului (15 august), Acatistul Maicii Domnului – Bucuria celor necăjiţi – ( 8 septembrie), Acatistul intrării în Biserică a Maicii Domnului (Vovedenia sau Vovidenia, la 21 noiembrie), la care se adaugă cele două Paraclise, rugăciuni de acoperire şi cerere în anumite momente de răscruce ale creştinului. Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, alcătuit din prisosul inimii şi al harului, primit de ieroschimonahul Daniil de la Rarău, este cea mai înaltă formă de slăvire a Maicii Domnului, Împărăteasă a Cerurilor şi a rugăciunii, numită de poet urzitoare de nesfârşită rugăciune, un alt nume, metaforic, al Rugului Aprins, esenţa arderii în iubirea ce uneşte cerul cu pământul. Întreaga alcătuire a Imnului Acatist poate fi socotită un adevărat Imn-Axion al Maicii Domnului, care se impune în mod firesc, ca răspuns la întrebarea cu care începe Condacul I: Cine este Aceasta ca zorile de luminoasă şi curată?  După cum se ştie, cântecul înălţat Maicii Domnului, după Sânta Jertfă a fiecărei Liturghii, se numeşte Axion, nume ce provine din sintagma grecească (axión estí), adică vrednic este, ceea ce în latină se redă prin dignum est, iar în limba română prin Cuvine-se cu adevărat… Fiindcă am amintit de tălmăcirea Axionului, închinat Maicii Domnului, trebuie să facem o precizare în ceea ce priveşte ultimul cuvânt al rugăciunii de preaslăvire a Maicii Domnului, verbul mărí de la final: Te mărim este redat în versiunea grecească prin (Se megalýnomen), deci Te mărim. Cei care propun schimbarea verbului mări cu forma slavă, Te slăvim, cred că avem de-a face cu verbul  a mărí cu sensul „a face mai mare“, ceea ce este inexact. Primul sens al acestei forme verbale este acela de a mărturisi, a face cunoscut, sens care apare în Biblia lui Ulfilas[3] şi care a fost luat din latina dunăreană, deci era folosit frecvent cu acest sens, în sec. al IV-lea, când s-a făcut traducerea Bibliei în limba goţilor. Sensul a fost uitat, iar prin întâlnirea cu forma omonimă, tot din latină, mărí < mare, a fost receptat de vorbitori cu acest unic sens, cunoscut tuturor ca provenit din adjectivul mare, deoarece sensul  religios, a predica sau a mărturisi, specific primelor secole, a dispărut. Deci în acest context al rugăciunii, numită Axion, avem de-a face cu un alt sens, foarte vechi, cunoscut în secolul al IV-lea, când Iisus şi Maica Domnului trebuia să fie mărturisiţi, adică propovăduiţi de toţi creştinii, în minunata unicitate a lor; Iisus ca fiu al lui Dumnezeu, iar Fecioara Maria ca  Născătoare de Dumnezeu . Verbul fiind utilizat în acest text liturgic, scris în latina medievală, va fi transpus în greacă cu un corespondent identic din punct de vedere al transpunerii formei, dar cu o valoare semantică nouă, de „preamărire“, „glorificare“, ceea ce corespunde tuturor limbilor de cultură creştină tradiţională în Europa.

          Unicitatea Maicii Domnului este pusă în valoare de cele douăsprezece condace şi cele douăsprezece icose care rezumă, în chipul cel mai fericit, sintetic şi luminat, măreţia Maicii Domnului. Tehnica redării, superlative, a calităţilor ieşite din obişnuit, din firesc, ale Maicii Domnului, nu constă în folosirea superlativelor propriu-zise, ci în structurarea întregului material lexical şi gramatical într-o simetrie perfectă a verbelor şi a numelor predicative, formate din esenţe conotative individualizate, care îi aduc un plus de muzicalitate, construită pe tonalităţi ce îi conferă Acatistului, pe deplin, calitatea de imn.

            Pentru cei care nu ştiu în ce condiţii a fost găsit manuscrisul ce cuprinde această creaţie, ieşită din comun prin ardere şi frumuseţe, amintim mărturisirea făcută de Î.P.S.  Bartolomeu Anania, cel care îl avea în casă în momentul arestării sale, în anul 1958. Printre manuscrisele arestate o dată cu mine în 1958 şi recuperate prin luciditatea unui ofiţer de anchetă penală se află unul care nu-mi aparţine autorial: o dactilogramă de 37 de pagini intitulată Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu. În josul paginii de gardă, însemnarea: Facerea smeritului monah Agaton din Sfânta mănăstire a Antimului, 1948. Diortosire şi împlinire de Ieroschimonahul Daniil Tudor, stareţul Sihăstriei „Sfântului Ioan Bogoslovul“ din Muntele Rarăului, 1958. Pe foia de titlu, în colţul de sus al paginii, este adăugată, desigur, sintagma dictată de securişti, posesorului dactilogramei ce conţinea Imnul: Găsit la mine cu ocazia percheziţiei, V. Anania. 14 IV 1958[4]. Maica Domnului a avut grijă să nu se piardă sau să se distrugă această capodoperă, închinată Ei, ca omagiu suprem al omului,  adus rugăciunii permanente a Fecioarei Maria, salvatoare a lumii creştine. Trebuie subliniat faptul că titlul corect, de pe foaia–titlu, este cel de Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, sub care este redat, în forma unui moto, un frumos catren, explicat în paranteza ce cuprinde sursa: „Începutul de peasnă la Canonul Născătoarei de Dumnezeu, cel al lui Iosif  Făcătorul de condace“, moto pe care îl reproducem pentru semnificaţia adâncă a cuvântului folosit de diortositorul Daniil, în tot conţinutul Imnului Acatist: „Deschide-voi gura mea/ şi de duh se va umplea,/ şi Împărătesei Maici/ cuvântul voi răspica/.“[5] Aceste precizări ale autorului au format conţinutul dedicaţiei scrise pe o dactilogramă dăruită părintelui Arhimandrit, Sofian Boghiu, de ziua Sfintei Cruci, 1958. O altă indicaţie preţioasă ce aparţine  autorului şi care trebuie ştiută de credinciosul, care se apropie de Imnul Acatist la Rugul Aprins, este ceea ce se numeşte, adesea, colontitlul explicativ, pe care îl găsim notat în partea stângă a paginii, deasupra fiecărui  condac sau icos, scris în paranteză rotundă, cu scopul de a explica, succint, miezul ideatic al fiecăreia dintre cele treisprezece condace şi douăsprezece icose. Colontitlul la primul Condac este: Preludiul acatist. Fecioara – zaconul de transfigurare. Preludiul, adică ceea deschide prezentarea Imnului, în care elementul forte sau sintagma – cheie este Fecioara – zacon de transfigurare, adică Fecioara, văzută ca „ordin“, „chemare“, „dat“ divin al transfigurării, o transfigurare prin har, care prin mijlocirea Ei  va fi dată şi omului pregătit să primească acest mare dar. 

            Această prezentare confirmă răspunsul la întrebarea pusă în primul vers al Condacului I, formulat prin utilizarea simplă a verbului a fi, la indicativ prezent, repetat în structura sa afirmativă, ce dă versului plinătatea care defineşte esenţa Imnului: Este Împărăteasa rugăciunii, este rugăciunea întrupată. Stăpână Porfirogenetă şi Doamnă a dimineţii. Atributul porfirogenetă exprimă o calitate inspirată din terminologia bizantină şi are semnificaţia clară de împărăteasă prin naştere, deci de drept divin, căci Ea este Logodnica Mângâietorului, Preschimbător al vieţii.  În ceea ce priveşte acurateţea transcrierii textului,  în unele ediţii, trebuie remarcată absenţa informării cu privire la tehnica specifică versificaţiei poetului, Sandu Tudor[6]. Din punctul de vedere al versificaţiei, mai ales al rimei, dar şi al ideii luminării minţii, al iluminării în muntele cel Sfânt, acesta nu poate fi Athonul, ci Taborul … „mistuiţi de dor, / Ia-ne părtaşi ai Sf. Munte Tabor“, faptul ne este confirmat de textul original, alcătuit pe baza facsimilelor publicate din versiunea restituită de Securitate, exemplar manuscris din care au fost faximilate paginile cu scrisul autorului[7], dar şi pe baza confruntării cu dactilograma, dăruită de autor, bunului părinte, Arhimandrit  Sofian Boghiu. Icosul I are în colontitlu exprimată echivalenţa, Ipostasul rugăciunii: Sfânta Fecioară. Ideea pregătirii Naşterii Fecioarei, aşteptarea îndelungă, rugăciunile Sfinţilor Părinţi, Ioachim şi Ana, toate sunt redate printr-un verb, aparent ciudat, a obosi, dar verbul are sensul primar de „a se osteni“, adică acela de „a depune un efort îndelungat“, dar şi sensul de „a se sătura de stăruinţa cuiva“ o stăruinţă cu lacrimi şi rugăciuni, cu asceză, toate în aşteptarea îndurării cerurilor ce O va dărui pe Maica Domnului, ipostasul rugăciunii. Cu privire la această parte, monahul Agaton, care cerceta scrierile hagiografice, literatura mariologică universală, mărturiseşte sursa: „Înţelegeţi cumva, cum spune cucernicul Ilie Miniat, chinul acesta omenesc care a obosit cerurile timp de cincizeci de veacuri cu rugăciuni fierbinţi şi râul acesta lucrător de neîntrerupte lacrimi ale suspinătoarei noastre firi care a silit pântecul cel sterp al Anei de a odrăslit o fecioară vrednică de întruparea lui Dumnezeu…Câtă cucerire de sine, câtă răbdare, câtă nădejde împotriva nădejdii, şi câtă aşternere de smerenie şi bătaie de frunte a trebuit să se împreune, ca să dea naştere acestei flori a înălţimii duhului, care este Fecioara cea pusă la adăpost în tăcerea Sfintei Sfintelor a Templului din Ierusalim?“[8]. Orice teolog care doreşte să aprofundeze întreaga structură a Imnului Acatist din perspectiva explicaţiilor date de autor, va trebui să citeasă cu atenţie întreg procesul de căutare şi elaborare. În Epilogul, publicat imediat după textul Acatistului, aflăm cine era Ilie Miniat, „acel propovăduitor de renume preavestit, din Veneţia veacului al XVII-lea, [care] spune că niciuna din numeroasele şi feluritele numiri, prin care sfânta adunare a învăţaţilor bisericeşti s-au silit să preamăreasă pe Stăpâna pururea Fecioara, nu I se potriveşte aşa de mult, ca aceea prin care chiar Duhul Sfânt o numeşte în Cântarea Cântărilor, adică Zori.[9] Redăm versurile spre a înţelege mesajul: Spiţa Ta proorocească/ cerurile a obosit/ cu lacrimi şi plecăciune;/ hărăzind neprihănit/ carnea Ta din rugăciune,/ vajnic Rug nemistuit./ Focul Sfânt în Tine cântă/ ca’ntr-o floare de slăvire./ Firea prin Tine cuvântă/ dorul ei de izbăvire./[10] Textul manuscris, faximilat, ne pune la dispoziţie o formă veche folosită pentru trup, sinonimul carne, un sinonim calchiat după termenul grecesc (sárka), cuvânt întâlnit aproape în toate textele biblice, traduse până în sec al XVII-lea, fiind un termen mult mai cunoscut decât slavonul trup, intrat în textele liturgice după sec. al XV-lea, prin textele slavoneşti. Ideea plămădirii continuă în chip minunat, fiind utilizat, într-un crescendo al acţiunii, un alt verb învechit, pe care îl au şi aromânii, a hărăzi, cu sensul de a da, a dedica, a închina, verb provenit din gr. (harizo), un cuvânt ce are la bază substantivul har: cerurile a obosit/ …hărăzind neprihănit/ carnea Ta din rugăciune. Partea a doua a răspunsului, la unica întrebare pusă la începutul imnului, este legată prin conjuncţia şi, urmată de afirmaţia categorică Şi eşti Doamnă, Ipostasul,/ adică substanţa, ipostaza care aduce după sine extasul, adică extazul dragostei dumnezeieşti.

             În ceea ce priveşte bucuria duhovnicească, urare făcută prin folosirea minunatului verb românesc, a (se) bucura, redat în greacă prin „chairomai“, subliniem faptul că a (se) bucura este o vocabulă foarte veche în limba română, fiind o moştenire din latina populară, deoarece este atestată, atât în aromână, cât şi în meglenoromână, în forma  bucur(are)[11], cu sensul de „a jubila, a fi fericit“. Ignorarea vechimii şi a valorii semantice spirituale au făcut posibilă o estimare etimologică eronată, cuvântul fiind explicat prin apropiere de albanezul bukuri „frumuseţe“[12]. Acest sens, în albaneză, poate fi o reminiscenţă din latina primară creştină sau din fondul de substrat, care vine şi întăreşte sensul spiritual al vocabulei româneşti, folosită în toate imnele acatiste, dar cuvântul bucura nu poate fi un împrumut din albaneză. Bucură-Te, Rod învăluit cu sinaitic soroc este versul în care găsim redarea clară a rodului unei odrăsliri hărăzite, văzute mai întâi pe Muntele Sinai de Moise, viziune sintetizată în sintagma sinaitic soroc.  Simbolul este reluat prin folosirea termenului liturgic, vohod în Bucură-Te, Vohod de Scripturi, al Unicului – Cuvânt. Vohodul este un termen slavon, cu sensul de ieşire şi simbolizează ieşirea Mântuitorului, în cadrul Sf. Liturghii, în două etape: a) Vohodul mic, ieşirea cu Sf. Evanghelie din altar în mijlocul naosului şi Vohodul mare, ieşirea cu Sfintele Daruri[13].

            Metaforele prin care este definită Maica Domnului sunt, pe rând, axele principale ale îndumnezeirii: Vohod, muzical Organ al Duhului Sfânt, adică „muzică serafică emanată de Duhul Sfânt“, asemenea unui instrument, apoi Meşteşugul ceresc de mânecată mântuire, aici, mânecat,-ă are valoarea de atribut şi înseamnă „pornită din zorii zilei“; Maica Domnului este Filosofia cea vie,… Rug al răpirii,… Unitate şi salbă a simboalelor toate, cu precizarea că în această aşezare a figurilor de stil, se are în vedere partea şi întregul, deci fiecare simbol în parte şi toate împreună care formează salba, după cum Maica Domnului poate fi în acelaşi timp, Strună şi sunet, Arcuş şi alăută,/ Trup şi Întrupare de veselie neîncăpută/, cu sensul de „nemărginită”. Folosirea formelor negative cu sens superlativ este un procedeu artistic frecvent întâlnit în poezia lui Sandu Tudor. Ultimul vers, care încheie fiecare icos, este corolarul ideatic şi muzical al Imnului Acatist, creat prin folosirea termenului vechi, provenit din latină, verbul urzi, căci urzitoarea este cea care aşează urzeala necesară ţeserii oricărei ţesături: Bucură-Te Mireasă, urzitoare de nesfârşită rugăciune. Adjectivul nesfârşit,-ă are aceeaşi valoare superlativă, de anihilare a oricărei unităţi de măsură, fixată de obicei în parametri spaţiului sau ai timpului. Prin această repetare se subliniază, sintetic, simbolul major, ce stă în centrul Acatistului, rugăciunea Maicii Domnului, cunoscută prin tradiţie, şi cu sintagma Rugul Aprins, sintagmă extinsă şi în denumirea rugăciunii permanente a monahilor dar şi a creştinilor isihaşti, toţi cei care cheamă neîncetat numele Domnului nostru, Iisus Hristos: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul. Condacul al II- lea este definit prin Vovidenia inimii, vovidenie sau vovedenie este termenul slavon folosit pentru praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului. Este clar că prin această sintagmă ne este prezentată Maica Domnului ca stăpână domnitoare a inimii pioase. De aceea Ea va fi numită, după topografia templului din Ierusalim, şi prin analogie cu acesta, Sfânta Sfintelor din om, locul nostru de smarald, cea de-a doua precizare e făcută, pe înţelesul tuturor, prin metafora, locul de smarald, piatra care ne indică transparenţa, lipezimea pe care o dobândim, asemenea acestei pietre preţioase, o analogie în care nu culoarea este punctul de atracţie al apropierii analogice, ci claritatea ei. Cu ajutorul limpezimii, ieşim din cercul robirii, cerc de moarte, cerc de somn, o repetiţie a substantivului cerc, urmat de determinările: de robie, de moarte, de somn. Icosul al II-lea are ca titlu substanţial o metaforă extraordinară, Muzica Ierihonului: ieşirea din blestem, blestemul din care putem ieşi prin Fecioara neînseratului veac, o negaţie a formării atributului, prin care se redă ideea veşniciei Luminii, dobândite prin Sfânta Maică a Luminii, cea care ne dezleagă de blestemul ce ne-nzăvoară, adică din blestemul care ne ţine zăvorâţi, închişi cu zăvorul aflat chiar în centrul inimii noastre, proces redat prin verbul înzăvorî. Tot o exprimare metaforică este arcana doritului Mire, o formă de feminin, prin care înţelegem arcanul puternic şi nevăzut, deci tainic, cu care suntem prinşi şi salvaţi de Iisus Hristos prin ruga Celei care este arcana şi Tulpina de lumină a Rugului nemistuit/ …sau pridvorul de smirnă,…/  inelul unui foc ce-i mai presus de cer;/  este dezlegarea care topeşte tot lăuntricul ger /… Cea care ne este toiag cu floare şi fir de răcoare izvorât în lăuntrica pustie,/… sau este  parafa de jar…în suflet pătrunsă/ ori zăpada minţii, de nici o patimă ajunsă/ … dar mai ales, măsura a opta a împărăţiei din noi.  De reţinut inelul de foc mai presus de cer, în corelaţie cu dezlegarea ce topeşte lăuntricul ger, adică învârtoşarea inimii, toiagul şi firul de răcoare, sprijinul de nădejde în pustietatea lăuntrică, parafa sau pecetea de jar din suflet, urmată imediat de zăpada minţii, de nici o patimă ajunsă, aceeaşi limpezime a minţii redată prin termenul zăpadă, atribut al „raţiunii de cleştar“ căreia îi stă de strajă măsura a opta din noi. Utilizarea aceastei sintagme demonstrează, cu prisosinţă, nivelul înalt de cunoaştere teologică, ziua Învierii, întâia din săptămână, dar a opta în şirul creaţiei, a plinătăţii, măsura tuturor celorlalte zile, timpul încununării împărăteşti. Stihuitorul ieroschimonah este şi stăpân al figurilor de stil şi al celor retorice, în care optaţiunea este modalitatea de exprimare şi de ajungere la dobândirea lucrului cel mai de preţ, Învierea în Împărăţie. Condacul al III-lea este sintetizat prin definirea numelui lui Iisus: Numele de mărire: proorocească dăruire, cu parafrazarea unui citat din Cartea lui Isaia: „Că iată, prunc ni se va naşte/ şi un fiu nouă s-a dat/… iar Numele Lui: Minunat/, Îngerul Marelui Sfat, Dumnezeul cel biruitor,/ Domnul păcii depline şi părinte al veacului viitor“. Profeţiile mesianice ne atrag atenţia asupra acestei întrupări divine, întrupare ce obligă omul să ia aminte la numele Domnului, căci Sfânt numele Domnului/ pe care Iisus îl va purta. Cu această precizare se trece la Icosul al III-lea, supranumit, Invitaţie la Călătoria inimii. Hristosul lăuntric. În spaţiul dedicat primei părţi ne este prezentat Iisus într-un suiş al gândului nostru către geneza Rugului Aprins: Numele Domnului de slavă,/ Dumnezeu cel nevăzut/ ce-n inima focului s-a ghicit. Numele salvator al lui Iisus Hristos, Dumnezeu cel nevăzut/ ce-n inima focului s-a ghicit/, o structură cu valoare dublă, cea originară, profetică „în inima focului s-a ghicit“, deci în Rugul Aprins, cel care ardea şi nu se mistuia, văzut de Moise, şi cea de-a doua parte, isihia, în care se face trecerea omului spre lumina Domnului, care, odată dobândită, innobilează firea, o îndumnezeieşte: Cercaţi dară şi voi, calea Numelui de Lumină/ Călătoria cea preaînaltă./ Şi de la moarte la viaţă veţi trece/ cu firea îndumnezeită. Partea a doua este alcătuită dintr-o suită de metafore calificative cu care Născătoarea de Dumnezeu a fost împodobită, toate formând garantul creşterii noastre duhovniceşti: …este temeiul prin care şi în noi Dumnezeu Se încape/ …putere prin care plutim cu Iisus peste ape/…este milostivire, prin care Hristosul ni s-a dăruit/… este umblare prin care Aminul în noi a venit/. De reţinut că în acest caz, adverbul Amin este substantiv articulat şi are o valoare nouă, este un sinonim pentru numele lui Iisus. Maica Domnului este şi răgazul în care Logosul în noi Se ascultă/, cu precizarea reţinerii celui de-al treilea sinonim, Logosul,  folosit de poet,  pentru a-L defini deplin pe Iisus Hristos. Fiecare metaforă este o cale prin care se înfăptuieşte ceva din viaţa noastră duhovnicească : …blândeţe prin care ajungem Emanuelului frate/;  de subliniat aici, cel de-al patrulea sinonim, Emanuel,   cu care este cunoscut numele Domnului. Maica Domnului este şi Călătorie prin care Duhul în sânge ne bate/, o valoare specială atribuită substantivului – metaforă centrală, scrisă cu majusculă, fiind vorba de călătoria inimii, în care îşi are sediul Iisus Hristos, o cale deschisă de Ceea ce este şi Însingurare în care Cerul din inimă izbugneşte/ dar şi limpezime în care îngerul în trup ni se urzeşte/, cu sublinierea celor două calităţi absolut necesare în isihie:  însingurarea vieţii trupului şi limpezimea cugetului, la care se adaugă, prin exemplul Maicii Domnului, curăţiia prin care Numele de slavă e în lume, o referinţă la neprihănirea Fecioarei Maria din care s-a putut întrupa Domnul. Dar Fecioara e şi Sfânta Apatie. Rugăciunea curăţitoare, titlul  atribuit Condacului al IV-lea.  Apatia, cu sensul de „nepătimire”, reiese din primele trei versuri: Cum să aflăm odihna de la gânduri?/…Cum să ne rupem de-ale patimilor rânduri,/ necovârşitele ispite ce ne-nfăşoară? Răspunsul este rostirea neîncetată a numelui Domnului, aşa cum reiese din versul imediat următor: Fă-Te, Tu, nouă „Zicerea“ râvnită,/ „măiestria cea bună a-nduhovnicirii“/ Cu ea să ne biruim firea robită,/ până în scrumul despătimirii./ Scrumul despătimirii este rezultatul arderii rugăciunii, ardere totală prin care are loc instalarea Apatiei luminoase, o altă metaforă prin care este numită Maica Domnului, Maica Luminii şi a Păcii depline. Apatia, în acest context, este termenul deosebit de clar, folosit în locul sinonimului „nepătimire“, adică neparticipare la ceea ce este cunoscut şi redat cu sintagma patimi omeneşti. Icosul al IV-lea va purta întocmai numele Păsării de foc – răsuflarea. Chiar din titlu ne este semnalată rostirea adevărată a numelui, rostire văzută ca o văpaie a focului: Aprinsă floare a necovârşitei Văpăi,/ De Dumnezeu Născătoare./  Necovârşita Văpaie este sintagma ce se substituie Rugului Aprins, de aceea se adresează Maicii Domnului, în mod direct: Tu, chip al păcii văzut în foc într-un ocol de răcoare/.  Această capacitate de a înţelege binaritatea lucrurilor este readusă în prim plan sub forma alăturării contrariilor: Tu chip al păcii, văzut în foc, într-un ocol de răcoare /…darnic ne dă să putem afla, / darul cel rar al Sfântului Fior/…Şi ne trece în făptură, fiecăruia în parte/ acest aprins tain de bunătate/ rupt chiar de la suflarea Ta./  De remarcat un derivat extrem de interesant, tain, cuvânt vechi, prezent în aromână şi meglenoromână, cu sensul de „porţie“, „raţie“ care îi revine fiecăruia dintr-o anume cantitate dată, spre a fi împărţită, şi care a fost porţionată, tăiată. Este un derivat de la verbul a tăia, verb moştenit din latină, iar termenul tain a fost un termen generalizat şi utilizat în mod frecvent la oaste, de aceea îl găsim răspândit la toate poparele aşezate în aria răsăriteană a Romaniei, adică în Romania orientală,  fiind atestat atât în arabă, cât şi în neogreacă. Tainul duhului nu este tăiat, ci rupt din suflarea, din rostirea pură a Născătoarei de Dumnezeu. Pletora metaforică prin care este definită Maica Domnului, cea care a sorbit subţiaticul înţeles al cerului, continuă cu cele mai alese şi neobişnuite îngemănări ce scot în evidenţă această uriaşă înălţime spirituală: salt isihast… / răsuflu cel cast,… / lancie de cuvânt… / zare arcuită cu heruvice aripe; /… vecie oprită în încăperea unei clipe; / vâslă uriaşă întru suişul cel ales…/ sorbire a cerului cu subţiatic înţeles; /…fântână acoperită cu unduiri de Apă Vie; /… căldură iscusită, crescută din Filocalie; /…măiestrită aflare a tâlcului de-nchinăciune, o frumoasă salbă de epitete – mărgăritare care duc la înţelegerea sensului adânc al misterului rugăciunii. Condacul al V-lea este definit prin sinteză şi se numeşte Aprinderea Duhului – neîncetata zicere. Dedicat în întregime rugăciunii inimii, sinonimă cu neîncetata zicere este văzută ca o văpaie de lumină pe care numai Maica Domnului a cunoscut-o:  Să ne umple de lumină nemăsurat/ Ca pe tine Fecioară care L-ai purtat. / Dragostea Lui să ne fie de nelipsit / cu Numele de slavă de suflet lipit./ Şi cu fiecare fir smerit de răsuflare, /să se aprindă în noi a numelui chemare./ Să ardem de pară în Dumnezeu / din toată dragostea Numelui Său,/ şi’nvăpăiaţi de sărbătoare în Domnul aşa,/ cu flăcările Dragostei să strigăm: Aleluia!  Nucleul semantic ce defineşte şi susţine rugăciunea inimii sau isihia, în concepţia ieroschimonahului Daniil, este alcătuit din elementele lexicale grupate în jurul focului iubirii dumnezeieşti, definită prin cuvinte ca: foc, arzător, pârjol, să ne umple de lumină nemăsurat, să se aprindă în noi, să ardem de pară, învăpăiaţi, ca flăcările dragostei. Roadele acestei rugăciuni se văd în transformarea inimii învârtoşate, a inimii de piatră care este biruită cu picurul de har, pe care-l primesc toţi cei ce rostesc neîncetat numele Domnului. Titlul Icosului al V-lea este exprimat printr-o sintagmă neobişnuită, Monologhisma ulciorului. Puterea preschimbătoare a litaniei – repetarea. Primul termen, monologhismă, este alcătuit din două cuvinte greceşti, monos „singur“+ loghisma „zicere“, termen asociat şi explicat prin alăturarea unui obiect, ulciorul, care are o dublă semnificaţie: cea de recipient  în care se află apa vie, şi rolul pe care îl are acest obiect, prin poziţia şi forma sa, în păstrarea şi curgerea lichidului necesar, iar Maica Domnului este asemuită ulciorului, din care nu curge picul boabei de apă, ci curge picurul de har: Fecioară, stăruieşte aşadar,/ şi peste a noastră împietrire…biruieşte-ne cu picurul de har./ De monologhismă este legată litania, un termen cu specific liturgic, al cărui sens este de invocare permanentă a unei rugăciuni stăruitoare, adresată Aceleia care este: îndrăzneala gingăşiii din zicerea Sfântului Nume/… ulcior al picăturii, /…statornicie luminoasă din piatra albă a Domnului / …fagure preadulce al lui Iisus, Fiul Omului; /…cuib de gând, cel al Hristosului meu;/ …împărtăşanie de cuvânt din chemarea lui Dumnezeu…/ revărsare de mireasmă pe care Fiul ne-o dă/ …mătania cea în fir a lui „miluieşte-mă” /…iureş ce mă răpeşte…/… noian de pomenire,/ …harică depănare a unei grăiri de minune./ Este uşor de remarcat faptul că prin aceste forme lexicale este definită complexitatea rugăciunii Născătoarei de Dumnezeu, marele ajutor dat tuturor acelora care au reuşit să strângă, boabă cu boabă, toată frumuseţea şi harul ce intră în rostirea acestei rugăciuni, socotită o harică depănare a unei grăiri de minune, definire sintetică şi metaforică ce trebuie să fie explicată. Harica depănare este o sintagmă creată printr-o minunată asociere a unui verb arhaic, pastoral, depăna, cuvânt moştenit din latină şi păstrat în aromână şi meglenoromână, cu sensul figurat de „a înşira gânduri“, în cazul nostru, harice, adică ale harului, ce vor fi rezultatul unei exprimări sau ziceri ce ţine de miracol, adică o grăire de minune. Substantivul minune este folosit frecvent cu sensul arhaic, religios de „miracol“ sau „semn“, aşa cum apare în traducerile textelor biblice.   

Deosebite sunt etapele rugăciunii inimii, etape dezvăluite direct în titlurile date condacelor si icoselor ce formează substanţa Imnului Acatist. Condacul al VI-lea este caracterizat prin  echivalenţa Mintea curată: cer lăuntric, titlul dat condacului. Deci o minte curată este un adevărat cer lăuntric, cer pe care nu-l au filosofii. De aceea Maica Domnului este numită  sigiliul nestricăciunii,/ Poartă – pentru cei isteţi – încuiată,/ şi oglindă vie de trăirea minunii, ceea ce înseamnă că trebuie să luăm aminte la înţelegerea modului de a ne trăi viaţa ce ne-a fost dată, după modelul suprem al Ei, ca oglindă vie, pentru viaţa oricărui creştin, viaţă definită de poet, în chip magistral: Ea e a minţii de dincolo de gând şi de loc,/ de dincolo de şirul clipelor dăinuirii./ E vădirea unui cer lăuntric de foc,/ peste fântânile inimii şi-nfăptuirii./ E a Cuvântului lumii, ce pentru ea se vrea/ cale şi întrupare spre veşnic, Aleluia!  În aceste trei enunţuri se pune în lumină adevărata viaţă duhovnicească, cea în duhul Adevărului, care este a Minţii de dincolo de gând şi loc, de clipele efemere ale dăinuirii  şi este vădirea (arătarea) unui cer lăuntric de foc, viaţa este deci a Cuvântului, ce pentru ea se vrea cale şi întrupare spre veşnicul Aleluia!. Sinteza vieţii duhovniceşti, trăită la cele mai înalte trepte ale ei, exprimate lingvistic prin cerul lăuntric de foc, prin mintea de dincolo de gând şi de loc, formează un adevărat leitmotiv care aminteşte creştinului obişnuit sau monahului, scopul suprem pentru care s-a întrupat Iisus Hristos, mântuirea sufletelor noastre, spre a dobândi nemurirea sau veşnicia. Un alt atribut, extrem de necesar, ce a fost fixat ca titlu al Icosului al VI-lea este Trezia sau Trezvia. Luată ca model, Maica Domnului devine persoana căreia poetul i se adresează direct, prin folosirea verbului a fi la persoana a II-a: Tu eşti într-adevăr, trezia,/ voinţa frunţii, în mir adunată,/ ochiul cel din lăuntru  deschis/…inimă cu centrul învins,/ de străvezimea stărilor curate. / Tu eşti cea mai dreaptă luare aminte,/ care uneşti în puterea agerimii, dincolo de cuvinte,/ într-un fulger al minţii:/  ascuţimea gândului de gheaţă,/ cu arsura iureşului de viaţă,/ caldul şi recele puse-n cruce,/ care pe Înţelesul cel înalt îl aduce./  Iată în ce chip minunat este conturat cadrul în care sunt fixate elementele care definesc trezvia: voinţa frunţii, cu sensul de concentrare a minţii;  ochiul lăuntric deschis (introspecţia, cercetarea), inima cu centrul învins (sărăcia duhului sau curăţia inimii), cea care aduce după sine, într-un fulger al minţii (într-o sclipire) înţelegerea celor două laturi ale vieţii, caldul şi recele, metafore puternice sub care se subînţeleg bucuria şi suferinţa vieţii, aşezate în cruce, singura care aduce înţelegerea deplină a misterului sau tainei, exprimată prin versul conclusiv: Dar trezia aceasta este trezie de prunc/ clară cheie de adânc.  Ca într-un suiş sau crescendo al cântului ce se înalţă spre cer,  atributele Maicii Domnului sunt redate prin cuvinte ce alcătuiesc un  câmp noţional ce nu mai aparţine pământului, ci sferelor cereşti, cu toate atributele lor metafizice: Bucură-Te cruce a înflăcărării şi agerimii alesului/ … osia cerului cu luceafărul înţelesului;/ …oglindirea cea nevăzută…/… cleştarul cel mai din lăuntru…/… psaltirion al inimii, (cu sensul de harpă a inimii), un termen urmat de alţi doi, proveniţi din acelaşi nucleu semantic – muzica: Bucură-Te strigăt de cinci strune,…/ …muzică negrăită a celei de-a doua naşteri/ …înălţime unică a desăvârşitei cunoaşteri,/ o cunoaştere a  lumii de dincolo de gând, a beatitudinii mistice ce ar avea două componente: culoare şi sunet.

       Condacul al VII-lea are titlul, Învăţătura de taină – arcana iniţierii creştine. În acest context, termenul arcană, forma feminină a substantivului arcan, îşi defineşte cu claritate înţelesul figurat pe care i l-a acordat poetul Sandu Tudor. După sensul concret de „unealtă folosită la prinderea animalelor”, s-a creat un sens figurat, al cărui înţeles este „formă” sau „mijloc” de iniţiere în ceva.  Învăţătura de taină (mistică), deci ascunsă, trebuie descoperită prin predanie, căci aceasta este mijlocul iniţierii creştine, a pătrunderii tainelor ei. Nimeni,  dintre cei neiniţiaţi, deci nepregătiţi nu are voie să se atingă de lucrurile sfinte: Nimeni dar, dintre cei ce sunt „ne-nvăţaţii tainelor”/ de unele ca acestea să nu se atingă./  Etapa următoare o descoperim în titlul dat Icosului al VII-la, Binecuvântarea – adopţiunea şi zestrea duhovnicească. Binecuvântarea este cea care ne introduce direct în modul de adresare, specific rugăciunii, cu apelative superlative care sunt folosite frecvent în rugăciunile adresate Maicii Domnului, cuvinte formate cu prefixul prea-: Preasfântă, Preamărită, Preafrumoasă,/ Preafilocalică Mireasă!/ A nimburilor toate, Împărăteasă!/ o prezentare prin care se stabileşte locul şi puterea de care se bucură Fecioara Maria şi rolul pe care îl are în iconomia sfinţeniei pe care o dobândesc toţi cei care îi cer ajutorul  Maicii Domnului: Tu eşti Maica binevoitoare/ şi dăruitoare / a tuturor celor sfinte; / Zestrea cea vie a bunelor haruri, / celor din Taine, celor din Daruri,/ din odoare, din palme şi din cuvinte/ (aluzie făcută la momentul primirii harului prin hirotonie), Eşti Marea Predanie Îmbietoare/… a toată iconomia de binecuvântări,/ ca un policandru cu şapte lumânări,/ naintea Marelui Tron dumnezeiesc/. Sintagma prea-filocalică mireasă are în vedere redarea sensului primar al termenului filocalie, acela de „iubitoare a binelui“, de aici întreaga Sa misiune ce I-a fost încredinţată de Sfânta Treime, misiune ce O ridică deasupra Serafimilor şi a Heruvimilor. În această calitate, Maica Domnului este văzută ca o blagoslovenie pascală, vârtute patriarhală, înfiere iscusită spre îndumnezeirea tuturor,/… adevăr de safir întru  simţirea noastră încrustat/ …sechină însufleţită…/…voroavă înveşnicită peste tăcerea de minune/. Ce este sechina însufleţită ? Extrem de interesantă este modalitatea personală a ieroschimonahului Daniil de a crea cuvinte noi, cu o valoare expresivă extraordinară, ce rezidă tocmai în noutatea înţelesului, total neaşteptat. Termenul sechin era cunoscut cu valoarea sa de monedă, o „veche monedă de aur“, căreia i se atribuie, acum, valenţe noi. Maica Domnului este „Sechina însufleţită“, prin care se asigură strălucirea şi liniştea de Sabbat, Ea este în acelaşi timp „Voroava înveşnicită“, adică Cuvântul veşnic ce pluteşte peste miracolul tăcerii, al liniştii atotcuprinzătoare, care în contextul celor două versuri, sugerează o muzică a sferelor celeste, muzică a cărei durată este eternitatea, fundalul rugăciunii, al voroavei sau cuvântului „înveşnicit“[14]. Pentru a sublinia ideile expuse în comentariile noastre, pornind de la cuvinte, deci din punctul de vedere al tezaurului lingvistic, adăugăm câteva comentarii cu privire la sensul tipologic în creaţia literară a lui Sandu Tudor, observaţii pertinente făcute de pr. Constantin Jinga[15], specialist în tematicile veterotestamentare. Ceea ce am exemplificat deja, prin identitatea limbajului, este caracterizat printr-o descendenţă directă din tipologia Vechiului Testament: „Litania de la primul icos, bunăoară, este construită pe baza unor texte cu valoare de tip din Vechiul Testament, pentru care Maica Domnului este antetipul. Acest adevărat inventar de elemente, ce o prefigurează pe Sfânta Fecioară, este preluat atât din comentariile patristice, cât şi din imnele intonate în cadrul slujbelor. Astfel Maria din Nazareth este numită pe rând: Tulpină de lumină a rugului nemistuit, în relaţie cu Ieşirea, 3,2; Rouă creştină prin care Dumnezeu   S-a ivit, în relaţie cu Judecătorii, 6, 36 – 40 ; Toiag cu floare întru a inimii călătorie, în relaţie cu Numerii, 17, 1- 10; Fir de răcoare izvorât în lăuntrica pustie, în relaţie cu Numerii, 20, 1–11; Parafă (pecete) de jar până în suflrt pătrunsă, în relaţie cu Isaia, 6, 6 – 7; Mireasă urzitoare de nesfârşită rugăciune, în relaţie cu Sulamita, mireasa din Cântarea Cântărilor, în care exegeza patristică vede o preînchipuire a Bisericii“[16], fapt care ar explica repetarea la sfârşitul fiecărui icos a litaniei Bucură-Te Mireasă, urzitoare de nesfârşită rugăciune. Titlul Condacului al VIII-lea este deosebit de semnificativ pentru întreg conţinutul mesajului exprimat: Ornicul inimii; harisma imnului interior.  Ideea îngemănarii celor două inimi, a omului şi a Domnului, este sintetizată în metafora ornicul inimii şi cântată în imaginile cele mai plastice, atât din punct de vedere literar-artistic, ca imagine verbală, cât şi din punct de vedere muzical, fiind prezentă asonanţa. Intercalarea versurilor scurte, alături de cele lungi, cadenţa silabică şi ritmul fac din această succesiune a versurilor un poem ce ar imita ritmurile inimii: Împărăteasă, Cucoană Preasfântă, Maică neispitită de nuntă/ Tu eşti singura inimă de om, întru care nescăzut/ Numele de mărire cântă/ din tot rostul lui cel viu…/ Fiindcă în Tine doar, ca niciodată/ inima omului/ cu inima Domnului/ au bătut şi bat laolaltă./ Rugăciunea ca un ornic al gândului şi al cerului,/ curge la lăuntrul Tău,/ şi se-ngemănează cu limpedea ectenie a misterului/ lângă dragostea lui Dumnezeu. Aceste versuri formează, după gândul poetului,  harisma Imnului interior. De reţinut apelativul Cucoană, formă veche, păstrată doar în Maramureş, pentru termenul copilă. Cocon, cocoană sau cucon, cucoană sunt doi termeni vechi, folosiţi pentru noţiunea de copil, prinţ, descendent domnesc. Astăzi, termenul cu sensul de copil se păstrează doar în Maramureş, în restul teritoriului s-a răspândit cu sensul de femeie sau bărbat dintr-o clasă socială aristocrată, termen preluat şi în demotica grecească, în forma (kokóna). Aici, ieroschimonahul Daniil îl foloseşte cu sensul de copilă (de os domnesc), deci pură, iar această cugetare, a întăririi ideii de puritate, este reluată şi explicată în versul următor: Maică neispitită de nuntă. Rugăciunea, ca ceas al gândului omenesc, măsoară timpul în Biserică, o dată cu cel ceresc, aşa cum în ornicul gândului şi al cerului este îngemănată limpedea ectenie a misterului. Termenul liturgic, ectenie, este folosit pentru a desemna rugăciunea comuniunii ce ne reprezintă în taina Sfintei Liturghii. Şi aici, se pune problema pregătirii, spre a putea participa la acest neştiut, nebănuit mister: O, Tu, Căruţă de Lumină neîntinată/ netrecută, ne-nserată!/ Îmbunează-ne şi pe noi cu darurile inimii, Binecuvântată!/ Şi aşa înzestraţi şi vrednici,/ ca unei Biserici,/ din toată fiinţa, Ţie, ne vom da/. Condiţia esenţială a participării este starea inimii, de aceea sinteza Icosului al VIII-lea este Inima de har, inima de piatră, deci opoziţia celor două stări în care poate fi găsită inima omului. Maica Domnului cu inima de Lumină face posibilă suprapunerea celor două „ornice”, pământesc şi ceresc, într-o singură bătaie, fiindcă virtuţile Ei nu sunt ieşite din sfera pământului, ci din aceea a harului, coborât din cer. Definiţiile care o pun în valoarea Ei,  mistică sau tainică, sunt redate prin alăturare sau justapunere: Maica Domnului, Inimă de lumină,/ Maica Domnului, Inima pământului, / (cu sensul de esenţă a locului în care a fost plămădită), Maica Domnului, Inimă fără vină,/ Maica Domnului, Inima Cuvântului, ultimele două alăturări formează două justapuneri în antiteză, Inima pământului // Inima Cuvântului, asociere care ne aduce în prim plan devenirea noastră prin marea taină a Cuvântului întrupat, cel care ne scoate din învârtoşarea inimii, asemănată cu steiul cremenii.  Nu putem ignora această expresie fiindcă este folosit un termen vechi, stei, cu sensul de „colţ ascuţit de stâncă”, „o formaţie ieşită din comun”, adică extraordinară. Cuvântul este o dezvoltare de la sensul vechi,  „cu pată albă în frunte”, „cu stea în frunte”[17] sau „breaz”, deci „foarte cunoscut”. Interesantă este valoarea superlativă creată prin această sintagmă, prin care este redată adâncimea păcatului. Din starea decăzută a omului, o singură forţă este salvatoare, rugăciunea Maicii Domnului, cea care este numită atât Inima Cuvântului, cât şi: arcă de alianţă, …/cufăr ferecat cu numele lui Dumnezeu,/ …corabie vie,…/ sicriaş ferit de toate zădărniciile humii/, …tron pre care viaţa se întemeiază/…/ cutie de cântec, naos cuprinzător, chivot de gând, hram al cerurilor, în care mintea-i liturghisitor/, …sipet de foc, …Biserică preadoritoare Treimii să se cunune[18]/. Cuvintele-cheie, cu care slujitorul Maicii Domnului, ieroschimonahul Daniil, ne zugrăveşte adevărata Ei identitate, reflectată în înalta menire pe care o are, în a uni cele două lumi, atât de diferite ca substanţă, sunt: arcă de alianţă, cufăr ferecat, corabie vie, sicriaş ferit, tron, cutie de cântec, naos cuprinzător, chivot de gând, hram al cerurilor, sipet de foc, biserică, toate având o forţă uriaşă prin care devine posibilă rugăciunea pe care I-o adresează: înviază-ne cu inimi noi şi curate.             

             Slăbiciunea şi incapacitatea omului de a accede cu uşurinţă la Lumina pe care, la început, abia o desluşeşte, este arătată în chip deosebit în Condacul al IX-lea, ce poartă titlul Obrazul rugăciunii adică faţa, chipul în care rugăciunea e percepută, deoarece, adesea, aceasta este întocmai cu a orbului, ce aşteaptă puntea Luminii din adânc. Orbirea este motivată prin noapte, grosimea de păcate, deci întunericul dens, mulţimea păcatelor, o nouă formulare hiperbolică, prin care se exprimă starea omului despărţit de faţa Domnului, dar hotărât să O regăsească, cu smerenie şi încredere în mila lui Dumnezeu. Dar căutarea lui Dumnezeu, spre a I se încredinţa, se face prin pipăirea cu degetul, analogie cu încredinţarea lui Toma despre Învierea Domnului, o încredinţare făcută, în cazul de faţă, în mod gradat, prin repetiţia substantivului deget, urmat de determinări ce indică stările sufleteşti, căutările şi variatele incapacităţi de înţelegere: Cum nu Te văd de noapte, grosimea de păcate/, Te pipăi cu sfială,/ cu degetul nădejdei, cu degetul credinţei,/ cu deget bănuială, cu deget de dorire şi chiar de îndoială/. Din această neputinţă şi slăbiciune omenească, cel ce se roagă este scos numai prin ajutorul rugăciunii Maicii Domnului, cea care este numită astfel în titlul Icosului al IX-lea: Maica Domnului – însuşi meşteşugul isihiei. De aceea stihuitorul se va adresa Maicii Domnului la persoana a II-a, chemând-O şi scoţând în evidenţă toate atributele necesare pe care numai Maica Domnului le are şi fac posibilă capacitatea de înţelegere şi de mântuire a omului: Tu eşti măestria, eşti meşteşugul, eşti hărnicia,/ şi toată sfânta migală omenească,/ care la un loc ne face stihia/ prielnică să se mântuiască. Ne face stihia prielnică este o locuţiune verbală cu sensul de „a crea elementul component, partea necesară”. Stihie este un cuvânt provenit din mediogreacă, (stoiheion) cu sensul de „element”, „componentă”, a unui tot. În sintagma „stihiile naturii”, adesea deslănţuite, cuvântul are un sens peiorativ. Această capacitate a Maicii Domnului de a crea stihia, elementul necesar mântuirii noastre, este recunoscută în atributele folosite pentru a O defni, metaforic, în expresii ca: sofianică ştiinţă (ştiinţa înţeleaptă), Maica Domnului fiind Sofía, cea întrezărită de Isus, fiul lui Sirah din Ecclesiasticul. Fecioara este Dumnezeiască îndulcire a Numelui…,/ monahicească iscusire,…/ asprimea cea de aur,…/ cununa de litănii, numărate în nodul sau (bobul) mătăniilor, adică cununa „tuturor rugăciunilor“. Cuvântul litanie este foarte vechi şi provine din termenul grecesc „litaneia“, şi este acordat rugăciunii repetitive sau laimotivului cu valoare de simbol ; Fecioara Maria mai poate fi numită şi anahoree de ungher, sensul termenului anahoree este pus în relaţie cu anahoret „schimnic“, „pustnic“, prin care se individualizează Cea din „singurătatea“, „pacea“ de sub candela adevărului, prin extensie, chiar Icoana Maicii Domnului;  surâs de engolpion sau encolpion, un cuvânt cu specific eclesiastic,  provenit din gr. („medalion de formă rotundă sau ovală cu chipul Mântuitorului sau al Maicii Domnului, purtat la gât de ierarhii ortodocşi“). O altă treaptă a urcuşului este intitulată Geneza pnevmatică, titlul Condacului al X-lea. Geneza pnevmatică este o sintagmă ce traduce, prin intermediul a două neologisme, sintagma veche românească, facerea duhovnicească, aici facere este un sinonim pentru naştere. Primul vers, O! Doamna cea harică, fără cusur/ urmat de cel de-al doilea, Fecioara cu înariparea Marelui Vultur/ sunt două precizări extrem de importante, ancorate în istoria mântuirii noastre. Apelativul, Doamnă harică, face referire la statutul de Împărăteasă, de Suverană a cerului şi a pământului, pe care îl are Maica Domnului, Fecioara înaripată cu aripile Marelui Vultur. Spre a accentua respectarea unor teme biblice în acest Imn – Acatist,  aducem în atenţia cititorului un verset din capitolul Femeia şi balaurul, verset care face referire la această înaripare: Şi Femeii i s-au dat cele două aripi ale marelui vultur, ca să zboare în pustie, la locul ei, acolo unde, e hrănită o vreme şi vremi şi-o jumătate de vreme, departe de faţa şarpelui ( Apocalipsa 12, 14). O  pictură murală, intitulată Aripile Marelui Vultur, cu inscripţia scrisă în slavonă, străjuieşte intrarea din pridvor în pronaosul Mănăstirii Govora, al cărui hram este Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, o pictură ce datează din 1711, când a fost refăcută sub domnia lui Constantin Brâncoveanu. Icosul al X-lea are în vedere pocăinţa, sintetizată sub titlul, Bogoslovia lacrămilor; nesfârşita pocăinţă. Iată, în ce chip minunat se foloseşte ieroschimonahul Daniil de fondul slavon, păstrător al unor cuvinte cu un fonetism ce pune în valoare conţinutul duhovnicesc. Bogoslovia este un cuvânt compus din substantivul, Bog „Dumnezeu”+ slova „cuvântare”, cu sensul de „Dumnezeu-cuvântare” sau „Teologhisire” a lacrămilor, o formă de plural învechită, de natură populară. Neputinţa omului este depăşită prin mila Maicii Domnului, căreia poetul I se adresează neîncetat, la persoana a II-a: Tu, Darnica Maică, Povăţuitoare de taină,/ Doamna nădejdii,…Stăpână cu trei luceferi pe haină,/ şi Sfântă Anghiră a neputinţelor noastre/. Anghiră, un termen vechi, provenit din mediogreacă, sinonim cu termenul de origine latină, ancoră, parte a unei ambarcaţiuni, folosită aici, cu senul de ambarcaţiune propriu-zisă, prin procedeul poetic, numit metonimie. Sfânta Anghiră a neputinţelor noastre este Purtătoarea a toate, dar şi spălarea păcatelor, prin pocăinţa nesfârşită, este tot un dar al Maicii Domnului: Ajută-mă dară, Ajutătoarea mea/ şi dă-mi darul de lacrămi, sarea pocăinţei,/ ca să-mi spăl cu ele duhul neputinţei./ Spălarea şi izbăvirea se face prin: trandafirul cel plâns,… duioşia pocăinţei,… blagoslovia lacrimei,… raiul dăruit cu ploile izbăvirii,… cristalul cel de har din lacrimile spinului şi prin omoforul care se aşterne peste orice slăbicine, toate atribute metaforice ale Maicii Domnului. Treapta înaltă a ajungerii la despătimire este redată prin titlul, Prin Umbra cea albă la Theosis, sinteza Condacului al XI-lea. Theosis, termen teologic, care îşi păstrează forma greacă, şi semnifică noţiunea de „îndumnezeire”. Aici, aflăm rezultatul isihiei, redat în patru stihuri: Şi prin chemările cele fără de încetare/ ale prea-luminosului Nume de putere/ simţurile şi voia inimii mele/ au intrat în praguri de tăcere./ Îndumnezeirea, atinsă de Apostolii Domnului, se făcea cunoscută prin prezenţa totală a lui Iisus în toată fiinţa lor, aşa după cum ieroshimonahul Daniil se aştepta ca Iisusul cel ceresc,/ să vadă, să vorbească şi să înţeleagă,/ prin chiar văzul, auzul şi voia mea întreagă./ Hristos să vieţuiască aşa/ prin toată vlaga mea/ ca Domnul Însuşi să strige prin mine: Aleluia!

            Scara teofanică a roadelor este titlul ce sintetizeză conţinutul Icosului al XI-lea. Scara teofanică este scara dechiderii cereşti, a teofaniei, deci cea a arătării roadelor cereşti de care se bucură cei îndumnezeiţi. Oare ce semn de-adeverire au roadele cereşti?/ Şi ce răspuns să auzi şi tu, în răspicări duhovniceşti:/ De rourează peste tine chipul Vederii nezărite,/ întru lărgimea cea de aur a-nchipuirilor sfinţite,/ adânc cu duhul tu vei fi pe strălucire adunat./  La întrebarea retorică se răspunde printr-o altă întrebare, în care se face apel la recepţia clară a tuturor roadelor de care te vei învrednici a le vedea, idee redată printr-un cuvânt nou, creat din adverbul răspicat, adverb folosit, acum, cu formă de substantiv, răspicări duhovniceşti, cu sensul de „clarităţi”. Un alt cuvânt care trebuie explicat este cel de Vedere în construcţia chipul Vederii nezărite, cu sensul clar de „arătare”, „vedenie”. O altă meditaţie, legată direct de vedenia în duh, este cea cuprinsă în versul următor, adânc cu duhul tu vei fi pe strălucire adunat; aici sensul termenului strălucire este cel de „lumină taborică”, în care va fi învăluit, adunat, în cazul de faţă, are sensul de „concentrat” în actul suprem al unirii totale cu Iisus Hristos, una dintre cele mai preţioase roade, culeasă acum, la capătul urcuşului.

            Printr-o metaforizare, în spiritul biblic sau al filocaliei, al vederii Sfinţilor Părinţi, Scara teofanică este şi ea subînţeleasă ca acţiune permanentă a Maicii Domnului: Tu, scară cu pragul în inima ce se închină/, deci prin intermediul Fecioarei Maria, adevărata descoperitoare a tainelor cereşti, descoperire ce constă, în primul rând, în calităţile cărora Ea  se substituie: ascetică neprihănire, căldură de har…/ luminiş suitor/ …vedere în duh a tainelor,/ …iluminare din inimă/…nemărginire a desăvârşirii. Condacul al XII, cu titlul, Modul paradoxal al Isihiei, O prezină pe Fecioara Maria ca mamă, singura în măsură să-l scoată în luminişul bucuriei, să-l treacă dincolo de paradoxurile, sub care se ascund neputinţa şi înfrângerile firii, toate cele ştiute şi neştiute, pe care le presupune acest minunat mijloc de curăţie, care este isihia: Tu eşti Amma împărătească a sufletului meu/… Şi dintru inelul Tău de răcoare,/ Izvorule pecetluit,/ din nou, mereu, să îmi pot împrospăta,/ cu unda harului Tău de nelipsit,/ marea pace a odihnei săltătoare./ Şi mă încinge Sfântă Amma aşa/ cu veselia cea vie a biruinţei./ Cuvântul Amma, scris cu majusculă, înseamnă „mam㔺i este un termen apelativ, frecvent în limbajul familial, din limba aramaică. Ce este odihna săltătoare? A sălta este un termen vechi, moştenit din latină, cu un sens specific limbajului biblic şi patristic, mai ales în sintagma a sălta cu duhul, „a se înălţa”. Veselia cea vie nu este altceva decât bucuria, cu sensul ei precizat în Acatiste, acela de fericire nestricăcioasă sau bucuria cea mare, cerească. Icosul al XII-lea, cel care este oarecum conclusiv, poartă titlul ce-i defineşte conţinutul, în forma a două sintagme: Sfânta Predanie, Gnoza întrupată. Maica Domnului este Duhovnica iubitoare a pămâtului/ Odrăsluitoarea predaniei de taină a Cuvântului, deci Sfânta Predanie. Iată, cum un termen vechi care ţine de tradiţia învăţământului ecclesial, predania din verbul a preda, cu sensul „punerii înainte”, „a încredinţa”, un termen format pe teren românesc din pref. pre- + da (cuvânt atestat în aromână şi meglenoromână), care a putut fi împrumutat şi de slavi, la venirea lor în contact cu creştinii romani sau vlahi, aflaţi în sudul şi nordul Dunării. E uşor de remarcat faptul că Odrăsluitoarea, substantivul provenit din verbul a odrăsli, are, în contextul nostru, două sensuri: primul este cel de Născătoare a Cuvântului şi al doilea, cel de Creatoare neîncetată a predaniei Cuvântului. Pentru a O caracteriza pe Maica Domnului ca dascăl al predaniei de taină, ieroschimonahul Daniil face referire directă la Cartea Cântarea Cântărilor din Vechiul Testament: Tu eşti şi nespus de dreaptă şi cumplită / „ca nişte oştiri sub steagurile lor”. Primul vers cu interogaţie din Imnul-Acatist ca şi acesta din urmă ne amintesc de versetul următor, extras din Cântarea Cântărilor: Cine-i Aceasta, ziceau ele, care străluceşte ca zarea şi ca luna-i de frumoasă, ca soarele-i de luminoasă şi ca oastea de război temută ?[19] Iată, cât de clară este această trimitere la Aceea ce va avea rolul capital în mântuirea neamului omenesc. Să zăbovim asupra părţii a doua a titlului şi să vedem care este semnificaţia celei de-a doua sintagme, Gnoza întrupată? Gnoză este un termen neologic, provenit din franceză, gnose, termen care face parte din sfera filosofiei şi a logicii, cu sensul de „cunoaştere bazată pe raţiune”, dar şi de „doctrină a filosofilor gnostici”. Maica Domnului este gnoza întrupată, este comoara de binecuvântare,/ ce cuprinde toate cele lămuritoare, curăţitoare şi îndreptătoare/ ale neprihănirii şi milostivirii Tale…/ toate cele ce la un loc sunt numite/ „Gnoza cea curată” sau Moştenitoarea Sfinţilor/ pe care ni le pui la îndemână vădite/ prin slovele, palmele şi vorbele Părinţilor./  Explicaţiile cu privire la conţinutul înalt al cunoaşterii duhovniceşti, realizată prin grija şi binecuvântarea Maicii Domnului, o mijlocire vădită, adică „evidenţiată” în cuvintele scrise, vorbite sau în ritualul sfinţirii sau hirotonirii, într-un cuvânt, în toate practicile Bisericii străbune care a păstrat cu sfinţenie predania ortodoxă. În Predania isihastă nu se poate nimic împlini fără ocrotirea majoră a Maicii Domnului care este pe rând : Spadă oblăduitoare…/ garantă nemuritoare…/ năstrapa de odihnă a binecuvântării Domnului/… zadă de strajă…/ destoinică lucrătoare …/ Arhistratega cea mare a războaielor nevăzute/…ochi care ocroteşte…/ …canon / pavăză ce păzeşte pământul celor vii/…portal care opreşte necurăţiile / …roată de spulberare a duhului de urâciune/.  Să ne oprim la câţiva termeni, mai puţin obişnuiţi, spre a vedea cu ce sens sunt ei întrebuinţaţi spre a fixa, prin tăria lor, calităţile majore ale Preacuratei Fecioare Maria: spadă oblăduitoare, o sintagmă care o defineşte pe Maica Domnului în calitatea ei de „guvernator”, „conducător” puternic. Ordinea este inversată, spre a scoate în evidenţă puterea de care se tem vrăjmaşii Ei, fapt care este redat prin aceea că prima caracterizare este spada şi cel de-al doilea termen, ce o defineşte ca mare conducător, adică oblăduitoare, pare o formă de adjectiv pe lângă spadă,  dar ca înţeles şi formă este un substantiv;  năstrapă, termen vechi, prezent în macedoromână, probabil intrat din neogreacă, unde este un termen popular, „mastrapás“ „vas“, „recipient în formă de cupă“, „potir“. Dicţionarele vechi româneşti îl dau ca element lexical provenit din turcă. Fiind răspândit în demotică, adică specific limbii populare, sigur că a pătruns în turcă, albaneză şi bulgară; zadă cu varianta zede este un cuvânt vechi, moştenit din latină şi cunoscut în dialectele româneşti din sudul Dunării, dar şi în dialectele din sudul Italiei. Are două sensuri: a) arbore răşinos cu înfăţişare majestoasă; b) „făclie“, „torţă“. Înclinăm să credem că a fost folosit cu al doilea sens, cel de făclie ce veghează sau străjuieşte dar şi conduce prefacerea omului; arhistrategă este un cuvânt cunoscut din titulatura Sfinţilor Arhangheli, deci întâiul strateg în războaiele nevăzute ale duhurilor; canon, termen cunoscut în litratura de specialitate teologică, înseamnând „regulă“; pavăză, cu varianta învechită, paveză, cuvânt împrumutat din italiană, pavese, cu sensul cunoscut şi utilizat şi astăzi, „scut“. Condacul al XIII-lea, intitulat Cele  XXIV alăute şi năstrape, închipuie o apoteoză, un final de concert sinfonic, în care închinarea se face cu 24 de alăute şi potire, adică cu cele douăsprezece condace devenite alăute, variantă pentru lăută, acel vechi instrument muzical cu coarde, cunoscut în toată Europa şi de unde derivă cuvântul lăutar. Pentru închinare este nevoie, în afară de muzică, şi de multele potire, care sunt cele douăsprezece icose, ce cuprind nectarul vorbelor cu care este preamărită Maica Domnului. Cele douăzeci şi patru de alăute şi potire pot forma şi multiplul lui doisprezece, în viziunea cinstirii celor două mari virtuţi ale Fecioarei Maria, care este Maica Domnului şi Maica Omului, un dar de închinare, cuvenit Celei care a unit cerul cu pământul. Această unitate a creaţiei cereşti şi pământeşti, unită în duhul rugăciunii echilibrate, lipsite de sentimentul covârşirii (copleşirii), ceea ce poetul a numit o îmbrăţişată necovârşire, redată cât se poate de simplu în cele trei stihuri care încheie condacul al XIII-lea.  Ca să putem cu Cerurile toate striga,/ dintr-o îmbrăţişată necovârşire/ cel mai presus: Aleluia!

            O lectură foarte atentă a stihurilor rugăciunii ce încheie Imnul Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu ne dezvăluie în întregime simbolistica curată a dogmei creştine ortodoxe.  O! Maică a Domnului, de-a pururi curată/ şi Maică a Omului binecuvântată!/ Ca douăzeci şi patru de alăute şi potire/ această închinăciune a noastră să fie/ în revărsarea ei neîncetată/. Şi către Preasfânta Treime, suită bucurie,/ aducerea ei preabinemiresmată,/ de pe palmele Tale către Hristosul Mire,/ să-şi treacă prinosul de dreaptă-slăvire/.  Las teologilor bucuria de a pune în valoare fiecare idee a fiecărui stih, o adevărată mărturie de credinţă ortodoxă, exprimată în limbajul dulce al rugăciunii cântate din alăuta inimii şi din cunoaşterea adâncă a minţii „pecetluite“ de harul Duhului Sfânt.

          Întrucât autorul este cel care a evidenţiat valoarea reală a orcărui imn – acatist, modul în care acesta este conceput şi mai ales scopul pentru care este creat, voi  încheia cu două dintre observaţiile ce definesc valoarea acestor minunate rugăciuni. Prima se referă la tipologia formală, iar cea de-a doua reliefează rolul funcţional, marele folos duhovnicesc: După un condac – ceea ce în elineşte înseamnă iatac – după acestă scurtă rugăciune intimă, ce totdeauna e un dramatic dialog cu Dumnezeu, urmează fără abatere un icos – adică monument – bucată imnologică mai mare şi narativă, şi care la rândul ei se încheie cu o litanie, cântec de laudă…  apoi adaugă: Măreţia şi măiestria lui e îndoită: una, din afară, de sunet şi cuolare bine măsurată; cealaltă, lăuntrică, de descoperire şi tâlc dogmatic…imnul acatist se arată ca un cer de foc şi de flăcări al tuturor avânturilor noastre încordate, prin care evlavia se scrie şi creşte mereu în jurul unei vieţi sfinte, ce a fost aleasă din firidele calendarului, ca să ne stea în faţă nouă, drept izvod de îndumnezeire“[20].    

            Eu, nevrednica roabă a Maicii Domnului, cer iertare pentru acestă îndrăznire de a trece prin filtrul minţii mele, ghidate de cuvântul întrupat în limba română, această uriaşă trăire în cunoaşterea adevărului, proces numit de ieroschimonahul Daniil „o întrupare a Logosului, la treapta ideilor, mai ales când avem năzuinţa ca ea să fie chiar o gnoză, o sfântă cunoaştere“, pe care noi am încercat, cu posibilităţile noastre modeste, să o facem inteligibilă, apropiată sufletelor şi minţilor noastre.                                                                  

                                Prof. dr. Aurelia Balan – Mihailovici

                                                                                Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir“                 

[2] Ştefan Augustin Doinaş, Poemul ca iniţiativă a limbii, în revista „Viaţa Românească“, nr. 12, 1988, p. 35

[3] Wilhem Braune, Gotische Gramamatik, Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 1966, p. 189, s.v. mêrjan = verkündigen, cf. Aurelia Bălan – Mihailovici, Bizanţul şi formarea terminologiei creştine, în revista Studii Teologice, seria a II-a, anul XLV, nr. 1-2, 1993, pp. 110-120.

[4] Bartolomeu Anania, Părintele Daniil, în Taina Rugului Aprins, Ieroschimonahul Daniil-Sandu Tudor, Editura Anastasia, 1999, p. 137.

[5] Ieroschimonahul Daniil de la Rarău (Sandu Tudor), Imn Acatist la  Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, ediţia din 2004 a Editurii „Christiana“, p. 21. 

[6] Spre Tine noi alergăm, arşi, mistuiţi de dor,/ Ia-ne şi pre noi părtaşi ai Sfântului Munte Athon/, Şi, fă-Te şi nouă, umbră şi rouă,/ Tu, adumbrirea de dar,/ să-şi afle şi firea noastră înnoirea/ din zămislirea de har/,  în Învăţături duhovniceşti – Comentariu  la „Imnul Acatist la Rugul Aprins al Maicii Domnului“ – Editura „Panaghia“, Colecţia  Rugul Aprins, p. 59. 

[7] Ieroschimonahul Daniil de la Rarău  (Sandu Tudor), Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Editura „Christiana“, Bucureşti, 2004, ediţie importantă pentru exegeza lingvistică, dar şi pentru publicarea Punctului ermeneutic şi a Epilogului, alături de fragmentele faximilate din textul manuscris al ieroschimonahului Daniil. 

[8] Idem Ibidem, p. 87.

[9] Idem Ibidem, p. 72.

[10]Textul pe care îl folosim spre a scoate în evidenţă calităţile limbii şi stilului poetic al ieroschimonahului Daniil, un adevărat document ce pune în lumină istoria limbii literare românşti din perioada interbelică, este cel din ediţia 2004, a Editurii „Christiana”.

[11] Alexandru Ciorănescu, Dicţionar etimologic al limbii române (DELR), Editura „Saeculum i. o.“, Bucureşti, 2002, s. v. bucura <din lat. populară, voculare „a striga“,  (< lat. vocula „voce“), deci „a exprima prin voce entuziasmul“, „a-l striga“ sau „a-l face cunoscut“.

[12] Dictonarul explicativ al limbii române (DEX)

[13] Pr. Ion M. Stoian, Termeni religioşi, credinţe populare, nume proprii, Editura „Garamond“, Bucureşti, 1994.

[14]A se vedea Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu, Glosar de cuvinte rare, p. 146, unde se  explică un derivat de la sechină, cel de sechinah cu sensul de „simbolul centrului“, termen ce apare în eseul Apocalipsa lui Ioan, p. 141. Sechina este glosată cu „slava lui Dumnezeu“, dar de unde este cuvântul şi care este sensul de bază al lui nu se spune nimic. Noi nu credem că cei doi termeni sunt înrudiţi, trebuie să fie două cuvinte provenite din două surse diferite. Cel de-al doilea, sechinah, probabil, din ebraică.

[15] Constantin Jinga, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, omul şi opera, Editura „Christiana“, Bucureşti, 2005, p.  196.

[16] Idem ibidem, p. 196, cu observaţia, de ordin lingvistic, asupra erorii semantice a formantului anti + tip, care se cere glosat „împotriva tipului“.  Maica Domnului este antetipul, adică este cea care în tipologia Vechiului Testament, desemnează tipul arhaic, văzut dintru început în semnificaţia lui primară.

[17] Alexandru Ciorănescu, DELR, s. v. stei.

[18] Verbul cununa, folosit în text, se explică prin sensul vechi al lui „a pune coroană“, a face legământ prin care Biserica devine slujitoare a Sfintei Treimi.

[19] Biblia  (Sinodală), 1991,  Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Cântarea Cântărilor,  6,  10.

[20] Ieroschimonahul Daniil Tudor (Sandu Tudor), Epilog la Imnul Acatist al Rugului Aprins, în vol. Acatiste, ediţie Alexandru Dimcea, Editura  Asociaţia Filantropică Medicală Creştină „Christiana“, Bucureşti, 1999, p. 78.

ACTUALITATEA

Radu Jecu, O nouă asociaţie       p. 2

Mihai Floarea, Marele Ştefan din nou în actualitate     p. 2

ESEU

Pr. prof. Adrian Niculcea, Semnificaţia originară, antiariană, a formulei latine „SPIRITUS SANCTUS A PATRE FILIOQUE PROCEDIT“ şiactualitatea ei ecumenică                   p. 5

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Nina Stănculescu, Ceas de taină între bătrânii Serapion şi Eutihie  p. 13

PERSPECTIVE CRITICE

        Marilena Istrati, Vasilică Militaru: „Biserica din temniţă“  p. 14

ACTUALITATEA

O nouă asociaţie

La şase ani de la trecerea sa la Domnul, părintele Constantin Galeriu (21.11.1918 – 10.08.2003) a rămas viu în inimile ucenicilor şi fiilor săi duhovniceşti. Anul acesta, ca prinos de mulţumire şi recunoştinţă, cîţiva dintre aceştia au constituit „Asociaţia Părintele Galeriu“ organizaţie creştin-ortodoxă, independentă, neguvernamentală, apolitică şi fără scop patrimonial. Scopul principal al asociaţiei este publicarea, promovarea, popularizarea şi continuarea operei teologice şi lucrării marii personalităţi a teologiei şi culturii române care este părintele Galeriu. Totodată, organizaţia va lupta pentru mărturisirea credinţei ortodoxe şi a afirmării valorilor spirituale şi culturale româneşti tradiţionale şi contemporane autentice, a specificităţii spirituale unice a poporului român, în dialog cu alte culturi, în context universal.

Radu Jecu

Marele Ştefan din nou în actualitate

               În temeiul invitaţiei Fundaţiei Creştine „Arsenie Boca“, recent înfiinţate, am participat în seara zilei de miercuri 8 iulie 2009, la sediul din Calea Victoriei nr. 115 al Uniunii Scriitorilor din România, la un eveniment notabil: lansarea cărţii Ştefan cel Mare şi Sfînt a domnului Dan Lucinescu.

               Din prezentarea făcută de Cristian Filip, preşedintele fundaţiei, am reţinut că „scriitorul Dan Lucinescu a crescut în Moldova în preajma vestigiilor marelui voievod, absolvind un colegiu militar care-i poartă numele şi petrecîndu-şi copilăria în preajma urmaşilor hatmanilor, plăieşilor şi a vitejilor ţărani, deveniţi răzeşi, fiind puternic marcat de viaţa şi de realizările eroului“. Sala devenită neîncăpătoare, pe deasupra şi supraîncălzită, era bîntuită şi de nişte şopocăitori şi neastîmpăraţi tinerei (reporteri-cameramani-fotografi etc.) ce obstrucţionau dezinvolt manifestarea din pricină că nimeni nu le-a spus pînă acum, de la obraz, că publicul prezent la astfel de evenimente are cel puţin un statut egal cu al lor, deci merită respectat, nu ignorat ori chiar dispreţuit…

                 La eveniment au participat, pe lîngă autor, specialistul în istorie contemporană profesorul universitar doctor Gheorghe Buzatu, fost senator şi Rodica Vulcănescu, critic de teatru şi film.  

                Mi-am notat[1] cîte ceva din intervenţiile protagoniştilor:

Rodica Vulcănescu: Mulţumirile mele, domnule Lucinescu, pentru invitaţia de a lua parte la această nouă lansare de carte – căci am fost prezentă şi la altele, după cum ştiţi – le adresez deopotrivă şi doamnei Lucinescu, soţia dv. Se ştie că în spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică, iar doamna Lucinescu este o astfel de fire! Extraordinara dv. energie depusă pentru scrierea cărţilor constituie mărturia idealurilor unei generaţii, ale unui popor animat de patriotism… Cartea pe care ne-o oferiţi are în spatele ei o documentare excepţională. În arta cinematografică, procedeul pe care îl aplicaţi a fost pentru prima oară utilizat de M.[2]: fiecare scenă narată era însoţită de reprezentări cu costume de epocă, imagini ale naturii, castele etc. care s-au regăsit ulterior în toate emisiunile de-atunci încoace; astăzi se foloseşte curent şi nimeni nu-şi mai aduce aminte de M. La fel, în cartea d-lui Lucinescu există descrieri de natură[3] şi mai ales e ilustrată sinergia umano-divină încarnată de Daniil Sihastrul, adevărat înger păzitor (sic!) al voievodului, care l-a însoţit în toate expediţiile sale. De aceea, tot ce-şi propunea voievodul, şi împlinea, iar din acest punct de vedere poate fi comparat cu Alexandru Macedon – bineînţeles la o scară geografică mult mai mică. Am întrebat pe cercetătorii unguri care cunosc Cronica anonimă dar prezintă altfel  realităţile istorice de ce se întîmplă asta şi mi-au răspuns că pur şi simplu nu vor să ţină seama de acest document! Dar există, din fericire, acte papale şi alte documente, toate probînd latinitatea şi continuitatea noastră (e mai bine spus misterul latinităţii, de fapt, căci se ştie că mult mai mult din ţinutul cucerit de romani s-a latinizat – dar asta comportă o altă discuţie şi nu intrăm acum în amănunte). În aceste documente este vorba despre „Capitulaţiuni“ – un termen care nu-i place d-lui Lucinescu – dar aceste „Capitulaţiuni“ există şi este de mirare că turcii au putut semna aşa ceva. Închinarea Moldovei turcilor nu reprezenta conform acestor „Capitulaţiuni“ decît o anumită sumă de plătit şi atît. De asemenea, voievodul Ştefan cel Mare a avut iniţiativa înnobilării ţăranilor participanţi, fapt pentru care poate fi comparat cu Napoleon. De aici, un dinamism al armatei ieşit din comun.  E o lecţie pentru toţi. Goma observa că românii au fost biruitori, mobilizîndu-se exemplar, cînd s-au luptat cu tătarii, cu turcii, cu ruşii, dar că, deîndată ce-au fost ocupaţi chiar de români, lucrurile s-au complicat foarte tare… Amintesc în încheiere despre ceea ce, într-un document secret, sfătuia Beria: dacă distrugi patriotismul unei generaţii, distrugi ţara care poate fi astfel uşor învinsă… Valabil pentru noi este ceea ce spunea acelaşi despre economie: în acest domeniu, lipsurile pot genera o anume isterie foarte folositoare celor ce vor să domine o anumită naţiune mică…

Gheorghe Buzatu: Statutul istoriei astăzi în şcoala românească este de numai o oră pe săptămînă, cu un manual de 100 de pagini pe care scrie doar „Istorie“! Dacă am intrat în UE, ar trebui să avem însă un statut egal în această privinţă, la fel ca Belgia, Franţa, Italia, cu trei ore săptămînal de istorie la nivelul şcolii generale şi al liceului, cu istoria ca disciplină obligatorie la bacalaureat! Istoria noastră este însă lungă şi plină de experienţe nefavorabile. Am fost sub ocupaţie rusească, acum americană. România a fost mereu la graniţa dintre imperii – un stat sandwich! A îndurat 13 ocupaţii ruseşti în 200-250 de ani! A fost mereu prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu! Exemplul martirilor din închisori a produs pînă acum florilegii, sau cîte o carte… Dar am avut, totuşi, prea puţin grijă de ai noştri… S-a spus, pe bună dreptate, că marile puteri n-au sentimente, ci numai interese!… Despre Ştefan cel Mare s-au scris foarte multe. Profesorii noştri, şi înaintea lor Nicolae Iorga, la 1904, Mihail Sadoveanu, în acelaşi an, au scris despre voievod. Ioan Ursu are o biografie, Ilie Minea, ca profesor, a format pe Alexandru Boldur, care a scris, la rîndul său despre Ştefan cel Mare, însă publicîndu-şi cartea în Spania… Şi Constantin Ciodaru, profesorul meu, a scris, la fel ca Sorin Gorovei, despre Ştefan cel Mare… Toţi aceştia au subliniat că Ştefan cutreiera Ţara des. Mereu se simţea bine între oamenii simpli şi era iubit de ei. Cînd mergea prin Ţară, spunea că se duce la ai săi… Nu există, în ştiinţă, „raport final“, aşa cum vedem astăzi că se obişnuieşte: se înfiinţează o comisie de „specialişti“, apoi aceşti aşa-zişi oameni de ştiinţă produc un „raport final“! Or, în ştiinţă nu poate fi vorba niciodată despre aşa ceva! Oricînd se poate adăuga ceva!… Noi n-am avut un 1956, ca ungurii; am avut în schimb un 12 aprilie 1957, cînd a fost aniversată urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare! Destui au avut de suferit în acele împrejurări; pentru Al. Zub, de pildă, atunci a început prigoana şi a fost la scurt timp arestat… Ştefan a urcat pe tron, se pare, la 17 ani (nu se ştie exact data naşterii sale) şi, la 67 de ani a murit, de pe urma unei răni căpătate în luptă… Sub toate raporturile, Ştefan este un învingător! La sfinţirea sa au fost discuţii (acum sînt pe aceeaşi temă a sfinţirii discuţii şi în privinţa lui Mihai Viteazul)… Eu am scris un volumaş despre Antonescu… Prea mulţi care au vrut binele acestui popor au căzut… Vă convine sau nu, eu îl citez în această privinţă pe Adrian Păunescu: „unde au fost românii cînd a murit viteazul?“ Holocaustul roşu 1947-’48 – 1964 a avut pînă la două milioane – zic unii, sau 500.000 alţii – de victime. Ce s-a petrecut în închisori, la canal?… Unde sînt paginile scrise în aceste circumstanţe?… Arhivele sovietice astăzi nu pot fi folosite!… În 1970-1980 am putut merge la arhivele străine, acum nu se mai poate!… Acum sînt facultăţi de istorie-sociologie! Situaţia aceasta se simte! Într-un interviu, Pacepa a susţinut că a avut acces la arhive… M-am ocupat şi eu cu istoria spionajului, dar mi s-a interzis accesul la arhive! Or, există un statut al istoricului: un document odată cercetat, nu mai poate fi refuzat altui cercetător. E firesc: dacă unul a văzut sau a vrut să vadă doar anumite lucruri, altcineva poate vedea altele… Istoria e încălcată, ignorată… Am fost o ţară ocupată, preferăm să rămînem aidoma… Ana Pauker purta umbrelă cînd ploua acasă, la Moscova, chiar dacă în România era soare!… Acum se întîmplă la fel în raporturile cu America… Holocaustul roşu a fost cu adevărat holocaust, Basarabia şi Bucovina nu sînt încă acasă, iar istoria ne ajută să ajungem la Adevăr… De aceea salut reeditarea acestei cărţi scrise de domnul Dan Lucinescu.

Dan Lucinescu: Pe lîngă mulţumirile mele pentru doamna Rodica Vulcănescu şi pentru domnul profesor Gheorghe Buzatu, vreau să fac cîteva precizări despre carte. Pentru Ştefan, cu tatăl asasinat sub ochii săi, în copilărie, trauma nefiind niciodată vindecată, Daniil Sihastrul, care a stat mereu lîngă el, a fost divinitatea încarantă. M-am mirat, de aceea că acest mare duhovnic nu este încă sfînt, dar denumirea actuală a Sinodului cuprinde acest cuvînt, „sfînt“… Moldovenismul este spiritul creştin al românilor şi-mi amintesc de Mircea Eliade care scria în jurnalul său: „Trebuie să scap de moldovenismul din mine“. Daniil Sihastrul care a întemeiat sihăstria la noi şi nu este încă socotit sfînt a ales locul Putnei (e o legendă cu trasul săgeţii). Ţinîndu-l de mînă, el l-a pus pe Ştefan să vizualizeze, prin concentrare, un flux superior, îndreptîndu-i degetul către o masă de lumini, mici, pîlpîinde. I-a spus: „Vezi? Acestea sînt spiritele sutelor de sihaştri neştiuţi care au sfinţit locul unde vei construi Putna.“ Ştefan a ridicat ori reclădit o cantitate foarte mare de mănăstiri şi de biserici pentru un spaţiu atît de restrîns ca Moldova. Ţărănimea moldovenească pe care o folosea voievodul avea un regim special; aceşti luptători-ţărani constituie ceea ce un polonez, Douglasz, numea „mister“. E vorba despre cea mai rapidă adunare de oşti cunoscută, ceea ce se explică prin afecţiunea faţă de voievod. Tot istoricul polonez scrie despre lenevia prinţilor molatici occidentali, în contrast cu viaţa aspră a voievodului român, care dormea pe pămîntul ud sau pe zăpadă. Ordinele erau transmise prin călăreţi – o fugă de cal era de circa 40-50 km străbătuţi în galop –, faptul fiind posibil prin crescătoriile de lipiţani. Nimeni nu putea spune unde se află voievodul. Într-o fugă de cal se străbăteau distanţe lungi de la o herghelie la alta. Călăreţul descăleca, bea un pahar de vin de cel bun şi încăleca pe alt cal!… Stadiul economic avansat al Moldovei este altă circumstanţă a domniei lui Ştefan cel Mare. Chilia şi Cetatea Albă, pînă la 1453, au fost porţi de transport maritim sigur al Europei. Cei care îndrăzneau să atace pe via Moldavia erau căsăpiţi. Ocuparea Constantinopolului a făcut ca via Moldavia să continue fluvial. Marile facilităţi acordate comercianţilor – reducerea impozitelor, în special – au dus la o dezvoltare economică puternică. S-au format meseriaşi renumiţi, cum a fost cazul acelora de lîngă Văratic, care aparţineau breslei curelarilor, şi constituiau o burghezie (cu sensul locuitori ai burgurilor) pe via Moldavia. La Valea Albă bătălia a fost iniţial pierdută fiindcă ţăranii-oşteni au cerut voievodului voie să plece la casele lor să-şi apere nevestele şi copiii, aflaţi la cheremul turcilor. La cîteva zile însă, „arma secretă“ a voievodului, adică oastea adunată la sunetul cornului de argint al domnitorului, la sfatul lui Daniil Sihastrul, a fost o armată fantastică, invincibilă…

            Evenimentul s-a încheiat cu autografe din partea autorului şi discuţii particulare între participanţi.

              Mulţumim, şi pe această cale, Fundaţiei Creştine „Arsenie Boca“ (www.fundatiaarsenieboca.ro) pentru invitaţie şi urăm membrilor ei succes în activităţile viitoare.

Mihai Floarea

ESEU

Semnificaţia originară, antiariană, a formulei latine

 „SPIRITUS SANCTUS A PATRE FILIOQUE PROCEDIT“

şi actualiatea ei ecumenică

(Consideraţii pe marginea unui text al Sf. Vasile cel Mare la 1630 de ani de la moartea sa)

Rezumat: Percepţia cu care ne-am obişnuit cu privire la „adaosul Filioque“ este aceea a unei doctrine latine despre purcederea Sf. Duh „de la Tatăl şi de la Fiul, a Patre Filioque“ în contradicţie ireductibilă cu doctrina bizantină, greacă, a purcederii sale „numai de la Tatăl, ek monou tou Patros“. Conflictul declanşat în secolul al IX-lea de patriarhul Fotie a impus acest fel de a privi lucrurile, perspectivă valabilă şi astăzi. Dacă ne întoarcem însă la originea istorică a proclamării formulei pnevmatologice latine,  se poate vedea foarte uşor că adevărata raţiune a proclamării învăţăturii că Duhul purcede „de la Tatăl şi de la Fiul“ a fost combaterea pnevmatologiei ariene care atribuia „numai Fiului cauza Duhului Sfînt, tou pneumatos ten aitian to monogenei mono“. O întoarcere mai adîncă în timp, adică dincolo de controversa iscată în secolul al IX-lea de marele Fotie, adică o reluare a discuţiilor ecumenice actuale în jurul lui Filioque din punctul de origine al controversei şi de la adevăratul sens al afirmării lui Filioque, ar permite observaţia că preocuparea comună a Părinţilor greci şi latini n-a fost afirmarea purcederii Duhului şi de la Fiul, Filioque, ci combaterea arienilor prin afirmarea purcederii lui „de la Tatăl, a Patre, apo tou Patros“. O atare constatare ar putea oferi cercetărilor ecumenice actuale pe marginea acestei probleme o nouă bază, mult mai calmă, punctul de pornire fiind de data aceasta ceea ce a unit mereu confesiunile creştine, adică rolul Tatălui în actul purcederii, şi nu ceea ce le desparte încă, adică rolul Fiului în acest act.

Sfîntul Vasile şi Eunomiu arianul. Problema „Filioque“ a fost dintotdeauna un mister pentru noi, orientalii[4]. Există o opinie larg răspîndită potrivit căreia introducerea adaosului Filioque în textul crezului la Conciliul al III-lea de la Toledo (589) ar fi avut ca motivaţie asocierea Fiului la actul purcederii Duhului Sfînt de către Dumnezeu Tatăl pentru a conferi şi Fiului statului de ipostas divin egal cu Dumnezeu Tatăl, pentru a-l elibera adică de statutul inferior, subordinaţianist, pe care i-l atribuia arianismul. Este, spre exemplu, cazul teologului rus Sergiu Bulgakov, care spune: „Adevărata patrie a filioquismului, nu numai teologic, dar şi eclesiastic şi dogmatic, a fost, cum se ştie, Biserica spaniolă: luptînd contra arianismului, ea voia să glorifice şi să afirme divinitatea Fiului atribuindu-i o participare în actul purcederii Duhului Sfînt…“[5].  Bulgakov se referea, evident, la conciliile spaniole de la Toledo din secolele al V-lea şi al VI-lea. Într-adevăr, învăţătura potrivit căreia Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi de la Fiul este afirmată oficial pentru prima dată în mărturisirea de credinţă a Primului Conciliu de la Toledo, din anul 400, în care apare formula:  Credimus… in Spiritum quoque Paracletum… ex Patre Filioque procedentem. Un nou conciliu în acelaşi oraş, ţinut în anul 589, introduce formula chiar în textul simbolului niceo-constatinopolitan, punînd oficial bazele marii rupturi doctrinare dintre Orient şi Occident în materie trinitară. Este vorba de faimosul al III-lea Conciliu de la Toledo[6]. Conciliul respectiv a decretat atunci împotriva arienilor că „oricine refuză să creadă că Duhul Sfînt purcede din Tatăl şi din Fiul, (Spiritus Sanctus a Patre Filioque procedit) şi că El este în aceeaşi măsură etern şi egal cu Tatăl şi cu Fiul, să fie anatema“[7].

Un  autor mult mai recent, care împărtăşeşte aceeaşi interpretare a semnificaţiei afirmării lui Filioque la Conciliul al III-lea de la Toledo ca şi Bulgakov, este Robert Haddad, profesor de istoria Orientului Mijlociu la colegiul „Smith“ din Massaschussets, USA. Într-un studiu consacrat evoluţiei politice şi ecleziologice a controversei în jurul lui „Filioque“, prof. Haddad spune că: „accentul pus pe Filioique (deşi interpolarea acestuia în Crez a avut loc după mult timp de la încheierea Conciliului de la Toledo) a stabilit clar purcederea eternă a Duhului de la Tatăl şi de la Fiul, contrazicînd ferm afirmaţia ariană conform căreia Fiul este inferior Tatălui“[8].  Deşi e istoric, autorul ignoră doctrina ariană în cauză. În schimb, el oferă cîteva pagini mai jos o informaţie foarte preţioasă ce permite identificarea adevăratei cauze a opiniei că introducerea lui Filioque în textul Crezului ar fi fost menită să corecteze statutul inferior al Fiului în raport cu Tatăl în problema purcederii Duhului Sfînt: este vorba despre conciliile anti-adopţianiste de la Frankfurt (794) şi mai ales de la Fréjus (797). La conciliul de la  Fréjus, Paulin de Aquileia a afirmat clar că interpolarea în Crez a lui Filioque este necesară „din pricina acelor eretici care şoptesc că Duhul Sfînt este numai de la Tatăl“[9]. Aşadar, nu arienii erau cei ce afirmau un statut inferior al Fiului prin faptul că-i negau participarea la actul purcederii Duhului, rezervînd acest act numai Tatălui, ci adopţienii spanioli din secolul al VIII-lea. Opinia că introducerea în Crez a „adaosului Filioque“ a fost menită să corecteze la un moment dat statutul inferior al Fiului se bazează astfel pe un fapt istoric real, dar de conjunctură; utilizarea lui Filioque în acest scop a avut loc numai în secolul al VIII-lea şi nu împotriva arienilor, cum se crede de foarte multă vreme, ci împotriva adopţianismului spaniol al vremii. La origine însă, afirmarea lui Filioque a avut ca raţiune combaterea arianismului care, spre deosebire de adopţienii spanioli, departe de a nega rolul Fiului în actul purcederii Duhului Sfînt, susţineau, dimpotrivă, că Duhul îşi are cauza numai de la Fiul. Este ceea ce voi demonstra în cadrul studiului care urmează.

Anul acesta se împlinesc 1630 de ani de la moartea Sf. Vasile cel Mare şi peste tot se organizează întruniri teologice marcate de acest eveniment. Voi profita şi de această ocazie şi voi redeschide vechea discuţie cu privire la Filioque de pe noi baze, plecînd adică de la un text al marelui ierarh, mai puţin luat în seamă, aflat însă la sfîrşitul celui de al doilea Cuvînt din celebra sa lucrare Contra lui Eunomiu. Textul este foarte important în acest context deoarece infirmă clar opinia, pe care au susţinut-o teologi ca Bulgakov şi încă o mai susţin şi astăzi teologi ca R. Haddad, atestînd că, departe de a micşora slava Fiului prin excluderea Sa de la actul cauzal al purcederii Duhului Sfînt, arienii, dimpotrivă, Îi micşorau Fiului slava tocmai prin faptul că-I atribuiau exclusiv actul purcederii, privîndu-L astfel  pe Duhul de orice relaţie cu Dumnezeu Tatăl. Textul în cauză sună astfel: „Există oare vreun om pe lume care să nu vadă cu claritate că nicio activitate a Fiului nu se află separată de Tatăl şi că nu se află nimic între cele existente care să aparţină Fiului, dar să fie străine de Tatăl? (…) Pentru ce, dar, atribuie Eunomiu numai Fiului  cauza Duhului Sfînt (pos oun tou pneumatos ten aitian to monogenei mono prostithesi) şi se serveşte, pentru a-i calomnia natura, de activitatea creatoare a acestuia (adică a Fiului, n.n.)? (…) Nu este un pericol evident de a separa de Dumnezeu Tatăl pe Duhul Sfînt de vreme ce, pe de o parte, apostolul ni-L prezintă în relaţiile sale cînd Duhul lui Hristos, cînd Duhul lui Dumnezeu…, iar pe de alta, Domnul însuşi Îl numeşte Duhul Adevărului… şi spune că purcede de la Tatăl? Pentru a micşora, deci, slava Domnului nostru Iisus Hristos, Eunomiu separă pe Duhul de Tatăl (diaietai apo tou theou to pnevma) şi-L atribuie Fiului de-o manieră diferită (aferei men apo tou patros tou de monogenei diaferontos); desigur, pentru a micşora (Fiului) slava, (epi kathairesi tes doxes)“[10].

Dar ce anume afirma Eunomiu, ca să provoace asemenea comentarii din partea Sf. Vasile? El spunea următoarele: „Să presupunem, dar, că observaţia pleacă de la operele create şi se înalţă peste acestea pînă la substanţe: ea găseşte astfel că Fiul este o creatură a Celui Nenăscut şi că Paracletul este o creatură a Fiului, (tou men agennetou ton yion euriskon poima, tou de monogenous ton parakleton)“[11].  „Prin el (Fiul) (Dumnezeu Tatăl) L-a făcut pe Duhul Sfînt (kai dia toutou… to pneuma to agion epoiesen), ca pe primul dintre toate (creaturile), ca pe cel mai mare dintre toate; prin propria Sa hotărîre şi la ordinul Său, dar prin activitatea şi prin puterea Fiului, (exousia men idia kai prostagmati, energeia de kai dynamei tou yiou)“[12]. Astfel, mai spune Eunomiu, „…după învăţătura fericitului Pavel, …Fiul este subordonat lui Dumnezeu Tatăl, …iar Duhul Sfînt, la rîndul Său, este în mod clar subordonat lui Hristos“[13]. Eunomiu, ca toţi arienii, înţelegea actul purcederii prin prisma activităţii creatoare a Fiului afirmată în Ioan I, 3: „El (Duhul) este onorat în al treilea rînd ca prima creatură a Monogenului, cea mai mare dintre toate şi singura ca atare, (trite hora timomenon os proton koi meizon panton kai monon toioutou tou monogenous poema)“[14]. Acestea sînt, în mare, afirmaţiile lui Eunomiu de Cyzic, episcop arian, căruia Sf. Vasile i-a consacrat celebra sa lucrare polemică. Textul marelui ierarh, citat mai sus, exprimă surpriza sa în faţa acestei uimitoare triadologii în care cauza Duhului Sfînt este atribuită numai Fiului, to monogenei mono. Arienii nu par să fi ajuns formal la o formulă de genul numai de la Fiul, ek monou tou yiou; indubitabil însă ei au susţinut-o material, dovadă afirmaţia Sf. Vasile potrivit căreia Eunomiu „atribuie numai Fiului cauza Duhului Sfînt (tou pneumatos ten aitian to monogenei mono prostithesi)“.

Augustin şi Anonimul arian. Aceeaşi viziune despre o purcedere a Duhului numai de la Fiul vom găsi şi la arienii din Occident. Este ceea ce atestă Augustin în două lucrări prilejuite, fiecare, de o întîlnire cu reprezentanţi ai marii erezii care invadase de acum şi lumea latină. În timpul controversei sale cu Emerit (418), un episcop donatist, lui Augustin i-a căzut în mînă un „opuscul“ al arienilor, o expunere doctrinară remarcabilă prin eleganţa şi concizia ei şi pe care el a numit-o simplu: O cuvîntare a arienilor, Sermo arianorum. Autorul ei era anonim. Frazele esenţiale ale acestui opuscul în privinţa relaţiilor treimice sînt însă următoarele: „Fiul este născut din Tatăl, iar Duhul este creat prin Fiul; Fiul predică pe Tatăl, iar Sfîntul Duh anunţă pe Fiul; primul şi principalul oficiu al Fiului este să reveleze slava Tatălui, primul şi principalul oficiu al Sfîntului Duh este să manifeste demnitatea lui Hristos în sufletele oamenilor; Fiul este trimis de Tatăl, Sfîntul Duh este trimis de Fiul; Fiul este ministrul Tatălui, Duhul Sfînt este ministrul Fiului; Fiul primeşte ordinele de la Tatăl, Duhul Sfînt le primeşte însă, de la Fiul; Fiul este supus Tatălui, Duhul Sfînt este supus Fiului; Fiul împlineşte ceea ce Tatăl Îi ordonă, Duhul spune ceea ce Fiul îi comandă; Fiul adoră şi cinsteşte pe Tatăl; Duhul adoră şi cinsteşte pe Fiul; Tatăl este mai mare decît Fiul, Fiul este incomparabil mai mare şi mai bun decît Duhul Sfînt; Tatăl este Dumnezeu şi Domn peste Fiul său, Fiul este Dumnezeu şi Domn peste Duhul Sfînt; Tatăl, printr-o voinţă imuabilă şi impasibilă, L-a născut pe Fiul, iar Fiul, fără trudă, fără oboseală şi numai prin puterea sa (sola virtute sua), L-a creat pe Duhul Sfînt“[15].

Toate aceste fraze nu fac decît să confirme ideea că pentru arienii occidentali, ca şi pentru Eunomiu în Orient, Duhul era adus la existenţă numai de către Fiul şi că, prin urmare, El purcede numai de la Fiul, a solo Filio. Expresia din text sola virtute sua acoperă semantic, material, formula ariană ipotetică a solo Filio. Această nuanţă este remarcată de însuşi Augustin, care, comentînd opusculul, nedumerit, spune: „Rămîne de văzut în ce sens zic ei (arienii) că Fiul a creat pe Duhul numai prin puterea sa (sola virtute sua), căci în acest fel ei sînt constrînşi să spună că Fiul a făcut ceva ce nu a văzut pe Tatăl făcînd“[16].  Referindu-se apoi la afirmaţia din text potrivit căreia Duhul este ministrul Fiului aşa cum Fiul este ministrul Tatălui, Augustin, mirat, mai spune: „După această deşartă vorbărie a ereticilor noştri… Duhul Sfînt este mai mic decît Fiul, căci el nu este ministru decît al Fiului (quia solius minister est Filio)“[17]. Dar comentariul cel mai important din punctul nostru de vedere este acela pe care Augustin îl face pe marginea afirmaţiei Anonimului arian că Duhul este trimis de Fiul aşa cum Fiul este trimis de Tatăl: „Citim, într-adevăr, că Duhul Sfînt a fost, de asemenea, trimis… Dar, comentează Augustin de data aceasta din punctul său de vedere, El n-a fost trimis numai de Fiul (nec a solo Filio missum est), după cum este scris: «cînd Mă voi duce, vi-L voi trimite» (Ioan XVI, 7); ci El a fost trimis în mod egal şi de Tatăl (sed a Patre quoque), după cum, de asemenea, este scris: Tatăl Meu vi-L va trimite în numele Meu (Ioan XIV, 26). Se vede din aceasta că Duhul Sfînt n-a fost trimis nici de Tatăl fără Fiul, nici de Fiul fără Tatăl, ci atît de Unul cît şi de Celălalt (ubi ostenditur quod nec Pater sine Filio, nec Filius sine Patre misit Spiritum Sanctum, sed eum pariter ambo miserunt), căci darurile Sfintei Treimi sînt inseparabile“[18].

Augustin şi Maximin, episcop arian. Zece ani mai tîrziu, deci pe la 428, Augustin este confruntat din nou cu doctrina ariană a purcederii Duhului a solo Filio. Prilejul i-l oferă controversa cu Maximin, un episcop arian, pe care el o consemnează mai întîi în aşa-numita Conferinţă cu Maximin (Collatio cum Maximino), apoi în lucrarea în două părţi Împotriva lui Maximin (Contra Maximinum). Textul semnificativ pentru noi este remarca uimită a lui Maximin că oponentul său ortodox, Augustin, profesează învăţătura potrivit căreia Duhul Sfînt purcede direct din ipostasul Tatălui ca şi Fiul: „Mă aflu într-o mare mirare, prea iubitul meu frate, căci voi spuneţi că şi Duhul Sfînt este din ipostasul Tatălui (cum enim et Spiritum Sanctum de substantia Patris esse dicatis). Căci dacă şi Fiul este din ipostasul lui Dumnezeu Tatăl, iar Duhul este, de asemenea, şi El (din ipostasul Tatălui), pentru ce există numai un singur Fiu şi nu sînt număraţi doi (Si Filius ex substantia Dei Patris et Spiritus Sanctus, cum unus Filius et alius non est filius)?… Dacă El este egal cu Fiul, atunci Fiul unic nu mai este de fapt unic, deoarece există un al doilea născut ca şi El, care este din acelaşi ipostas al Tatălui, din care voi ziceţi că este Fiul (Aut si aequalis, jam non unus unigenitus, habens et alterum secum genitum, et praeterea ex eadem substantia Patris, unde et Filium dicitis esse). …Dacă, prin absurd, voi îi daţi (Duhului) numele de frate, deoarece pretindeţi că Duhul Sfînt este asemenea şi egal Fiului, voi mărturisiţi că şi El este din ipostasul Tatălui (Cui forte si ipse fratrem applicans, quia Spiritum Sanctum parem atque aeque aequalem asseris Filio, aeque et de substantia Patris cum esse profiteris). Dacă este aşa, atunci Fiul nu mai este unic deoarece există un altul din acelaşi ipostas ca şi El (Si ita est, ergo jam non est unigenitus Filius, cum et alter sit ex eadem substantiam)“[19]. În mod evident Maximin separa pe Duhul Sfînt de Dumnezeu Tatăl, în acord cu întreaga doctrină ariană în materie, şi făcea acest lucru speculînd calitatea Fiului de Unic Născut, de Monogen. Deci, dacă Fiul este unicul născut din Tatăl, atunci nu se mai poate vorbi de o altă persoană care să-şi aibă cauza tot în Dumnezeu Tatăl, căci atunci Fiul n-ar mai fi Unicul Născut, Monogenul. Deci Duhul cu necesitate trebuie să-şi aibă cauza numai în Fiul.

Maximin mai aduce şi un alt argument în favoarea ideii că Duhul nu ar putea să-şi aibă şi El cauza în Tatăl, asemenea Fiului. „Este stabilit deci, mai adaugă el, că la început era Fiul… şi că toate printr-însul au fost făcute şi că fără El nimic n-a fost făcut (Ioan, I, 3). Or, aceste cuvinte nu pot fi înţelese şi despre persoana Duhului Sfînt, căci nu poate fi găsit în Scriptură niciun singur pasaj asemănător acestuia din care să se poată trage concluzia că El este egal cu Fiul (cauzat adică direct de Tatăl, n.n.)“.[20] „Cît despre Duhul Sfînt noi Îl cinstim aşa cum se cuvine ca pe un învăţător, un călăuzitor, un iluminator şi un sfinţitor; pe Hristos însă noi Îl adorăm ca pe Creatorul“.[21]  Raţionamentul din care Maximin deducea că Duhul este o creatură doar a Fiului, fără nicio legătură cu Tatăl, era următorul: Scriptura mărturiseşte numai despre Fiul că era dintru început la Tatăl, nu şi despre Duhul; în plus, aceeaşi Scriptură mai spune numai despre Fiul că este Creator, nu şi despre Duhul; în fine, tot Scriptura adaugă, fără să menţioneze nicio excepţie, că toate printr-Însul, adică prin Fiul, s-au făcut din cele ce s-au făcut. Rezultă deci, că dacă Duhul n-a existat dintru început la Tatăl, el a existat după Fiul; dacă el nu este creator asemeni Fiului, atunci el este creatură; deci Duhul nu a putut veni la existenţă decît prin Fiul. Iată pentru ce Duhul este o creatură numai a Fiului, fără nici o legătură cu Tatăl. De aceea din Tatăl provine numai Fiul.

Augustin i-a răspuns lui Maximin în felul următor: „Tu pretinzi că nu se poate înţelege despre persoana Duhului Sfînt ceea ce a fost zis de Fiul (şi anume că) toate au fost făcute prin el şi nimic n-a fost făcut fără el (Ioan I, 3). Şi avansezi această idee pentru a convinge pe cine poţi de ceea ce, din nefericire, tu însuţi eşti convins, anume că Duhul nu este şi el creator, ca şi cum ai fi citit că toate au fost făcute prin el (adică prin Fiul) fără Duhul Sfînt“[22]. Augustin sugerează aici, că nu există nicăieri în Scriptură vreo precizare explicită că Duhul nu ar fi participat şi El la actul creaţiei lumii şi că, din acest motiv, ar intra şi El în categoria celor create de Fiul. Ba, observă Augustin, există ceva creat la care participarea Duhului este menţionată explicit şi anume naşterea trupească a Fiului, adică crearea trupului în care S-a coborît Fiul. „Dacă vrei să deschizi gura întru adevăr, îi spune el lui Maximin, mărturiseşte că nu numai Fiul, ci, de asemenea, şi Duhul a creat trupeşte pe Fiul (adică pe Iisus Hristos, n.n.)“[23]. Deşi Augustin nu trage imediat concluzia care se impune din premize, aceasta nu putea fi alta decît că, dacă şi Duhul participă alături de Fiul la actul creaţiei, atunci şi El derivă cauzal din Tatăl asemenea Fiului. În răspunsul său dat lui Maximin, Augustin apare tot timpul interesat să argumenteze că Duhul nu purcede numai de la Fiul, ci deopotrivă şi de la Tatăl.

Acelaşi interes l-a avut şi pe parcursul faimoasei sale lucrări De Trinitate. Iată un singur fragment care atestă acest lucru: „Cel care poate înţelege naşterea Fiului născut din Tatăl în afara timpului, spune Augustin, înţelege purcederea Duhului Sfînt, care purcede din unul şi din celălalt, de asemenea, în afara timpului. Şi cel care poate înţelege ceea ce spune Fiul: «cum Tatăl are în el Viaţa (Duhul, n.n.), tot aşa a dat şi Fiului să aibă Viaţa în el însuşi» (Ioan V, 26)  –  nu că Fiul ar fi fost fără Viaţă cînd Tatăl I-a dăruit Viaţa, ci pentru că Tatăl a născut pe Fiul în afara timpului în aşa fel încît Viaţa pe care a dat-o Fiului născîndu-L, este coeternă cu Viaţa Tatălui care I-a dat-o – acela înţelege, de asemenea, că după cum Tatăl are în Sine ceea ce face ca Duhul să purceadă din El, aşa L-a dat şi Fiului, ceea ce face ca acelaşi Duh să purceadă din Acesta din urmă şi tot în afara timpului. Şi dacă se zice că Duhul Sfînt purcede din Tatăl, este în aşa fel încît se înţelege că dacă El purcede din Fiul, aceasta Fiul o deţine de la Tatăl. Într-adevăr, dacă tot ce are El deţine de la Tatăl, de la Tatăl deţine ceea ce face ca Duhul să purceadă, de asemenea, şi din El“[24]. Cum uşor se poate vedea, interesul lui Augustin a fost să dogmatizeze faptul că, dacă Duhul purcede de la Fiul, aşa cum afirmau neîncetat arienii, aceasta se întîmplă în realitate deoarece Fiul deţine această putere de a purcede de la Dumnezeu Tatăl, adică exact cu ceea ce nu erau de acord aceiaşi arieni. Este motivul pentru care marele părinte latin va afirma că Duhul purcede, de fapt, şi de la unul şi de la celălalt, adică nu doar de la Fiul, ci în egală măsură şi de la Tatăl, nec a solo Filio, …sed a Patre quoque. Şi aici, ca şi în lucrările sale antiariene anterioare, accentul cade pe implicarea Tatălui în actul cauzal al purcederii Duhului Sfînt, nu pe aceea a Fiului.  

Consecinţe pentru ecumenismul actual. Care a fost reacţia Părinţilor orientali? Chiar din textul Sf. Vasile se poate observa accentul pe care el îl pune, prin contrast faţă de Eunomiu, pe relaţia cauzală a Duhului Sfînt cu Dumnezeu Tatăl. Reproşul său fundamental în cea ce priveşte cauza Duhului Sfînt era că „Eunomiu separă pe Duhul de Tatăl (diaietai apo tou theou to pnevma)“! În consecinţă, toţi Părinţii orientali vor sublinia, neobosiţi, împotriva arianismului pnevmatomah raportul direct al Duhului cu Dumnezeu Tatăl. Un exemplu este Sf. Grigore de Nyssa, care spune: „Diferenţa dintre a fi cauză şi a fi cauzat este singurul lucru care distinge între ele persoanele divine, credinţa învăţîndu-ne că există un (singur) principiu şi ceea ce pleacă din principiu. Mai mult, în ceea ce pleacă din principiu noi concepem o nouă distincţie, adică a fi imediat din principiu şi a fi din cel care este imediat din principiu. În acest fel, Duhul îşi are incontestabil ekporeza Sa din Tatăl, medierea Fiului conservîndu-I (acestuia) proprietatea de Fiu unic şi neprivînd pe Duhul de relaţia Sa naturală cu Tatăl (tes tou diou mesiteias kai auto to monogenes phylatouses kai to pneuma tes physikes para ton patera sheseos me apeirgouses)“[25]. Sf. Grigore răspunde aici obiecţiei lui Eunomiu şi în general a arienilor că o relaţie cauzală directă a Duhului cu Dumnezeu Tatăl L-ar transforma pe Acesta într-un al doilea Fiu al Tatălui, ceea ce ar submina calitatea proprie Fiului de Monogen. Cu timpul, argumentarea patristică orientală a abandonat argumentele sistematice, distincţiile metafizice subtile, în favoarea argumentului biblic simplu, clar şi irefutabil. Este ceea ce a făcut, cum se ştie, sinodul al doilea ecumenic de la Constantinopol (381), care a tranşat simplu şi convingător problema cauzalităţii Duhului Sfînt integrînd în orosul său dogmatic expresia ioaneică cunoscută şi afirmîndu-şi credinţa: „întru Duhul Sfînt, Care de la Tatăl purcede“.  

Precizările ulterioare ale unui Teodoret de Cyr (în Contra-anatematisma a IX-a la Anatematismele lui Cyril al Alexandriei împotriva lui Nestorie), Maxim Mărturisitorul (în Scrisoarea sa către preotul Marinus), Ioan Damaschin (în Dogamatica sa) erau menite să înlăture cu totul pericolul arian de a considera pe Duhul o creatură a Fiului. Deosebirea dintre cele două moduri de a reacţiona la acest pericol comun a fost observată abia odată cu marele Fotie. Pînă atunci însă întreaga suflare bisericească viza respingerea afirmaţiei ariene că Duhul nu-şi are cauza directă în Dumnezeu Tatăl, ci este adus la existenţă de către Fiul, potrivit cuvîntului Scripturii că „toate prin El (prin Fiul) s-au făcut şi fără de El nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut” (Ioan I, 3). Aşadar, preocuparea majoră şi exclusivă a spiritelor înaintea izbucnirii conflictului din secolul al IX-lea a fost, atît în Orient cît şi-n Occident, apărarea purcederii Duhului Sfînt din Dumnezeu Tatăl împotriva reducerii cauzei Duhului la Fiul ca Demiurg. Părinţii orientali au respins nu doar considerarea Duhului Sfînt ca „prima şi cea mai înaltă dintre creaturi“, cum sugera Eunomiu, ci însăşi derivarea cauzală a Duhului din Fiul. În felul acesta arianismul pnevmatomah nu a mai putut invoca textul din Ioan I, 3 pentru a-L considera pe Duhul drept „o creatură a Fiului“. În aceste condiţii prima concluzie care ar rezulta din cele semnalate pînă aici ar fi aceea că pentru noi, orientalii, „adaosul Filioque“ devine inteligibil abia în momentul în care el este plasat în contextul său istoric adevărat. Formula latină Spiritus Sanctus a Patre Filioque procedit capătă sens numai împotriva ipoteticei formule ariene Spiritus Sanctus procedit a solo Filio. Interesul lui Augustin în lupta sa împotriva marii erezii ariene care, la vremea sa, invadase deja şi Occidentul, a fost acela de a afirma o relaţie a Duhului Sfînt şi cu Dumnezeu Tatăl pentru a-i dogmatiza astfel şi dumnezeirea, consubstanţialitate Sa cu Fiul şi, desigur, cu Tatăl. Doctrina pnevmatologică latină ar fi fost, poate, mai clară pentru posteritate dacă ar fi apărut în documente sub formula Spiritus Sanctus a Filio Patreque procedit sau, şi mai indicat, cum sugerează Augustin însuşi în răspunsul său la opusculul Arianului anonim: nec a solo Filio, …sed a Patre quoque (procedit Spiritus Sanctus). Toate textele invocate pînă aici demonstrează că preocuparea majoră a Părinţilor latini a fost, iniţial, aceea de a combate pnevmatologia ariană care reducea cauza Duhului Sfînt numai la Fiul, negîndu-i astfel orice relaţie directă cu Dumnezeu Tatăl.  Cu alte cuvinte, înaintea „momentului Fotie“ latinii au fost preocupaţi doar de argumentarea unei relaţii cauzale a Duhului şi cu Dumnezeu Tatăl, nu doar cu Fiul. Iată de ce realitatea istorică infirmă cu brio afirmaţiile unui Bulgakov sau ale altora care susţin de mai multă vreme că obiectivul la conciliile de la Toledo ar fi fost inserarea Fiului în actul purcederii Duhului Sfînt pentru a-I conferi acestuia o demnitate de Dumnezeu egal cu Tatăl. Este o eroare ce rezultată din lipsa unei înţelegeri temeinice a contextului doctrinar al proclamării faimoasei formule latine.

Cum noi însă nu facem aici istorie, ci urmărim potenţialul ecumenic al acestor simple observaţii istorice, trebuie să ne îndreptăm atenţia asupra controversei care menţine şi astăzi, în separaţie, cele două mari confesiuni creştine. În lumina celor arătate despre pnevmatologia ariană putem formula cea de a doua concluzie a acestui studiu şi cea mai importantă: anume că Părinţii orientali au afirmat purcederea Duhului de la Tatăl împotriva tezei ariene că cea de a treia persoană nu are nici o relaţie cauzală cu Dumnezeu Tatăl, pentru că, în caz contrar, ar submina poziţia Fiului de Unic Născut, de Monogen. Ca şi în Occidentul latin, accentul a căzut şi în Orient pe înrădăcinarea în Dumnezeu Tatăl a actului venirii la existenţă a Duhului, nu pe rolul Fiului în acest act. Ceea ce contestau arienii era rolul Tatălui în actul purcederii Duhului, nu pe acela al Fiului. Pînă la remarca lui Teodoret de Cyr, dar mai ales pînă la conflictul generat de patriarhul Fotie, Biserica în ansamblul ei a luptat pentru victoria afirmării împotriva arienilor a purcederii Duhului „din Tatăl, a Patre, apo tou Patros“ şi atît. Aceasta înseamnă că disputa în jurul „adaosului Filioque“, care durează şi astăzi, ar avea poate şansa unei diminuări dacă, în loc să rămînem cantonaţi în limitele fixate de celebrul patriarh din secolul al IX-lea, ne-am întoarce la vremurile cînd preocuparea comună a Părinţilor latini şi greci s-a axat pe rolul Tatălui în actul purcederii, nu pe acela al Fiului. Raţiunea originară a filioquismului nu a fost aceea de a combate adopţianismul spaniol şi cu atît mai puţin monopatrismul orientalilor, ci doctrina ariană a purcederii Duhului „a solo Filio“. O revenire la originile antiariene atît ale formulei pnevmatologice orientale cît şi ale celei latine ar conferi, poate, disputei actuale în jurul „adaosului Filioque“ o nouă dimensiune, mai pacifistă, mai ecumenică, avînd în vedere lupta iniţială, comună, împotriva arianismuului. Înainte de a tranşa explicit şi definitiv rolul Fiului în actul purcederii Duhului Sfînt din Tatăl, ar trebui, poate, să ne concentrăm mai întîi pe rolul lui Dumnezeu Tatăl în acest act, căci, deşi ambele confesiuni afirmă fără dubiu purcederea Duhului din Tatăl, nu este deloc clar ce anume primeşte  Fiul de la Tatăl prin actul naşterii sale şi ce primeşte Duhul, de la acelaşi Tată, prin actul purcederii. Diferenţele la acest nivel sînt cît se poate de reale, dar mult mai puţin aspre decît acelea pe tema directă a rolului Fiului în actul purcederii eterne a Duhului Sfînt.

5.04.09

Pr. prof. Adrian Niculcea

Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii „Ovidius“ Constanţa

niculcea_adrian@yahoo.com

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

Ceas de taină între bătrânii Serapion şi Eutihie

              În faţa micului schit în care îşi duceau zilele câţiva călugări, cei mai mulţi bătrâni, rugându-se lui Dumnezeu, se afla o bancă de lemn ce părea veche de când lumea. Rareori, acolo, la orele serii, mai înainte de vecernie, când soarele sta să apună dincolo de colţurile abrupte ale munţilor, bătrânii Serapion şi Eutihie îndrăzneau să schimbe o vorbă. Eutihie era înalt şi deşirat, cu o barbă albă şi străvezie, lungă până la brâu şi doi ochi albaştri aproape stinşi. Serapion era încă vânjos, cu barbă scurtă şi neagră: se vedea cât de colo că era venit de prin coclaurile munţilor.

            Şi într’una din serile senine şi binecuvântate, bătrânul Eutihie veni domol, sprijinindu-se într’un toiag noduros şi se aşeză lângă bătrânul Serapion, care împletea de zor un coş din mici nuiele.

            Se aşeză şi întrebă:

           – Ştii  la ce m-am gândit eu zilele astea, părinte Serapioane?

           – Oi şti dacă mi-oi spune! îi răspunse acesta fără să-şi ridice ochii din coşul din mâini.

            – Mi-am zis că la oameni, dacă unul s-a născut într’o familie cumsecade, cu frica lui Dumnezeu, şi a crescut în evlavie, în post şi rugăciuni, nu e cu putinţă ca lucrul ăsta să nu se arate până’n cele din urmă, în ce face şi ce zice. Dumneata cum crezi?

            – De, părinte, ştiu şi eu? Aşa o fi! – încuviinţă bătrânul Serapion, împletind de zor.  Şi după un timp adăugă: te-ai gândit cumva la hoţul acela-copil de l-au prins zilele trecute furând sacul cu fasole uscată al părintelui Meletie? Că era orfan şi pripăşit nu se ştie de pe unde? Să ştii că şi eu m-am tot gândit la el!

              Bătrânul Eutihie îşi ţinea capul plecat şi tot scormonea cu toiagul în pământ:

            – Nu m-am gândit la acela, ci la îngeri!

            Şi atunci soarele asfinţi şi o ceaţă deasă se lăsă peste cei doi bătrâni, totodată cu şfichiuirea unei pale reci de vânt. Bătrânii se zgribuliră, iar părintele Serapion se opri din împletit şi ridicându-se puţintel de pe bancă, îşi scutură poalele pline de aşchii ale anteriului:

           – Cum adică „la îngeri“?

           – Adică, vreau să zic: la îngeri o fi cu totul altfel decât la oameni? – şi îl privi cu luare aminte.

           – Ce să fie altfel? – se miră părintele Serapion.

           – Vezi, m-am gândit că, spre deosebire de oameni, diavolii au fost mai întâi îngeri! Şi mai cu seamă m-am gândit la cel mai mare dintre ei, la  Lucifer, despre care Domnul Hristos a spus că l-a văzut când a căzut, ca un fulger, despicând cerul. M-am gândit că ei, mai înainte de a cădea, au fost lumină! Şi mai cu seamă acela a fost o lumină mare!

             Se lăsă o tăcere adâncă între cei doi bătrâni. Şi în sfârşit, părintele Serapion  oftă şi îngăimă:

           – Aceasta e o taină mare, părinte Eutihie! Poate că nici nu se cade să vrem noi să o pătrundem, că nici nu putem. Şi pe urmă poate să fie şi primejdios!

           – De ce să fie primejdios? – întrebă cu simplitate bătrânul Eutihie.

           – Pentru că asemenea gânduri pot să fie insuflate de însuşi Necuratul, spre a te ispiti şi ca să-ţi pierzi apărarea de el! Cu alte cuvinte, să fii chiar „sedus“ de prezenţa lui şi, Doamne fereşte, ce să îţi mai vâre în cap! Şi bătrânul Serapion îşi făcu o cruce mare peste tot pieptul.

               Rămaseră iară tăcuţi o bună bucată de timp, pe gânduri. Apoi, bătrânul Eutihie, aplecându-se peste toiagul lui noduros, adăugă:

              – Părinte Serapioane, îngăduie sfinţia ta să-ţi fac o mărturisire, sau dacă vrei să o iei aşa, o spovedanie. Ştii că atunci când a fost comunismul la noi în ţară, am fost întemniţat la Aiud. N’am vorbit nimănui despre perioada aceea din viaţa mea, despre ce am îndurat acolo. Astăzi au apărut tot felul de cărţi cu memorii ale celor închişi pe atunci şi se mai cunoaşte din cele întâmplate. Acum iată ce vreau eu să îţi spun: mai întâi că pe când am fost bătut şi azvârlit de pereţi, m-am uitat la faţa torţionarului care mă chinuia şi i-am văzut strania strălucire din ochi şi „foamea“ – cred că ăsta-i cuvântul – „foamea“ cu care mă lovea, ca şi cum ar fi vrut să şi-o astâmpere lovindu-mă, cu o tot mai mare cruzime, dar nu reuşea! Şi atunci mi-au venit în minte, să nu te superi părinte, suferinţele Domnului Hristos şi toată batjocorirea Lui! Şi mi-am zis: „Doamne, Iisuse, a venit oare ziua în care să sufăr şi eu ca Tine?“ Şi nu mai pot, de atunci, să uit strălucirea aceea îngheţată din ochii lor! Şi să-mi dau seama cu putere că aceşti oameni, în fond, sunt aceiaşi ca şi cei de acum două mii de ani! Şi mi-am adus aminte cuvintele Domnului: „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!“ Şi am simţit că Lui i-a fost milă de ei! Milă pentru îndârjirea lor şi înverşunarea lor de a-şi arăta superioritatea şi forţa asupra noastră, când, de fapt, dimpotrivă, în umilirea şi chinuirea noastră, în dorinţa lor de a ne sfâşia şi a ne distruge, ne dădeau nouă o superioritate şi o forţă asupra lor de necrezut. Durerile ce mi le provocau aproape că nu le mai simţeam. Mă crezi­? Vroiam să fac, să pot să fac ceva pentru ei, eu pentru ei! Să le curm cumva acea nebunească strădanie de a ne umili şi a ne produce suferinţă, care pe ei îi umilea şi le crea o cumplită, inconştientă suferinţă! Mă crezi, părinte?

               Se opri. Făcuse un efort atât de mare ca să-i povestească încât broboane de sudoare îi apărură pe fruntea bătrână. Capul aproape îi căzuse pe măciulia ciomagului şi îşi ţinea ochii închişi.

              Bătrânul Serapion îl privea dus pe gânduri. Trăgându-şi răsuflarea, bătrânul Eutihie continuă:

             –Şi asta încă nu e tot! Atunci, în chiar clipele acelea, mi-au venit în minte şi diavolii! Care puseseră stăpânire pe aceia şi care îi asmuţeau împotriva noastră, a mea şi a celorlalţi pe care-i torturau. Diavolii oare se bucurau de suferinţele noastre? Sunt unii care spun că ei se bucură de orice năruiri, schilodiri, murdăriri pe care le provoacă… Dar mie, să mă ierţi sfinţia ta, atunci, chiar atunci, să-ţi spun drept, mi-a fost o mare milă de ei. Cunoaştem noi oare cât îi arde, cât îl arde mai ales pe el, fostul înger al Luminii şi Frumuseţii divine, dorul după acel început pe care îl mai poartă încă în trup? Cât îl arde, în momentele cele mai cumplite ale cruzimii, dar şi ale disperării sale, amintirea – poate slabă, poate intensă – a Paradisului pierdut pentru totdeauna? Şi care-i fusese odată sălaş?

               Bătrânul Serapion încremeni cu ochii imenşi asupra bătrânului Eutihie, care tremura din tot trupul lui subţiratic.

               Şi în momentul acela, în jurul schitului se porni să toace de vecernie şi, după puţin timp, începură să bată şi clopotele.

Nina Stănculescu

PERSPECTIVE CRITICE

Vasilică Militaru: Biserica din temniţă

Volumul teologului Vasilică Militaru, Biserica din temniţă, apărut la Editura Vicovia din Bacău, în 2008 are subtitlul mărturisire şi jertfă creştină în închisorile comuniste România 1948-1964. Cartea care ne-a trezit interesul şi pe care o recomandăm din tot sufletul cititorilor este o dezvoltare a lucrării de licenţă a autorului Aspecte duhovniceşti privind mărturisirea şi martiriul în temniţele comuniste, prezentată în  faţa Comisiei de licenţă a Facultăţii de Teologie din Sibiu, în iunie 2007.

            Coperta I reproduce Icoana Învierii, reprezentînd biruinţa Fiului lui Dumnezeu asupra lumii văzute şi nevăzute, iar pe coperta IV sînt cuvintele memorabile ale unor trăitori din temniţele comuniste: Să nu ne răzbunaţi! (Mircea Vulcănescu), Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu (Petre Ţuţea) şi Un popor care a dat astfel de oameni nu poate să dispară (pastor Richard Wurmbrand).

            Cartea este dedicată fiicei autorului şi tuturor tinerilor care au dreptul să afle ADEVĂRUL şi datoria să urmeze calea. Într-o lume globalizată, dezrădăcinată, generaţiile care vin trebuie să-şi amintească originile, să cunoască dimensiunea metafizică a neamului românesc păstrată prin jertfele celor care au trecut şi au murit prin închisorile comuniste mărturisindu-L pe Hristos. A fost o trecere, nu a Mării Roşii, ca în Vechiul Testament, ci prin infernul roşu al comunismului ateu, care a încercat să ucidă credinţa din sufletele oamenilor, răstignindu-i, a cîta oară în istorie, pe mărturisitorii lui Hristos.   

            Să nu ucidem MEMORIA VIE, să mărturisim ADEVĂRUL şi să-i ajutăm să afle CALEA, pe cei care vin după noi, ne îndeamnă autorul descoperindu-ne Biserica din temniţă, BISERICA VIE, sfinţită prin jertfa creştină a celor închişi.

            Cele cinci capitole ale cărţii, precedate de un Argument şi urmate de Consideraţii finale, au titluri semnificative: 1. Conjunctura politică şi religioasă, 2. Batjocura şi suferinţa îndurate de cei întemniţaţi, 3. Temniţa ca loc de purificare şi întîlnire cu Hristos, 4. Sfintele Taine săvîrşite în temniţe şi 5. Mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe. Autorul organizează şi sistematizează un bogat material bibliografic format din Scrieri sfinte, reviste şi ziare, lucrări memorialistice apărute după căderea comunismului în România.

            În Argument autorul insistă pe atmosfera apocaliptică ce domină lumea actuală: „Trăim într-o lume în care vremelnic non-valoarea a învins valoarea, în care Cuvîntul lui Dumnezeu este auzit din ce în ce mai slab, în care Biserica instituţională încearcă să iasă din izolarea la care a fost obligată. Această lume pare că şi-a pierdut orientarea, nu-şi mai găseşte sensul şi aleargă haotic spre false ţinte, preparate în laboratoarele marilor corporaţii şi ale grupurilor de interese, de minţi diabolice care pregătesc un nou plan.

            Planul este de a îndepărta atenţia oamenilor de la sensul real al existenţei, de la realizarea comuniunii lor cu Dumnezeu prin Mîntuitorul Iisus Hristos. Pentru aceasta folosesc camuflarea în intenţii umaniste, în globalizare, în unirea tuturor locuitorilor acestei lumi sub o singură autoritate.“

            Mutat cu familia în preajma Mănăstirii Petru Vodă pentru a elabora această lucrare, teologul Vasilică Militaru a beneficiat de cărţile document din biblioteca mănăstirii, multe apărute prin grija Părintelui Iustin Pîrvu, mărturisitor din temniţele comuniste. Frămîntat de lămurirea acestei perioade negre din istoria neamului, despre care nu vor să vorbească nici istoricii, nici politicienii, nici unii oameni ai Bisericii, autorul vrea să răstoarne piatra de pe mormîntul în care se află trăirile unei generaţii care s-a opus cu toată fiinţa comunismului ateu.

            În condiţiile în care puţini cunosc realitatea acelor vremuri, autorul îi îndeamnă pe toţi cei care vor citi cartea să continue, la rîndul lor, această formă de mărturisire a trăitorilor creştini din închisori. „După 60 de ani de tăcere trebuie să vină vremea recunoaşterii oficiale a jertfei lor. Acum, după şase decenii de la începutul jertfirii unei generaţii, a sosit ceasul Învierii. Dumnezeu vrea ca şi noi pe pămînt să-i recunoaştem şi să-i cinstim. Ei trebuie cunoscuţi şi recunoscuţi de societatea românească şi în primul rînd de Biserica Ortodoxă Română. Nu-i putem lăsa pe Cruce! Căci pentru Hristos şi pentru neamul românesc s-a făcut această jertfă.“

            Primul capitol analizează conjunctura politică externă şi internă, precum şi conjunctura religioasă în care majoritatea elitei româneşti a fost întemniţată între 1948 şi 1964. Tendinţele imperialismului sovietic s-au manifestat după impunerea capitulării necondiţionate a României, iar „Stalin, noul zeu al statului comunist ateu rus, îşi va cere drepturile asupra ţării noastre“. Criza politică majoră pe plan intern a avut la bază lipsa de realism a clasei politice a vremii, care n-a sesizat pericolul hidrei comuniste. Autorul subliniază influenţa sovietică nefastă care şi-a pus amprenta pe toată activitatea din ţară pînă în 1958. Este citată concluzia la care ajunge prof. univ. dr. Corvin Lupu: „represiunea comunistă s-a realizat în foarte mare măsură de către reprezentanţi ai minorităţilor naţionale. Lista acestora este foarte lungă. Ea cuprinde sute de înalţi demnitari de partid, de stat, ofiţeri de securitate şi de miliţie“.

            Operaţiunea de arestare purtînd denumirea de cod Gayaneh s-a declanşat în noaptea de 14/15 mai 1948 cînd au fost arestaţi 15 000 de membri şi presupuşi susţinători ai Mişcării Legionare şi a continuat cu arestarea a 3000 de ofiţeri ai armatei române şi 2000 de membri ai P.N.Ţ. şi P.N.L.,  la 20 mai 1948. Valurile de arestări au continuat pînă în 1951, printre cei închişi fiind şi elevi între 12 şi 18 ani. În temniţele comuniste de la Jilava, Piteşti, Suceava, Aiud, Tîrgşor, Rîmnicu Sărat, Sighet, Gherla, Galaţi, Dej, Făgăraş, în minele de Baia Sprie, Cavnic, Nistru, Ocnele Mari, în lagărele de muncă de la Canal Poarta Albă, Capu Midia Periprava, Grindu, Noua Culme, Salcia, la închisoarea spital Tg. Ocna şi-n închisorile pentru femei de la Mislea, Miercurea Ciuc, Dumbrăveni şi Văcăreşti au suferit, au fost batjocoriţi şi au murit în chinuri zeci de mii de oameni nevinovaţi.

            Ducîndu-şi crucea cu demnitate creştină, susţinuţi prin harul Duhului Sfînt, cei întemniţaţi au mărturisit adevărata credinţă. Autorul îi prezintă în capitolele următoare ale cărţii pe cei care „avînd credinţă nelimitată, au ignorat toate piedicile materiale şi au hotărît să meargă pînă la capăt.“ Volumul citează amintirile celor care au îndurat experimentul diabolic al reeducării şi l-au mărturisit pe Hristos.

            Că temniţa a fost şi un loc de purificare şi întîlnire cu Hristos este ideea centrală susţinută de teologul Vasilică Militaru în capitolul al treilea: „Majoritatea mărturiilor ne prezintă temniţa ca pe o adevărată mănăstire, iar monahii care au trăit în temniţă au afirmat că acolo au trăit o călugărie mai adîncă duhovniceşte decît cea din mănăstiri“.

            Mulţi dintre cei închişi au postit şi s-au rugat, şi-au ajutat aproapele şi au făcut milostenie, au văzut şi au trăit minuni. Mărturisirea Părintelui Nicolae Steinhardt este grăitoare: „Minuni vor fi în cursul anilor de închisoare cu duiumul. Cine a trecut prin închisoare nu numai că nu se îndoieşte de minuni, ci se miră că nu sînt recunoscute de toată lumea ca lucrul cel mai normal.“

            Autorul reproduce şi mărturia lui Dumitru Bordeianu care „notează faptul că timp de nouă luni, cît au durat bătăile şi torturile din reeducare, la care a fost martor, nici un deţinut nu s-a spălat şi nu a fost scos la cabinetul medical. Cu răni adînci pe ei, nici unul nu a suferit vreo infecţie a acestor răni. Nici plaga de la gîtul lui Gelu Gheorghiu nu s-a infectat, deşi nu a fost tratată ci doar pansată cu nişte cîrpe murdare de un coleg de suferinţă. Gelu încercase să-şi taie venele de la gît pentru că nu mai suporta chinurile, dar încercarea lui a eşuat, neatingînd decît superficial venele. Pesemne că, unde vrea Dumnezeu, se biruie legea firii“.

            În temniţe, sărbătoarea Învierii a fost trăită de către cei închişi, cu credinţa că sufletele lor vor învia, aşa cum Hristos a înviat din morţi. În procesul de la Cluj, sentinţele condamnaţilor s-au dat chiar în Sîmbăta Mare, dar Aspazia Oţel Petrescu mărturiseşte marea bucurie a Învierii: „Ca un răspuns la tristeţea şi îngrijorarea mea au început să bată clopotele de la Catedrala ortodoxă care se afla peste drum de tribunal. După primul dangăt puternic şi vibrant, a izbucnit un Hristos a Înviat! Cîntau preoţii cu vocile lor frumoase. Din repetare în repetare Hristos a Înviat! a cuprins toată închisoarea. Amplificat cutremurător, imnul urca din temniţă spre cerul înstelat făcînd să vibreze sfînta noapte a Învierii din primăvara anului 1949“.

            Trei dintre Sfintele Taine au fost săvîrşite şi în închisori: Botezul, Spovedania şi Împărtăşania, prin prezenţa unor preoţi amestecaţi printre ceilalţi deţinuţi: „cei mai mulţi dintre aceşti preoţi au recunoscut că niciodată şi niciunde nu au avut trăiri mai intense ca în timpul săvîrşirii Sfintelor Taine în temniţe. Mai greu a fost pentru femei care nu au întîlnit nici un preot pe perioada detenţiei“.

               Pentru Taina Botezului, autorul dă ca exemplu convertirea evreului Nicolae Steinhardt la creştinism, în închisoarea Jilava, în celula cu numărul 18 de către Părintele Mina Dobzeu, cel botezat mărturisind unui frate de suferinţă: „Gavriluţă, am simţit ceva în mine, erau nişte mişcări, pînă în cap şi din cap înapoi în picioare; nici într-o religie n-am găsit ce spune Hristos. Dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi, cele rostite în Vechiul Testament, deci răzbunarea, moartea, nu le-am iubit, dar cînd am văzut iertarea, dragostea şi tot ce propovăduieşte Hristos am spus că aici e locul meu“.   

             Volumul prezintă şi cazuri de botezuri ale copiilor născuţi în temniţe de deţinutele ridicate de la casele lor chiar pe timpul sarcinii şi dă exemple care arată că „viaţa creştină a mers înainte simplu şi firesc, aşa cum a făcut-o acest popor de-a lungul istoriei, şi în condiţiile cele mai draconice ale comunismului lipsit de Dumnezeu“.

              Ca şi celelalte forme de manifestare creştină, în temniţe spovedania era aspru pedepsită. Ea se făcea pe ascuns, prin metode de comunicare improvizate: semnalele Morse, bătaia în perete sau în ţevile de calorifer, acolo unde existau, sau tuşirea în ritmul Morse. „Ioan Ianolide ne povesteşte cum s-a spovedit în ajunul de Crăciun 1949, la Piteşti. Preotul dintr-o celulă vecină a rostit rugăciunile pentru Sfînta Spovedanie, inclusiv dezlegările. Avînd în vedere condiţiile limită din temniţă, dezlegările şi iertarea păcatelor erau valabile fără a se mai da un canon pentru păcatele săvîrşite. Era mai importantă eliberarea sufletelor de apăsarea păcatelor decît continuarea vieţuirii în stare de păcătoşenie. La un semnal dat de preot, prin ţeava de la calorifer, fiecare se interioriza şi îşi mărturisea păcatele în faţa lui Dumnezeu“.

              Autorul redă şi sistemul de mărturisire al Părintelui Zosim Oancea: „După atenţionarea cu trei lovituri în ţeavă, urma spovedania. La a doua atenţionare, toţi ştiau că se rosteşte rugăciunea de spovedanie. La a treia, ştiau că e momentul spovedaniei şi-şi spuneau păcatele în gînd. Iar la a patra, ştiau că le citeşte rugăciunile de dezlegare“.

             Din Zarca Aiudului, Părintele Brînzaş îşi aminteşte: „La marile sărbători ne mărturisim şi sîntem împărtăşiţi de Părintele Ioan cu Sfintele Taine. Ca preot şi duhovnic, Părintele Ioan Iovan (de la Mănăstirea Vladimireşti, acum la Mănăstirea Recea) a fost cu predilecţie misionarul spovedaniei“.

                  Împărtăşirea cu Sfintele Taine se afla în strînsă legătură cu Taina Spovedaniei şi a îmbrăcat în închisorile comuniste forme inedite: „Procurarea vinului, pîinea fiind mai la îndemînă, a fost de multe ori dificilă. În unele cazuri anumiţi gardieni credincioşi aduceau de acasă vin special pentru împărtăşanie.(…) Unii deţinuţi au avut ascunse, în căptuşeala hainelor, părticele mici, uscate, din Sfînta Împărtăşanie pe care le foloseau la mare nevoie“. Renumitul duhovnic de la Petru Vodă îi povesteşte autorului: „Oricînd aveam ocazia, puneam cîteva firimituri de pîine în cusături. Aşa, dacă reuşeai să ascunzi 20 sau 25 de grame de pîine în cusături, era suficient să prepari Sfînta Împărtăşanie pentru 100 de oameni“.

               Vasilică Militaru redă mărturisirile preoţilor din închisori care i-au împărtăşit pe cei închişi: Părintele Constantin Voicescu, Părintele Dimitrie Bejan, Părintele Zosim Oancea, care folosea metoda paraşutelor: „Odată făcută Sfînta Împărtăşanie, intrau în funcţiune paraşutele, ca s-o trimitem la toate etajele. Pentru fiecare într-o punguliţă, din care cel ce o primea de la fiecare etaj, o împărţea pe orizontală. Se făceau zilnic pilule din pîine frămîntată, în care se punea o fărîmă de Sfîntă Cuminecătură, ajungînd în felul acesta la mai mulţi“.

                  Impresionanta mărturie a lui Ioan Ianolide este redată de autorul volumului Biserica din temniţă: „Se spuseseră de către preot şi rugăciunile pentru Taina Sfintei Împărtăşanii. Am căutat într-o cută a hainei cu zeci de petice puse unul peste altul şi dintr-un săculeţ minuscul de mătase am scos o bobiţă de Sfinte Taine mică, ascunsă într-un bob de mei pe care o păstram ca pe cel mai scump odor. Sfintele pătrunseseră în temniţă pe căi ocolite şi primejdioase, printr-un călugăr arestat cu vreo doi ani în urmă şi care încredinţase Pîinea şi Vinul deţinuţilor ce voiau să se împărtăşească. Voind deci să iau fărîmitura de cuminecătură nu ştiu cum s-a făcut şi mi-a căzut jos. Am început să o caut febril, însă n-am găsit-o. Atunci am decis să şterg cu limba o porţiune de duşumea unde consideram că a căzut, dar tot n-am găsit-o. Am crezut că sfînta cuminecare a avut loc. M-am înseninat şi am revenit pe marginea patului în rugăciune“.

             Dumnezeiasca Liturghie s-a putut săvîrşi, tot în taină în condiţii foarte grele în temniţele comuniste. Părintele Iustin Pîrvu a săvîrşit o Sfîntă Liturghie pe trupul unui deţinut muribund, cînd se afla la infirmerie, la Gherla, alături de alţi şapte bolnavi. La Zarca din Aiud, Părintele Liviu Brînzaş săvîrşea în fiecare dimineaţă Sfînta Liturghie într-un colţ ce nu putea fi zărit prin vizetă.

              În ultimul capitol al volumului, autorul prezintă exemple de mărturisire, martiriu şi sfinţenie în temniţe. Din mărturisirile supravieţuitorilor sînt realizate adevărate icoane de sfinţenie: Sfîntul Închisorilor Valeriu Gafencu, Gheorghe Jimboiu, Pr.Gherasim Iscu, Pr. Ioan Negruţiu, Nana Sofica, Costică Pascu, Vasile Ungureanu, Costache Oprişan şi atîţia alţii ale căror nume sînt scrise în ceruri prin jertfa lor pentru credinţă. Teologul Vasilică Militaru, căruia îi sîntem recunoscători pentru realizarea acestei lucrări, subliniază spre final: „este mai puţin importantă identificarea exactă a tuturor martirilor şi mărturisitorilor din temniţe. Cred că este o încercare de amînare nejustificată a canonizării acestora. Cu adevărat, numai Dumnezeu din ceruri îi ştie pe toţi. Pentru Biserica Ortodoxă Română, ar trebui să fie o necesitate şi o prioritate canonizarea lor. Consider că mai importantă este recunoaşterea jertfei acestor credincioşi creştini din temniţe, in corpore, sub numele de  Sfinţi martiri şi mărturisitori în temniţele comuniste din România“.

           AMIN!

Marilena Istrati

Redacţia:        

Mihai FLOAREA – tel.  031 410 7246; e-mail  mihai.floarea53@yahoo.com

Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail  romanconstantin@yahoo.fr

http://www.euxin.wordpress.com

[2] Cer scuze cititorilor, dar n-am reţinut exact numele cineastului pomenit de doamna R. Vulcănescu (în carnetul meu am înregistrat fonetic [medies], dar sub această denominaţie n-am izbutit să găsesc nimic concludent, deocamdată). Necunoscînd-o personal pe distinsa doamnă critic, n-am îndrăznit o lămurire directă a chestiunii. De undeva îmi va veni, poate, pe viitor, lămurirea cestui aspect obscur.

[3] Iată un exemplu: Tînărul fiu de domn nu mai văzuse pînă atunci miracolul coloristic oferit de pădurile de foioase din jur, care-şi virau coloritul frunzelor în cele mai subtile nuanţe, ajungîndu-se în final spre roşul straniu al focului în apus. Razele de soare, filtrate prin frunzişul de culori incendiare, realizau prin multiple interferenţe un halou care fascina, creînd în acelaşi timp senzaţia de levitaţie spre o lume nevăzută de basm. (Dan Lucinescu, Ştefan cel Mare şi Sfînt, ediţia a III-a, Editura Siaj, 2009, p. 20).

[4] În 1973 a apărut un amplu studiu al părintelui Stăniloae în Studii teologice sub titlul Studii catolice recente despre Filioque (în Studii teologiece, 1973, 7-8). Eram pe atunci student şi-mi amintesc faptul că trei ani am citit acest text fără să fi înţeles, totuşi, ceva din problema cu pricina. Lectura s-a dovedit însă benefică, deoarece, cu fiecare eşec, curiozitatea mea pentru problema trinitară în general şi pentru Filioque în special a devenit din ce în ce mai mare. Pe scurt, mi-am susţinut licenţa în 1979 pe o temă apropiată de Filioque, fără să fi realizat între timp vreun progres notabil cu privire la acest subiect.  În 1988 am publicat primul meu studiu independent pe această temă (Originile problemei purcederii Sf. Duh) într-o revistă locală: Glasul Bisericii, revista Sfintei Mitropolii a Munteniei şi Dobrogei, 1988,  6. Am reluat studiul un an mai tîrziu, într-o formă uşor amplificată, ocazionat de împlinirea în 1989 a 1400 de ani de la Conciliul al III-lea de la Toledo (589) în altă revistă locală: Altarul Banatului, revista oficială a Arhiepiscopiei Timişoarei şi Caransebeşului şi a Episcopiei Aradului, 1990, 5-6, sub titlul O reconsiderare a Conciliului al III-lea de la Toledo şi actualitatea ei ecumenică.  Douăzeci de ani mai tîrziu, în 1998, am abordat aceeaşi temă în cadrul tezei mele de doctorat publicată sub titlul Sf. Treime în fiinţa şi viaţa Bisericii la editura Arhetip, Bucureşti, în 2001, de data aceasta cu mult mai multe elemente de noutate ocazionate de o documentare mult mai serioasă asupra problemei.

[5] Sergiu Bulgakov, Le Paraclet, Paris, 1944, p. 98

[6] Informaţiile sînt preluate din Dictionnaire de Theologie Catholique, art. Toledo (Concils) din vol. XV, premiere partie, şi art. Filioque din vol. XV, deuxieme partie.

[7] Toledo (Concils); art. în Dictionnaire de Theologie Catholique, vol. XV, premiere partie, col. 1178

[8] R. Haddad, Pe urmele lui Filioque, studiu susținut la a 60-a întrunire a Consultării Teologice Ortodox-Catolice Nord-Americane reunite la New York în sesiunea 31 mai 2001, tradusă şi publicată la noi în Studii teologice, 2008, 3, p.170  

[9] La R. Haddad, Pe urmele lui Filoque, p. 180, n.50. Autorul nu citează documentele conciliare, ci preia informația din J.N.D. Kelly, Early Christian Creeds, ed. a 3-a, New York, D. McKay Co., 1972, p.364

[10] Sf. Vasile cel Mare, Contra lui Eunomiu, II, 34; în col. Sources chretiennes, Les Editions du Cerf, Paris, 1983, vol. 305, pp. 141-143.

[11] Eunomiu de Cyzic, Apologia 20; în col. Sources chretiennes, Les Editions du Cerf, Paris, 1983, vol. 305, p. 275.

[12] Eunomiu de Cyzic, Apologia 28; în col. Sources chretiennes, vol. 305, p. 297.

[13] Eunomiu de Cyzic, Apologia 27; în col. Sources chretiennes, vol. 305, p. 293.

[14] Eunomiu de Cyzic, Apologia 25; în col. Sources chretiennes, vol. 305, p. 287.

[15] Augustin, Sermo arianorum 10-12, 14-19, 24-26; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 26, pp. 571-572.

[16] Augustin, Contra sermonem arianorum, XVIII, 26; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 26, p. 604.

[17] Augustin, Contra sermonem arianorum, XXII, 15; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 26, p. 599.

[18] Augustin, Contra sermonem arianorum, IV, 4; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 26, p. 579

[19] Augustin, Collatio cum Maximino 14, 15; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27, p. 30, 33. Termenul latin de care se foloseşte  tot timpul Maximin este cel de  substantia. Acest termen traduce literal termenul grec de hypostasis şi de aceea trebuie tradus în acest context  prin ipostas, căci Maximin, vorbind despre procesiunile divine, se referă de fiecare dată la persoanele  trinitare.

[20] Augustin, Collatio cum Maximino 17; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27, p. 30,33,  pp. 35-36.

[21] Augustin, Collatio cum Maximino 5; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27,  pp. 23-24.

[22] Augustin, Contra Maximinum, cartea a  II-a, cap. XVII, 1; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27, pp. 104-105.

[23] Augustin, Contra Maximinum, cartea a  II-a, cap. XVII, 2; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27,  p. 106.

[24] Augustin, De Trinitate XXVI, 47; în „Oeuvres completes de Saint Augustin“, Paris, 1877, vol. 27, p. 555.

[25] Sf. Grigore de Nyssa, Că nu sînt trei Dumnezei, PG XLV, 133 C; în Istina, 1972, 2, p. 358.

Cuprins:

Mihai Floarea, Educaţia de excelenţă

Florin Mihăescu, Despre conştiinţă – în

                              tradiţia creştină

Victoriţa Duţu, “Doamne, să văd!”

                          Sufletul

                          Există un tu

                          Căprioara

                          Cinci imagini ale

                          conştiinţei

ACTUALITATEA

Educaţia de excelenţă

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

„Doamne, să văd!“

Oare ce a trăit omul acela care, aruncat fiind în scăldătoarea Siluamului, la porunca Mîntuitorului Hristos, acesta a început să vadă?

Cît de îndepărtaţi sîntem şi noi de adevărata lumină şi de puterea de a vedea.  Cît de mult ne dorim uneori, ca aruncaţi în scăldătoarea acestei lumi, să putem vedea înţelesul ei, să putem trăi viaţa care duce la înviere.

            Viaţa, în limitarea ei, prin concretul pe care îl traversează, impune bariere de netrecut omului, care se mulţumeşte doar cu puterea de sugerare a concretului. Asemeni orbului de dinainte de marea întîlnire cu adevărul vieţii, trăim şi noi în concretul care se face drum cu paşi număraţi, călcat de la un  loc la altul. 

Cît de curat trebuie să fi fost omul acela în inimă, de s-a bucurat de o asemenea măreţie, încat gloria lui Dumnezeu s-a arătat prin el. Cît de mare a fost umilirea şi părăsirea lui şi cît de nevinovat era, de Mîntuitorul Hristos şi-a arătat grandoarea şi măreţia prin el.  Cît de mari i-au fost durerea şi suferinţa lui dar în aceeaşi măsură  şi bucuria şi fericirea lui la întîlnirea magnifică cu lumina luminii, cu Fiul Omului.

„Crezi tu în Fiul Omului ?

Cine este Acela, să mă închin Lui ?

Cel ce-ţi vorbeşte, cel din faţa ta! “

Magnific dialog ce traversează toate timpurile istoriei, pînă în străfundurile inimii noastre.

Omul de astăzi trăieşte în spaţii limitate şi mici, strîmte şi aglomerate. Conectat la aparate de dimineaţă pînă seara, se pare că singura lui preocupare silită sau acceptată de bună voie este aceea de a face ca un sistem foarte bine gîndit de alţii asemenea lui, să funcţioneze.

            Orbirea spirituală se aşterne tot mai mult pe sufletele noastre, ca o rugină pe metalele preţioase, prin însigurare, izolare şi frică de a-ţi mai face prieteni. Omul de astăzi nu mai are prieteni, are relaţii pe care să se bazeze în caz de…

            Diferenţierea nu se mai face prin a fi, ci prin a avea. Finitudinea lumii se face prezentă în om nu prin puterea de a o cunoaşte, ci prin spaţiul sufletesc limitat pe care îl trăieşte.

            Prin nevoia de a extinde limitarea lăuntrică impusă de multe ori cu bună voie, diferenţierile apar doar acolo unde interesele predomină în a stăpîni exteriorul care limitează şi mai mult prin hazardul său.

            Unde sîntem în limitarea lumii, oare nu cumva aceste limitări ni le punem singuri stînd cu spatele la Adevar, Cale şi Viaţă,  refuzînd într-o manieră atîta de încăpăţînată să privim într-un anumit loc al inimii şi al sufletului care este etern şi acolo să zicem: „Doamne, să văd!“

Oare ce a trăit omul acela orb care nu numai că a văzut lumea, dar L-a văzut pe Cel care îi dăduse lumina ochilor şi puterea vederii. L-a văzut pe El, pe Cel nespus de minunat, a văzut frumuseţea lumii. Lumea exterioară o vedem cu toţii, pentru că nu sîntem orbi, dar omul acela a văzut lumea prin El.  Oare cum am putea face să vedem şi noi lumea prin Mîntuitorul Hristos, scăpînd de orbirea lăuntrica , de orbirea sufletească care ne închide, care ne limitează. Mîntuitorul Iisus Hristos este lumina lumii, oare cum am putea face trecerea de la întunericul limitat al existenţei zilnice la nemărginirea lui Dumnezeu.

 Şi totuşi noi avem sentimente: „Doamne, să văd!“ 

Sufletul…

Sufletul meu parcă e un cerc alb
Gîndurile curg libere
Ca nişte pete de culoare albastre
Cercul meu e alb
Şi e atît de larg
Şi e atît de adînc
Albul acela parcă
Mi se desface în aripi
Uneori…
Cînd gîndul e mai sălbatic
Ceva purpuriu începe să-mi
Nască în suflet
Ceva purpuriu…
Şi ceva alb, ca o sabie
Îmi taie de multe ori rîul,
Rîul meu de lumină
Şi apă… de lacrimi…
Cînd gîndul sălbatic
Urlă şi strigă …
O floare albastră coboară
În cercul meu alb
Şi o mînă care îi mîngîie
Frunzele… şi o gură…
Care-i sărută petalele
Şi-mi rosteşte uşor
Printr-un alt gînd purpuriu
Îmbinat cu lacrimi albe
„Primeşte pacea copilă!“

Există un tu

la care lumea să
privească
există un Tu
în jurul căruia
lumea se roteşte
El păşeşte tăcut
către fiecare privire
către fiecare pas
şi drumul lăsat
în urmă
devine lumina
ilinca nathanael

Căprioara

Ilinca era atît de fericită, în sfîrşit singură, departe de lume, în munţi, în seara de ajun, fără servici, fără colegi, fără maşini şi tramvaie. Numai mănăstirea cu zăpada care a cuprins-o în lumina nopţii. Numai ea şi cerul, ea şi copacii, ea şi albul zăpezii. Asta îşi dorise dintotdeauna să facă, să zboare, să rîdă, să alerge de una singură prin noaptea asta, prin ninsoarea asta care-i inunda ochii de atîta sclipire. Nicăieri nu mai văzuse atîta strălucire de culori aruncate pe zăpada care devenea purpurie, roşie, violet, roz, albastru ceresc, albastru azuriu, alb noptatec. Asta se întîmplase cu mult în urmă, atunci cînd era copil, numai atunci de anul nou sau de Crăciun sau iarna, avea puterea aceea de prunc, să se bucure de ceva atît de frumos, de minunat, de miraculous, ca zăpada care nu se mai termina să-i inunde ochii, chipul, hainele şi sufletul într-o stare de bucurie fără sfîrşit. Acum devenise pentru prima dată copil în adevăratul sens al cuvîntului. Parcă lumea în care trăise o făcuse să fie bătrînă , să îmbătrînească pur şi simplu înainte de vreme şi nu era vorba de o bătrîneţe a trupului ci de o bătrîneţe a sufletului ei, o bătrîneţe periculoasă.

Era aşa de aproape de zăpadă, încît, ajunsă în pădure, îşi dori să dispară pur şi simplu în albul acela care nu putea să fie decît puritatea lui Dumnezeu, atunci cînd El a făurit lumea aceasta cu tot ceea ce este pe ea. Îi venea să chiuie, îi venea să rîdă, dar nu putea cu glas tare, era singură şi atunci rîse  cu sufletul ei de fecioară îndrăgostită de cer,de univers, de glorii, de măreţii fără seamăn, cu sufletul ei de mireasă  fără mire.

Zăpada asta o îmbrăca pe ea şi  tot sufletul ei într-o rochie albă a nunţii fără sfîrşit, de care nu mai putea şi nu mai voia să se dezbrace, pentru că ea se simţea acuma într-o lume fantastică. Cerul era pe pămînt, era ajunul, ceva se întîmplase în sufletul ei.  Minunea asta de zi pe care o trăise, pe care o aşteptase să răsară, să se nască, să vină ca să o poată trăi, îi schimbase existenţa şi avea acum acea putere în ea, care nu-i mai dădea voie să mai sufere inutil. Copacii erau fraţii ei şi cerul pe care voia să-l atingă cu mîna, universul în care ar fi vrut să zboare.  Văzu nişte flori care nu mai apucaseră să înflorească, erau de-a dreptul îngheţate şi se întristă puţin pentru că ea, se simţea asemenea lor, şi în inima ei nu mai apucaseră să înflorească multe alte lucruri, stări, idei, sentimente. Lumea în care trăia ea era aşa de ciudată, oamenii aveau relaţii nu mai aveau sentimente.

Acum era într-o altă lume fantastică, frumoasă, era lumea visului ei şi voia ca un miracol să i se întîmple din nou, să nu mai fie niciodată tristă, oricare ar fi fost viaţa ei, orice s-ar întîmpla pe lumea asta. Voia să aibă acest legămînt cu ea însăşi, că oricît de mare i-ar fi durerea, să-şi aducă aminte de noaptea  aceasta trăită acum, înainte de marea zi a universului, cînd ceva miraculos s-a întîmplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi şi omenirea aceasta a putut să fie gîndită din altă perspectivă, decît aceea a morţii şi a autodistrugerii.

Dincolo de tot ceea ce trăim şi gîndim zilnic, frumuseţea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul şi cu totul unic, la această puritate pe care noi o putem trăi şi o putem simţi pentru că sîntem veşnici, pentru că El a vrut asta. O, cît de mult ar fi vrut să înţeleagă acest miracol al naşterii, al întrupării,  dar mai ales al naşterii din nou, la o viaţă şi la o existenţă fără margini, care e una lăuntrică, ascunsă, tainică, şi numai întreaga tăcere a lumii o poate ascunde şi o poate descoperi.

Stînd aşa în noapte, rezemată de copacul care nu putea  să fie decît martorul a ceea ce a fost, ceea ce va veni şi nu a fost încă, voia parcă  mai mult să înţeleagă, să ştie, să simtă, să fie mai aproape de acel ceva neştiut care se ascunde nouă cu un alt înţeles al lumii. Puse urechea pe scoarţa copacului, voia să audă atunci în noaptea aceea cînd stelele şi luna erau lumînările aprinse care făceau zăpada să strălucească în mii de culori, voia să audă ceva să înţeleagă ceva miraculos, ceva cu totul şi cu totul nou în viaţa ei.

Stînd aşa cu urechea lipită de copac, mai întîi îi fuse frig, pentru că scoarţa era rece dar apoi începu să se încălzească şi parcă să fie mai bine, auzi o zbatere, ca un puls, ca o zvîcnire în trunchiul copacului, parcă ceva urca de jos în sus şi voia să ţîşnească în vîrtejuri de neînţeles şi îşi auzi, îşi simţi cum inima îi bate foarte tare. O emoţie a cuprins-o, simţea cum ceva de nepătruns în această lume trece prin tot ceea ce înseamnă copac, zăpadă, zi , noapte, soare, lună.  Prinse copacul în braţe, copacul acesta era la fel de singur ca şi ea, în această pădure plină de copaci. Şi ea trăia într-o lume plină de oameni şi în felul acesta singurătatea îi era pe zi ce trece şi mai mare. De ce, pentru ce? Voia atunci să fie aşa ca şi copacul acesta pe care îl luase în braţe, apoi se sprijini de el, se lăsă să alunece pînă ce se rostogoli în zăpadă şi stătu aşa cu faţa în sus să privească cerul în noapte, luna şi stelele cum se rostogolesc pe el într-o mişcare statică. Dar pentru ea toate astea erau într-un dans, pentru că toate în felul lor încercau să strălucească mai tare pentru Cel Care le-au creat şi le-a făcut aşa de frumoase.

Vă daţi seama, în noaptea asta de Crăciun ceva miraculos se întîmplă pentru toată această ordine, pentru toată această măreţie pe care eu nu o pot înţelege“. Zăpada era aşa de moale , dar pe Ilinca o prinse frigul şi simţi nevoia să se scoale de jos, se rezemă din nou de tulpina copacului care o primise aşa de tăcut, să mediteze lîngă el şi-şi zise: „aici este starea mea cea mai înaltă, în forma asta eu pot să înţeleg ce este acest miracol al lumii care-l cuprinde în mărginirea ei pe Cel Care a creat această lume“.

Ilinca se uită din nou la cer şi la stele şi i se păru că o stea este şi mai mare şi mai mare şi mai aproape de ea, parcă vine spre ea, îi veni să rîdă de propria ei  închipuire pentru că ea îşi întredeschise ochii intenţionat ca să poată să simtă această iluzie şi cum se juca aşa cu această lumină tainică a nopţii şi a stelelor, şi a zăpezii, deodată auzi un foşnet deosebit de lin. O tresărire şi un îngheţ o electrocutară de sus pînă jos şi un gînd o făcu să se cutremure: „un om!!“ Parcă cineva îi pătrunse taina, îi intrase cu brutalitate în sanctuarul ei, în labirintul ei, în ceea ce ea avea mai bun şi mai sfînt pe lumea asta, în taina asta în care ea cugeta la ceea ce este cel mai greu de înţeles, şi de neînţeles pe această lume, naşterea Lui, naşterea Lui care este aşa de tăcut, aşa de trist, aşa de măreţ, aşa de magnific, aşaaa de… nu întoarse capul, stătea lipită de copac, parcă ar fi vrut să se facă mică, mică de tot, să nu fie văzută, să nu fie simţită, îi era frică, foşnetul acela se mai auzi încă o dată aşa de lin în singurătatea ei mare, apoi tăcere, şi încă o dată… Ilinca privi înainte fără să clipească şi o văzu…cu capul înclinat spre ea, cu urechile mici, cu picioarele zvelte, cu trupul unduindu-se, cu blana perfectă, căprioara… se uita la Ilinca, şi Ilinca se uita la ea, erau amîndouă la fel de speriate şi la fel de libere, la fel de libereeeee… să primească şi să privească frumuseţea pădurii, frumuseţea lui Dumnezeu. Ilinca nu mai putea nici măcar să respire… nu voia să se mişte ca să o facă pe căprioară să se sperie şi să fugă… mai durară cîteva secunde în care Ilincăi îi era frică să facă un singur gest, căprioara întoarse capul în direcţia opusă, făcu un pas, mai făcu unul şi încă unul, după care dispăru printre copaci tot aşa de repede cum apăru.

Ilinca putu în sfîrşit să tragă aer în piept şi rămase mută de bucurie şi de atîta frumuseţe. Stătu aşa un timp fără să se gîndească la nimic, voia pur şi simplu să fie la fel ca zăpada, urmele lăsate de căprioară, copacul de care stătea rezemată, frunzele care nu mai căzuseră şi erau acoperite de albul acela proaspăt nins, ca stelele şi luna, ca ninsoarea care cădea peste ea aşa de lin, ca acest frig, ca această căldură pe care o trăia, ca această noapte, ca acest firesc care se naşte, care există, în această frumuseţe a Lui, care a creat tot şi în care El a venit să existe la fel cu noi.

Ilinca voia să fugă după căprioara aceea, voia să ia cu ea şi zăpada şi stelele şi tot, tot, şi le luă, pentru că atunci în noaptea aceea a înţeles că frumuseţea aceasta de aici şi de acum nu va putea fi niciodată distrusă, şi dacă sufletul poate să cuprindă în el această frumuseţe şi dacă El, cel nespus de minunat, a venit să locuiască în această minune a creaţiei sale, noi avem în noi ceva atît de măreţ, încît măreţia aceasta trebuie căutată de-a pururi pentru că este veşnică. Repetă aşa, într-una: „Dumnezeule, eşti măreţ!“ – asta îi venea să spună mereu, mereu, şi pentru că stătuse atît de mult în ninsoare, în noapte, o cuprinse dintr-odată frigul şi cu aceste cuvinte în gînd se îndreptă către interiorul mănăstiri cu fericirea că trăise un înţeles aşa de mare, încît avea să se hrănească din el toată viaţa. Ştia că frumuseţea aceasta nu va putea să o uite niciodată.

 Ilinca zbura cu sufletul şi plutea cu trupul prin zăpada care îi îmbrăca paşii şi gîndurile în  culorile ei transparente, spre mănăstirea de unde venise.  Intră în biserică în haină de nuntă, pentru că începuse vecernia.

Cinci imagini ale conştiinţei

PRIMA IMAGINE

Repet cu încetinitorul pe ecranul imaginaţiei propria mea închipuire. Eu sînt într-o copilărie abstractă, care este una mentală, da, parcă aş vrea să fiu unul din copiii aceia de care vorbeşte Hristos, copiii aceia care cîntă în pieţe şi oamenii trec indiferenţi iar ei spun: „v-am cîntat din fluier şi nu aţi dansat“, nu v-aţi bucurat, nu aţi rîs, mai adaug eu.

Da, eram un copil, aveam o copilărie interioară atît de frumoasă şi eu mîncam, mîncam, o mîncare bună, albă , parcă era mană cerească şi eram în pustiu, dar în pustiul acesta era cineva prezent, deosebit de bun, de zîmbitor, de cald, de copilăros, care ştie să fie prezent doar printr-un zîmbet, pe care nu-l mai poţi uita şi eu l-am chemat la masa mea. El a zîmbit şi eu am zîmbit, ne-am întîlnit amîndoi zîmbetele şi ne-am aşezat împreună la masa aceea.
Sîntem în deşert şi eu am mîncare şi apă, vine el ostenit, zîmbitor, iubitor, eu sînt un copil. Eu am mîncarea aceea bună, bună de tot, care este o mîncare cerească. Iar eu îl invit să ia de la mine, să mănînce împreună cu mine. Dar el vine, se apropie de mine şi cu un prim gest mă îmbrăţişează, mă sărută frăţeşte pe frunte, pe faţă şi-mi strînge mîna în sens de mulţumire şi de prietenie, după aceea îmi ia toată mîncarea, o mănîncă toată, bea toată apa şi mie nu-mi vine să cred că mănîncă tot, fără să întrebe dacă eu am mîncat, fără să mă întrebe dacă nu-mi este sete, dacă am băut apa. Şi eu nu am putere să-l opresc , nu-i zic nimic, nu-l opresc, mie gestul lui mi se pare cutremurător. Pleacă fără să-mi mulţumească, apoi se întoarce, fărîmînd farfuria, rupîndu-mi pătura pe care stau. M-am aşezat pe nisip şi el mi-a tras o palmă peste obrazul stîng, încă o palmă peste obrazul drept, un picior în burtă şi cu o privire dispreţuitoare, oribilă mă scuipă în faţă iar eu îngheţ, nu atît de loviturile lui cît de privirile lui.

IMAGINEA A DOUA

Rămîn răvăşită în drum, avînd în memorie primul lui gest, al zîmbetului, al strîngerii de mînă, al sărutului pe obraz, acea căldură a respiraţiei şi a mîinii care mi-a strîns mîna, într-un gest prietenesc, şi cad în stare de vis, pentru că nu pot suferi o asemenea stare de fapt a realităţii. Privirea aceea demonică pe care el o poartă în gestul lui, îmi persistă în ochi şi-mi taie privirea mea, pînă nu mai pot vedea soarele, luna, nisipul cald pe care eu stau. Totul merge pînă la mutilare, pînă la anihilare. Şi conştiinţa mea ca să poată accepta asemenea realitate exagerează, exagerează. Totul devine dintr-o dată hiperbolic. El devine un munte care are un singur ochi, un ciclop, cu o lumină roşie care mă anihilează, nu mai pot gîndi. Pe jos numai cioburi din vasele mele, bucăţi din pătura ruptă, şi bucăţi din conştiinţa mea, care a primit pentru prima dată în ea ura. Da, şi totul se petrece în mine cu încetinitorul, eu parcă plutesc, iar el dispare ca şi cînd niciodată nu ar fi fost, dar rămîne în mine parcă veşnic.
Am rămas leşinată în nisip, dar am încercat să scriu cu degetul pe nisip, desenam în cercuri, asemeni privirii mele care se învîrtea în gol, asemeni gîndurilor mele cere se învîrteau într-un cerc haotic. Nu mă puteam scula de jos, deliram. Trăiam acest gest care este unul al urii, o muţenie a cuvîntului meu lăuntric, iar o trecere atît de bruscă de la bine la rău, nu poate fi decît ceva demonic.

Tot ce atinge el cu privirile sale murdăreşte, distruge, tocmai pentru că gesturile lui, gîndurile lui sînt demonice. Egoismul are ceva demonic în el. O, Doamne, cînd mă ridic de jos, cu încetinitorul, văd totul în jurul meu altfel, deşi nimic nu s-a schimbat. Totul este la fel. Dar eu în conştiinţa mea sînt alta, parcă aş fi fost în pustiu şi aş fi fost lovită de duhul răutăţii. Nisipul este acelaşi. Cerul este acelaşi. Dar eu nu mai sînt aceeaşi, mîncarea nu mai este aceeaşi. Nu mai este aceeaşi nici farfuria şi nici covorul pe care stăteam. Acum sînt cioburi pe jos. Eu sînt flămîndă, aproape să leşin şi am în mine culoarea urii. Da, Dumnezeul meu, urăsc!!!!!

IMAGINEA A TREIA

Leşin şi visez o scară pe care trebuie să urc. Simt că dacă o pot urca, ajung la prima imagine şi voi putea schimba această trăire a dezastrului şi a foamei. O scară pe care eu o văd cu multe trepte şi eu chiar urc pe ea, urc. Dar cine îmi dă putere să urc, cine? Fiecare bucată de ură pe care o rup şi o las să cadă în jos, în neant, acest efort al rupturii, mă înalţă pe o noua treapta. Eu parcă aş fi încadrată într-un paralelipiped de piatră şi piatra aceasta gri şi murdară înseamnă ura. Dacă dau jos cîte o bucată din acest trup diform în lumea visului, în realitatea minţii înseamnă că am urcat o treaptă. Da, da, am urcat încă o treaptă! Nu mai sînt în deşert, sînt într-o altă realitate, într-o altă existenţă a minţii. Ura prin acest trup de piatră mi-a prins copilăria prizonieră. Nu există uşi, nu există lacăte, doar cu puterea minţii trebuie să fărîm acest înveliş care mă îmbătrîneşte, care mă împiedică să vreau să urc scara copilăriei şi să mănînc pînă la urmă mîncarea care mi-a fost dăruită. Dar oare cînd voi ajunge acolo? Şi această imagine de chin al urcuşului este continuată cu o altă imagine.

IMAGINEA A PATRA

Eu ajung, ajung, ajung acolo unde totul îmi este pregătit. Exact aşa ca înainte. Faţa de masă albă, curată, mîncarea limpede, clară. Parcă totul acum este stabil, nimic nu mai este neclar, sînt un copil, dar copilăria îmi este ascunsă. Eu sînt îmbrăcată în haina maturităţii. Eu vin parcă de departe privind la hrana care îmi este pregătită de mult, de foarte de mult. Mă îndrept cu nerăbdare spre ea. Chiar o iau în mînă cu admiraţie, cu satisfacţie pentru că am ajuns în sfîrşit la ea. Dar privirea aceea demonică apare din nou cu învelişul de piatră, de ură, de bătrîneţe şi-mi este din nou teamă, teama mă cuprinde din nou şi pune stăpînire pe mine. Îmi este frică să duc mîncarea la gură, dar dintr-odată, nu-mi este teamă să privesc demonul în ochi, omul rău care este din nou prezent, din nou pregătit să ucidă, să lovească îl pot privi. De data aceasta omul are o armă ucigătoare în mîini. E pregătit să ucidă dacă mă ating de mîncarea aceea. Eu îmi dau seama cîtă nevoie am de ea, cît îmi este de necesară. Mîncarea aceasta mi-a fost dată din nou şi eu nu pot ajunge la ea, poate că nu pot să lupt pentru ea,     m-am gîndit eu.

El vine spre mine aşa cum îl ştiu. Dar eu ştiu acum că acest zîmbet, că acest glas cald şi frumos care poartă în el culorile dragostei, acest zîmbet e gata să ucidă. Mă uit la omul hoţ care vrea să-şi însuşească ceea ce nu este al lui, ştiu ce va urma şi atunci îi dăruiesc lui mîncarea mea. I-o dau lui să o mănînce de bună voie chiar dacă eu pot muri dacă nu o am. El o mănîncă şi eu ştiu că după ce termină, flămînd va sparge farfuria şi mă va lovi. El face mereu acelaşi lucru. Nu se schimbă şi nu se satură niciodată, e mereu şi mereu flămînd! El însă trăieşte un fel de stare de indispoziţie pentru că nu mi-a mai luat mîncarea cu forţa ci      i-am dat-o de bună voie şi acum simte nevoia să lovească, dar mult mai năpraznic.
În clipa în care e pregătit să lovească, în locul mesei ce mi-a fost pregătită apare scara luminoasă din mintea mea pe care eu trebuie să urc. Chiar dacă lipsa mîncării mă slăbeşte şi nu am forţa să urc, să mă îndrept către scară, chiar dacă trupul meu nu mă ajută de loc, mintea mea e mult mai puternică şi eu chiar pot să urc, pentru că eu ştiu că El, El, cel nevăzut este cu mine. Şi eu chiar urc! Parcă urc într-o altă lume, în care mîncarea aceea atît de bună şi de frumoasă şi dorită de mine şi de acel om, pentru mine şi pentru conştiinta mea nu mai era atît de importantă, nu-mi mai era necesară. Stam şi mă minunam, pentru că mîncarea aceea trebuia dăruită şi asta am şi făcut, dar cît de greu îmi venea să dăriuesc tocmai ceea ce mie îmi era atît de necesar!

Omul priveşte înmărmurit pentru că nu mai poate lovi. El priveşte la scara pe care eu am urcat şi eu privesc mirată la el pentru că el nu-mi mai poate devasta conştiinţa. Iar eu agăţată de această scară continui să dispar de la faţa lui, ca şi cînd nu aş fi fost niciodată. Eu dintr-o dată nu mai exist pentru el, de fapt el nu mai există pentru mine, pentru că eu sînt eliberată, el nu mai este în mine la nivelul memoriei, ca pînă acum, ci doar eu exist pentru el la nivelul mirării, şi el nu poate să mă uite.

Scara aceea mă duce departe, foarte departe, dacă eu urc pe treptele ei, urc într-o realitate în care amintirea răutăţii altora nu mai are nici o consistenţă. El pentru mine nu mai există. În schimb, el pe mine nu poate să mă uite, pentru că el poartă cu el, toate răutăţile lui la timpul prezent. Asta e pînă la urmă pedeapsa care se acutizează în timp.

IMAGINEA A CINCEA

Eu nu mai privesc înapoi şi numai el găseşte paralelipipedul de ură, gri, urît, de piatră, de pămînt, şi se cuibăreşte acolo ca într-o colibă. Îşi face casă în ura pe care eu am părăsit-o, în ura la care eu am renunţat. Ura a fost un trup pentru mine la care eu m-am desprins şi în care am reuşit să nu mai trăiesc. Dar el şi-a făcut din acel trup al meu, al urii mele, o colibă în care stă la pîndă ca să ucidă din nou pentru mîncarea pe care nu şi-o poate procura singur şi o doreşte mereu de la alţii.

MORALA
Pînă la urmă, ca să poţi fugi de rău trebuie mai întîi să te confrunţi cu el, să-l suporţi un timp cu tine după care el pur şi simplu dispare. Pentru omul care ţi-a făcut rău tu ai să exişti mereu la nivelul conştiinţei sale, de la un timp nu ai să mai pleci de la el, şi asta se va întîmpla tocmai atunci cînd tu l-ai uitat definitiv. El pentru tine nu mai există, dar de la un timp tu exişti pentru el veşnic, asta este pînă la urmă pedeapsa.

Victoriţa Duţu

Mihai FLOAREA, Despre cipuri şi libertate ……………………. 2

Roxana CRISTIAN, Icoana Rugului Aprins de la Antim…. 3

Marilena ISTRATE, Poezia întemniţată………………………….. 13