Ecclesia euxina 39

ACTUALITATEA                   

            Conferinţele „Mircea Vulcănescu“ la Muzeul Naţional al Ţăranului Român

            Miercuri, 19 ianuarie 2011, a avut loc la Muzeul Ţăranului Român deschiderea seriei Conferinţelor „Mircea Vulcănescu“. La prima conferinţă au participat filosoful Mihai Şora şi doamna Măriuca Vulcănescu, moderator fiind cercetătorul Mihai Gheorghiu de la M.Ţ.R.

            Onorîndu-l pe Mircea Vulcănescu în calitate de precursor şi model, s-a deschis astfel un spaţiu al dialogului intelectual orientat spre tematica raportului dintre tradiţie şi modernitate, între cultură şi religie, la început de secol XXI.

            Reprezentînd atît tipul intelectualului angajat în viaţa neamului său cît şi tipul creştinului jertfelnic, Mircea Vulcănescu a fost evocat de Mihai Şora: Am spus cîndva (sau am scris undeva) că generaţia aceea din 1927, al cărei şef – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea şi un vîrf, mult mai retras şi mult mai puţin productiv decît Eliade, şi că acel vîrf al ei a fost Mircea Vulcănescu. Vorbitorul a subliniat deschiderea infinită a marelui intelectual spre Înalt şi spre Adînc, în ambele direcţii, atît pe verticală, cît şi pe orizontală, arătînd că Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gîndurile, în modul cel mai firesc, spre acest vîrf al condiţiei de făptură care este sfinţenia.

            Pînă şi Emil Cioran, ajuns pe culmile disperării, avea să tacă şi să-l asculte pe Mircea Vulcănescu într-o noapte pariziană şi îi va scrie fiicei acestuia, Elena-Maria Viorica, în 1973: Cu cît mă gîndesc mai mult la tatăl dumitale, cu atît mi se pare a fi fost – şi el – o uluitoare excepţie, care, prin nu ştiu ce minune, a scăpat de blestemul nostru, al tuturora. Poate trece drept o nerozie să afirmi, despre un spirit cu adevărat universal, că nu a muşcat vreodată din fructul oprit.

            Şi totuşi, lucrul este neîndoielnic, căci prodigioasa lui ştiinţă era dublată de o curăţie cum nu mai mi-a fost dat să întîlnesc vreodată. Păcatul strămoşesc, vădit în noi toţi, nu putea fi dibuit în fiinţa lui, în omul atît de vînjos care, printr-un minunat paradox, adăpostea un evadat dintr-o icoană. [...] Nu vreau să fac din tatăl dumitale un sfînt, dar, într-un anume fel, era chiar aşa ceva.  

Cei prezenţi la această întîlnire au trăit momente de emoţie ascultînd evocarea plină de sensibilitate a doamnei Măriuca Vulcănescu, fiica distinsului intelectual, care a amintit participarea lui Mircea Vulcănescu la guvernul antonescian, ca subsecretar de stat la finanţe, într-o perioadă foarte grea din istoria ţării, suferinţele şi jertfelnicia din închisorile prin care a trecut, Jilava şi Aiud. În încheiere a subliniat dragostea de ţară care l-a însufleţit pe Mircea Vulcănescu: Faptul că şi-a ispăşit ultimii ani în închisoare a fost pentru el poate un lucru pe care şi l-ar fi dorit. Ar fi fost foarte nemulţumit ca, în momentul în care ţara noastră suferea cumplit, el să o ducă bine. Avea un sentiment de român care îşi iubea glia.

Marilena Istrati

În toamna 2010 „au venit ruşii“ – cei buni!

 

            În octombrie 2010 nişte afişe roşii au ocupat anunţurile culturale sub sigla: „Vin ruşii!“ Dacă acum 60-70 de ani această veste aducea groaza, în acest an ne-a adus bucuria!

            Ne-au umplut de bucurie două evenimente, ce ne-au adus în prim plan, să-i cunoaştem faţă către faţă, pe doi oameni buni şi frumoşi, nişte adevăraţi reprezentanţi ai ethosului rus!

             Evenimentul reînceperii Festivalului Filmului Rus a emoţionat multe conştiinţe de la vechii cunoscători ai calităţii filmelor ruseşti, de referinţă în istorie, pînă la cei care mai au serioase rezerve, amintindu-şi de perioada amară a impunerii filmelor sovietice.

            Cea care a organizat evenimentul, Ştefana Mărmureanu de la Institutul Cultural Român, a simţit că, după aceste cîteva decenii de întrerupere a Galei Filmului Rus, s-a copt momentul revenirii „în forţă“ pentru ca şi noile generaţii să cunoască acest spaţiu cultural, iar cele vechi să reprimească doar partea „bună“ a spiritualităţii ruseşti. Dînsa a ales filme cu o paletă diversă spaţială şi temporală, dar respirînd un suflu de mare încărcătură morală, istorică sau spirituală, fiind ea însăşi o iubitoare a întinselor spaţii ruse – geografice şi epice – chiar colindînd cîteva luni de vară prin vasta Siberie – o experienţă inedită care a  marcat-o profund (după cum a mărturisit într-o carte).

            Filmul ales pentru Gala de deschidere, din 22 octombrie, este o justificare pentru toate observaţiile enunţate anterior: celebrul deja (de pe internet) „Lăcaşul îngerilor“, în rusă „Pridel Angela“, cunoscut sub numele de „Capela Îngerului“ sau „Aripa Îngerului“ deoarece descrie un spaţiu secundar, subteran, folosit pentru ascunziş (la rugăciune sau la bombardament!). Acest film din 2008, care nu  a rulat la noi pe ecrane, dar a luat deja destule premii (ca şi multe altele alese pentru acest festival): trofeul „Îngerul de lumină“ al Festivalului de la Moscova, ca „film pentru întreaga familie“ şi premiul I la Festivalul Filmului Istoric, care a avut un impact extraordinar asupra publicului din sală (a fost o singură reprezentaţie doar) şi pentru că a fost însoţit de regizorul său, minunatul şi tînărul Nikolay Dreyden, un nume de viitor, ce a dat „lovitura“ celebrităţii cu acest chiar întîi lung-metraj al său, realizat la 27 de ani, la puţin timp după terminarea Facultăţii de Regie din Sankt Petersburg. Din discuţia pe care a purtat-o după proiecţia filmului cu numeroşii admiratori, cu care a interacţionat foarte dezinvolt în engleză, s-au desprins multe amănunte fascinante legate de realizarea acestei pelicule foarte impresionante, greu de uitat – o adevărată frescă psihologică şi istorică a spiritului rus din zonele nordice. Chiar amănuntele biografice ale realizatorului, N. Dreyden, vin în completarea acestui tablou fascinant: dînsul arată ca un voinic tînăr, cu tipologie de kievean: ochi senini, blond, robust, cu chip ca o „pîine coaptă“ (provine dintr-o familie de artişti din Kiev), dar adolescenţa şi formarea le-a trăit la Sankt-Petersburg, unde a vizitat, pe o insulă din apropiere, o veche mănăstire, la care a fost găzduit cîteva săptămîni de o cunoştinţă monahală a familiei sale (toţi fiind credincioşi). Aici a fost inspirat pentru scenariul filmului de relatările stareţului şi ale altor monahi, despre destinul mutării Mănăstirii Valaam spre Finlanda (unde acum există Noul Valaam) din cauza disputelor teritoriale asupra Lacului Ladoga.   

            Multe dintre personajele filmului au fost reale (stareţul Mavrike era chiar renumit, fiind descris în diferite cărţi duhovniceşti), iar peste jumătate dintre figuranţi au fost chiar călugări din mănăstirea unde s-a turnat filmul.

            Deşi personajele par a fi caractere foarte simple, ele devin memorabile datorită interpretării lor de către mari actori ai celebrului teatru „L. Dimov“ din St.-Petersburg (stareţul, bucătarul şi personajul principal). Dreyden a reuşit să aibă şi ajutorul altor prieteni şi colaboratori (acelaşi consultant cinematografic de la filmul „Ostrov“, care a precedat cu puţin gestaţia „Lăcaşului…“) datorită cărora el a făcut turnarea scenelor în doar 46 de zile şi cu doar 700 000 $.

            Mai este o revelaţie şi prestaţia actoricească a celor două actriţe (copil şi adult) pentru personajul Jenia; copila de 7 ani ce dă mare credibilitate unei acţiuni „ingrate” a fost descoperită printre zeci de copii şi nu este străină de cunoşterea credinţei pe care a  interpretat-o memorabil.

            A rezultat un film cu adevărat „pentru întreaga familie“, dar şi cu important rol moralizator al adevăratei Iubiri şi Credinţe, dar cu măiestria şi discreţia demne de marile realizări ale şcolii ruse de film.

            Cronologic, primul rus invitat la Bucureşti, în această toamnă, a fost Ambrozie Iurasov, arhimandrit şi stareţ la mănăstirea de maici din oraşul Ivanovo (la cca. 200 km de Moscova). Sfinţia Sa a fost primul chip văzut pe viu, ca un adevărat prototip de stareţ îmbunătăţit cum noi nu văzusem decît în poze sau în închipuire! Acest părinte, supranumit „Cleopa al Rusiei“ pentru influenţa şi reputaţia duhovnicească în multe medii sociale (dar şi cu vie activitate în mass-media rusă), ascunde sub înfăţişarea sa simplă şi ne-uzată de multiplele sale responsabilităţi, o vîrstă cu cîteva decenii mai mare decît pare: adică peste 70 de ani, deşi pare de 45, căci emană o stare de vigoare maximă.  Aceasta s-ar putea explica doar prin puterea spirituală lăuntrică obţinută prin lucrarea duhovnicească ce poate birui lucrarea firii noastre degradabile.

            Prezenţa Sfinţiei Sale, chip ascetic, privire cuprinzătoare, armonioasă şi arzătoare, era întregită de grupul de monahii din Rusia care l-a însoţit în România, cu veşmintele lor insolite pentru noi (deşi două vorbeau româneşte fiind din Basarabia). Acest tablou ce ne-a încîntat inimile a apărut ca un „desant“ din Siberia tocmai în micuţa sală a Librăriei „Sophia“ cu ocazia lansării, aici, a cărţii.

            Acest modest stareţ, originar din taigaua siberiană, cum s-a prezentat laconic, s-a dovedit foarte volubil cînd a fost să răspundă întrebărilor variate şi aprinse ale numeroasei asistenţe. Astfel, am putut afla multe dintre părerile sale despre problemele arzătoare ale epocii noastre, dar şi sfaturi – în completarea celor din ambele volume ale sale ce s-au tradus acum în româneşte. Dar, despre unele dintre activităţile din trecutul său extraordinar am putut afla doar ulterior, printr-o frumoasă conjunctură.

            Într-o altă carte scrisă tot de un trăitor în spaţiul ex-sovietic, dar de origine român din Basarabia, care a parcurs traseul clasic al unui intelectual ateu cu educaţie rusească, ştiinţifică şi filosofică, aflăm că stareţul Ambrozie Iurasov a fost cel care i-a încununat traseul de convertire la ortodoxie prin acceptarea lui la Sfîntul botez, devenindu-i apoi duhovnic şi îndrumător al familiei.

            În acest mod indirect, dar prin mărturia autentică venită de la persoana arhimandritului (marcă a modestiei sale), aflăm de exilul lui, într-un cătun izolat – a fost şansa moldovenilor aflaţi la studii – deci cu o oarecare libertate de mişcare, acest domiciliu forţat al unui om înduhovnicit în marile lavre ruseşti (Serghie Posad şi Optina). Spaţiul atît de oropsit al Basarabiei din care au fost exterminaţi cam toţi preoţii şi dislocaţi toţi oamenii de valoare ai generaţiei interbelice (majoritar spre Siberia) a primit acum, prin grija proniei divine, un ajutor duhovnicesc, originar din taigaua ce-i înghiţise pe „bunicii“ tinerilor rămaşi să supravieţuiască într-o Basarabie, de care aflăm abia acum cît a fost de îndoctrinată şi transformată pentru schimbarea profilului populaţiei: atît etnic cît şi al conştiinţei.

            Îndrumar creştin pentru vremurile de azi este cartea care a fost lansată prin venirea arhimandritului în România. Ea este structurată în două volume, primul pentru nivelul de începător în viaţa duhovnicească, iar al doilea mai cuprinzător, pentru probleme mai avansate, constînd în transpunerea răspunsurilor Sfinţiei Sale la întrebările credincioşilor, în multele sale acţiuni mediatice. Motto-ul sub care s-au redactat acestea este un cuvînt puternic din înţelepciunea pravoslavnică rusă şi cu care a început cuvîntul pentru auditoriul român: Dacă ai pierdut averea n-ai pierdut nimic, dacă ai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva important, dar dacă ai pierdut credinţa ai pierdut totul. 

Anca Gheorghe

 

ESEURI

Reflecţii asupra pelerinilor şi pelerinajelor

 

            Pelerinajul a devenit un reper temporal în viaţa unor oameni; el ritmează timpul anului prin orientarea întregului program social şi casnic după acest moment (dorit şi aşteptat pentru a se lua concedii, învoiri de la serviciu sau de la şcoala copiilor), dar şi spaţiul de desfăşurare a acţiunilor (se fac deplasări de zeci, sute, mii de kilometri cu toată logistica aferentă: rezervarea din timp a biletelor la mijloacele de transport şi a cazărilor, cu soluţionarea acestei cazări prin agenţii, organizatori sau cunoştinţe în oraşul respectiv). Uneori apare doar soluţia lăsării în grija Domnului (am văzut cu propriii ochi cum este să „dormi“ în gară la Iaşi sau pe o masă la Mănăstirea Sihăstria sau cum oamenii locului stau în tinda lăcaşului, pe o şubă mai groasă…).

            Putem observa o gamă atît de largă a modurilor de deplasare către locul dorit (ţinta „fierbinte“) unde oamenii doresc să-L slăvească pe Domnul: cel făcut în deplasare, pe jos, cu prapori şi cîntări (cum au făcut ascoriştii, în 2004, de la Rădăuţi la Putna pentru cei 500 de ani comemoraţi ai Sfîntului Ştefan cel Mare sau cum fac în fiecare an sătenii din comunele ce înconjoară Mănăstirea Nicula pentru a ajunge la hramul Adormirii Maicii Domnului, dar şi cei catolici pentru aceeaşi sărbătoare la Mănăstirea din Cacica – aceasta este şi cel mai mare pelerinaj catolic din Estul Europei). Iar la polul opus (geografic – în Vestul Europei şi economic – simbol al bunăstării şi organizării) fiind pelerinajul de la Lourdes. Sînt familii de catolici practicanţi sau chiar mai puţin practicanţi care alocă anual un important buget de timp şi de bani pentru a sta cca. două săptămîni în acest (devenit) oraş, integrîndu-se şi în serviciile de voluntariat aferente; la fel şi pentru ziua Sfîntului Francisc, la Assisi (în Italia), unde merg şi ortodocşi (cunosc chiar cazuri ce au luat binecuvîntare de la duhovnicii autohtoni) pentru promisiunea ce a făcut-o acest celebru sfînt de a cere mîntuire de la Dumnezeu pentru orice pelerin care-l vizitează de ziua sa.

            Desigur că şi în spaţiul slav sînt aceste deplasări ale unor mari mase de oameni, la numeroasele şi faimoasele lor Lavre (posibil că nu pentru un anumit Sfînt anume – doar la canonizarea Sfîntului Serafim de Sarov s-au numărat un milion de oameni – ci pentru numărul impresionant de moaşte întregi sau de relicve din aceste Lavre. Specific spaţiului rus ante-bolşevic era că se sta la aceste locuri nu doar cîteva ore sau zile (ca în România), ci săptămîni sau luni, oamenii aceştia mulţumindu-se cu puţin, în condiţii rudimentare. De altfel şi deplasarea majorităţii acestor oameni se făcea pe jos – prin stepă, din Siberia pînă la Odesa, unde se îmbarcau pe vapoare pentru Sfîntul Munte sau Sfîntul Mormînt – durînd un an.

            Sînt mărturii că au existat şi pelerini români ce au mers de la noi pînă la Muntele Athos pe jos, iar recent a fost făcut şi un drum al tinerilor, pe jos, din Bucureşti pînă la Mănăstirea Cernica, pentru parastasul Părintelui Stăniloae. În lumea catolică, este cunoscut cel mai lung pelerinaj pedestru (iar acum şi pe bicicletă), El Camino, adică două rute, de sute de kilometri, începînd din Munţii Pirinei (prin Spania sau prin Portugalia) cu finalitate la Sf. Santiago (Sf. Ioan Evanghelistul) din Compostella. Acesta căzuse în desuetudine în anii ’60-’70, cînd era parcurs doar de cîteva zeci de pelerini anual, iar logistica (popasurile, potecile, măsurile de securitate) se degradaseră. Dar datorită grijii papei polonez Ioan Paul al II-lea a fost resuscitat aducîndu-se şi investiţii majore, astfel că azi are sute de mii de participanţi (pe parcursul unui an). Spre deosebire de pelerinajele din spaţiul ortodox, el a devenit recunoscut ca un pelerinaj „iniţiatic“ unde oamenii dezabuzaţi de societatea modernă caută o regăsire a sinelui profund.

            Deci pare o deosebire a scopului, faţă de cel de la Lourdes (nemaivorbind şi de efortul fizic complet diferit: suprasolicitarea fizică, agreată adesea şi de amatorii sporturilor şi ai expediţiilor „extreme“, în contrast cu nivelul de bunăstare şi confort cerut de o vizită la Lourdes sau Assisi) care mizează mai mult pe dezvoltarea valorilor umanismului social.

            În lumea pelerinajelor din România eu am remarcat o altă structură a motivaţiilor: slăvire a unor momente, fapte sau personaje religioase, nevoia de participare „măcar o dată“ la aşa o „baie de mulţime“ sau nevoia de verificare a capacităţilor fizice, psihologice şi chiar a credinţei proprii (a posibilităţilor proprii de interiorizare) şi de a da un exemplu de mărturisire a unei frumoase conduite creştine pînă la nevoi mai simple: „aşa e bine“, „aşa e de folos“, sau chiar de a face o catehizare celorlalţi participanţi sau „încă o faptă bună“.

            Un caz cu totul special este al pelerinajului la Salonic, de ziua Sfîntului Mucenic Dimitrie, Izvorîtorul de mir, a cărui importanţă – dată de evlavia poporului – a născut hotărîrea statului elen de a o înscrie ca zi naţională. Astfel, s-au creat condiţiile ca un număr foarte mare de oameni să se deplaseze la catedrala unde se păstrează racla cu moaştele acestui mare mucenic ce a fost chiar de la început protectorul Tesaliei şi al nordului Greciei. Deşi moaştele sale au fost ascunse (într-o abaţie italiană) în timpul lungii ocupaţii turceşti, evlavia populară generată de amintirea ajutorului ce l-a dat în timp cetăţii, zonei şi locuitorilor s-a păstrat atît de mare, încît după Primul Război Mondial, cînd s-a proclamat statul grec în graniţele actuale prin alipirea tuturor teritoriilor din nordul ţării, s-au făcut cercetări din partea Bisericii pentru aflarea şi readucerea sfintelor sale moaşte. Reinstalarea lui în Catedrala sa (refăcută pe construcţia bizantină originară) a dus la revirimentul acestei mari sărbători de hram, unde slujba este urmată de o procesiune prin centru, la care vine şi conducerea politică a Greciei, iar numărul pelerinilor a atins/depăşit chiar un milion. Trebuie menţionată o particularitate a procesiunii pelerinajului din Grecia, faptul că este însoţit de fanfară şi gardă militară. În plus, pentru acest eveniment este adusă – cu gardă militară şi mult respect – icoana „Axion Esti“ ce părăseşte Sfîntul Munte doar cu această ocazie. Dar în ultimii ani, cînd a mai scăzut numărul pelerinilor (şi, probabil, şi evlavia generaţiilor anterioare), această sfîntă icoană din capitala Athosului a fost înlocuită cu o altă icoană vestită din Tesalia.

            În ultimii ani s-a văzut o sporire considerabilă la acest vestit pelerinaj din partea participanţilor veniţi din alte ţări ortodoxe: din peninsula balcanică, România, Rusia, Ucraina şi Moldova. Spre deosebire de nativii greci, aceştia ies în evidenţă prin ţinuta vestimentară riguros tradiţională (femeile cu basmale şi fuste), prin participarea la slujba integrală şi cu îngenunchieri, mătănii şi reculegere/interiorizare – ceea ce nu mai este în obiceiul populaţiei localnice. Pare că aceştia o receptează ca o zi de sărbătoare tradiţională, cu vestimentaţie festivă (sau excentrică, la tineri) şi de participare preponderent în spaţiul public, nu în cel eclezial, adică este mai multă lume la plimbare în jur, decît la slujba în biserică, invitaţii au locuri special amenajate, iar ministrul apărării şi preşedintele ţării vin doar la sfîrşit (şi pe covorul roşu). Desigur că aici nu există cozile kilometrice de oameni care aşteaptă închinarea în interiorul bisericii – spre deosebire de România unde locul de închinare este un pavilion în aer liber, iar timpul de aşteptare poate fi chiar de zile şi nopţi (de Sfîntul Dimitrie cel Nou, Sfîntul Mina, Sfînta Paraschiva, iar mai nou – la Bucureşti – de Sfîntul Nectarie, Sfîntul Ciprian).

            Dar uneori se generează o „încălzire“ la rugăciune în timpul multelor ore de aşteptare, pe cînd în Grecia se generează o stare de bucurie naţională – chiar se pavoazează casele cu drapelul naţional.

            În plus, faţă de pelerinajul din Salonic, cel din Insula Corfu, în cinstea Sfîntului Ierarh Spiridon al Trimitundei, ce îşi are racla cu moaştele întregi, de secole adăpostită în capitala Kerkira, are particularităţile următoare: sînt trei zile pe an care îi serbează momentele în care a salvat insula de dezastre; pelerinajul se face în centrul capitalei – nemaislujindu-se religios în alte biserici din oraş, iar evlavia locuitorilor se manifestă prin bucuria însoţită de gesturi foarte zgomotoase: focuri de artificii, salve şi aruncarea de la balcoane, jos, în stradă, a unor vase de lut special dedicate serbării.

            De remarcat că moaştele Sfîntului Ierarh Spiridon sînt cele mai vechi, păstrate intacte, din lumea ortodoxă. Corpul lui stă în poziţie verticală, iar capul este aplecat uşor spre stînga – spre deosebire de corpurile multor altor sfinţi, chiar mult mai noi, al căror cap stă în racle separate (chiar şi al Sfîntului Apostol Andrei), fiind adesea deplasate în pelerinaje de interes local, la hramuri din zona respectivă sau pentru implorarea ajutorului Bunului Dumnezeu în situaţii de restrişte. Fiind singurul sfînt care stă în poziţie verticală, populaţia credincioasă a creat un adevărat cult pentru papucii care i se schimbă Sfîntului odată cu veşmîntul – se vorbeşte despre tocirea anuală a încălţărilor Sfîntului mult mai mult decît despre rolul major în explicarea Dogmei Sfintei Treimi. Aceşti papuci sînt oferiţi ca obiecte de veneraţie aşa cum în România se oferă veşmîntul anual al Sfintei Paraschiva. Este încă un exemplu că oamenii elogiază mai mult faptele de ajutor şi milostenie ale Sfinţilor pentru ei decît faptele de dragoste pentru Hristos – se consideră că Sfîntul pleacă din raclă şi aleargă fizic la credincioşi.

            Sînt pelerinaje cu scop precis: a lua apă la sărbătoarea Izvorului Tămăduirii, cînd este acest hram în anume locuri, iar în izvoarele din aceste lăcaşuri chiar începe să curgă la această dată apă cu puteri vindecătoare, la care este mare îmbulzeală de credincioşi (ortodocşi sau ezoterici). Un loc ieşit din comun este chiar piatra din altarul bisericii rupestre de la Cetăţuia  – deasupra rîului Dîmboviţa – supranumită şi Meteora României şi a cărei apă poate fi colectată doar de preoţii slujitori ai locului, fiind în cantitate foarte mică. La fel şi lîngă mănăstirea Dervent, unde mărimea debitului e pusă în legătură cu nivelul credinţei.

            Alt scop precis care atrage mari deplasări ale credincioşilor într-o zonă este sfinţirea bisericilor – care se face adesea de sărbători şi cu slujbă arhierească, iar interesul particular al oamenilor este de a putea trece prin Sfîntul Altar (ocazie unică pentru femei, unele contorizînd/urmărind un anume număr de astfel de evenimente: 3-7-9 etc.).

            Dar sînt şi ocazii cînd ierarhul locului face apel la venirea pelerinilor pentru a participa la evenimente unicat cum au fost în ultimii ani: proclamarea unor sfinţi români, ridicarea gradului eparhiei sau instalarea unor noi ierarhi: în eparhii nou create, prilej de mare mîndrie pe plan local şi administrativ, sau în funcţii noi, prilej pentru localnici de a-l cunoaşte pe noul ierarh şi, în plus, de a vedea slujind un sobor de trei sau chiar mai mulţi ierarhi. Este un eveniment de neştearsă amintire o slujbă cu 9-12-15 arhierei, ştiut fiind că în România este mult mai mic numărul ierarhilor decît în Grecia (în altar de hramul Salonicului sînt cca. o sută de clerici şi multe zeci de ierarhi).

            Prima pelerină putem zice că a fost Sfînta Împărăteasă Elena, care şi-a luat suita cu sfînta ţintă de a descoperi urmele pămînteşti ale trecerii Domnului Iisus Hristos. În plus, ea a şi marcat toate locurile legate de activitatea Lui, care adesea mai erau păstrate în memoria poporului, prin evlavia fierbinte a primelor generaţii de creştini.

            Am remarcat că, în ciuda ulterioarelor valuri de distrugere a acestor sfinte lăcaşuri comemorative, tot evlavia localnicilor (creştini sau chiar necreştini, în mileniul de stăpîniri păgîne ce a urmat) a fost cea care a păstrat sau măcar a marcat printr-un semn locul sau ruinele primelor construcţii făcute pe locurile legate de viaţa Mîntuitorului. La Capernaum, unde localitatea a dispărut de secole (conform prevestirii), a rămas numele popular al locului pe care Patriarhia Ecumenică a putut reconstrui un lăcaş monastic în anii de pace de după războiul de şapte zile al statului evreu şi care este foarte căutat de pelerinii ortodocşi (care au puţine lăcaşuri în Ţara Sfîntă ce nu au şi o replică – lăcaş catolic).

            În perioada actuală, vedem că în Israel cele două culte creştine apostolice au cam două trasee paralele de vizitare: catolicii se opresc doar în lăcaşurile catolice, iar ortodocşii doar în cele ortodoxe, atunci cînd acestea sînt simultan în acelaşi loc. Desigur, ortodocşii nu se miră şi văd cu bucurie atunci cînd este doar o singură biserică (catolică) într-un anume loc, ştiind că în timpul protectoratului englez asupra Palestinei şi, anterior, în secolul de slăbire a puterii Imperiului Otoman, ce o avea în stăpînire, Biserica Catolică a trimis misiuni ale diferitelor ordine monastice pentru a reface din ruine lăcaşurile tradiţionale. Dar pelerinii catolici sau de alte religii se arată foarte miraţi de existenţa lăcaşurilor ortodoxe, mai ales în locurile cu cea mai veche – şi de necontestat – tradiţie şi importanţă: Sfînta Iesle şi Sfîntul Mormînt. Explicaţia pe care o dau ghizii acestora este foarte departe de adevărul istoric (astăzi cunoscut de savanţii occidentali) care nu este transmis şi marelui public, adică: ortodocşii au pus stăpînire pe aceste lăcaşuri (care au aparţinut bisericii primare, pe care ei o consideră fiind cea catolică) profitînd de anii de stăpînire otomană care le-a permis să le cumpere sau să le primească în dar.

            Ar treilea circuit paralel ar fi acela al credincioşilor protestanţi care vizitează lăcaşurile pe care şi le-au făcut ei (pe unde au mai găsit loc liber) în ultimele două secole.

            În ultimii ani, mulţi pelerini creştini – mai ales din spaţiul ortodox – preferă să se cazeze în teritoriul palestinian, aproape de Betleem şi Ierihon (deci după acel faimos şi imens zid de protecţie ridicat recent de statul Israel), deoarece aici sînt mulţi creştini arabi ortodocşi ce au creat spaţii de cazare cu o atmosferă foarte propice grupurilor de ortodocşi practicanţi (majoritar grupuri din Rusia, cu mulţi preoţi şi călugări, ce fac cîntări şi la sala de mese).

            În încheiere, despre specialul pelerinaj la Sfîntul Munte, este cunoscut că acesta este rezervat doar bărbaţilor şi cu un număr fix de intrări pe zi, dintre care neortodocşii sînt admişi într-o cotă foarte mică. Acesta se poate realiza prin acordarea foarte strictă (cu recomandare pentru ortodocşi şi cu viză consulară în plus pentru neortodocşi şi oameni de ştiinţă) a permiselor de intrare în acest teritoriu cu regim special de graniţă.  Deoarece pe fîşia terestră de doi kilometri ce este graniţă cu relief foarte accidentat nu există niciun drum, accesul se face doar cu nave, separat pentru bărbaţii care au permisul de intrare în portul Dafne şi care urmează îndeaproape coasta pentru a face numeroase opriri la chei (numite arsana), iar pentru grupurile de pelerini mixte se navighează mai în larg, dar oferind o panoramă cu toată splendoarea de 2000 metri a vîrfului Aton.

            Dacă în trecut acest Sfînt Munte era vizitat de pelerini ortodocşi care căutau mai ales regimul lui unic, de izolare deosebită în această peninsulă cu un relief parcă anume creat pentru a fi „grădină a Maicii Domnului“, începînd cu secolul al XX-lea au fost primiţi şi occidentali neortodocşi, fie pentru a cerceta comorile deţinute aici, istorice pentru ei, şi duhovniceşti (pentru noi), fie pentru interesul spiritual personal.

            Cel mai cunoscut stareţ aghiorit în Occident a ajuns Sfîntul Siluan Atonitul, prin operele publicate postbelic de un discipol pornit de aici (Părintele Sofronie de la Essex). Astăzi ghidul oficial al croazierelor îl menţionează ca pe un „obiectiv istoric“: locul unde a trăit el devenind un loc foarte important – Mănăstirea Sfîntul Pantelimon – Russicon (singura rusească şi a patra care se vede pe mal). Iar acest stareţ Siluan a fost cel care l-a întîmpinat la debarcader pe un pelerin englez, care în perioada interbelică cerceta manuscrise, David Balfour. A fost un exemplu de întîlnire cu urmări duhovniceşti spectaculoase ulterior, pentru ambii ucenici ai Stareţului Siluan: şi cel englez şi cel rus (arhimandritul Sofronie), care au devenit prieteni, dar şi pentru noi, cititorii unei fascinante corespondenţe, de peste 50 de ani între cei doi „pelerini“ la Sfîntul Munte.

            Această corespondenţă plină de folos duhovnicesc fiind cunoscută sub numele „Nevoinţa cunoaşterii de Dumnezeu“ îmi prilejuieşte o parafrazare a titlului, potrivită pentru încheierea acestor reflecţii.

            Avem toţi o şansă ziditoare ca orice pelerinaj să se poată transforma din excursie agreabilă a unei fiinţe umane, în excursul nevoitor al firii umane pentru a ajunge la cunoaşterea de Dumnezeu.

                                   Ing. Anca Gheorghe

 

PERSPECTIVE CRITICE

O tulburătoare mărturie a unui istoric-scriitor: Petru Demetru Popescu, „Strămoşii noştri reali – nemuritorii – geţii, dacii, tracii, illirii“

 

Subintitulat Carte de istorie pentru mintea şi inima copiilor, dar şi pentru educatorii lor, volumul de 242 de pagini publicat de profesorul Petru Demetru Popescu în Bucureşti, la Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu“ în 2010 vine să încunune nu numai didactic, ci şi poetic-rezumativ opera sa de istoric.

În Postfaţa datată semnificativ 1 Decembrie 2010 şi semnată de îngrijitorul ediţiei, conf. univ. dr. G. D. Iscru, pe care

 

am avut prilejul de a-l asculta cu admiraţie, nu o dată, la conferinţele de dacologie organizate la „Intercontinental“ de un medic împătimit de istorie – temperament cam bizar, în peisajul cultural postdecembrist, dar întru totul lăudabil prin patriotism şi generozitate –, sîntem preveniţi asupra mesajului cărţii: cunoaşterea şi recunoaşterea, respectarea şi cinstirea cum se cuvine a strămoşilor noştri reali – rădăcina din care noi am răsărit şi ne-am afirmat pe lume în străvechea vatră a Daciei şi a „Vechii Europe“; altfel spus, „recuperarea“ identităţii noastre reale, care ne-a fost ascunsă, falsificată de către răuvoitori ori prea creduli, din afară dar şi din lăuntru. (pp. 227-228).

Nu din vanitate inserez, chiar din acest al treilea paragraf al comentariului de faţă, doar concluzia capitolului meu de opt-nouă pagini scris, tot pentru şcoală, prin 2004: În ceea ce priveşte „romanizarea“ din 107-275, ca proces de geneză a poporului român pe care o invocă încă mulţi autori români spre acoperirea unei continuităţi indubitabile (altminteri ţinînd de „miracolul românesc“), am socoti-o cel mult relatinizarea locuitorilor Daciei ai căror strămoşi „roiseră“, cu milenii înainte, în toată lumea, inclusiv în Peninsula Italică… (V. Altcumva despre originea românilor, în Perspective critice, I, Bucureşti, Editura Papirus Media, 2005, pp. 9-18). Convingerile mele în domeniu, formate încă din stadiul elaborării cărţii despre balada lui Iovan Iorgovan, în perioada 1979-1987, cînd descopeream cu bucurie şi uimire, la Biblioteca Academiei, Dacia preistorică a lui Nicolae Densusianu, scrierile (nici pînă astăzi traduse!) ale lui Nicolae Miulescu referitoare la Daksha – străvechea denumire a Daciei – ori subliniam copios, în volumul propriu, paragrafe întregi din preţioasa carte datorată lituaniencei Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european (traducerea românească este din 1989) – mi se par astăzi reconfirmate de profesorul, istoricul şi scriitorul Petru Demetru Popescu, autorul cărţii pe care o salut prin aceste rînduri cu acel singur gen de invidie colegială permisă între spiritele menite a se întîlni-împrieteni sub flamurile aceloraşi convingeri.

Meritele ştiinţifice, didactice şi literare ale cărţii Strămoşii noştri reali – nemuritorii – geţii, dacii, tracii, illirii sînt indubitabile. Cum nu m-am ferit nicicînd de adjectivări precizez limpede că aceste merite sînt preţioase în contextul programatei penurii ideologice şi materiale abătute experimental peste noi şi rarisime, dacă ne raportăm la contribuţiile originale destinate şcolii. Să le prezentăm pe rînd.

Argumentele istorice, deşi dominante, nu copleşesc lectorul, deoarece autorul inserează optim citatele îndeobşte cunoscute specialiştilor din Herodot, Strabon, Iordanes, Dio Cassius, Schlüler, Nichita Chomiates, Constantin Cantacuzino, Toma Cantacuzino ş.a. Iată doar unul, datorat lui Strabon: Burebista, bărbat get, luînd în mîini cîrma neamului său, a ridicat poporul, copleşit de nevoi din pricina nesfîrşitelor războaie şi atît de mult l-a îndreptat prin anumite deprinderi, viaţă cumpătată şi ascultare de porunci, încît, doar în puţini ani, a făurit o mare împărăţie şi a adus sub stăpînirea geţilor pe cei mai mulţi vecini… (p. 145). Dovezile arheologice, de asemenea, sînt invocate oportun la tot pasul: peştera de la

 

Fig. 1 Tăbliţele de la Tărtăria

Cioclovina; tăbliţele de la Tărtăria; civilizaţiile Cucuteni, Hamangia, Boian, Sălcuţa, Monteoru, Gumelniţa, Gîrla Mare-Cîrna; monumentul de la Adamclisi; Sanctuarul de la Sarmisegetuza Regia; cetăţile de la Costeşti, Blidaru, Căpîlna, Vîrful lui Hulpe etc.; Columna Traiană etc., textul fiind însoţit de peste optzeci de reproduceri.

 

Desigur, la acestea îngăduie-mi-se a adăuga, dintre multe alte şi alte noi dovezi despre care iau act în virtutea preocupărilor mele didactice doar una – recent descoperitele tăbliţe de pe Bistriţa cu un fragment de text grăitor:

 

Fig. 2 Tăbliţele de pe Bistriţa

 

Prof. dr. Dumitru Ioniţă: o parte dintre aceste tăbliţe sînt relativ identice cu cele descoperite de arheologul Nicolae Vlassa în anul 1961 la Tărtăria, judeţul Alba, care aparţin culturii neolitice Vinca, datate, pe bază de carbon 14, ca fiind realizate în perioada 6.500- 6.000 î.Hr. Emit supoziţia că la Vadu Rău a existat în mod cert un atelier de confecţionare a acestor artefacte, care apoi se răspîndeau într-o vastă arie geografică, ajungînd pînă

 

în vestul actual al României sau chiar pînă în Insula Paştelui. Dimensiunile tăbliţelor variază între 13,5 cm în lungime, respectiv 7-8 cm în lăţime… (Cf. Robert-Ovidiu Trif, în articolul Surorile tăbliţelor de la Tărtăria, descoperite la Vadu Rău – Dacia, leagănul civilizaţiei, din 29 iunie 2010).

Meritele didactice ale lucrării semnate de neobositul intelectual, proaspăt îmbogăţitul pelerin la Locurile Sfinte Petru Demetru Popescu sînt evidente prin stilul accesibil, pe alocuri chiar adresat:  (…) Fără îndoială, pînă veţi creşte voi mari, istoricii se vor lămuri, se vor pune de acord  (p. 60); (…) Ce a făcut de fapt Decebal? Cum a murit regele erou al dacilor? Poate prins de centurionul roman, după ce singur, cu pumnalul nelipsit al luptătorului dac, şi-a pus capăt vieţii, să nu cadă viu în mîna duşmanului. Poate altfel… S-a scris mult despre aceasta şi încă se va mai scrie. Pentru că paginile de istorie, dragi copii, nu trebuie să poposească numai la vremea de bucurie şi de triumf a omului. Ci să se aplece cu durere, cu pioşenie dar cu aceeaşi mîndrie la ceasul de cumpănă al sfîrşitului (…) (p. 191). Am redat intenţionat mai amănunţit ultimul pasaj pentru a ilustra oralitatea stilului – adecvată în special vîrstelor mai fragede. Enunţurile gnomice, inserţiile dubitative, interogaţiile retorice probează un condei experimentat, ce-şi propune, la fel ca în Biblioara copiilor (Bucureşti, Editura Coresi, 1991) ori în Florile din grădina Ghetsimani (Bucureşti, Editura Lucman, 2010), să atragă, să capteze, să aprindă imaginaţia şi dorul de poveste al cititorilor deopotrivă mari şi mici. A înţeles aceasta foarte bine îngrijitorul ediţiei, după cum reiese din vibrantul său cuvînt de început: Vă punem în mînă cartea de faţă – vouă [copii şi tineri – nota mea, M. F.], dar şi celor care vă educă, profesorilor, părinţilor şi bunicilor voştri şi fraţilor voştri mai mari – pentru a vă convinge împreună de acest adevăr, pe care apoi să-l apăraţi împotriva tuturor minciunilor, venite mai de jos sau mai de sus, mai din lăuntru sau mai din afară. Rămîneţi ataşaţi valorilor naţionale! Păstraţi-le, înmulţiţi-le, aduceţi-le în fericită întrecere cu valorile altor naţiuni. Aveţi ce păstra şi apăra. Nu ascultaţi de cei care ne vorbesc de rău şi nici de cei care, înşelător, par a ne vorbi de bine; o fac pentru a ajunge să ne domine mai repede (p. 7).   

Ca iubitor de literatură, mărturisesc a-mi fi atras atenţia cel mai mult calităţile literare ale cărţii. Citind faptele, legendele înlănţuite cronologic, am avut de la nivelul vîrstei mele sentimentul acelui dejà vu, pe care l-am amintit cu alte cuvinte la începutul comentariului de faţă; dar, empatizînd cu tînărul cititor, realizez ce miracol poate săvîrşi această fascinantă suită de evenimente talentat elaborată asupra minţii lui! Mai nimic dintre cele comunicate de doamna învăţătoare, ba chiar de profesioniştii de la catedră care urmează neabătut „programele în vigoare“ neactualizate de cincizeci-şaizeci de ani, nu se mai armonizează cu veştile-poveştile lui Petru Demetru Popescu! Dacă, spre exemplu, pasaje precum: Începu lupta necruţătoare: pentru năvălitori, de cotropire; pentru stăpînii pămînturilor încălcate, lupta pentru libertate… (p. 99) îşi găsesc ecou în cele aflate la şcoală, paragrafe precum: Pe cel care în anul 98 luă în mînă [frîiele] imperiului, împăratul Traian, aproape întreaga istoriografie de pînă acum, străină şi autohtonă, într-un adevărat cult imperial şi cult al tezei false a „romanizării“ Europei şi mai ales a Daciei, l-a lăudat ca pe nimeni altul! I-a găsit toate calităţile din lume. Or, domnia acestuia a însemnat o culme a cuceririi, oprimării şi jefuirii naţiunilor acaparate de acest imperiu uriaş, cea mai distrugătoare forţă militară a Antichităţii, numită de unii chiar de atunci „rădăcina tuturor relelor“ („radix omnia malorum“ – în limba latină) (p. 174) sau: În viaţa strămoşilor noştri, cu urmări grele în întreaga noastră istorie, cucerirea romană a fost prima mare tragedie în curgerea timpului, pînă azi (pp. 185-186) pot nedumeri. Mai departe, înţelegînd că „Traian cel drept“, „părintele romanităţii/latinităţii noastre“ ar fi fost în realitate un tiran sanguinar, un jefuitor nu numai al pămînturilor altor neamuri, ci chiar şi ale stră-strămoşilor lui, minţile deprinse cu simbioza veselă a dacilor cu romanii vor fi de-a dreptul şocate!…

În ceea ce mă priveşte,  m-am trezit ca vrăjit dinaintea aşteptării unui alt deznodămînt al luptelor dacilor cu romanii! Mecanismul psihologic inconştient declanşat, propriu nu numai degustătorilor de literatură, ci şi celor ce-şi imaginează lumea de apoi ca revers al vieţii, răul îndurat fiind preschimbat în bine şi invers, ca urmare a legii compensărilor, m-a făcut să-mi observ, surprins, amînarea lecturii subcapitolului Chiar inima pămîntului dac (pp. 190-196)!…

À propos de acest tragic sfîrşit, îngăduiţi-mi, rogu-vă, o divagaţie: mi-a fost dat să aud, anul trecut, din gura unui om pe care-l preţuiesc – doctorul nonagenar Iosif Niculescu – la una dintre întîlnirile organizate de Fundaţia Creştină „Părintele Arsenie Boca“, varianta refugierii regelui dac prin tainicele tunele de sub cetatea Sarmisegetuzei, unde s-ar fi aflat şi tezaurul dacic. Un cutremur (sau poate – pentru că tot vorbim despre literatură! – un sistem ingenios de autodistrugere) ar fi surpat galeriile, comoara rămînînd pînă astăzi ascunsă, dar regele dac împreună cu însoţitorii lui s-ar fi putut salva printr-o ieşire numai de ei ştiută, refugiindu-se în ţinutul dacilor liberi din nord… Recunosc a-mi fi surîs şi interpretarea imaginii lui Decebal de pe Columna Traiană împărtăşindu-se – nu bînd otravă… Dar realitatea e că toate acestea constituie – vorba istoricului-scriitor Petru Demetru Popescu – Poate o poveste, poate o legendă, rămasă de atunci, să colinde munţii…

Pentru că istoria e nevoită să tacă asupra vremurilor îndepărtate, valoroase literar sînt paginile dedicate „protoistoriei/preistoriei/Epocii Străvechi“, căci timpul a estompat pînă la topirea în mit evenimentele petrecute. De aceea, autorul trece îndreptăţit sub condiţionalul-prezumptiv Atlantida şi continentul Mu: „Atlanţii“ şi cei de pe continentul „Mu“ şi-ar fi găsit scăparea pe mari înălţimi, necuprinse de ape [dezlănţuite de un cataclism planetar – nota mea, M. F.], în Europa [actuală] aceste înălţimi fiind şi în zona munţilor Carpaţi. De aici, părerea că strămoşii strămoşilor noştri ar fi moştenitori ai „atlanţilor“ – purtătorii unei civilizaţii înalte, superioare (p. 10). Imaginaţia prozatorului zboară însă şi în cazul acelor foarte îndepărtate timpuri între limitele impuse de istoric. Plauzibilă ne apare, de pildă, mica naraţiune din subcapitolul Vrăjitorul (pp. 48-49), în care pasiunea, reuşita, invidia, jertfa şi progresul (obţinerea bronzului) sînt împletite ingenios pe mai puţin de două pagini.

Însufleţite de patriotismul autorului şi hrănite atît de legende, cît şi de documentele, sursele epigrafice şi arheologice tot mai numeroase pe măsură ce ne apropiem de istoria veche, capitolele dedicate dacilor îi inspiră şi cele mai izbutite pagini literare. Astfel, din II. Geţii-dacii-tracii-illirii – o singură naţiune în vatra „Vechii Europe“ subcapitolul intitulat Duhurile pădurii (pp. 125-134), creionează convingător-poetic relaţia munte-daci: (…) Dar nu numai muntele este apărător al meleagului străbun în faţa pasului străin şi duşmănos. Muntele singur e frumos să-l admiri, să te minunezi de măreţia lui. El poate fi uşor de urcat de oricine vrea să ajungă a respira aerul înălţimilor! Era nevoie mai ales de oameni care să străjuie munţii şi să-i facă de nestrăbătut. Era nevoie nu numai de inima de piatră a munţilor Carpaţi (numele le vine de la traco-geto-dacii care-şi ziceu carpi), ci mai ales de inima vie şi fierbinte a luptătorilor daci. Şi mai presus de toate, de braţele lor puternice şi avîntate. (…) (p. 125). Frăţia cu pădurea capătă, în acelaşi subcapitol, nuanţe fabuloase, ce-mi amintesc de proza lui Vasile Voiculescu:

(…) Deceneu se apropie şi el de Rubos:

– Duhurile pădurii sînt ale noastre, Rubos. Ale celor care au trăit înaintea noastră aici şi care au apărat la vremea lor pămîntul acesta. Ei au urcat după moarte în trupurile copacilor, în seva lor, ajungînd pînă sus, la coroana de frunze. Adastă în tufişuri sau aleargă încă neostoiţi pe potecile întortocheate ale pădurii noastre sălbatice. Ochii mlaştinilor sînt ochii lor care nu şi-au stins încă luminile! Noi cunoaştem fiecare potecă şi fiecare tremurare a frunzei. Pentru că pădurea ne este prietenă, duhurile ne privesc ca pe fraţi. Dar pentru ei [pentru năvălitori] e năimită şi îi priveşte cu duşmănie! Toate duhurile sînt de fapt Bendis care pe noi ne apără iar pe ei îi urăşte! (P. 130).

Un subiect de nuvelă ne oferă subcapitolul Vitejii Petrodavei (pp. 147-158). Personajele pozitive sînt bătrînul Brazides, fiii săi gemeni Brazdă şi Viezur, fiica Amistena şi prietena ei Bratachia. Alături de aceştia, uriaşul cu braţ oţelit Murceneu şi preotul Dirizes, urmaş al neuitatului Deceneu, după moartea lui Brazides şi urmîndu-i porunca, ridică Petrodava – cetatea de piatră, cu ajutorul unor meşteri aduşi din Tomis, în frunte cu vicleanul şi (aşa cum se vădeşte în cele din urmă) trădătorul şi criminalul Dionysos. Deşi par mai tari, uneltitorii răpitori ai Amistenei sînt în cele din urmă înfrînţi, graţiei eroismului lui Murceneu.

Dintre caracterizările inserate una e reprezentativă stilistic: Un istoric al Romei ni-l descrie astfel pe regele dac: „era priceput în ale războiului şi iscusit în faptă, ştiind cînd să năvălească şi cînd să se retragă la timp, meşter a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrîngere“. Aceste cuvinte ni-l înfăţişează pe Decebal în plinătatea virtuţilor fizice şi morale, mereu în fruntea oştilor sale, exemplu însufleţitor pentru toţi luptătorii daci, conducîndu-i la biruinţă, bucurîndu-se şi întristîndu-se alături de ei în toate împrejurările luptei. Nu degeaba îl chema DECEBAL. Căci „balus“ în limba dacilor însemna puternic. Conducătorul tuturor dacilor era socotit, prin nume ca şi prin faptele sale, cel mai puternic şi mai viteaz dintre daci. (p. 164).

                   

Fig. 3: Pe malul Dunării, în apropiere de Orşova, este sculptat într-o stîncă uriaşă Capul lui Decebal, înalt de 40 m şi lat de 25 m. Statuia regelui dac va fi cea mai mare din Europa: are cu doar şase metri mai puţin decît Statuia Libertăţii, cu opt mai mult decît monumentul lui Hristos din Rio de Janeiro şi 10 peste înălţimea legendarului Colos din Rhodos. (Sursa: Google, http://dezvatatorul.blogspot.com ) d civilizatiei

0

 

Discursul imaginat de autor înaintea luptei finale completează portretul figurii emblematice a istoriei noastre: Bărbaţi daci, a venit vremea de a ridica pentru ultima oară paloşul pentru libertatea acestui pămînt binecuvîntat al lui Zalmoxis cel nemuritor. Întăriţi-vă braţul şi luptînd să treceţi nemuritori în moarte ca oameni liberi şi neînfrînţi. Braţul vostru este puternic doar prin voinţa voastră de a învinge, doar prin credinţa voastră în dreptate şi neînfricarea inimii voastre. Şi voi, femei dace, lăsaţi acum cîntecele şi treburile voastre de toată ziua. Că ziua aceasta e ca niciuna alta din cîte ne-au fost hărăzite pînă acum. Prindeţi şi voi paloşul tăriei şi al credinţei. Pentru ca pruncii pe care i-aţi născut ieri şi pe care îi veţi mai naşte să vină pe lume tot liberi şi neplecaţi şi nu robii duşmanului! Iar voi, copii, înainte de a vă pleca ochii spre cenuşiul pămîntului, sumeţiţi-vă privirile spre seninul cerului şi înţelegeţi că a venit clipa să ridicaţi şi voi braţul, după puterile voastre, ca pămîntul să fie slobod ca cerul şi pasărea libertăţii să poată zbura în azur. Mîine veţi fi urmaşii a ceea ce vine după noi, voi şi copiii, nepoţii şi toţi urmaşii voştri care trebuie să cunoască faţa libertăţii şi nu a robiei. Iar voi, bătrînii mei înţelepţi, care aţi trăit atîtea furtuni ce nu v-au plecat, voi ştiţi mai bine decît mine ce aveţi de făcut. Eu, Decebal, fiul lui Scorilo, vă poruncesc cu limbă de moarte să vă luptaţi ca nişte lei pentru Sarmisegetuza inimii voastre! Pentru că aşa cum ne-au lăsat moştenire străbunii noştri nemurirea lor şi a acestui pămînt, să rămînem şi noi liberi şi deci nemuritori în veci! (pp. 186-187).

Observaţiile mele sintactice (de pildă, acele enunţuri începînd prin conjuncţii din citatul mai amplu reprodus, nu respectă normele fireşti ale subordonării frazelor!) amuţesc dinaintea căldurii mesajului, a înălţimii lui ideatice. (Asemenea scăpări sintactico-morfologice – destule, din păcate, în textul pe care-l supunem atenţiei cititorilor – vor face, probabil, cu acordul autorului, obiectul unor recomandări ulterioare adresate redactorilor pentru o eventuală reeditare a cărţii).

Întorcîndu-mă la meritele didactice ale cărţii, vreau să menţionez încă unul care mă bucură deosebit. Apreciez anume, ca om dedicat învăţămîntului liceal, îndrăzneţele şi dreptele amendări care se fac istoriei ce ar trebui predată elevilor mai mari în capitolul al patrulea intitulat Planul dacic autohton care ne-a traversat istoria şi încă ne motivează, sinteză după lucrarea conf. univ. dr. G. D. Iscru, Strămoşii noştri reali: geţii-tracii-illirii – naţiunea matcă din vatra „Vechii Europe“ (Bucureşti, Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu“ şi Editura Mica Valahie, 2010). Fiindcă în notă, la p. 205, se poate citi: Capitol destinat în primul rînd educatorilor şi elevilor mai mari (…), e limpede că sfera adresabilităţii e mult mai largă. De aceea, socotesc că ar fi nimerită, pînă la răspîndirea întregului volum în licee, preluarea independentă ca broşură, cu un cost mult redus, desigur, măcar a acestei sinteze.

Salutînd această rescriere generală şi, prin capitolul IV, sintetică a istoriei naţionale, mai am de exprimat presupunerea că, aşa cum eu le-am vorbit mereu elevilor despre aceste adevăruri istorice, după cum cu aceeaşi tărie le-am sugerat să abordeze circumspect şi noţiunile evoluţioniste predate la biologie, geografie ori fizică, nutresc nădejdea că şi alţi colegi ai mei au trecut peste contradicţiile grave dintre programe şi manuale, pe de o parte, şi adevărurile ştiinţifice şi de credinţă creştin-ortodoxă, pe de altă parte.     

N-aş trece însă, înainte de a încheia, peste două sugestii-completări pe care le am de  făcut, ca lingvist, pe lîngă acelea pe care mi le-am îngăduit deja pînă acum. Prima se referă la scrisul în limba dacilor, care a ridicat multe şi pînă acum aproape sterile dispute, deşi există de peste trei decenii cercetări concretizate într-o o carte datorată lui Dan Romalo, Cronica getă apocrifă pe plăci de plumb? (Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2005), preţuită de unii cercetători oneşti precum lingvista Aurora Peţan*. A doua vizează lucrarea remarcabilă a lui Mihai Vinereanu Dicţionarul etimologic al limbii române (Bucureşti, Editura Alcor Edimpex, 2008), din care îmi permit să preiau aici doar o frază: Pentru o bună înţelegere a evoluţiei limbii traco-dace, pe care o considerăm adevărata predecesoare a limbii române, şi nu latina cum se crede îndeobşte, am făcut ample comparaţii cu mai multe limbi indo-europene cu care traco-daca şi illira se învecinau şi se înrudeau, folosind date şi informaţii la zi mai puţin cunoscute atît marelui public, cît şi specialiştilor. (Op. cit., p. 51). Consecinţele didactice ale acestor două contribuţii sînt evidente oricui: raportul derizoriu obţinut de cele o sută şi ceva de cuvinte considerate de origine dacă la sutele de mii de cuvinte româneşti în uz este radical modificat, aşa încît, ţinînd cont şi de frecvenţa folosirii, circa 65-75% dintre etimoanele vocabularului actual al românei provin realmente din limba strămoşilor traco-daco-geţi!

Exemplul istoricilor G. D. Iscru, Petru Demetru Popescu şi, desigur, al regretatului Augustin Deac, al lingviştilor Mihai Vinereanu, Aurora Peţan şi Ion Coja, ori al eminescologilor Nicolae Georgescu şi Radu Mihai Crişan, alături de abia anul trecut descoperitul de către nevrednicul semnatar al acestor rînduri preot şi profesor de literatură ieşean Emilian Alexandrescu îl socotesc o binecuvîntare pentru cultura română aflată la o cotitură majoră în acest debut de mileniu trei.

Mihai Floarea

 

___________________

*Pentru mai multe informaţii despre misterul tăbliţelor de plumb de la Sinaia, se pot urma legături pe internet precum:
Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie din Bucureşti? [www.dacia.org]

Tăbliţele de la Sinaia [Wikipedia]

Tainele tăbliţelor de la Sinaia [Adrian Bucurescu [www.dacii.ro]

Aurora Petan despre tăbliţele de plumb de la Sinaia, o misterioasă arhivă regală dacică [Observatorul]

Tezaurul dacic de la Sinaia [Formula As]

Al VI-lea conges internaţional de dacologie „Kogaion 2005“ [Altermedia]

Misterul tăbliţelor de plumb [Formula AS] (M. F.)

 

Lăcrămioara Stoenescu – De pe băncile şcolii în închisorile comuniste

 

Volumul doamnei Lăcrămioara Stoenescu De pe băncile şcolii în închisorile comuniste, apărut la Ed. Curtea Veche, în 2010, se înscrie în seria proiectelor realizate ale autoarei, legate de tema închisorilor comuniste, alături de volumul memorialistic Copiii – duşmani ai poporului, apărut la aceeaşi editură în 2007, numeroase articole publicate în suplimentul „Aldine” de la „România Liberă” şi scenarii radiofonice.

Cartea cuprinde interviuri concepute ca un „Decameron din Infernul închisorilor” şi rezultatele studierii arhivelor CNSAS de la Popeşti-Leordeni. Volumul s-a întregit în urma unor întîlniri cu persoanele arestate în liceu şi a fost sprijinit de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

Autoarea prezintă organizaţiile elevilor anticomunişti, organizaţii şcolare care au activat între 1947—1959 în liceele din Bucureşti, Roman şi Giurgiu, organizaţii de tineret şi lotul Alexandru Ivasiuc din 1956 şi grupul Dan Mugur Rusiecki, din acelaşi an.

În furia lor fără limite împotriva celor ce luptau contra lor, comuniştii, neputînd să aresteze părinţii, le arestau copiii. Faptul că e existat la Tîrgşor o închisoare unde, la un moment dat, au fost duşi cei arestaţi ca elevi, aşa cum la Piteşti au fost duşi studenţii, mărturiseşte foarte mult despre caracterul inuman al acestui regim. Ce altceva pot fi aceste arestări în lanţ în loturile elevilor (multe aveau nume date chiar de Securitate) decît crime împotriva unor conştiinţe fragede, a unor trupuri plăpînde. Ce poate fi mai trist pentru o familie decît să-i „crească” şi copiii în puşcărie, fiindcă, ironic, securiştii le spuneau după eliberare: „Ai crescut în puşcărie!”, ştiut fiind că între 15-20 de ani adolescenţii cresc în înălţime.

Mulţi elevi erau torturaţi în anchete ca să-şi implice fraţii, dar mai ales părinţii (care de cele mai multe ori nu ştiau nimic despre implicarea copiilor) şi profesorii. Naivitatea, candoarea, spiritul de aventură adolescentin au creat numeroase victime nevinovate. De pildă, prinţul Grigore Ghika a plănuit la 12 ani, împreună cu Ion Varlam să constituie o organizaţie anticomunistă la el în mansardă.

În celulă la Jilava, cei arestaţi din Lotul „Pătratul Roşu” (nume dat de Securitate), au întîlnit nişte copii de 14-15 ani care avuseseră un plan imposibil: să ia tunul din Parcul Carol şi să-l ducă remorcat de tramvaiul 7 pînă în Piaţa Palatului ca să-l folosească la bombardarea Comitetului Central al P.M.R. Conducătorul lor era un băiat pe nume Vasilescu. Pentru aceasta ei făcuseră un plan pe hîrtie, cineva i-a turnat, au fost prinşi, arestaţi şi condamnaţi.

Grigore Ghika îşi aminteşte şi el de acest grup spunînd că reuşiseră să ducă tunul agăţat de tramvai pînă la Ministerul de Interne.

Primul grup prezentat de autoare este organizaţia şcolară „Avram Iancu” de la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti, înfiinţată în 1948. Alături de ei au fost şi tineri de la Liceul Francez. Ei au dat foc arhivei Uniunii Asociaţiilor Elevilor Români, la care erau afiliate toate liceele întîrziind astfel fuzionarea U.A.E.R. cu U.T.C.-ul cu 2 ani. Arhiva Liceului „Mihai Viteazul” a fost arsă chiar la vizita Anei Pauker, de către Şuşu (Charles Brodier), elev la Liceul Francez. Elevii au primit pedepse între 2 şi 25 de ani de închisoare. Cel care a incendiat arhiva U.A.E.R., Miron Petroveanu, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică, Sorin Botez la 20 de ani, Fag Negrescu la 18 ani de muncă silnică, Şuşu la 7 ani ş.a.m.d. Erau elevi în clasa a XI-a…

Grupul de la Liceul de băieţi „Roman-Vodă” din Roman a fost condamnat pentru că, în vara anului 1947, la sfîrşitul serbării din sala de sport, elevii au imaginat un cortegiu funerar, „înmormîntînd” portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin. Capul „răutăţilor” a fost Silviu Dragomir, din clasa a XI-a. Ei aveau ce aveau cu tabloul lui Stalin. Ovidiu Socor, un alt elev de 17 ani (dintre cei 5 condamnaţi) s-a aşezat cu fundul pe portretul lui Stalin. Silviu Dragomir, ca să-l protejeze, i-a spart geamul şi l-a agăţat în cuier, iar tabloul s-a răsturnat cu capul în jos. Elevii au ajuns de la serbare la închisoare, condamnaţi în virtutea art. 327, alin. 3 şi 4: „atentat la siguranţa statului prin acţiuni subversive, insultă adusă marilor conducători”. Silviu Dragomir a stat fugar un timp şi la data procesului s-a dus la tribunal şi cînd a fost strigat a spus „prezent”, spre surprinderea aprodului şi judecătorului, aşezîndu-se lîngă ceilalţi colegi condamnaţi. Fiindcă judecătoarea a fost înţelegătoare, a dat o sentinţă minimă, sub 5 ani, bazîndu-se pe vechea încadrare. Dacă îi băga la încadrarea nouă, luau între 5 şi 15 ani, aşa au luat un an.

Elevii de la Liceul „Ion Maiorescu” din Giurgiu au înfiinţat organizaţia M.R.N.V. –Mişcarea de Rezistenţă Naţională din Vlaşca în 2 martie 1948. În 1949 au început arestările cu Adrian Brişcă (clasa a XI-a), care a dat numele şi a conceput manifeste. De la Viktor Kreissl (condamnat la 6 ani de temniţă grea) a luat o tiparniţă cu care a făcut 600 de manifeste. Ancheta dură de la Securitatea din Giurgiu a avut următoarele efecte: Adrian Brişcă şi-a pierdut plămînul stîng, Breazu Savu a rămas surd de urechea stîngă pînă la moarte, Mateescu Nicolae, ajuns la Gherla, a fost bătut în cap de doi studenţi reeducaţi şi a înnebunit nemairevenindu-şi pînă la moarte (2008).

Tot la Giurgiu, 15 elevi din clasa a X-a, de la acelaşi liceu, promoţia 1955 au format organizaţia „Pro Patria” (nume dat de Securitate). Acţiunea lor, răspîndirea de manifeste, a dus la condamnarea lor între 3 şi 5 ani.

În 1948, la Liceul Economic „Ion Maiorescu” din Giurgiu s-a înfiinţat organizaţia „Amicii Americii”. Activau 20-30 de elevi, iar şeful grupului era Alexandrescu P. Alexandru (el a plecat în munţi, la grupul lui Arsenescu). Unul dintre elevi, Mircea Gebăilă, supravieţuitor, povesteşte că a întîlnit la Jilava un grup de 10-20 de copii, de 14-15 ani, care împărţiseră manifeste în Bucureşti. Cînd ieşeau la spălător cîntau „Libertate, libertate”. Au fost transferaţi la Tîrgşor.

            Şi fetele au făcut parte sau au iniţiat organizaţii anticomuniste. Marioana Cantacuzino, la 16 ani, elevă la Liceul de fete nr.12 a fost sufletul organizaţiei anticomuniste „Pătratul roşu”. În volumul Cantacuzino, ia-ţi boarfele şi mişcă, semnat cu pseudonimul Oana Orlea, Ed. Compania, 2000, ea îşi exprimă bănuiala că a fost turnată chiar de iubitul ei. În această organizaţie activau şi elevi de la Liceul nr. 7 de băieţi din capitală. În raportul Securităţii, Marioana Cantacuzino declară că s-a inspirat din romanul „Tînăra gardă”. Cei arestaţi aveau vîrste între 14 şi 19 ani, mulţi cu origine nesănătoasă: Ion Varlam (14 ani), Marioana Cantacuzino (16 ani), Grigore Ghika (16 ani), Lula Mazanitis (16 ani), Lecca Dumitru (16 ani), Sturdza Mihai (18 ani),  iar cel mai în vîrstă era Ilie Petre (19 ani), aceştia fiind doar cîţiva din lotul amintit.

Frontul de eliberare naţională de la Liceul „Matei Basarab” din capitală a fost înfiinţat în 1957, după Revoluţia din Ungaria. Manifestele scrise cu litere de tipar au ajutat Securitatea să-i descopere pe elevii care le scriseseră şi au fost arestaţi şi condamnaţi: Olteanu Stoica Mihai, la 23 de ani de muncă silnică, la recurs 15 ani, Chioseanu Marin, 20, la recurs 12, Vlad Constantin (Dinu), 19, la recurs 12 ş.a.md. Chioseanu Marin supravieţuitor povesteşte o întîmplare adevărată de la Jilava: „Comandantul a întrebat deţinuţii pe care-i trecea în revistă cîţi ani au, ce-au făcut şi ce condamnare au de executat. Primul a răspuns că n-a făcut nimic. „Dar cîţi ani ai de executat?”, l-a întrebat comandantul. „Zece ani”, a răspuns deţinutul. Deţinuţii spuneau că n-au făcut nimic pentru că într-o ţară civilizată nu era socotită o vină că ai vorbit contra regimului sau că ai spus un banc. S-a prezentat şi următorul care a fost întrebat ce condamnare are. El a răspuns: „15 ani”. „Tu ce-ai făcut?”, a întrebat comandantul. „Nimic.” – a răspuns deţinutul. „Mă, du-te naibii”, i-a zis comandantul, „trebuie să fi făcut tu ceva, că, dacă nu făceai nimic, luai şi tu 10 ani ca ceilalţi”… Asta e auzită de mine de la comandantul închisorii (p. 154).

Dintre grupurile studenţeşti, autoarea nu se ocupă decît de lotul Alexandru Ivasiuc, din 1956, iniţiat de studenţi de la medicină pentru eliberarea lui Paul Goma şi Florian Horia Popescu, lotul Horia Şerban Popescu şi lotul Dan Mugur Rusiecki. Arhitectul Alexandru Tătaru condamnat în lotul Al. Ivasiuc povesteşte că la Jilava a întîlnit un grup de copii, care veniseră de la graniţa cu Rusia: „Ei fuseseră arestaţi pentru că întocmiseră un catalog în care scriau mărfurile ce treceau dincolo de Prut şi l-au dus la Ambasada Americii. În naivitatea lor, au crezut că fac bine, dar au fost arestaţi.” (p. 222).

            Dan Mugur Rusiecki, fost coleg de catedră al autoarei la Colegiul „Cantemir Vodă” povesteşte că a cunoscut un fost student medicinist reprimit la facultate după doi ani de puşcărie: „Făcuse detenţie pentru faptul că îndrăznise să cînte în 1958 Hora Unirii, interzisă pe atunci, dar care în 1959 se cînta prin toate pieţele. Totuşi, paradoxal, el nu fusese eliberat şi a continuat să zacă în închisoare încă un an şi apoi, în D[omiciliu] O[bligatoriu].” (p. 242).

            Autoarea adresează în finalul fiecărui interviu o întrebare plină de semnificaţie: „Ce le-ai transmite elevilor, tinerilor, în general?” Alegem doar răspunsul ultimului intervievat Dan Mugur Rusiecki: „Îi voi îndemna să urmeze drumul adevărului şi al demnităţii, pe care noi, impunîndu-ni-l, am avut atît de mult de suferit, în acel timp.” Aşa să ne ajute Dumnezeu!

 

Marilena Istrati

 

 

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

        Trenul vieţii

Un lung tren ne pare viaţa.
Ne trezim în el mergînd,
Fără să ne dăm noi seama,
Unde ne-am suit şi cînd.

Fericirile sînt halte,
Unde stăm cîte-un minut,
Pînă bine ne dăm seama,
Sună, pleacă – a trecut.

Iar durerile sînt staţii
Lungi, de nu se mai sfîrşesc
Şi în ciuda noastră parcă,
Tot mai multe se ivesc.

Arzători de nerăbdare,
Înainte tot privim,
Să ajungem mai degrabă
La vreo ţintă ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe şi dureri,
Noi trăim hrăniţi de visuri
Şi-nsetaţi după plăceri.

Mulţi copii voioşi se urcă.
Cîţi în drum n-am întîlnit,
Iar cîte-un bătrîn coboară,
Trist şi frînt, sau istovit.

Vine-odată însă vremea,
Să ne coborîm şi noi.
Ce n-am da atunci o clipă,
Să ne-ntoarcem înapoi?

Dar pe cînd, privind în urmă,
Plîngem timpul ce-a trecut,
Sună goarna VEŞNICIEI:

„Am trăit şi n-am ştiut“.

Notă: Versurile apar la intrarea în Biserica Sadinca, jud. Sibiu, păstorită de pr. David. Ne-au atras atenţia în recitarea d-lui Gavrilă Vatamaniuc, al cărui portret l-am schiţat în nr. 38 / 2010 al revistei noastre. Titlul, punctuaţia şi ortografia ne aparţin (M. F.).

 

Ecclesia euxina 38

ACTUALITATEA

Simpozionul Naţional

Părintele Galeriu – 7 ani de la plecarea la Domnul

 

 

 

Organizat de Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“ din Bucureşti, de Parohia Bisericii „Sfîntul Silvestru“, de Asociaţia Părintele Galeriu şi de Asociaţia Studenţilor Teologi Ortodocşi, seminarul s-a desfăşurat joi, 18 noiembrie 2010, în Amfiteatrul „Dumitru Stăniloae“ al facultăţii bucureştene. Proximitatea cu Biserica „Sfînta Ecaterina“ a permis debutul manifestării prin Sfînta Liturghie încheiată cu pomenirea părintelui Constantin Galeriu la care, alături de membrii familiei – presbitera Argentina, fiii etc. – am putut recunoaşte şi alte personalităţi creştine ale momentului precum academicianul Emilian Popescu, publicistul Costion Nicolescu, desemnat moderator al sesiunii de evocări şi comunicări etc.

Lucrările simpozionului au început cu o mare întîrziere faţă de program (ce s-a accentuat pe parcurs, îndeosebi după masa de prînz), element pe care l-aş numi semnificativ – dacă nu chiar definitoriu! – pentru mentalitatea creştinătăţii răsăritene, unde timpul a avut şi are alte ritmuri, în genere mult mai domoale, faţă de restul Europei matematic civilizate.

Mai întîi s-a rostit un scurt cuvînt deschizător din partea reprezentantului gazdelor, pr. prof. dr.  Ştefan Buchiu, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă Română[1]: Părintele Galeriu avea 55 de ani cînd a venit aici, în 1973. A avut un impact mare asupra profesorilor, asupra studenţilor. Era cuceritor; vorbea la masă, la rugăciunile de dimineaţa, sîmbăta… Apologetica era specialitatea sa, căci lucrase mulţi ani la teza de doctorat Jertfă şi răscumpărare, obţinînd titlul de doctor în teologie. Cuvîntul său avea mereu conţinut dogmatic, o fundamentare biblică solidă. Arunca mereu punţi între teologie şi cultură, între teologie şi ştiinţă. Toate adevărurile – afirma – au la bază adevărul de credinţă. În teologia omiletică ajunsese conducător de doctorat, era chemat la multe facultăţi să dea mărturie despre adevărurile teologice. A fost un munte al spiritualităţii româneşti, cărturar cu vastă cultură ortodoxă. Mare ca predicator şi mare duhovnic, ştia să zidească. „Domnilor studenţi, binele creează, răul distruge“ –  a afirmat cînd a venit, în 1973, la facultate… 

A fost citit apoi de către Î. P. S. Ciprian Cîmpineanul mesajul P. F. Daniel, Patriarhul B.O.R. De asemenea, s-a citit de către pr. consilier Alexandru Ghelasie şi mesajul Î. P. S. Casian, arhiepiscopul Dunării de Jos şi s-a recurs inspirat la tehnica video, aducîndu-se dinaintea participanţilor, printr-un fragment de film, glasul, chipul şi gestica binecunoscute ale însuşi comemoratului părinte profesor Constantin Galeriu.

Din pricini personale, n-am luat parte, în continuare, decît la prima parte a simpozionului (ultimele zeci de minute aducîndu-mi şi porţia de suferinţă fizică necesară mie, păcătosului, probabil întru îndreptare, prin jetul de aer condiţionat pus în funcţiune chiar deasupra mea!).

Costion Nicolescu, moderatorul etapei a II-a a simpozionului, a început printr-o interpretare personală a întîrzierii lucrărilor:  Sîntem în duhul părintelui Galeriu, căci întîrzia fără de voia lui adeseori. Desigur, a fost mereu aşa cu voia lui Dumnezeu, ca şi acum, cînd părintele a stat mai mult decît prevăzuseră organizatorii în Biserică. Era un om căruia îi plăcea tihna cuvîntului. Excepţii sînt de fapt preoţii care vorbesc scurt. Părintele Galeriu vorbea cam o oră. El crea în momentul predicii, era viu. Cum l-am cunoscut? Eram un tînăr anonim de treizeci de ani în căutare de duhovnic şi Mihail Urzică mi-a dat o listă de duhovnici. Pe atunci trăia şi părintele Bărbulescu – avea 90 de ani. Dar eu l-am ales pe părintele Galeriu. Am ajuns la biserică de dimineaţă. Nu era nimeni încă în biserică,    m-am închinat la icoane şi m-am aşezat într-o strană. În penumbra aceea a intrat părintele Galeriu,  s-a închinat şi dumnealui şi a venit la mine. Mi s-a adresat pe un ton familiar, de parcă ne ştiam de multă vreme; discuţia aceea avea să fie începutul unei lungi legături… Venea acolo multă lume. L-am cunoscut la „Sfîntul Silvestru“ pe Î. P. S. Casian, pe atunci cîntăreţ la strană… O întîmplare despre întîrzieri cu părintele Galeriu – e şi doamna preoteasă aici, poate să confirme – am să mai spun aici. Odată, părintele era invitat la radio, la „România cultural“, într-o marţi, la ora 17. Am ajuns pe la 16:15 şi doamna preoteasă mi-a spus că părintele nu poate fi deranjat, că se odihneşte. M-am uitat la ceas, dar spunîndu-mi: „Aşa veniţi cu toţii, daţi peste el grămadă, n-are timp omul să se odihnească!“, m-a pus la respect. Am tăcut şi am început să aştept – ce era să fac! Pe la fără douăzeci, vine părintele. Eu eram deja îngrijorat, dar părintele calm, s-a urcat în maşină şi, ca un vechi conducător auto, mă dirija: „Ia-o pe acolo, pe-acolo…“ Bucureştiul – ştiţi: aglomerat. Transpirasem… Dar am ajuns în  ultima clipă…

În continuare, a fost invitat la microfon pr. Alexandru Gherasim, fost student, coorganizator şi succesorul părintelui Constantin Galeriu la Biserica „Sfîntul Silvestru“. Confirmă unicitatea, varietatea conţinutului predicilor, pentru care veneau mulţi intelectuali: Sorin Dumitrescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu… Nu veneau la slujbă, veneau special la predici. Era o îmbulzeală de lume, acea iubire care sufocă, oameni care-l luau cu asalt pe părintele cu fleacuri. Pe nimeni nu refuza…

Precizînd caracterul „de suflet“ al manifestării, contrar anunţului făcut în „Ziarul Lumina“ care se referea la un eveniment academic, moderatorul afirmă că mai toate cuvîntările părintelui  Galeriu se adresau oamenilor care nu aveau pregătire academică. Predicile sale înregistrate în condiţii precare mărturisesc acest lucru. Era cuvîntătorul tainelor dumnezeieşti, aşa ca un adevarat avva Galeriu. Avea darul de a aduna în jurul său oamenii, iar asta mi-au amintit-o cei prezenţi în dimineaţa aceasta în Biserică, la parastas [sic], cînd s-au strîns dintr-o dată…

Realitatea am interpretat-o diferit: la orice pomenire a morţilor, mai ales cînd se ridică prinoasele, participanţii se grupează în jurul acestora, atingîndu-le şi înlănţuindu-se viu, prin punerea mîinilor pe spatele celui mai apropiat. E un ritual de participare mereu emoţionant, nu numai în cazul evocat acum.

Revenind la desfăşurarea simpozionului, de la microfon a vorbit în continuare (parcă spre a infirma aserţiunea moderatorului despre trăsătura neacademică a întîlnirii!) academicianul Emilian Popescu: Mi-am propus să prezint darurile părintelui Galeriu. Pe Sfîntul Apostol Pavel l-a ales Dumnezeu din pîntecele maicii sale, ori pe ceilalţi sfinţi apostoli. Şi în acest caz, cu siguranţă tot de o alegere se poate discuta… Vorbeam cu părintele Galeriu, după Revoluţie: Ce ne facem? După război, erau intelectuali care au apărat Biserica: Nichifor Crainic, Nicolae Iorga… Acum nu mai avem intelectuali care s-o apere… Părintele Galeriu avea o memorie extraordinară: cita din Sfînţii Părinţi, din Biblie, în orice împrejurare… Un alt dar era cel oratoric deosebit. Înainte de Revoluţie, nu se comunica cu mass media. În aceste împrejurări, părintele Galeriu folosea oratoria din vechime, acea retorică utilizată în folosul Bisericii, plină, încărcată de conţinut. Avîntul lui avea putere fiindcă spunea adevărul, îl trăia. Era un apărător al Bisericii. Cînd s-a putut folosi de televiziune, şi acolo a vorbit mult, a schimbat imaginea Bisericii. Preot adevărat, el a trăit preoţia, cu evlavie. Ca şi părintele Stăniloae, nu avea haine civile. Era preot în orice împrejurări, cu un spirit misionar fără egal. A preluat conducerea Frăţiei Ortodoxe Române, a început a călători în întreaga ţară. Venea uneori frînt de oboseală de pe drumuri. M-am nimerit lîngă el pe cînd se întorcea de la Constanţa. L-aş compara cu părintele Cleopa: a fost la Ploieşti, a suferit şi în închisoare. Era discret pe tema aceasta. Se ştie doar că nişte aşa-zişi hoţi au năvălit peste el în Biserică, l-au bătut, i-au furat obiecte de preţ ale Bisericii, l-au intimidat obligîndu-l să nu vorbească…

Ca profesor coleg avea mare prestigiu. Susţinea cu toată ardoarea cîte o cauză, în cîte o şedinţă de catedră, reuşind mai totdeauna să obţină ceea ce-şi propunea, convingînd pe toată lumea. De exemplu, după Revoluţie l-a apărat cu toată convingerea pe pr. prof. Alexe, căruia, aşa cum se va şi dovedi în cele din urmă, totul i se înscenase. A ales pe pr. Vasile Gordon ca succesor la catedră, s-a bătut pentru el şi a avut dreptate. Corectitudinea lui faţă de banii Bisericii era iarăşi recunoscută. Îi spunea doamnei preotese Argentina, aici de faţă: „În buzunarul ăsta e foc! Să nu te atingi: sînt banii Bisericii!“…

Moderatorul a intervenit cu o scurtă amintire despre Părintele Cleopa şi Părintele Galeriu, pe care i-a urmat pe un drum pînă la stînă. (Apropierea cu legendele populare despre Dumnezeu şi Sfîntul Petre care păşeau odinioară pe pămînt mi s-a părut totuşi forţată!) Vorbea mai mult Părintele Cleopa şi din cînd în cînd, cînd se referea la vreun pasaj biblic, îl lăsa şi pe Părintele Galeriu să intervină. Aici trebuie să precizez că opera scrisă academic de Părintele Constantin Galeriu era apreciată de Pr. Constantin Pavel drept „cea mai bună lucrare care s-a scris pînă acum în româneşte“.

Pr. Vasile Gordon, titularul catedrei, precizează că nu va ţine o prelegere, aşa cum s-a anunţat, cu titlul Părintele Galeriu, profesor de Omiletică, Catehetică şi Pedagogie creştină, ci va face doar o emoţionată evocare: Părintele Galeriu era un monument de răbdare şi de îngăduinţă cu fiecare dintre noi. Eu, de pildă, am ajuns odată foarte tîrziu şi l-am rugat să nu se supere. „Ascultă – mi-a zis – eu nu mă supăr decît pe propriile mele păcate“. A slujit acolo, la Biserica „Sfîntul Silvestru“ atîta vreme, se legase într-atît de sfîntul lăcaş, încît se confunda cu el. Îmi amintesc emoţionat, cînd era în cărucior, aşa cum l-am văzut ultima oară, în biserica goală, făcînd împreună un tur. Privea pe îndelete icoanele, pereţii, odoarele şi l-am auzit, la un moment dat: „Frate Vasile,  nu-i aşa că e frumoasă biserica asta?“… Sigur că era…

Profesoratul părintelui început în 1973, ca spiritual, a continuat după ce şi-a susţinut lucrarea coordonată de Părintele Ghiţescu. Părintele Stăniloae a venit cu oferta la Facultate, în favoarea părintelui Galeriu. După ce-a fost un an spiritual, a devenit lector la secţia sistematică (teolog dogmatist – comenta cu blîndeţe, ori de cîte ori venea vorba despre aceasta, cu oarecare părere de rău: „N-a fost loc altundeva… Mi-au dat omiletica şi catehetica…“ Nu încălca programa ca profesor, dar nici nu s-a zbătut să-şi facă un curs. A fost însă atipic. A făcut altceva, folosind cursul părintelui Belu de la Sibiu. Am descoperit ulterior adnotările, însemnările sale. Spunea din proprie trăire, căci era mărturisitor şi ca profesor. În latină profesor înseamnă, de altfel, specialist, dar prepoziţia pro- cu ablativul adăugat lui fateor, fatērī înseamnă a mărturisi. Profesorul de religie e un martor şi un mărturisitor al unui crez ortodox…. Cuvîntul cu putere al părintelui Galeriu se manifesta şi ca preot, şi ca profesor… Am scris un studiu – pe care l-am postat şi pe internet[2]. Pînă în 1994 a predat ca profesor, succesor fiindu-i Vasile Răducă, iar metodica predării religiei a susţinut-o pînă în 2000…

Atenţia numeroasei asistenţe a fost în continuare reţinută de coslujitorul comemoratului – părintele Nicolae Bordaşiu: Dacă ar fi 1001 de zile la dispoziţia noastră şi n-am avea timp să aducem mărturii despre cei peste douăzeci de ani de împreună slujire cu părintele Constantin Galeriu. E drept, că nu ne vedeam zi de zi, dar pot spune că l-am cunoscut foarte bine. A fost ca un vultur deasupra cerului românesc. Tablourile lui Nelu Grădian, 17 la număr, surprind gestica, prezenţa umbrei părintelui Galeriu pe altarul formării duhovniceşti. Lui i se datorează atragerea la cele teologice a unor intelectuali precum Ganciu, Neculce, Dragnea şi a altor ingineri tranformaţi în preoţi Viorel Presler, Chirea ş.a. – toţi licenţiaţi în teologie, formaţi de el. La „Sfîntul Silvestru“ veneau special să-l audă predicînd duminical intelectuali ca M. Şora, G. Liiceanu, N. Stănescu, V. Mustaţă, Ion Grigorescu, Sorin Dumitrescu. Pe acesta din urmă, cînd l-a întîlnit părintele Galeriu şi l-a influenţat, a spus – păcat că nu-i aici să confirme –: „pe mine m-a voit iconar“. S-a scris aceasta într-un articol Noi şi icoana. Se poate afirma de către mulţi alţii, desigur, care l-au auzit şi l-au văzut pe părintele Galeriu la biserică Şi eu am fost la Silvestru – alt titlu de articol, apărut în revista „Steaua“. Era o formă de rezistenţă pentru toţi aceşti intelectuali care au avut curajul, înainte de 1989, să vină să-l audă predicînd pe părintele Galeriu. Ei au format inima rezistenţei intelectuale la dictatură. Profesoara Argentina Grămadă vă va spune ce însemna să mergi la Silvestru. Între membrii consiliului parohial se afla şi Onţanu, iar pe 21 noiembrie, ziua de naştere a părintelui toţi ne adunam în jurul părintelui Galeriu care a fost un semănător al iubirii, un ziditor de biserici sufleteşti, sau, aşa cum spunea Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, în mesajul transmis la acest simpozion: „un izvor de lumină şi bucurie“. Nu putem uita, toţi cei care ne-am aflat pe 10 august 2009, la slujba făcută, după datină, părintelui Constantin Galeriu, care trecuse la Domnul, cum soarele s-a înconjurat cu un curcubeu în plină zi! Îmi amitesc de vorbele părintelui, la slujbele noastre – eram trei slujitori în altarul bisericii: părintele Galeriu, eu şi părintele Alexie –: „Noi trei, voi trei – miluieşte-ne pe noi!

Aceasta a fost, pentru semnatarul acestor rînduri, cea mai reuşită evocare auzită cu acest prilej comemorativ. Ea a avut darul de a-mi fi amintit propriile mele două-trei experienţe, ca beneficiar al aceloraşi predici, într-o înghesuială greu de suportat (de aceea nici n-am frecventat mai des, păcătosul de mine, minunatul lăcaş duhovnicesc patronat de sfîntul cu nume păduratic!). Condiţiile pentru mine improprii, stadiul incipient în urcuşul pe care mă aflam prin anii 90-93 nu mi-au permis asimilările esenţiale despre care dau mărturie toţi apropiaţii părintelui Galeriu, iar regretele mele tardive nu pot decît să mi le exprim cerînd iertare memoriei ilustrului teolog formator de suflete…   

În continuare, un alt ucenic al părintelui Galeriu, pr. Petre Comşa, a citit pagini docte, fără alte urmări în caietul meu de însemnări în afara titlului Părintele Galeriu – teolog al adîncurilor şi al cîtorva nume precum Chir al Alexandriei, Grigorie de Nazians ori al dictoanelor: La Dumnezeu nu se intră decît în stare de jertfă şi Cu teoria sîntem în sfîntul altar, iar cu practica nici n-am intrat în Biserică (acesta aparţinînd părintelui Galeriu), precum şi a unei definitorii sintagme pentru starea de flacără vie în rugăciune pe care, se pare, comemoratul o atinsese.

Ultima intervenţie pentru mine (m-am retras după pauza de masă cu o indispoziţie cauzată, aşa cum am precizat deja, de aerul condiţionat – un rău deloc necesar zilelor noastre, după opinia mea…) a aparţinut altui fost student, ucenic devenit strălucit urmaş ca profesor al părintelui Constantin Galeriu: pr. Vasile Răducă. Am notat: I-am fost şi asistent (ca şi profesorilor pr. Nicolae Necula ori pr. Moldoveanu), după opt ani de experienţă specială la Biserica din Ploieşti, unde părintele Galeriu explica în mod excepţional despre Sfînta Treime. Teza lui de doctorat nu fusese tradusă. Personal, citind destul, prin forţa lucrurilor, n-am găsit o altă lucrare scrisă cu atîta jertfă, cu atîta participare. Părintele s-a aprins pentru Hristos, a fost o făclie de Paşti aprinsă din Hristos cel viu. Părintele Galeriu trăia Învierea lui Hristos, o vedea ca pe o perpetuare, întrucît era el însuşi o personalitate aprinsă, nu simplă făclie care arde şi se consumă. S-a identificat cu altarul şi amvonul, fiind un liturghisitor. Vorbirea era pentru el un proces de împărtăşire a unei experienţe, catedra era substituită amvonului şi invers. Timpul oferit era esenţial, expunerea nu dura doar 15-20 de minute (aşa cum apare ca indicaţie metodică la omiletică): simţeai că-ţi transmite în momente de har fără să se epuizeze… A scris consistent, dar a vorbit foarte mult. Are monopolul asupra predicilor sale de la Biserica „Sfîntul Silvestru“ o tînără cu handicap. Pînă la reglementarea acestei situaţii, aveţi datoria, toţi cei care aveţi înregistrări cu părintele Galeriu, să popularizaţi cuvîntul său. S-a dăruit total, a fost printre puţinii oameni care nu au avut puterea să spună NU cui venea la el să-i ceară ceva. Făcea sfeştanii şi la miezul nopţii, avea de spovedit, tot aşa, pînă după miezul nopţii… Era o enciclopedie, o arhivă vie, dar nu strivea pe nimeni cu aceste uriaşe cunoştinţe. Primise o bursă în Germania de la Nichifor Crainic, dar nu izbutise să beneficieze de ea, aşa că studiile şi le efectuase doar în ţară. Avea însă nostalgia acestui eşec din pricina războiului…

În încheierea acestor însemnări, redau lista celor care au mai susţinut intervenţii la reuşitul simpozion dedicat personalităţii de excepţie care a fost părintele Constantin Galeriu:  Ierod. Gamaliel Sima: Părintele Constantin Galeriu – omul lui Dumnezeu; pr. Ilie Ivan: Întîlnirea cu Părintele Galeriu; pr. Emanuel Ganciu: evocare; Argentina Grămadă, Cristian Mitvichi: prezentarea site-ului www.parintelegaleriu.ro; Iosif Nicolescu: evocare; Răzvan Codrescu: Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu: N. C. Paulescu şi Alexandru Mironescu; Gh. Valerică Cimpoca despre Contribuţia Părintelui Galeriu la dezvoltarea culturii şi spiritualităţii europene prin întărirea dialogului dintre creştinism, filosofie şi ştiinţă; Andrei Dîrlău: Viziunea Părintelui Galeriu în „Timpul Schimbării“ şi „Schimbarea la Faţă“: o schiţă hermeneutică; pr.Constantin Dragnea: evocare; Victor Marola: Prezenţa mărturisitoare a sacerdotului în cetate; Costea Munteanu: Părintele Galeriu – tîlcuitor al duhului vremurilor noastre; Elena Dulgheru: Părintele Galeriu – un apostol al iubirii şi ecumenicităţii lui Dumnezeu.

Fac un apel la organizatorii evenimentului – între care cu bucurie menţionez şi pe un membru al cenaclului nostru, domnul Radu Jecu – şi la toţi aceia care deţin texte ce pot fi publicate să ni le trimită la redacţie spre a contura, în numerele următoare ale revistei noastre, un tablou mai amănunţit al simpozionului. Părintele Constantin Galeriu o merită cu asupra de măsură…

Mihai Floarea

 

„Memoria vie a spiritualităţii româneşti“:

Gavril Vatamaniuc – „ultimul partizan“

 

În Aula Magna a Academiei de Studii Economice din Bucureşti, s-a desfăşurat vineri, 17 decembrie 2010, o nouă conferinţă din ciclul „Solidaritatea culturală şi intelectuală între generaţii“ cu titlul grafiat deasupra acestor însemnări: „Memoria vie a spiritualităţii româneşti“.

Aşa cum îi invit la reflecţie pe cititorii rubricii de faţă în subtitlul pe care l-am considerat potrivit, Gavril Vatamaniuc (n. 25 noiembrie 1924, Suceviţa, jud. Suceava) este, probabil, „ultimul partizan“ al acestei ţări est-europene încă foarte puţin cunoscute istoric pe plan mondial. Ghilimelele pe care le folosesc se justifică prin faptul că sintagma cu pricina a fost aleasă drept titlu al unui volum de memorii la apariţia căruia, în 2010, octogenarul a fost ajutat de Emil Ianuş şi Ion Prelipcean. Gavriluţă, dacul liber care şi-a urmat firul vieţii ca partizan pe meleagurile natale între 1949-1955, se afla acum, ca „un puştilică de 87 de ani“ – cum glumea d-sa – dinaintea noastră, depănînd amintiri.

După rugăciunile începătoare rostite de părintele Marius, care răspunde de actuala Academie de Studii Economice (acompaniat de glasul pur al copilei Oana), moderatorul – conf. univ. dr. Liviu Bogdan Vlad – a rostit un scurt cuvînt prin care a pus evenimentul sub semnul bunăvoinţei Părinţilor Arsenie Boca şi Ghelasie de la Frăsinei, cărora, cu recunoştinţă, li s-a închinat întîlnirea din această seară.

Actriţa Maria Ploae a interpretat un eseu al părintelui Ghelasie despre întîlnirea cu Dumnezeu prin rugăciunile particulare şi prin participarea duminicală şi în sărbători la Sfinta Liturghie. Apoi ne-a recitat în stilul său vibrant-participativ un colind de Vasile Voiculescu, şi anume În coliba-ntunecată: În coliba-ntunecată / Din carne şi os lucrată, / A intrat Hristos deodată. / Nu făclie ce se stinge, / Nu icoană ce se frînge. / Ci, El însuşi trup şi sînge, / Preschimbat pentru făptură / Într-o scumpă picătură, / Dulcea Cuminecătură. / Coliba cum L-a primit / S-a făcut cer strălucit / Pe bolta de mărgărit / Iar în ea soare şi stele / Cu Arhangheli printre ele. / În mijloc, Tron luminos / Şi, pe el, Domnul Hristos, / Care mult se bucura / Duhul Sfînt s-alătura / Şi acolo rămînea / Şi acum şi pururea. / „Şi noi, Doamne, ne-am sculat / Colibele-am curăţat / Uşi, ferestre, toate-s noi, / Doamne, intră şi la noi“.

Invitatul special al serii, domnul Gavril Vatamaniuc, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea acestei întîlniri mărturisitoare. Mi-am notat pe circa zece pagini crîmpeie din spusele d-sale din care pot reda aici următoarele:

Evenimentele prin care a trecut poporul român timp de patruzeci de ani şi cum ne-am opus, cei optzeci de partizani, din părţile noastre, la instalarea comunismului nu se pot povesti uşor… Nu se putea să scap, să supravieţuiesc, decît chemînd puterea divină… Căci pe Dumnezeu îl proslăvesc…

[Gestica sugestivă, cu braţele ridicate a invocaţie, însoţită de glasul gîtuit de emoţie şi de nodul lacrimilor abia reţinute avea să revină, ca un laitmotiv creştin-mărturisitor, în decursul întîlnirii].

În 1942 am intrat în armată căci aşa am vrut eu să-mi cîştig existenţa. Erau condiţii de îndeplinit, vîrsta în primul rînd. Eu aveam 18 ani, dar n-aveam stagiu pe front. Bun! Atunci am să merg pe front, în Crimeea, cu Regimentul 31 Dorobanţi! Poziţia era încercuită, iar un locotenent Gheorghiţan, mi-a zis, fiindu-i milă de tinereţile mele: „Băiatule, treci la avion, c-altfel ai să mori aici“. Şi mi-a salvat viaţa. Am trecut Marea de Azov şi am scăpat. Am făcut şase luni de front în Crimeea şi alte şase în Cehoslovacia, aşa că anul de front fusese făcut. M-am întors în ţară, dar la o şedinţă cu politruci la care am auzit lucruri neadevărate, despre Basarabia noastră, m-am sculat şi am spus adevărul – îmi trebuie mult timp ca să vă spun toate, cum au fost!… Bucovina şi Basarabia au fost româneşti dintotdeauna! „Daţi-ne înapoi ce ne-aţi furat! Avem pe aceste pămînturi mînăstiri, biserici, morminte. Hotarul a fost mereu pe Nistru şi nu pe Prut“… Nu le-a convenit deloc, am fost arestat şi trimis la Craiova, pe strada Lahovari. Adevărul l-am spus şi acolo, dar am evadat în aceeaşi zi de cum am ajuns de la comenduirea garnizoanei şi am plecat spre Bucovina…

Cinstea ţine prietenia lungă – e o vorbă. Nu puteam fi decît cinstit cu istoria poporului. Se făceau arestări masive, ofiţerimea îndeosebi… Peste 1000000 de oameni au fost aruncaţi în închisori. Groaznic tratament a fost acolo, de nedescris! Sute de mii au murit…

Pe 25 noiembrie, cînd sînt eu născut, cu ajutorul fratelui meu, Ion, în 1952, am făcut un grup de partizani. Şapte ani am lucrat cu ei… Of! E tare mult de povestit şi nu ştiu dacă avem timp… Noaptea întreagă aş sta să vă povestesc! Credeţi-mă, stimaţi prezenţi!… La 18 ianuarie 1955 am fost trădaţi. Nu se putea sta într-un loc. Erau cîini, securitate şi miliţie… Dar să nu credeţi că eram doar noi, cei din Moldova, într-o asemenea situaţie! Nu! Peste tot în ţară erau grupuri de partizani. În Făgăraş, în Vrancea, în Apuseni, în Dobrogea, chiar şi-n Deltă, fraţii Croitoru… De ce? Să scăpăm de dictatura sălbatică, să ne putem vorbi limba liber… Eram şi eu unul dintre dacii liberi – dintre cei scăpaţi, odinioară, de sub romani – şi aşa voiam să rămîn!… Dacă fac un ocol, am să vă spun că Ardealul a fost ocupat de daci… Atila a venit tîrziu în pusta ungară şi a avut doi feciori şi o fată, care, după moartea lui, s-au certat pe moştenire. S-au aciuit în Ardeal, de unde au rămas secuii de azi… Nu intrăm în amănunte, dar eu întreb: Sarmizegetusa e a ungurilor sau a dacilor?…

Revin la 18 ianuarie. Santinela dă alarma. Fuseseră ploi. Eram uzi, mălaiul ud se stricase, nu mai era bun de nimic… Vara mai aveam zmeură, fragi, mure, bureţi… Acum nimic… Surpriza noastră a fost mare… [emoţia din nou îl copleşeşte, regresul în timp e vizibil. Dacă-l priveşti atent pe vorbitor, nu mai ai nevoie de cuvinte; înţelegi mai bine decît dacă ai fi citit zeci de definiţii ori chiar tratate despre trădare ce înseamnă acest act pentru un om, mai ales cînd acesta este eminamente cinstit şi credincios]. Puneţi-vă nădejdea în Dumnezeu, din inimă vă rog!… Aşa şi atunci. Bordeiul era făcut în locuri unde nu putea ajunge cineva din întîmplare. Noi dormeam îmbrăcaţi şi încălţaţi. La cîteva luni o dată ne mai puteam permite să ne mai descălţăm… Nu vă spun cum ne erau picioarele… Of!… Căci nu ştiam cînd vin trădătorii… Au murit trei securişti şi-un cîine… Noi am scăpat… Mai tîrziu, în iunie, am suferit alt atac. Doi au murit dintre noi… Au fost ani cu multe evenimente grele…

         Am o sondă în vezică, gleznele tumefiate de la lanţuri… Dar dau slavă lui Dumnezeu!… În El ne e nădejdea!… Să vă dau încă un exemplu despre cît de mare este puterea dumnezeiască.

În martie 1944 intraseră ruşii la noi în sat, la Suceviţa. S-au oprit în faţa Obcinei Mari – o culme ca o spinare de cal – căci au văzut că nu se putea avansa cu tancurile. Am petrecut Paştile şi apoi ne-au dat evacuarea pentru trei zile: „Nu luaţi nimic; lăsaţi uşile deschise, că vă întoarceţi peste trei zile…“. Cei mai bătrîni ştiau cum fusese în 1916: învingeau cînd austriecii, cînd muscalii şi luni întregi au fost alungaţi de pe la casele lor… Acum – ce să facă? – au înghesuit avutul a cîte două-trei familii la un loc, cum au putut, în ce căruţe le mai rămăseseră, înhămînd ce cai ori ce boi mai aveau – căci le rechiziţionaseră ruşii –  şi au pornit. Ce trei zile? Pînă la 23 august au rămas departe, pe la Botoşani, Dorohoi… Evacuarea i-a lăsat goi, le-a luat tot… Groaznic a fost… Au venit înapoi cu traista-n băţ. Ţărani necăjiţi din Straja, Putna, Suceviţa, Solcaş… Casele dărîmate… Nimic nu se făcuse, pămîntul – nelucrat… Porumbul pe care apucaseră să-l pună era răsărit cît degetul, ici-colo… O jale! Venea septembrie – toamna şi iarna erau aproape! „Făceţi-vă bordeie că o să muriţi!“ – se îndemnau unii pe alţii… Dar a dat Dumnezeu ploaie caldă în septembrie de s-a făcut porumbul şi l-au cules în octombrie şi-au scăpat cu zile cu toţii! Vedeţi ce mare-i puterea lui Dumnezeu?… În El să ne punem nădejdea! Pe El să-L proslăvim!… Gîndiţi-vă adînc, iubiţi prezenţi! Citiţi Biblia! Eu o am mereu deschisă! E acolo o pildă cu un om care a bătut la uşa vecinului şi a cerut trei pîini că-i venise un musafir şi n-avea ce-i da să mănînce. „N-am“ – i-a zis vecinul, dar omul a insistat şi pînă la urmă i-a dat… Insistă, aşadar, cere cu stăruinţă şi Dumnezeu îţi va da pîinea vieţii dacă ai credinţă… 

Fiindcă preotul George Remete şi colindătorii săi trebuiau să plece, fiind veniţi din Sebeş, judeţul Alba, s-a cerut îngăduinţa unui intermezzo muzical. Deşi presaţi de timp, părintele a ţinut să rostească un cuvînt de învăţătură: Colinda se merge – tu, colindătorul, să mergi să transmiţi vestea cea bună. Deci a colinda înseamnă a-ţi folosi înainte de toate picioarele, apoi vocea – dacă o ai şi cît o ai… Nu se colindă stil Vanica… E greu să te ţii de cele din bătrîni. Ni se spune că dacă păstrăm tradiţia sîntem primitivi, înapoiaţi, rămaşi în coada Europei… Nu trebuie să ne fie ruşine cu părinţii. Ni se spune că e o prostie… Dimpotrivă: să te împlineşti în părinţii tăi!… Colinda e sublimul spiritualităţii româneşti. Omul devine om cînd se pune în genunchi; îngenuncherea e poziţia autentic umană. De aceea, proasta de ea, oiţa din colinda pe care o veţi auzi stă, singură, în genunchi, în timp ce ălelalte pasc fericite! Să te ancorezi în puterea existenţei lui Dumnezeu e echivalent cu a trece din iarna istoriei către primăvară – dacă te ajută şi Maica Precista. Se pune întrebarea: ce trebuie să-I dea omul lui Dumnezeu, Care le are pe toate? Ce trebuie să le dea copilul părinţilor săi care nu duc lipsă de nimic? Iubirea e răspunsul. Omul iubitor e mîncarea lui Dumnezeu… Aici e adîncime filosofică absolută. Păcurarii ferice cu iarba pîn’ la genuche – iată ceea ce aduce mărturie o altă colindă… În timp ce toate oile, ca proastele,  sînt prinse în  jocul morţii şi al devenirii, numai oaia din colinda românească stă în genunchi şi se roagă… 

Răspunsurile domnului Gavril Vatamaniuc la numeroasele întrebări din partea asistenţei – a „prezenţilor“ cum ne-a numit el (pentru mine şi pentru doamna Marilena Istrati, care ne-am implicat şi didactic în literatura închisorilor, a răsunat încurajator acest apelativ!) –, un alt intermezzo muzical, datorat talentatei Gabriela Tuţă şi vernisajul expoziţiei Silviei Radu (între altele, erau expuse un bust al Sfîntului închisorilor, Valeriu Gafencu şi un cap al principesei Margareta) au completat evenimentul de excepţie pe care frazele de faţă şi-au propus să-l evoce.

Mihai Floarea          

 

PERSPECTIVE CRITICE

CARTEA DE LA „POALELE CERULUI“

 

Cartea – zicea Sfîntul Ioan Gură de Aur –  este plină de învăţături ca o grădină împodobită cu fel de fel de flori, care odată culese nu se veştejesc, ci se aşază în tainiţele minţii pentru a ne desfăta mereu de mireasma lor (Omilii la Facere).

O astfel de desfătare, a minţii şi a sufletului, ne propune volumul, atît de sugestiv şi de inspirat intitulat, CUVÎNT deSPRE CER (antologie întocmită de Maria Monalisa Pleşea şi Paul Iulius Negoiţă, cu o copertă semnată de Valeriu Şuşnea şi o postfaţă a lui Valeriu Rîpeanu), ce a văzut lumina tiparului recent, la editura Omega din Buzău.

Antologia celor doi tineri entuziaşti, ambii avînd legătură atît cu Şcoala, cît şi cu Biserica, adună poezie religioasă scrisă de profesionişti ai condeiului şi nu numai – buzoieni fie prin naştere (precum Cîrlova, Vasile Voiculescu, Ion Caraion, Radu Cîrneci), fie prin adopţie (precum Mitrofan Episcopul, cel cu care se deschide lucrarea, stihurile lui reprezentînd primele producţii lirice culte înregistrate în judeţul Buzău, Gheorghe Mincă, Aurel Anghel ş.a.).

Sunt cuprinse în paginile acestui emoţionant florilegiu creaţii ale unor nume consacrate, dar şi poezii risipite prin periodicele buzoiene între anii 1922 şi 2005 ori rămase în manuscrise mai vechi sau mai noi ale unor stihuitori de meserie sau de ocazie. Pentru ultimele două secţiuni, criteriul ce a stat la baza selecţiei a fost, în primul rînd, „entuziasmul poetic religios”, antologatorii lăsînd timpului, istoriei şi judecăţii critice menirea de a le confirma sau nu opţiunea.

O secţiune a antologiei cuprinde cîntări bisericeşti şi populare de pe meleagurile buzoiene, selectate din volumul alcătuit de preotul Antofie Radu şi publicat în anul 1987 de Editura Episcopiei Buzăului, autorii subscriind opiniei exprimate de P. S. Epifanie în prefaţa amintitei culegeri, şi anume că aceste producţii nu sunt numai ale poporului, ci şi ale Bisericii care le-a păstrat şi cultivat.

Pornind de la ideea că raportarea şi comuniunea omului cu Dumnezeu se realizează prin poezia imnică pe o cale mult mai sensibilă şi mai accesibilă, scopul declarat al întreprinderii celor doi antologatori a fost, pe de o parte, acela de a pune la îndemînă cititorilor un vehicul literar de înălţare sufletească, pe de altă parte, de a le oferi un exemplu. Poetul, susţin autorii în prefaţă, paradigmă a credinciosului ortodox, reface în versuri parcursul sufletesc al oricăruia dintre noi. [...] Prin poezie, Dumnezeu este mai aproape de noi, liniştindu-ne incertitudinile şi dăruindu-ne, în orice moment, nădejdea bunătăţii Sale.

Sau, cum stihuieşte Popa Lăudatu Depecîlnău, în Psalmistul:

Ca poet al sufletului, –

Nu caută pe Dumnezeu;

Cere milă şi iertare

Şi adăpost sub braţul Său!…

În fond, tot ceea ce afirmă autorii în prefaţă este subtil sugerat încă din titlul volumului: cuvînt ce ne vorbeşte DESPRE Cer, dar şi cuvînt ce ne conduce SPRE Cer, cuvînt care desăvîrşeşte Creaţia, dar şi cuvînt care purifică.

Sub semnul căutării Lui, a Cuvîntului lui Dumnezeu, stau, de fapt, toate textele ce compun antologia pe care ne-o propun alcătuitorii: 

îngere alb, îngere

ca un bulgăr de ceaţă,

intră prin ochii mei

înoată prin sîngele meu

bîntuit de fulgere

şi du-te înapoi

spre naşterea mea –

într-o dimineaţă

ca o vale de plîngere.

 

şi întreabă îngere, îngere,

acele de miere fulgere,

unde este Cuvîntul

lui Dumnezeu

care ninge pămîntul

din sufletul meu.

(Ion Stanciu, Îngere alb, îngere)

Volumul este completat de un index al autorilor absolvenţi ai Seminarului „Chesarie Episcopul” din Buzău, precum şi de un fişier bibliografic, întocmit de Alex. Oproescu, al revistelor „Îngerul” – „revistă bisericească a clerului din Eparhia Buzăului“ şi „Muguri“ – „revistă literară-culturală a Seminarului din Buzău“, iar pentru unii dintre stihuitorii prezenţi în culegere sunt oferite, în note de subsol, date biobibliografice.

Maria Monalisa Pleşea şi Paul Iulius Negoiţă, prin demersul lor, au ridicat un mic edificiu cultural, mărturie a puterii creatoare a limbii romîne, dar şi a ortodoxiei noastre, ce face cinste nu doar zonei geografice buzoiene (care, iată, se defineşte – pentru a cîta oară? – şi ca o zonă spirituală deosebită), ci întregului spaţiu românesc – care, prin Sfîntul Apostol Andrei, întîiul chemat, a primit lumina lui Hristos încă din zorii creştinismului.

Ca să preiau din prefaţa volumului, referindu-mă însă la alcătuitorii lui, cînd o astfel de generaţie se naşte, certitudinea continuităţii este asigurată.

Rodica Lăzărescu

 

ESEURI

Teme posibile de cercetare teologică

necesare laicatului ortodox

 

1. Ne putem închina în faţa Bisericii armene şi dacă s-au pus în comuniune (oarecum) cu celelalte biserici ortodoxe tradiţionale? Ce biserici ortodoxe sînt considerate eretice: stiliste, rascolnice?

            2. Cum răspundem unor oameni de cultură care consideră că au citit Biblia – despre Duhul în care se face şi intenţia acestei acţiuni?

3. Cum s-ar potrivi în spaţiul românesc nişte metode misionare folosite de unii clerici din Rusia (de exemplu diaconul Andrei Kuraev)? Comparaţii şi soluţii de adaptare la viaţa tinerilor moderni.

4. Cum se poate face o analiză a cazurilor de oameni decedaţi în prigoana comunistă contra Bisericii? Despre decelarea duhului martiric întru Hristos cel mărturisit de credinţa ortodoxă.

                                                                                              Ing. Anca Gheorghe

                                                Nişte mărgăritare…

            Iată, am primit nişte mărgăritare. Şi acum citez: „Căci le mărturisesc că au rîvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă. Deoarece necunoscînd dreptatea lui Dumnezeu şi căutînd să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci oricine va chema numele Domnului, se va mîntui. Dar cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela de Care încă n-au auzit? Şi cum vor auzi fără propovăduitori? Prin urmare, credinţa vine din ceea ce se aude, iar ceea ce se aude vine prin cuvîntul lui Hristos“ (Romani, 10:14; 2,3,13,14).

            Şi în continuare: „Binecuvîntat eşti Doamne, învaţă-mă îndreptările Tale. Deschide ochii mei şi voi cunoaşte Legea Ta şi o voi păzi cu toată inima mea. Povăţuieşte-Mă pe calea poruncilor Tale, că aceasta am voit“ (Psalm 118).

            La ce-mi folosesc aceste mărgăritare? „Iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezînd, să aveţi viaţă în numele Lui“ (Ioan 20:31). „Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru. Şi Hristos să se sălăşluiască prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire“ (Efeseni 3: 16-17).

            Dar cum mă găsesc eu acum în faţa lui Dumnezeu? Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt răpitor, nu sînt nedrept, nu sînt adulter, postesc de două ori pe săptămînă, dau zeciuială din izmă şi din untariţă şi din toate legumele, merg duminica la liturghie, mai merg la biserică şi de Crăciun şi de Paşti. Astfel sînt liniştit că am făcut tot ce trebuie.

            Dar mă întreb: oare ce vor să-mi spună mărgăritarele pe care le-am primit? Oare ce înseamnă Dreptatea lui Dumnezeu, sau mîntuirea, sau cuvîntul lui Hristos, sau Legea Ta, sau poruncile Tale? Şi cum să se sălăşluiască Hristos în inimile noastre? Şi cum să primesc viaţă în numele lui Hristos?

            Acum nu mai sînt liniştit. Am înţeles că nu cunosc ce spun mărgăritarele de la Dumnezeu, adică nu cunosc Voia Sa. Atunci cum o să fac Voia lui Dumnezeu?

            O Voce caldă, iubitoare mă îndeamnă către învăţătorii de Lege, care au cheia cunoştinţei. Să-i rog să o folosească. Aşa am făcut şi am început să aflu despre Biblie, despre Vechiul şi Noul Testament, care au fost insuflate de Duhul Sfînt ca să cunoaştem că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi S-a întrupat pentru a ne aduce Cuvîntul Tatălui şi S-a răstignit pentru iertarea păcatelor noastre. Slavă Ţie, Doamne! Cad în genunchi şi strig: Doamne, Iisuse Hristoas, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii! Amin!

            Bine zice Î.P.S. Iustinian, arhiepiscopul Maramureşului: „Ceea ce vă spune împăratul să ţineţi secret; tot ce vă spune Dumnezeu să spuneţi tuturor! Astfel, şi voi veţi intra, iar pe cei ce vor să intre nu-i veţi împiedica“. Ştim că: „Dumnezeu, trecînd cu vederea vremile neştiinţei, le vesteşte acum oamenilor ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască, pentru că a hotărît o zi cînd, întru dreptate, va să judece lumea prin bărbatul pe care El L-a rînduit, tuturor dîndu-le încredere prin aceea că L-a înviat din morţi“ (Faptele Apostolilor 17:30-31). Zic vouă: „Că, aşa, şi în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decît pentru 99 de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă“ (Luca 15:7).

            Numai aşa vom primi minunata invitaţie: „Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii!“ (Matei 25: 34). Amin!

                                                                       Nicolae Corhan

 

                                   Restabilirea continuităţii în cercetarea teologică

 

            Trăim vremuri tulburi şi se apropie timpuri şi mai grele. Este nevoie de modele în toate domeniile. Revenirea la perioada interbelică, atunci cînd „domnii“ se interesau de viaţa satului, cînd preotul era un model şi un conducător nu doar spiritual este o necesitate.

            Cercetătorii de azi ar putea s-o ia pe urmele sociologului Dimitrie Gusti, însoţit de străluciţii săi studenţi Mircea Vulcănescu, Ernest Bernea, de Dimitrie Bejan şi atîţia alţii din echipele sale, să preia ce se poate din metodele sociologice şi să scoată în evidenţă rolul pe care îl aveau biserica, preotul, comunitatea parohială.

            Latura spirituală a omului de la sat, ca şi a celorlalţi, a fost afectată de comunism, care s-a silit să distrugă vetrele satelor, „să redea agriculturii“ locuri care erau mărturii ale trecutului, să radă sate de pe faţa pămîntului cu tunurile, în epoca stalinistă, să disloce ţăranii la oraş pentru a întări proletariatul, să aresteze preoţi, monahi şi monahii, credincioşi.

            Sînt multe pagini lipsă din istoria bisericii şi din istoria parohiilor. Istorie interzisă, literatură interzisă, tradiţie arestată. Cercetarea plecînd de la oameni învăţaţi (studenţi, masteranzi, doctoranzi) spre zona rurală ar fi o reîntoarcere a „domnilor“  în sat, o preţuire a ceea ce a ajuns acum să se dispreţuiască.

            În plus, această atenţie dată parohiilor ar da încredere comunităţii în puterea ei de a se reconstrui, adunîndu-se din Italii şi Spanii efemere spre valorile adevărate, ancestrale.

            Satul interbelic trăia în biserică, sătenii erau sub autoritatea preotului şi a învăţătorului. La Nucşoara, unde aproape un sat întreg a susţinut gruparea de rezistenţă Arsenescu-Arnăuţoiu, preotul Nicolae Andreescu şi soţia sa, Maria, preotul Nicolae Mănescu, preotul Ilie Dragomirescu i-au ajutat pe „Partizanii libertăţii“ şi au fost arestaţi, condamnaţi, li s-au confiscat averile. Toma Arnăuţoiu declara la interogatoriul din 30 iunie 1958: „Am mers împreună cu fratele meu şi m-am întîlnit cu Andreescu Nicolae (…). Am stabilit cu Andreescu să luăm armamentul în acea seară. A venit împreună cu preotul Ion Constantinescu. Am mers la biserică şi am luat armamentul şi muniţia“ (Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Luptătorii din munţi, Toma Arnăuţoiu, grupul de la Nucşoara, pp. 448-449).

            „În anul 1952 l-am trimis (pe Petre, fratele său – n.n.) la preotul Mănescu Nicolae cu un bilet în care îl rugam să-mi dea un sfat în legătură cu situaţia în care sînt… Preotul Nicolae ne-a alimentat cu mălai, pîine, brînză, îmbrăcăminte, bani, oale de pămînt“ (p. 455).

            Soţia preotului Ion Constantinescu, Iuliana, care i-a ajutat pe cei din Rezistenţă, a fost arestată în 1958 şi a născut în închisoare o fetiţă pe care a botezat-o Libertatea-Justiţia. În 1959 a fost condamnată la 12 ani de muncă silnică şi confiscarea totală a averii.

            Pentru a fi scos preotul Andreescu din zonă, prin Departamentul Cultelor din Bucureşti s-a solicitat împuternicitului de culte regional şi episcopului de Argeş să dea 5-6 preoţi să meargă în Nordul Moldovei 1-2 luni pentru misionarism, pentru combaterea stilismului. Securitatea propune să fie trimis şi preotul Andreescu, dar de la Iaşi acesta este arestat şi dus la Bucureşti unde este anchetat.

            În urma procesului, sînt condamnaţi la moarte, alături de cei din mişcarea de rezistenţă şi preoţii Andreescu Nicolae şi Constantinescu Ion şi sînt executaţi în noaptea de 18 spre 19 iulie, la interval de 15 minute.

            Mulţi preoţi de parohie au ajuns în temniţele comuniste şi au mărturisit credinţa în Hristos ajutîndu-i pe cei închişi. În temniţe s-au slujit Sfînta Liturghie, Slujba Învierii, au fost spovediţi şi împărtăşiţi deţinuţii. În noaptea Învierii din anul 1951, în mina de la Baia Sprie, în mijlocul oamenilor erau preoţii: Valeriu Antal din Topliţa, Nicolae Grebenea din Răşinari, Ion Ilinescu din Iaşi, Nicolae Pîslaru din Bacău, Teodor Bej din Arad şi Aurel Lazarov din Hîrşova. Unii dintre cei închişi au ieşit din prima închisoare, s-au călugărit sau au devenit preoţi şi au fost iarăşi arestaţi. Aşa s-a întîmplat cu părintele Adrian Făgeţeanu, părintele Arsenie Papacioc, preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

După ce a trecut prin reeducarea de la Piteşti, studentul la Medicină Gheorghe Calciu a urmat Teologia cu sprijinul Patriarhului Iustinian. În Postul Mare din anul 1978 a rostit şapte predici către tineri în capela Seminarului Teologic şi a fost alungat din şcoală şi din biserică, arestat de securitate şi condamnat la 10 ani de închisoare. Eliberat în 1984, la presiunea Occidentului şi a SUA, şi-a continuat slujirea preoţească în America.

Părintele Sofian Boghiu, părintele Benedict Ghiuş, părintele Iustin Pîrvu, părintele Arsenie Papacioc, preotul Dimitrie Bejan, părintele Nicolae Steindhard (botezat în închisoare), părintele Daniil (Sandu Tudor), părintele Gherasim Iscu, părintele Marcu de la Sihăstria, părintele Arsenie Boca, părintele Roman Braga, părintele Atanasie Ştefănescu, preoţii Constantin Sîrbu, Ilarion Felea, Constantin Voicescu, Ştefan Marcu, Gheorghe Tarcea, Liviu Brînzaş, Ion Berghianu, Boris Răduleanu, Ilie Imbrescu, Mihai Lungeanu, Ilie Lăcătuşu, Ioan Negruţiu, Coriolan Buracu, Constantin Galeriu, profesorii de teologie Teodor M. Popescu, Nichifor Crainic, părintele profesor Dumitru Stăniloae, maica Mihaela Iordache, maica Teodosia Laţcu, maica Tatiana Răduleţ, maica Nicodema Vasilache, maica Patricia Codău şi mulţi alţii au mărturisit credinţa în Hristos în închisorile comuniste.

            Preoţi şi călugări au stat ascunşi în acele vremuri grele devenind apoi o bază a rezistenţei spirituale: părintele Cleopa de la Sihăstria, preotul Ilarion Argatu.

            Modele spirituale, iată de ce are nevoie creştinul ortodox al parohiilor noastre, astăzi cînd este asaltat din toate părţile. Dacă scoatem din întuneric istoria parohiilor descoperim rezistenţa bisericii, faptul că a fost în închisoare, aşa cum spunea părintele Arsenie Papacioc: „slujitorii şi mii şi mii de credincioşi au fost sub lacăte şi cătuşe grele, sub sîrmă ghimpată şi sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără semne de ieşire sau vreo mică uşurare“.        

                                                           Marilena Istrati

 EVOCĂRI

 

POPA IONEL

                    

Ioan Popescu, „popa Ionel“ cum era cunoscut şi cum a rămas în memoria locuitorilor de pe valea Cîrcinovului, s-a născut la 29 septembrie 1896 în satul Cîndeşti-Deal, ca fiu al lui Nicolae Stan Popescu şi al Paraschivei, născută Cercel, din comuna Dobreşti.

A rămas, pînă la mutarea la cele veşnice, preot în Dobreşti, profund implicat însă în viaţa socială şi artistică a colectivităţii: a înfiinţat Căminul Cultural, a cărui impunătoare clădire domină şi astăzi centrul satului, s-a aflat printre cei care au înfiinţat băncile populare „Dorinţa“ şi „Înfrăţirea“, a condus cooperativele de producţie şi consum „Biruinţa“ (1909) şi „Treimea“ (1923), a căror fuziune a realizat-o în 1929, aorganizat corul „Vraja“ (laureat, printre altele, al unui concurs organizat la Arenele Romaneîn anul 1939) şi fanfara, a iniţiat o şcoală ţărănească în care tehnicieni agricoli predau lecţii sătenilor, a scris versuri pe teme politice, pe unele dintre ele publicîndu-le, sub semnătura Ionel de la Muscel, în ziarele „Ţărănismul“ şi „Aurora“. Cele mai multe dintre poeziile sale au rămas însă nepublicate, aşa cum au rămas şi amintirile sale (din care doar însemnările referitoare la personalitatea lui Ion Mihalache, cu care se înrudea şi al cărui colaborator apropiat a fost, au apărut, recent, în revista „Historia“).

 

 

 

 

După ce ultimii ani de viaţă i-a petrecut în întunericul nevederii, s-a mutat la cele cereşti la 27 noiembrie 1987, iar trupul i-a fost înmormîntat sub piatra funerară pe care stă scris:

Am făcut de tînăr muncă voluntară,

Edificii mîndre astfel se înălţară:

Biserica nouă, local de cămin

Sînt o mărturie c-am trăit din plin.

Am sădit la tineri gustul pentru artă

Şi către Hristos le-am deschis o poartă.

Asta pentru semeni – Cerescule Tată,

Ţie Ţi-am păstrat inimă curată.

În caietele sale se păstrează însă şi un alt fel de epitaf, o epigramă plină de autoironie dedicată sieşi:

De părinţi şi socri bine înzestrat,

N-a cunoscut lipsuri şi-a trăit pe plac,

Zeci de milioane a administrat –

Pentru instituţii… Şi-a murit sărac!

Prin anii 1976-77, se apucă să întocmească Legendele satului Dobreşti, o culegere de legende în versuri care explică o serie de toponime locale, pentru a căror întocmire valorifică vechi documente, amintirile transmise din generaţie în generaţie, volumul (ce încă îşi aşteaptă editorul) avînd, după cum susţine autorul lui, „o importantă valoare didactică şi etică“.

Iată-am adunat aicea

Tot ce-am socotit că-i bine

Să afle şi să-nţeleagă

Generaţia ce vine.

Că în zilele acestea

Tineretul studios

La o muncă, pentru ţară,

S-a încolonat, voios,

Nu mai vrea să piardă vremea

Cu legende şi poveşti,

Nici, cumva, învăţătură,

Prin acestea să găseşti…

Sînt convins că, mai pe urmă

Viitoare generaţii

Vor căta, la vremi trecute

Să găsească explicaţii…

Vor căta în aste versuri

Elemente de folclor,

Cu migală adunate

Din popor pentru popor.

O altă culegere păstrată în manuscrisele rămase de la Popa Ionelo constituie Adevărul proverbelor, un alt fel de Povestea vorbei antonpannescă.   

Convins că prin mama sa, Paraschiva Cercel, se trage din domnitorul Petru Cercel, popa Ionel îşi susţine teoria cu argumente de bun-simţ, dar şi cu documente (O problemă de arheologie locală. Legăturile lui Petru Cercel cu satul Dobreşti).

Un alt subiect în privinţa căruia dorea să restabilească adevărul l-a constituit Radu lui Anghel, rămas în memoria colectivă drept haiduc, în fond hoţ la drumul mare (Haiducia lui Radu lui Anghel).

În fine, se găsesc în însemnările părintelui Ioan Popescu amintiri despre viaţa şi activitatea lui Ion Mihalache.

NOTĂ: Mare parte a textelor rămase de la părintele Ioan Popescu au fost scrise după dictare de rude şi apropiaţi care îi mai treceau pragul în ultimii ani de viaţă. Transcrierea manuscrisului s-a făcut în funcţie de normele limbii literare actuale, greşelile fiind îndreptate în mod tacit.

 

Valea Rea

 

În toamna ce s-a ivit

Spre Lixandrie-au pornit

Stan al Popii din Cîndeşti,

Dumitrache din Boţeşti

Şi cu alţi meşteşugari

Bine-cunoscuţi rotari,

Cîte douăzeci de roate

De căruţe agăţate,

Cîte două înşirate,

Toate doar din lemn lucrate

Şi cu fiare nelegate!

La tîrg dacă ajungeau

Numaidecît le vindeau

Pe porumb adeseori

Şi pe galbeni sunători…

Înapoi dacă veneau

Peste pacoste dădeau:

Că, din Dobreşti dacă treci,

Radul lui Anghel din Greci

Aşteaptă să-i întîlnească,

De galbeni să-i jefuiască.

La Hălăciuga pîndea

Drumul în jos cît vedea

Şi cînd carele-apărea

Într-o fugă cobora,

Cu pistolu-ameninţa

Şi galbenii jefuia!

„Ce faci, Radule, furi iar

Munca noastră de o vară?“

Dar Radu a replicat:

„Porumbul vi l-am lăsat

De foame să nu muriţi,

Alte roate să gătiţi…

Voi cu meseria voastră,

Noi cu meseria noastră!“

Ş-a plecat Radu la coasă

Galbenii să-i socotească…

 

Locul unde-a jefuit

„La Valea Rea“ s-a numit!

 

Piscul Turcului

 

Ali vindea acadele, la Găeşti, în vremi trecute,

La negustorul Colfescu lua pe credit marfa, iute

O vindea şi-aducea banii, altă marfă luînd, din nou,

Pînă într-o zi, cînd, iată, îl ajunse ceasul rău:

Pierdu banii şi Colfescu pe credit nu i-a mai dat

Acadele şi ciubuce, nici halviţă, nici rahat!…

S-a rugat Ali, săracul, ba chiar l-a ameninţat

Că-l spune la turci, dar dînsul a rămas ne-nduplecat…

Tocmai izbucni „zavera“ şi vin turci s-o potolească.

La Găeşti, un pîlc de turci s-a-ntîmplat să găzduiască.

Ali, ca să se răzbune, îl pîrî pe negustor,

C-are saci de bani şi mărfuri şi le cere ajutor!…

Prevenit, Colfescu fuge, cu toţi banii spre apus,

Însă Ali, pe un prieten turc pe urma lui l-a pus…

Negustorul apucă drumul Cîrcinovului, la deal,

Însă turcul nu-l slăbeşte, alergînd pe un bun cal…

Prin Dobreşti ei trec ca vîntul, şi-ajung la gura Păscarei,

Dar fugarul pierde calul şi, în culmea disperării,

Intră-n codru, se piteşte, – fără prea multă izbîndă –

Că turcul îl şi găseşte şi e gata de osîndă:

Taie capul, îi ia banii şi se duce-n calea lui,

Însă locul acestei crime s-a zis „Piscul Turcului“.

 

Adevărul proverbelor

 

Era-n douăzeci şi nouă, în vremuri de burghezie,

Niculina Mihalache* întîlneşte pe Ilie –

Un copil firav şi galben şi cu trup încovrigat –

Şi făcîndu-i-se milă, la doctor l-a prezentat:

„Tuberculoză osoasă“ – diagnosticul i-a dat,

Şi „dacă nu se tratează, copilul e condamnat“…

La părinţi Doamna le spune, fără de nici un ocol:

A luat copilul cu sine şi l-a dus la Techirghiol.

În trei ani l-a dus acolo, urmînd cure balneare,

Pînă copilul revine-mbujorat la-nfăţişare.

Copilul se-ndreaptă, creşte, e ghizdav şi bun de gură,

C-a cunoscut lume mare şi-a prins multă-nvăţătură…

După douăzeci de ani, cînd regimul s-a schimbat,

Pe isteţul Iliuţă l-au numit primar în sat!…

***

S-a întîmplat evenimentul ce surprinde lumea toată:

Mihalache condamnat şi averea confiscată!…

Deşi Niculina nu e cu nimica vinovată,

Deşi casa şi averea erau zestrea ei de fată,

Iliuţă o dete-afară, fără multă tevatură,

C-o băsmăluţă pe mînă, doar c-un rînd de albitură!…

Şi iată, prin fapta asta, el te face să gîndeşti:

„Pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti!“…

___________

*Soţia lui Ion Mihalache.

 

Chemare**

 

Veniţi, ţărani, c-a sosit timpul să judecaţi cu bărbăţie

De-i ţara ce-aţi visat-o să fie Marea Românie

Ce foloseşte munca voastră de robi ai brazdei, robi ai gliei,

Cînd „domn“ e bunul plac şi jaful pe tot pămîntul României!

Cu birurile voastre stoarse se-mbogăţesc iar cămătarii…

Şi ce rămîne-mpart frăţeşte mişeii, trîntori şi tîlharii…

În loc de şcoale-avem revizori, în loc de spitale sînt chete,

În loc de mărfuri, bursa neagră şi-n loc de carne-avem anchete.

Bugetele-s deficitare, valuta… oscilînd pe toane…

Banca Naţională svîrlă cu sutele de milioane!…

Ciocoii ce ne guvernează ridică sute de palate,

Din vlaga şi sudoarea ţării… din nepăsarea noastră, toate…

Puteţi să mai răbdaţi desfrîul pe-acest pămînt sfînt, românesc,

Şi nu găsiţi în sînul vostru un alt Tudor Vladimiresc?

Voi nu simţiţi în voi îndemnul, ce-l fac din cripta lor strămoşii

Şi jertfa lui Dobrescu-Argeş nu v-au lăsat obrajii roşii?

Daţi regelui oamenii voştri, prin cari şi regii se cinstesc

Şi faceţi altă Românie, c-un nou stat, tînăr, ţărănesc!…***

_____________

** Publicată în ziarul „Ţărănismul“ din 15 septembrie 1935.

***Referire la Programul Partiduluielaborat de Ion Mihalache şi intitulat Statul Ţărănesc.

Rodica Lăzărescu

LITERATURĂ ŞI RELIGIE

 

Trup şi suflet

 

Nu-mi mai amintesc,

Probabil alergam şi

         am căzut…

Probabil

îmi alunecau privirile

spre celălalt,

         tot cădeam

ca o încremenire

între mine şi mine.

Nu mai ştiu,

încremeniseră apele, probabil,

deasupra

ca un cer în care

se vedeau limanurile

chipului meu,

din care ploua cu

          privirile mele

cai năvălind în nori de

          cai năvălind

pe coame de creste

de cai năvălind în

          ploi de priviri.

Încremenisem

între apele de sus şi apele de jos,

între curgere încremenisem,

între ploaie şi rugăciuni

de sfinţi rătăciţi;

           şi tot cădeam

încremenind văzduhul

cu ape de priviri

           înduioşate de mări

      curgînde,

lumi rupînde

      şi nu-mi mai amintesc.

Probabil cădea cerul

în mine,

creştea pămîntul în vine.

                      Pe aripa stîngă-mi

                      Crescuseră licheni,

                      Pe aripa lipsă – alge.

                      Privirile-mi căutau ochii,

                      Undele-mi frămîntau

                      Faţa lucie a cerului meu.

        Dar eu

nu-mi amintesc…

              nimic.

Statornicie

                      Semenilor mei

 

Iată stau şi te aştept

La jumătatea drumului.

Atît de rar ai ajuns pînă aici,

Dar nu am încetat să te aştept.

Statuia mea aşteaptă graţioasă

O venire, o revenire…

La fel ţi-am zîmbit şi acum şi atunci,

Dar acum rîzi, acum te miri…

La jumătatea drumului

Statuia mea zîmbind

Aşteaptă să vii; să învii;

Se aşteaptă să pleci.

Poate-ai să vii,

Dar sigur ai să pleci.

Mai presus de veniri, reveniri,

Statuia mea graţioasă, zîmbind –

Aşteptînd…

(Ea,

Statuia mea,

Cîteodată,

Mă aşteaptă şi pe mine.)

Marius Stan

---

[1] Din cuvîntările participanţilor reproduc aici, prin cursive, ideile pe care le-am reţinut în scris, în iutea curgere a clipelor. În aceste condiţii inerente fiind stilizările şi rezumările, îmi cer scuze dinaintea protagoniştilor şi a eventualilor participanţi care au alte variante – de bună seamă corecte şi ele, din perspectivele subiective corespunzătoare.     

[2] Extrag din acest articol: Pe lîngă numeroasele daruri pe care Dumnezeu le-a dat părintelui Galeriu a fost şi acela al dulcei glăsuiri. Avea o voce frumoasă, caldă şi îmbietoare la rugăciune, dar totodată impunătoare: „cu vocea sa frumoasă, bine timbrată şi caldă, cu modulaţii baritonale greu de imitat“, scrie athenian-legacy.com.

Părintele a lucrat acest dar fiind cîntăreţ, la biserica Zlătari din Bucureşti, după cum el însuşi mărturiseşte: „Cînd am sosit la Bucureşti, eram deja, din ’41 cîntăreţ la biserica Zlătari, ştiam că nu mi-au ocupat postul alţii.“ Tot aici la biserica Zlătari ocupa şi postul de secretar de redacţie al săptămînalului „Ortodoxia“, condus de părintele Toma Chiricuţă. (V. Începutul şi activitatea pastorală a părintelui Galeriu, cf. www.historia.ro/…/inceputul-activitatea-pastorala-parintelui-galeriu).