Cuprins:
Mihai Floarea, Educaţia de excelenţă
Florin Mihăescu, Despre conştiinţă – în
tradiţia creştină
Victoriţa Duţu, “Doamne, să văd!”
Sufletul
Există un tu
Căprioara
Cinci imagini ale
conştiinţei
ACTUALITATEA
Educaţia de excelenţă
Fundătura în care se află învăţămîntul românesc de stat (mă refer la abandonul şcolar, la frecvenţa redusă, la practica lecţiilor particulare începînd de la clasele a V-a – a VI-a şi quasigeneralizate spre sfîrşitul clasei a XII-a), cu examene furate în procente variind între 35 şi 60 (după zone geografice şi inabilităţi ori deficienţe locale) nu mai poate fi eludată sau muşamalizată prin niciun fel de dări de seamă, angajamente, analize swot, inspecţii ARACIP ori ARACIS ş.a.m.d.
Cu o experienţă didactică de peste 25 de ani (15 la şcoli de provincie din judeţe precum Călăraşi, Giurgiu ori Ilfov – fostul SAI), cred că pot vorbi/scrie în cunoştinţă de cauză despre pedagogia actuală[1].
Nu pot spune că sînt mulţumit de rezultate, o piedică majoră fiind deficienţele mele în lucrul cu adulţii (părinţi, tutori etc.), dar recunosc că aceste iniţiative personale, de multe ori privite cu suspiciune de unii colegi, m-au ajutat să înţeleg mai clar că aşa-zisul stil tradiţional de pedagogie pe scară largă practicat la noi, fără vocaţie, ca simplă slujbă de tranziţie ori ca „meserie“ oarecare, dar, ce-i drept, cu respectarea funcţionărească a regulamentului de ordine interioară, cu elaborarea şi predarea la timp a formularisticii birocratice (tot mai stufoase de la an la an!), completarea cataloagelor şi, desigur, cu semnarea condicii, altfel formulat că stilul de muncă uscat, preponderent orientat către justificarea salariului, nu putea duce, mai devreme ori mai tîrziu, decît la faliment. Rupturile deja cronice dintre curriculă şi practica socială, dintre familie şi şcoală, dintre statutul social declarat al cadrului didactic şi cel realmente conturat prin salariu constituie factori agravanţi ai declinului.
Potrivit preşedintelui IRSCA Gifted Education Florian Colceag misiunea noastră este descoperirea şi dezvoltarea potenţialului fiecărui copil şi tînăr printr-o educaţie de excelenţă. Prin „gifted education“ se respectă natura divină a omului şi nu omul-marfă, omul de consum. Noi promovăm omul creator, omul capabil să-şi dezvolte potenţialele. IRSCA Gifted Education îşi propune să stimuleze şi să promoveze învăţămîntul şi cercetarea românească originală, să atragă în această activitate tineri dotaţi cu înclinaţie spre cercetare, leadership, antreprenoriat şi arte şi să contribuie la prestigiul acestor activităţi pe plan naţional şi internaţional. Să promovăm şi să sprijinim dezvoltarea persoanelor cu har şi talent din toate domeniile: ştiinţă, artă, management, leadership şi să formăm resurse umane capabile să rezolve problemele de mare complexitate ale vremurilor noastre.
În numărul 1/2008 al revistei „Excelenţa“ acelaşi profesor publica articolul De ce avem nevoie de Educaţia de Excelenţă din care spicuiesc: Trăim vremuri „interesante“ în care acumularea greşelilor umane a dus la grave crize de tot felul. Una pe care o simţim cu toţii este încălzirea globală care-şi pune amprenta asupra viitorului omenirii. (…) Noi tehnologii care să permită asigurarea unui feedback la mediu, comportamente sociale care să permită recuperarea biodiversităţii, pacea între diferite culturi, colaborarea între oameni, un management al calităţii care să nu amplifice crizele, nu sînt încă ţinte ale educaţiei copiilor. Ei sînt învăţaţi să memoreze în loc de a fi învăţaţi să judece, să aplice, să soluţioneze probleme concrete. Educaţia noastră este încă orientată spre trecut, deşi copiii de acum vor trăi în viitor. Educaţia actuală nu le oferă şansa dezvoltării abilităţilor personale la nivelul maximal pe care-l asigură potenţialul lor genetic, nici şansa de a-şi valorifica abilităţile pe care şi le dezvoltă în afara sistemului şcolar. Educaţia actuală le cultivă, din păcate, neîncrederea în şcoală, îi învaţă să înşele prin copiere, să-şi piardă valorile morale prin acordarea unor diplome fără acoperire valorică, îi învaţă că performanţa trebuie ignorată şi altele asemănătoare. Nu este vina profesorilor, ci a modului în care educaţia este văzută de sistem. Noi avem nevoie de o educaţie proiectată pe valori ca: încrederea; onestitatea; performanţa; inteligenţa socială; curajul acţiunii civice; creativitatea; implicarea personală; transferabilitatea competenţelor; forţa echipei. Din aceste motive avem nevoie de o educaţie de excelenţă. (…)
Toate sistemele de învăţămînt din lume caută să depăşească problemele socio-economice generate de învechirea relaţiilor profesor-elevi, şcoală-familie. Desigur, în condiţiile globalizării în curs, criza economică actuală se va reflecta, şi ea, în măsuri adaptative din mers ale unităţilor şcolare luate, probabil, în chiar aceste prime luni ale anului în curs, după cum îmi permit să extrapolez, pornind de la precizările profesorului Florian Colceag din nr. 2 / septembrie 2008 al aceleiaşi publicaţii incluse în articolul Educaţia nonformală şi informală: În ce constă marea reformă a sistemelor de educaţie ce se petrece peste tot în lume? Răspunsul este unul singur pe mai multe direcţii: în umanizarea educaţiei, în centrarea pe nevoile speciale individualizate ale copiilor, în emanciparea naturii umane, în orientarea către practic şi aplicativ în egală măsură cu prospectiv şi teoretic. Sînt multe şcoli în momentul actual care dezvoltă metodologii şi filosofii educaţionale informale, non-formale şi chiar formale, care conduc implicit la formarea armonioasă a copiilor, la dezvoltarea economică, la un mediu social plăcut, permisiv, la un mediu natural curat şi sănătos şi la un mediu politic calificat, competent, responsabil şi orientat către binele public. Pentru a corecta defectele multiple ale sistemului de educaţie formală este util să cunoaştem în detaliu filosofia şcolilor non-formale şi informale. Metodologia feedback-ului, metodologia Frenet, metodologia Montessori, metodologia Waldorf, metodologia Feuerstein, metodologia Renzulli, metodologia Step by Step, toate acestea şi altele sînt în curentul Gifted Education. Problemele sînt aceleaşi pretutindeni, iar soluţiile tehnice pentru rezolvarea problemelor din educaţie sînt valabile pe o arie foarte largă de aplicare. Acest lucru a fost dovedit în toată lumea, poate fi dovedit şi la noi. Educaţia non-formală şi informală funcţionează cu succes împreună cu educaţia formală în toată lumea, ce-i drept cu multă pregătire pedagogică şi cu multe investiţii în educaţie, dar şi cu uriaşe beneficii economice şi sociale.
Dar dacă metodele acestea impropriu denumite „alternative“ ocupă un loc de frunte în „curentul Gifted Education“ se pot naşte întrebări precum: ce mai rămîne din sistemul tradiţional? Eclectismul acesta pedagogic nu riscă să fie neviabil, ca orice product hibrid, în plus el nefiind susţinut de un sistem educativ flexibil? Cum se pot înţelege cadrele didactice nou formate cu cele activînd în mod inerţial după tradiţionalele metode? Ce impact va avea melanjul acesta pedagogic, la început dificil de armonizat, asupra elevilor şi asupra familiilor? Cum vor fi recunoscuţi şi mai ales cum vor putea fi trataţi elevii superdotaţi în aşa fel încît să nu se lezeze egalitatea de şanse a tuturor copiilor, ştiută fiind componenţa claselor actuale? Ce competenţe vor fi vizate? Etc. etc.
Nu pot răspunde încă la toată avalanşa aceasta de întrebări; dar la unele am deja răspunsuri convingătoare pe care le voi formula, cu îngăduinţa cititorilor.
Este foarte important ca observarea copiilor să fie făcută de la vîrste fragede în cadrul educaţiei timpurii. La acest nivel, se vorbeşte de aşa-numita fereastră de oportunitate în educaţie: perioada de formare a abilităţilor cognitive, sociale, afective şi estetice întinsă de la cîteva luni pînă la 12 ani. E fundamentală educaţia la acest nivel, aşa cum atestă cercetătorii în pedagogie şi psihologie, deoarece, dacă la 3 ani copilul are deja simţul dreptăţii, are umor, e curios, atent, creativ, capabil să se concentreze şi să facă eforturi susţinute, e dornic de progres şi motivat, la 10 ani 95-98% inteligenţa şi creativitatea sînt deja formate.
Cercetările din domeniul psiho-pedagogiei au relevat existenţa inteligenţelor multiple (Gardner), aşa încît mult discutatele teste IQ, axate pe inteligenţa de tip aşa-zis academic, nu au deplină relevanţă. Deşi, potrivit scalei IQ, indicii 85-99 corespund normalităţii inferioare, 100-114 – normalităţii superioare, 115-129 – strălucirii intelectuale, 130-144 – talentului, 145-159 talentului superior, 160-180 – talentului profund, iar peste 180 – genialităţii, specialiştii contemporani recunosc că există mai multe tipuri de supradotare şi, de asemenea, mai mulţi factori de recunoaştere. Astfel, se vorbeşte astăzi de factorii SQ (coeficientul de spiritualitate), de factorii EQ (coeficientul de sensibilitate emoţională) ş.a.
Pentru pedagogi, lipsa unor fişe care să-l însoţească pe copil de-a lungul întregii sale şcolarităţi afectează, ce-i drept, continuitatea în activitatea educativă. Fără observaţiile pertinente ale educatorului, învăţătorul, dirigintele din ciclul gimnazial şi apoi cel din liceu vor relua sisific munca de observare psiho-pedagogică a fiecărui elev. Ne vin în ajutor psihologi precum Anda Negru, care, referindu-se la cei mici, face o diferenţă între copiii precoce şi cei supradotaţi: Dacă nu toţi copiii precoce sînt supradotaţi, aceştia din urmă, în schimb, sînt adesea precoce şi curioşi din toate punctele de vedere. Ei pun întrebări uimitoare pentru vîrsta lor (despre sfîrşitul lumii, despre cum circulă sîngele prin vene sau cum se formează norii). Uimitor sau nu, la şcoală pot fi însă elevi slabi. Pentru că ei înţeleg mai repede ceea ce explică profesorul, iar ceilalţi mai greu, ei se obişnuiesc să nu mai facă nimic, perturbă clasa şi lasă să se stingă harul lor. Aici intervine părintele care trebuie să-l supravegheze şi să-l stimuleze tot timpul, ca să nu ajungă să fie „statuia“ din spatele clasei care îşi iroseşte talentul. Contrar unor idei preconcepute, aceşti copii nu sînt cu ochelari mari, sau cu o anumită statură şi care îi dispreţuiesc pe colegii de vîrsta lor. Ei pot trece chiar uneori neobservaţi, pentru că nimic (fizic) nu-i deosebeşte de ceilalţi copii, exceptînd facultăţile intelectuale superioare, o creativitate şi o imaginaţie uneori remarcabilă în anumite domenii (desen, muzică). Ca la majoritatea copiilor, şi la aceste stele în devenire trebuie să li se reamintească să exerseze, să fie încurajaţi şi susţinuţi. Pentru a menţine optimismul şi şansele crescînde de educare a unor copii speciali, trebuie să avem simţul umorului pentru a depăşi problemele, obstacolele sau momentele de descurajare cu care se confruntă din cînd în cînd. Umorul încurajează. S-a demonstrat că este una dintre cele mai stimulatoare unelte de care ne putem folosi pentru a-i învăţa pe alţii. („Excelenţa“, nr. 1/2008).
Specialista formulează pentru educatori cinci reguli: 1) nu uita că e copil şi că are nevoie şi de activităţile vîrstei (joc); 2) laudă-i paşii chiar dacă sînt mici; 3) caută un profesor care să i se potrivească, să-i placă copilului; 4) nu căuta să-l suprasoliciţi, recunoaşte şi acceptă că uneori nu mai poate face faţă presiunii; 5) cînd negociezi cu el, nu uita că recompensa este şi materială, dar contează mai mult micile bucurii, micile răsplăţi care să-i umple sufletul de fericire: să iasă la joacă, să primească o mîncare preferată, o haină nouă etc.
Pentru părinţi şi profesori e recomandabilă, la nivele mai mari de vîrstă, cunoaşterea modelului celor trei inele aparţinînd lui Joseph Renzulli. Pe scurt, el sfătuieşte ca, atunci cînd va fi vorba despre alegerea unei profesii, sugestiile să fie făcute cu tact şi înţelegere: De exemplu, cu creativitate şi ambiţie putem găsi profesiuni manufacturiere ce nu solicită o inteligenţă deosebită. Cu inteligenţă şi ambiţie putem găsi profesii ce sînt bazate pe respectarea corectă a unor reguli, precum cea de jurist sau de contabil, care nu cer o creativitate deosebită. Cu inteligenţă şi creativitate putem descoperi profesii mai reflexive în care se lucrează în ritm propriu, precum cea de psiholog. De asemenea cu inteligenţă, dar fără creativitate şi ambiţie există profesii precum cea de bibliotecar sau de comerciant, ce utilizează o singură caracteristică dezvoltată. Cu ambiţie, dar fără creativitate şi inteligenţă înaltă putem găsi arii profesionale precum în industrie, la maşini de lucru unde această caracteristică este utilizată. Doar creativitatea fără ambiţie şi inteligenţă deosebită se valorifică în profesii precum grădinăritul sau moda vestimentară. Deşi se pot găsi cîmpuri de activitate în care aceste caracteristici să dea succes social este necesar ca să existe un înalt nivel de dezvoltare a cel puţin uneia dintre cele trei inele. Educaţia supradotaţilor oferă căi de valorificare şi stimulare a celor trei inele în mod diferenţiat în funcţie de bagajul natural al fiecărui copil. Acesta este şi motivul pentru care educaţia supradotaţilor poate deveni educaţia supradotării într-un învăţămînt de masă, prin programele de îmbogăţire. Utilitatea formulei celor trei inele este evidentă nu doar pentru identificarea caracteristicilor de performanţă ale copiilor, dar şi pentru orientarea eforturilor didactice în mod specific, astfel încît să poată permite ridicarea nivelului acestor caracteristici. De asemenea, este evidentă utilitatea formulei celor trei inele pentru orientarea profesională a copiilor conform cu caracteristicile proprii cele mai dezvoltate şi care le pot asigura cel mai mare succes profesional ulterior. Este important de ştiut cum se pot cupla caracteristicile celor trei inele cu cerinţele unor profesii pentru a se evita pe cît posibil atît inadaptarea socio-profesională, cît şi instabilitatea într-un cîmp profesional, ambele variante ducînd la eşec în loc de succes. (Idem).
Sînt încredinţat că fiecare copil vine pe lume cu haruri şi potenţiale specifice, fiindcă legea creaţiei dumnezeieşti cuprinde în formula unicităţii (omul e creat, după cum atestă Geneza „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“) o infinitate de căi de împlinire. Educaţia de excelenţă n-am înţeles-o, deci, drept una rezervată elitelor, fiind deschisă atît la intrare cît şi la ieşire, neoperînd discriminări rasiale, economice, sexuale, culturale, de localizare geografică etc. Altfel formulat, educaţia de excelenţă are caracter de masă, dar îşi propune programe individualizate, după o curriculă de nivel internaţional şi criterii evaluative comparabile, incluzînd accelerarea, îndrumarea, mentoratul şi avînd pus accentul principal pe crearea unui mediu formator armonios, echilibrat, bazat pe un personal nu numai competent, specializat, ci şi talentat, cu vocaţie.
Educaţia de excelenţă urmăreşte să creeze un mediu armonios pentru dezvoltarea inteligenţelor multiple, a creativităţii umane şi a realizării personale. Se porneşte de la potenţialul elevilor, educîndu-se autodescoperirea acestor disponibilităţi, iar prin exersarea lor creatoare tinzînd spre dezvoltarea interioară a unor motivaţii puternice întru progres real. E foarte importantă susţinerea continuităţii unor relaţii interpersonale armonioase şi îndeosebi familiale puternice bazate pe atitudini asertive. De asemenea, educaţia de excelenţă îşi propune să consolideze atitudini religios-morale şi intim legate de natură în sensul protejării ei şi al restabilirii echilibrului om-natură.
Toate acestea presupun, desigur, dezvoltarea unor competenţe generale şi specifice. Dintre acestea, profesorul Marian Staş (preşedintele Fundaţiei CODECS pentru Leadership, iniţiatorul unui programul intitulat „Şcoala pe bune“, www.lmt.ro) accentuează importanţa competenţelor transferabile preluînd definiţia din Transferable Skills Project: competenţe care, dezvoltate într-o situaţie particulară, pot fi transferate într-o altă situaţie. Ele sînt acele feluri de competenţe necesare pentru acţiunea eficientă a indivizilor nu numai la locul de muncă, dar şi în viaţă în general. Exemple de astfel de competenţe sînt lucrul în echipă, comunicarea, rezolvarea de probleme, planificarea. După Nelson Bolles (1996), competenţele transferabile sînt cele pe care toate formele de studiu, muncă şi carieră le au în comun. Astfel, ele au rolul de punţi între studiu şi muncă, între o carieră sau alta. („Excelenţa“ nr. 2/2008).
Amănunte se pot afla pe site http://www.supradotati.ro sau www.edu-gate.ro precum şi în publicaţia „Excelenţa“ (este postată şi la adresa indicată).
Înainte de a încheia această succintă prezentare, în loc de concluzie, voi cita îndemnul psihologului Anda Negru, la care invit să mediteze pe toţi cititorii care au avut răbdarea de a parcurge articolul de faţă: Nu uitaţi că în fiecare copil există un talent ascuns. Noi îi putem ajuta să înflorească. Chiar dacă nu ajunge la o fază maximă, e suficientă şi o reuşită de amator: iubirea pentru un sport, muzică sau alte activităţi intelectuale, înseamnă o existenţă mai bună, o viaţă mai frumoasă.
Mihai Floarea
ESEU
Despre conştiinţă
– în tradiţia creştină –
Conştiinţa este facultatea centrală a sufletului, este simbolul individualităţii umane. Unind mintea şi inima, ea este martorul interior al existenţei omului, dar şi observatorul care-l pune pe om în relaţie cu lumea exterioară; iar prin deschiderea ei spre cer întîlneşte influenţa harului. Conştiinţa stă, aşadar, în centrul unei cruci care defineşte unicitatea omului. Şi animalele pot avea o oarecare inteligenţă şi voinţă, centrate pe ceea ce se numeşte instinct, dar le lipseşte conştiinţa, singura care deschide sufletul omului spre cele patru (sau şase) zări. Prin ea îşi poate da seama omul că chipul lui Dumnezeu este în el, chiar dacă nu-l vedem, dar spre care aspirăm în dorinţa noastră de depăşire.
Şi în definiţiile dicţionarelor lingvistice găsim sensul conştiinţei legat de etimologia lui, atît în limba greacă = syn-eidesis, cît şi în cea latină = con-sciencia, subliniind apropierea cunoaşterii de ceea ce e în om sau în jurul lui. Astfel conştiinţa se poate referi la: ceea ce ştii în adîncul sufletului tău; ca o mărturie interioară că exişti ca eu, ca sine-însuţi; că ai conştiinţa individualităţii şi chiar a unicităţii tale în univers. În sens mai larg, conştiinţa are şi înţelesul de înţelegere, de judecată, de sentiment interior, iar în expresia – „libertate de conştiinţă“, termenul leagă cele două cel mai înalte valori umane.[2]
Poate părea curios, dar despre conştiinţă în sensul termenului arătat nu se vorbeşte în nici una din cele patru Evanghelii, iar termenul ca atare nu este folosit nici în textul grecesc, nici în cel latin al celor două confesiuni. Sînt unele situaţii în care Iisus vorbeşte în cuvinte care presupun conştiinţa ca subsumînd cunoaşterea sau ştiinţa sau înţelegerea, dar nu despre conştiinţă ca primă manifestare a sufletului uman, a omului ca om care se deosebeşte de animal.
Termenul conştiinţă şi cîteva din sensurile lui apar însă în Noul Testament în unele din pericopele Epistolelor sf. Pavel. Înainte de a vedea însă aceste texte, trebuie să spunem că termenul, dacă nu e exprimat ca atare, este subînţeles în Vechiul Testament încă de la facerea Omului, la începutul Cărţii Facerii (Geneza). De altfel, în sensul de referire la sine-însuşi sau la relaţia cu celălalt, conştiinţa este prezentă chiar în sînul Divinităţii, mai cu seamă al Divinităţi ca Treime. Căci ce este acea perihoreză, acea prezenţă a celor trei Persoane (Ipostasuri) divine, dacă nu conştiinţa împreună fiinţării. Părintele Stăniloaie spune „În unitatea desăvîrşită a Treimii, în conştiinţa fiecărui subiect trebuie să fie perfect cuprinse şi transparente conştiinţelor celorlalte două subiecte, şi prin aceasta, înseşi subiectele purtătoare ale lor“.[3]
Dar dacă se poate vorbi de conştiinţă în însăşi structura treimică a Fiinţei divine – şi cum ar putea fi altfel cînd Dumnezeu este atotştiutor sau cînd este totul în toate (panta en pasin) – apare implicit prezenţa conştiinţei la om, care e făcut după chipul şi asemănarea divină. Şi chiar dacă asemănarea a fost pierdută datorită dualităţii creaţiei şi deci şi a omului, conştiinţa a rămas. Urmărind începutul Genezei înţelegem că Dumnezeu l-a gîndit pe om ca o unitate: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră“ (Facerea 1,26), spune însuşi Dumnezeu. Dar povestitorul, profetul Moise, adaugă: „Şi l-a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, parte bărbătească şi parte femeiască l-a făcut.”[4] Ca subiectivitate pură, omul era gîndit după chipul şi asemănarea divină. Dar intrînd în creaţie, lui i-a rămas numai chipul, avînd ca posibilitate o structură duală masculină şi feminină, încă neactualizată. Adam, acel Adam Cadmon din Kabala, pare a nu fi fost cnştient la început de această dualitate, şi nici de multiplicitatea creaţiei. Şi totuşi, din moment ce i s-a dat puterea să numească toate animalele, rezultă că Adam a devenit conştient de existenţa lor, avînd şi conştiinţa numelui lor, ca expresie a caracteristicii fiecărei specii.
Această primă conştiinţă nu dispare, dar îşi lărgeşte semnificaţia, mergînd de la cunoaşterea chipului divin din el, la cunoaştere lumii în care trăieşte şi, în cele din urmă, la cunoaşterea partenerei sale de viaţă. Căci Eva fiind creată din Adam în timp ce dormea, deci într-o stare de inconştienţă, la trezire devine conştient de relaţia sa intimă cu aproapele, spunînd: „De data aceasta iată os din oasele mele şi carene din carnea mea.“ (Facerea 2,23).
S-ar putea spune că aceasta e conştiinţa bună care i-a fost dată omului de la creaţie, e darul cel mai preţios pe care l-a primit omul, odată cu el primind şi libertatea de a-l folosi în raiul în care fusese aşezat, putînd mînca din toţi pomii, afară de Pomul Cunoaşterii Binelui şi Răului.[5] Libertatea de conştiinţă a fost însă prost folosită de om, care s-a lăsat ademenit de Satana, apărut înaintea omului, şi a încălcat porunca divină. Răul s-a insinuat în Adam şi în Eva lui. Conştienţi de acest lucru, ei şi-au dat seama că sînt goi şi s-au ascuns. Spune Cartea Facerii: „Atunci amîndurora li s-au deschis ochii şi au cunoscut (au fost deci conştienţi) că erau goi… Şi au auzit glasul Domnului Dumnezeu: Adame, unde eşti ?… “.
Urmarea se ştie, dar noi nu vom continua istoria omenirii. Vom spune totuşi că, încă de la început, Dumnezeu i-a dat omului şi conştiinţa şi libertatea, dar folosindu-şi greşit libertatea, el şi-a dat seama, a fost deci conştient, că a păcătuit. Conştiinţa bună şi conştiinţa rea îl vor urmări pe om şi după izgonirea din rai, la primii oameni Abel şi Cain, şi apoi în toată istoria. Dar Dumnezeu i-a făgăduit omului un Mîntuitor, chiar pe fiul său, Iisus Hristos.
Şi atunci ne întrebăm de ce Iisus le vorbeşte în parabole, chiar şi apostolilor, şi cu atît mai mult mulţimilor, despre sensul şi importanţa conştiinţei ? Şi Iisus le spune, citîndu-l pe Isaia proorocul: „Pentru că inima acestui popor s-a împietrit şi urechile lor greu aud şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva ochii să vadă şi urechile să audă şi cu inima să înţeleagă (kardia synosin) să-şi revină şi Eu să-i vindec.“ (Mt.13,15). Înţelegerea nu este aşadar o calitate a mentalului, ci a inimii, pe care nici apostolii nu o aveau deschisă. De aceea, mai tîrziu, Iisus le zice: „Încă multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum. Dar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, El vă va călăuzi întru tot adevărul.“ (In.16,13). Şi cînd apostolii se arată nedumeriţi, El le răspunde: „Va veni ceasul cînd nu vă voi mai grăi în pilde, ci deschis vă voi vesti despre Tatăl.“ (In.16, 25). Aşadar, conştienţa şi înţelegerea apostolilor le va fi deplină doar odată cu coborîrea Sf. Duh.
Pînă atunci, cînd El e întrebat de femeia samarineancă cine este „Mesia care se cheamă Hristos“, Iisus îi răspunde: „Eu sînt, Cel care îţi grăieşte.“ (In.4,26). De asemenea, cînd fariseii îl întreabă „Cine eşti tu? Iisus le răspunde: „dacă nu veţi crede că Eu sînt, în păcatele voastre veţi muri“ (In. 8,24). Şi în alte momente Iisus dă acest răspuns: Eu sînt. În fond, este acelaşi răspuns pe care-l dă Domnul Dumnezeu lui Moise, după episodul Rugului Aprins: „Eu sînt Cel ce sînt“ (Ieş. 3,14), pentru că Dumnezeu nu se poate defini decît prin El însuş, fiind Conştiinţa supremă. Dar atunci cînd se referă la creaţie, Iisus îşi adaugă unele atribute ca: Eu sînt păstorul Cel bun, Eu sînt viţa de vie, Eu sînt Calea, Adevărul şi Viaţa, etc., simboluri care desăvîrşesc faţă de lume Conştiinţa divină, conştiinţă pe care o vor înţelege şi apostolii după coborîrea Sf. Duh.
*
În afară de Evanghelia lui Ioan unde conştiinţa apare ca simbol sau ca înţelegere (noesosin) (In. 12,40), termenul respectiv, syneidesis, mai apare în Noul Testament numai la Pavel, aşa cum s-a mai spus. De ce ? Poate pentru că apostolul n-a fost în ziua Cincizecimii la coborîrea Sf. Duh şi a căpătat această conştiinţă la răpirea lui în al treilea Cer. „Şi-l ştiu pe acest om (…) că a fost în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu-i e îngăduit omului să le grăiască.“ (2 Cor. 12,3-4). Botezîndu-se, Pavel devine conştient de misiunea lui de a transmite neamurilor, prin conştiinţa dată lui de Sf. Duh, credinţa în Hristos.
În epistola către Romani, Pavel scrie: „Spun adevărul în Hristos, nu mint, împreună cu mine mărturiseşte conştiinţa mea (syneideseos; conscientia) întru Duhul Sfînt“ (Rom. 9,1). Aici e vorba de conştiinţa duhovnicească, transmisă prin Duhul Sfînt. Despre aceeaşi conştiinţă vorbeşte Pavel şi în epistola a doua către Corintheni: „Căci lauda noastră aceasta este: mărturia conştiinţei noastre (syneideseos) că ne-am purtat în lume, şi mai ales între voi, întru sfinţenia şi curăţia care vin de la Dumnezeu, şi nu întru înţelepciunea pămîntească, ci întru harul lui Dumnezeu.“ (2 Cor. 1,12).
Dar o conştiinţă pămîntească, o conştiinţă a sufletului are fiecare om, aşa cum afirmă Pavel despre păgîni: „Ei (păgînii) arată fapta legii în inimile lor prin mărturia conştiinţei (syneideseos) şi prin judecăţile (cugetările – logismon) lor care îi învinuiesc sau chiar îi apără.“ (Rom. 2,15). Aici e vorba mai degrabă de conştiinţa morală, de o conştiinţă a sufletului care vine din inimă.
Despre conştiinţă şi credinţă întîlnim un pasaj şi în prima epistolă către Timotei, căruia Pavel îi încredinţează, potrivit poeţilor, să lupte lupta cea bună, „avînd credinţa şi conştiinţa bună (agaden syneidesis). Pe acesta (din urmă) lepădînd-o unii, şi-au pierdut credinţa (pistin)“ (1 Tim. 1,18-19).
Tot despre conştiinţa rea spune Pavel: „Pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimic nu e curat; dimpotrivă, lor li s-a întinat şi mintea (nous) şi conştiinţa (syneidesis). Apare evident că mintea şi conştiinţa nu sînt acelaşi lucru, conştiinţa putînd fi mai imprtantă decît mintea şi conştiinţa nu sînt acelaşi lucru, conştiinţa putînd fi mai importantă decît mintea, deşi ambele în acest caz au doar o semnificaţie psihică, deci pămîntească.
În sfîrşit, şi apostolul Petru foloseşte termenul conştiinţă vorbind despre botez:„ca făgăduirea către Dumnezeu a conştiinţei celei bune (syneideeos agates), prin învierea lui Hristos.“ (1 Petru 3,21).
Iar legătura între conştiinţă şi adevăr este subliniată de Pavel cînd spune: „prin arătarea adevărului făcîndu-ne cunoscuţi oricărei conştiinţe omeneşti în faţa lui Dumnezeu.“ (2 Cor. 4,2).
Desigur, prin aceste cîteva citate n-am epuizat sensul conştiinţei în epistolele pauline, dar principalele semnificaţii ar putea fi sintetizate astfel:
- există o conştiinţă duhovnicească (sau spirituală) prin care Sfîntul Duh coboară în inima omului, ca şi în mintea lui, susţinînd acea credinţă puternică ce poate merge pînă la sfinţenie.
- o conştiinţă pămîntească (psihică) are orice om normal (firesc) – chiar cel păgîn – prin care înţelege şi urmează o lege, dar o şi poate încălca atunci cînd e dominat de conştiinţa rea a omului păcătos.
- în înţelesul obişnuit, sufletesc (psihologic) conştiinţa este, aşadar, prima caracteristică a individualităţii omului, ca om care se cunoaşte pe sine şi cunoaşte lumea în care trăieşte. În sens superior, omul simte şi nevoia unei realizări spirituale, nevoia dumnezeirii, pe care n-o poate avea, în plinătatea ei, decît prin coborîrea harului asupra conştiinţei. Într-o expresie contemporană, e vorba de om ca individualitate şi de om ca personalitate (persoană).
- există o legătură strînsă între credinţă şi conştiinţă, ca şi între libertate şi conştiinţă, care nu pot urca spre dumnezeire fără ajutorul harului. Aşa cum spune Iisus, „Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi.“ (In. 8,32).
*
După epistolele Sf. Pavel, problema conştiinţei în creştinism este din ce în ce mai bine cunoscută, atît de sfinţii Părinţi, dar şi de gînditori şi teologi creştini, pînă în contemporaneitate, din care vom cita cîteva exemple.
Sf. Ioan Hrisostom se referă la aspectul moral al „conştiinţei noastre care nu are a ne condamna pe noi ca pe unii care am fi umblat cu fapte rele“. În schimb, Sf. Simeon Noul Teolog vorbeşte despre conştiinţa duhovnicească spunînd: „Iar cînd se vor deschide cărţile conştiinţei sfinţilor va străluci Hristos Dumnezeu Cel ascuns acum între ei. (…). Ascultaţi şi înţelegeţi, părinţi, cuvintele dumnezeieşti şi veţi cunoaşte unirea înfăptuită întru conştiinţa şi întru toată simţirea şi încercarea şi vederea.“ (Imnul 34).
La care traducătorul, păr. D. Stăniloaie comentează : „În acest Imn, Sf. Simeon apără cea mai scumpă teză a lui: că unirea cu Sf. Duh nu se poate realiza fără susţinerea ei conştientă (…). Sf. Simeon vede în conştiinţă semnul şi conştiinţa vieţii… Absenţa simţirii conştiente a unirii cu Dumnezeu ca şi absenţa conştientă despre existenţa lui Dumnezeu e echivalentă cu moartea.“ [6].
Foarte frumos spune Sf. Maxim Mărturisitorul că: „prin mărturia şi judecata sa conştiinţa săvîrşeşte o judecată înaintea Judecăţii“, fiind vorba desigur de Judecata de Apoi. Iisus însuşi spune: „Judecaţi-vă voi înşivă“.
Vorbind despre conştiinţă, M. Eckhart zice: „Omul trebuie să-şi folosească intelectul cu luare-aminte în toate faptele sale şi faţă de toate lucrurile; să aibă o conştiinţă intelectuală a sinelui şi a interiorităţii proprii, lăudîndu-l pe Dumnezeu din toate lucrurile şi în modul cel mai înalt cu putinţă.“[7].
Iar un teolog român contemporan, A. Scrima, dă o definiţie personală a conştiinţei: „Dorinţa îl presupune pe celălalt; dorinţa contează distanţa cu tendinţa depăşirii ei; dorinţa tinde să-l atingă pe celălalt, să se unească cu el, iar prezenţa celuilalt în mine însumi, sub forma dorinţei, se numeşte conştiinţă.”[8].
Aşadar, fără cele două mari daruri pe care le-a primit de la Dumnezeu, omul n-ar putea fi făptura desăvîrşită a creaţiei, căci fără conştiinţă n-ar fi putut s-şi folosească libertatea, iar fără libertate ar fi rămas în lume ca un rob. Avîndu-le pe amîndouă, el a putut să nădăjduiască să se întoarcă în rai. Dar prin moarte, sufletul îşi pierde libertatea; întrebare e dacă îi rămîne conştiinţa; o întrebare la care nu se poate răspunde decît după moarte, dar atunci nu mai putem răspunde. Misterul morţii nu poate fi depăşit… decît prin credinţă… prin credinţă în Înviere.
Addenda
a) Dacă sufletul e nemuritor, şi acest lucru e afirmat de toate scrierile din aria creştină, marea întrebare care se pune este dacă după moarte, în infern (sau în purgatoriu, la catolici) şi în rai, el îşi păstrează calitatea, în parte sau în total sau altfel, care se cheamă conştiinţă. Faptul nu se afirmă direct în niciun text scripturistic şi în niciuna dintre profeţiile lui Iisus, căci afară de El nimeni n-a înviat şi nu s-a întors din moarte. Existenţa conştiinţei după moarte poate fi dedusă indirect din cîteva pasaje evanghelice:
- Iisus vorbind despre judecata personală şi despre Judecata de Apoi, rezultă că în şi între aceste judecăţi sufletele sînt conştiente şi pot răspunde, fiind împărţite în două cete, a caprelor şi oilor, primele pedepsite şi celelalte răsplătite.
- atunci cînd Iisus este întrebat de Saduchei despre moarte şi căsătorie, El le răspunde că „la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu din cer.“ (Mt. 22,30).
- în parabola bogatului şi a săracului Lazăr e vorba de un dialog între sufletul bogatului care e în iad şi Avraam, care e în rai şi în sînul căruia se odihneşte sufletul săracului; deci orice dialog presupune conştienţă şi comunicare.
- faptul că starea sufletelor se poate îmbunătăţii după moarte prin pocăinţă şi rugăciunile celor din viaţă pentru ele, presupune o conştienţă după moarte.
- credinţa în Învierea morţilor, într-un suflet şi un corp duhovnicesc (corp glorios) nu se poate înţelege dacă sufletul înviat nu are conştiinţa învierii sale. Învierea şi arătările lui Iisus sînt o realitate pe care credinţa noastră nu o poate nega.
b) În psihologia contemporană, pe lîngă conştiinţa normală (psihică), ştiinţa vorbeşte de o subconştiinţă, căreia i se dă o importanţă deosebită în psihanaliză (K. G. Yung) – ca simbol al coborîrii în infern. În schimb nu se vorbeşte nimic despre o supraconştiinţă, ca un corespondent al cunoştinţei duhovniceşti. Iar conştiinţa tanspersonală, despre care s-a scris în ultimele decenii (Ch. Tart; E. Graf etc.) este tot o conştiinţă individuală, poate doar mai transparentă spre lumea subtilă, dar nu spre cea spirituală.
Florin Mihăescu
LITERATURĂ ŞI RELIGIE
„Doamne, să văd!“
Oare ce a trăit omul acela care, aruncat fiind în scăldătoarea Siluamului, la porunca Mîntuitorului Hristos, acesta a început să vadă?
Cît de îndepărtaţi sîntem şi noi de adevărata lumină şi de puterea de a vedea. Cît de mult ne dorim uneori, ca aruncaţi în scăldătoarea acestei lumi, să putem vedea înţelesul ei, să putem trăi viaţa care duce la înviere.
Viaţa, în limitarea ei, prin concretul pe care îl traversează, impune bariere de netrecut omului, care se mulţumeşte doar cu puterea de sugerare a concretului. Asemeni orbului de dinainte de marea întîlnire cu adevărul vieţii, trăim şi noi în concretul care se face drum cu paşi număraţi, călcat de la un loc la altul.
Cît de curat trebuie să fi fost omul acela în inimă, de s-a bucurat de o asemenea măreţie, încat gloria lui Dumnezeu s-a arătat prin el. Cît de mare a fost umilirea şi părăsirea lui şi cît de nevinovat era, de Mîntuitorul Hristos şi-a arătat grandoarea şi măreţia prin el. Cît de mari i-au fost durerea şi suferinţa lui dar în aceeaşi măsură şi bucuria şi fericirea lui la întîlnirea magnifică cu lumina luminii, cu Fiul Omului.
„Crezi tu în Fiul Omului ?
Cine este Acela, să mă închin Lui ?
Cel ce-ţi vorbeşte, cel din faţa ta! “
Magnific dialog ce traversează toate timpurile istoriei, pînă în străfundurile inimii noastre.
Omul de astăzi trăieşte în spaţii limitate şi mici, strîmte şi aglomerate. Conectat la aparate de dimineaţă pînă seara, se pare că singura lui preocupare silită sau acceptată de bună voie este aceea de a face ca un sistem foarte bine gîndit de alţii asemenea lui, să funcţioneze.
Orbirea spirituală se aşterne tot mai mult pe sufletele noastre, ca o rugină pe metalele preţioase, prin însigurare, izolare şi frică de a-ţi mai face prieteni. Omul de astăzi nu mai are prieteni, are relaţii pe care să se bazeze în caz de…
Diferenţierea nu se mai face prin a fi, ci prin a avea. Finitudinea lumii se face prezentă în om nu prin puterea de a o cunoaşte, ci prin spaţiul sufletesc limitat pe care îl trăieşte.
Prin nevoia de a extinde limitarea lăuntrică impusă de multe ori cu bună voie, diferenţierile apar doar acolo unde interesele predomină în a stăpîni exteriorul care limitează şi mai mult prin hazardul său.
Unde sîntem în limitarea lumii, oare nu cumva aceste limitări ni le punem singuri stînd cu spatele la Adevar, Cale şi Viaţă, refuzînd într-o manieră atîta de încăpăţînată să privim într-un anumit loc al inimii şi al sufletului care este etern şi acolo să zicem: „Doamne, să văd!“
Oare ce a trăit omul acela orb care nu numai că a văzut lumea, dar L-a văzut pe Cel care îi dăduse lumina ochilor şi puterea vederii. L-a văzut pe El, pe Cel nespus de minunat, a văzut frumuseţea lumii. Lumea exterioară o vedem cu toţii, pentru că nu sîntem orbi, dar omul acela a văzut lumea prin El. Oare cum am putea face să vedem şi noi lumea prin Mîntuitorul Hristos, scăpînd de orbirea lăuntrica , de orbirea sufletească care ne închide, care ne limitează. Mîntuitorul Iisus Hristos este lumina lumii, oare cum am putea face trecerea de la întunericul limitat al existenţei zilnice la nemărginirea lui Dumnezeu.
Şi totuşi noi avem sentimente: „Doamne, să văd!“
Sufletul…
Sufletul meu parcă e un cerc alb
Gîndurile curg libere
Ca nişte pete de culoare albastre
Cercul meu e alb
Şi e atît de larg
Şi e atît de adînc
Albul acela parcă
Mi se desface în aripi
Uneori…
Cînd gîndul e mai sălbatic
Ceva purpuriu începe să-mi
Nască în suflet
Ceva purpuriu…
Şi ceva alb, ca o sabie
Îmi taie de multe ori rîul,
Rîul meu de lumină
Şi apă… de lacrimi…
Cînd gîndul sălbatic
Urlă şi strigă …
O floare albastră coboară
În cercul meu alb
Şi o mînă care îi mîngîie
Frunzele… şi o gură…
Care-i sărută petalele
Şi-mi rosteşte uşor
Printr-un alt gînd purpuriu
Îmbinat cu lacrimi albe
„Primeşte pacea copilă!“
Există un tu
la care lumea să
privească
există un Tu
în jurul căruia
lumea se roteşte
El păşeşte tăcut
către fiecare privire
către fiecare pas
şi drumul lăsat
în urmă
devine lumina
ilinca nathanael
Căprioara
Ilinca era atît de fericită, în sfîrşit singură, departe de lume, în munţi, în seara de ajun, fără servici, fără colegi, fără maşini şi tramvaie. Numai mănăstirea cu zăpada care a cuprins-o în lumina nopţii. Numai ea şi cerul, ea şi copacii, ea şi albul zăpezii. Asta îşi dorise dintotdeauna să facă, să zboare, să rîdă, să alerge de una singură prin noaptea asta, prin ninsoarea asta care-i inunda ochii de atîta sclipire. Nicăieri nu mai văzuse atîta strălucire de culori aruncate pe zăpada care devenea purpurie, roşie, violet, roz, albastru ceresc, albastru azuriu, alb noptatec. Asta se întîmplase cu mult în urmă, atunci cînd era copil, numai atunci de anul nou sau de Crăciun sau iarna, avea puterea aceea de prunc, să se bucure de ceva atît de frumos, de minunat, de miraculous, ca zăpada care nu se mai termina să-i inunde ochii, chipul, hainele şi sufletul într-o stare de bucurie fără sfîrşit. Acum devenise pentru prima dată copil în adevăratul sens al cuvîntului. Parcă lumea în care trăise o făcuse să fie bătrînă , să îmbătrînească pur şi simplu înainte de vreme şi nu era vorba de o bătrîneţe a trupului ci de o bătrîneţe a sufletului ei, o bătrîneţe periculoasă.
Era aşa de aproape de zăpadă, încît, ajunsă în pădure, îşi dori să dispară pur şi simplu în albul acela care nu putea să fie decît puritatea lui Dumnezeu, atunci cînd El a făurit lumea aceasta cu tot ceea ce este pe ea. Îi venea să chiuie, îi venea să rîdă, dar nu putea cu glas tare, era singură şi atunci rîse cu sufletul ei de fecioară îndrăgostită de cer,de univers, de glorii, de măreţii fără seamăn, cu sufletul ei de mireasă fără mire.
Zăpada asta o îmbrăca pe ea şi tot sufletul ei într-o rochie albă a nunţii fără sfîrşit, de care nu mai putea şi nu mai voia să se dezbrace, pentru că ea se simţea acuma într-o lume fantastică. Cerul era pe pămînt, era ajunul, ceva se întîmplase în sufletul ei. Minunea asta de zi pe care o trăise, pe care o aşteptase să răsară, să se nască, să vină ca să o poată trăi, îi schimbase existenţa şi avea acum acea putere în ea, care nu-i mai dădea voie să mai sufere inutil. Copacii erau fraţii ei şi cerul pe care voia să-l atingă cu mîna, universul în care ar fi vrut să zboare. Văzu nişte flori care nu mai apucaseră să înflorească, erau de-a dreptul îngheţate şi se întristă puţin pentru că ea, se simţea asemenea lor, şi în inima ei nu mai apucaseră să înflorească multe alte lucruri, stări, idei, sentimente. Lumea în care trăia ea era aşa de ciudată, oamenii aveau relaţii nu mai aveau sentimente.
Acum era într-o altă lume fantastică, frumoasă, era lumea visului ei şi voia ca un miracol să i se întîmple din nou, să nu mai fie niciodată tristă, oricare ar fi fost viaţa ei, orice s-ar întîmpla pe lumea asta. Voia să aibă acest legămînt cu ea însăşi, că oricît de mare i-ar fi durerea, să-şi aducă aminte de noaptea aceasta trăită acum, înainte de marea zi a universului, cînd ceva miraculos s-a întîmplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi şi omenirea aceasta a putut să fie gîndită din altă perspectivă, decît aceea a morţii şi a autodistrugerii.
Dincolo de tot ceea ce trăim şi gîndim zilnic, frumuseţea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul şi cu totul unic, la această puritate pe care noi o putem trăi şi o putem simţi pentru că sîntem veşnici, pentru că El a vrut asta. O, cît de mult ar fi vrut să înţeleagă acest miracol al naşterii, al întrupării, dar mai ales al naşterii din nou, la o viaţă şi la o existenţă fără margini, care e una lăuntrică, ascunsă, tainică, şi numai întreaga tăcere a lumii o poate ascunde şi o poate descoperi.
Stînd aşa în noapte, rezemată de copacul care nu putea să fie decît martorul a ceea ce a fost, ceea ce va veni şi nu a fost încă, voia parcă mai mult să înţeleagă, să ştie, să simtă, să fie mai aproape de acel ceva neştiut care se ascunde nouă cu un alt înţeles al lumii. Puse urechea pe scoarţa copacului, voia să audă atunci în noaptea aceea cînd stelele şi luna erau lumînările aprinse care făceau zăpada să strălucească în mii de culori, voia să audă ceva să înţeleagă ceva miraculos, ceva cu totul şi cu totul nou în viaţa ei.
Stînd aşa cu urechea lipită de copac, mai întîi îi fuse frig, pentru că scoarţa era rece dar apoi începu să se încălzească şi parcă să fie mai bine, auzi o zbatere, ca un puls, ca o zvîcnire în trunchiul copacului, parcă ceva urca de jos în sus şi voia să ţîşnească în vîrtejuri de neînţeles şi îşi auzi, îşi simţi cum inima îi bate foarte tare. O emoţie a cuprins-o, simţea cum ceva de nepătruns în această lume trece prin tot ceea ce înseamnă copac, zăpadă, zi , noapte, soare, lună. Prinse copacul în braţe, copacul acesta era la fel de singur ca şi ea, în această pădure plină de copaci. Şi ea trăia într-o lume plină de oameni şi în felul acesta singurătatea îi era pe zi ce trece şi mai mare. De ce, pentru ce? Voia atunci să fie aşa ca şi copacul acesta pe care îl luase în braţe, apoi se sprijini de el, se lăsă să alunece pînă ce se rostogoli în zăpadă şi stătu aşa cu faţa în sus să privească cerul în noapte, luna şi stelele cum se rostogolesc pe el într-o mişcare statică. Dar pentru ea toate astea erau într-un dans, pentru că toate în felul lor încercau să strălucească mai tare pentru Cel Care le-au creat şi le-a făcut aşa de frumoase.
Vă daţi seama, în noaptea asta de Crăciun ceva miraculos se întîmplă pentru toată această ordine, pentru toată această măreţie pe care eu nu o pot înţelege“. Zăpada era aşa de moale , dar pe Ilinca o prinse frigul şi simţi nevoia să se scoale de jos, se rezemă din nou de tulpina copacului care o primise aşa de tăcut, să mediteze lîngă el şi-şi zise: „aici este starea mea cea mai înaltă, în forma asta eu pot să înţeleg ce este acest miracol al lumii care-l cuprinde în mărginirea ei pe Cel Care a creat această lume“.
Ilinca se uită din nou la cer şi la stele şi i se păru că o stea este şi mai mare şi mai mare şi mai aproape de ea, parcă vine spre ea, îi veni să rîdă de propria ei închipuire pentru că ea îşi întredeschise ochii intenţionat ca să poată să simtă această iluzie şi cum se juca aşa cu această lumină tainică a nopţii şi a stelelor, şi a zăpezii, deodată auzi un foşnet deosebit de lin. O tresărire şi un îngheţ o electrocutară de sus pînă jos şi un gînd o făcu să se cutremure: „un om!!“ Parcă cineva îi pătrunse taina, îi intrase cu brutalitate în sanctuarul ei, în labirintul ei, în ceea ce ea avea mai bun şi mai sfînt pe lumea asta, în taina asta în care ea cugeta la ceea ce este cel mai greu de înţeles, şi de neînţeles pe această lume, naşterea Lui, naşterea Lui care este aşa de tăcut, aşa de trist, aşa de măreţ, aşa de magnific, aşaaa de… nu întoarse capul, stătea lipită de copac, parcă ar fi vrut să se facă mică, mică de tot, să nu fie văzută, să nu fie simţită, îi era frică, foşnetul acela se mai auzi încă o dată aşa de lin în singurătatea ei mare, apoi tăcere, şi încă o dată… Ilinca privi înainte fără să clipească şi o văzu…cu capul înclinat spre ea, cu urechile mici, cu picioarele zvelte, cu trupul unduindu-se, cu blana perfectă, căprioara… se uita la Ilinca, şi Ilinca se uita la ea, erau amîndouă la fel de speriate şi la fel de libere, la fel de libereeeee… să primească şi să privească frumuseţea pădurii, frumuseţea lui Dumnezeu. Ilinca nu mai putea nici măcar să respire… nu voia să se mişte ca să o facă pe căprioară să se sperie şi să fugă… mai durară cîteva secunde în care Ilincăi îi era frică să facă un singur gest, căprioara întoarse capul în direcţia opusă, făcu un pas, mai făcu unul şi încă unul, după care dispăru printre copaci tot aşa de repede cum apăru.
Ilinca putu în sfîrşit să tragă aer în piept şi rămase mută de bucurie şi de atîta frumuseţe. Stătu aşa un timp fără să se gîndească la nimic, voia pur şi simplu să fie la fel ca zăpada, urmele lăsate de căprioară, copacul de care stătea rezemată, frunzele care nu mai căzuseră şi erau acoperite de albul acela proaspăt nins, ca stelele şi luna, ca ninsoarea care cădea peste ea aşa de lin, ca acest frig, ca această căldură pe care o trăia, ca această noapte, ca acest firesc care se naşte, care există, în această frumuseţe a Lui, care a creat tot şi în care El a venit să existe la fel cu noi.
Ilinca voia să fugă după căprioara aceea, voia să ia cu ea şi zăpada şi stelele şi tot, tot, şi le luă, pentru că atunci în noaptea aceea a înţeles că frumuseţea aceasta de aici şi de acum nu va putea fi niciodată distrusă, şi dacă sufletul poate să cuprindă în el această frumuseţe şi dacă El, cel nespus de minunat, a venit să locuiască în această minune a creaţiei sale, noi avem în noi ceva atît de măreţ, încît măreţia aceasta trebuie căutată de-a pururi pentru că este veşnică. Repetă aşa, într-una: „Dumnezeule, eşti măreţ!“ – asta îi venea să spună mereu, mereu, şi pentru că stătuse atît de mult în ninsoare, în noapte, o cuprinse dintr-odată frigul şi cu aceste cuvinte în gînd se îndreptă către interiorul mănăstiri cu fericirea că trăise un înţeles aşa de mare, încît avea să se hrănească din el toată viaţa. Ştia că frumuseţea aceasta nu va putea să o uite niciodată.
Ilinca zbura cu sufletul şi plutea cu trupul prin zăpada care îi îmbrăca paşii şi gîndurile în culorile ei transparente, spre mănăstirea de unde venise. Intră în biserică în haină de nuntă, pentru că începuse vecernia.
Cinci imagini ale conştiinţei
PRIMA IMAGINE
Repet cu încetinitorul pe ecranul imaginaţiei propria mea închipuire. Eu sînt într-o copilărie abstractă, care este una mentală, da, parcă aş vrea să fiu unul din copiii aceia de care vorbeşte Hristos, copiii aceia care cîntă în pieţe şi oamenii trec indiferenţi iar ei spun: „v-am cîntat din fluier şi nu aţi dansat“, nu v-aţi bucurat, nu aţi rîs, mai adaug eu.
Da, eram un copil, aveam o copilărie interioară atît de frumoasă şi eu mîncam, mîncam, o mîncare bună, albă , parcă era mană cerească şi eram în pustiu, dar în pustiul acesta era cineva prezent, deosebit de bun, de zîmbitor, de cald, de copilăros, care ştie să fie prezent doar printr-un zîmbet, pe care nu-l mai poţi uita şi eu l-am chemat la masa mea. El a zîmbit şi eu am zîmbit, ne-am întîlnit amîndoi zîmbetele şi ne-am aşezat împreună la masa aceea.
Sîntem în deşert şi eu am mîncare şi apă, vine el ostenit, zîmbitor, iubitor, eu sînt un copil. Eu am mîncarea aceea bună, bună de tot, care este o mîncare cerească. Iar eu îl invit să ia de la mine, să mănînce împreună cu mine. Dar el vine, se apropie de mine şi cu un prim gest mă îmbrăţişează, mă sărută frăţeşte pe frunte, pe faţă şi-mi strînge mîna în sens de mulţumire şi de prietenie, după aceea îmi ia toată mîncarea, o mănîncă toată, bea toată apa şi mie nu-mi vine să cred că mănîncă tot, fără să întrebe dacă eu am mîncat, fără să mă întrebe dacă nu-mi este sete, dacă am băut apa. Şi eu nu am putere să-l opresc , nu-i zic nimic, nu-l opresc, mie gestul lui mi se pare cutremurător. Pleacă fără să-mi mulţumească, apoi se întoarce, fărîmînd farfuria, rupîndu-mi pătura pe care stau. M-am aşezat pe nisip şi el mi-a tras o palmă peste obrazul stîng, încă o palmă peste obrazul drept, un picior în burtă şi cu o privire dispreţuitoare, oribilă mă scuipă în faţă iar eu îngheţ, nu atît de loviturile lui cît de privirile lui.
IMAGINEA A DOUA
Rămîn răvăşită în drum, avînd în memorie primul lui gest, al zîmbetului, al strîngerii de mînă, al sărutului pe obraz, acea căldură a respiraţiei şi a mîinii care mi-a strîns mîna, într-un gest prietenesc, şi cad în stare de vis, pentru că nu pot suferi o asemenea stare de fapt a realităţii. Privirea aceea demonică pe care el o poartă în gestul lui, îmi persistă în ochi şi-mi taie privirea mea, pînă nu mai pot vedea soarele, luna, nisipul cald pe care eu stau. Totul merge pînă la mutilare, pînă la anihilare. Şi conştiinţa mea ca să poată accepta asemenea realitate exagerează, exagerează. Totul devine dintr-o dată hiperbolic. El devine un munte care are un singur ochi, un ciclop, cu o lumină roşie care mă anihilează, nu mai pot gîndi. Pe jos numai cioburi din vasele mele, bucăţi din pătura ruptă, şi bucăţi din conştiinţa mea, care a primit pentru prima dată în ea ura. Da, şi totul se petrece în mine cu încetinitorul, eu parcă plutesc, iar el dispare ca şi cînd niciodată nu ar fi fost, dar rămîne în mine parcă veşnic.
Am rămas leşinată în nisip, dar am încercat să scriu cu degetul pe nisip, desenam în cercuri, asemeni privirii mele care se învîrtea în gol, asemeni gîndurilor mele cere se învîrteau într-un cerc haotic. Nu mă puteam scula de jos, deliram. Trăiam acest gest care este unul al urii, o muţenie a cuvîntului meu lăuntric, iar o trecere atît de bruscă de la bine la rău, nu poate fi decît ceva demonic.
Tot ce atinge el cu privirile sale murdăreşte, distruge, tocmai pentru că gesturile lui, gîndurile lui sînt demonice. Egoismul are ceva demonic în el. O, Doamne, cînd mă ridic de jos, cu încetinitorul, văd totul în jurul meu altfel, deşi nimic nu s-a schimbat. Totul este la fel. Dar eu în conştiinţa mea sînt alta, parcă aş fi fost în pustiu şi aş fi fost lovită de duhul răutăţii. Nisipul este acelaşi. Cerul este acelaşi. Dar eu nu mai sînt aceeaşi, mîncarea nu mai este aceeaşi. Nu mai este aceeaşi nici farfuria şi nici covorul pe care stăteam. Acum sînt cioburi pe jos. Eu sînt flămîndă, aproape să leşin şi am în mine culoarea urii. Da, Dumnezeul meu, urăsc!!!!!
IMAGINEA A TREIA
Leşin şi visez o scară pe care trebuie să urc. Simt că dacă o pot urca, ajung la prima imagine şi voi putea schimba această trăire a dezastrului şi a foamei. O scară pe care eu o văd cu multe trepte şi eu chiar urc pe ea, urc. Dar cine îmi dă putere să urc, cine? Fiecare bucată de ură pe care o rup şi o las să cadă în jos, în neant, acest efort al rupturii, mă înalţă pe o noua treapta. Eu parcă aş fi încadrată într-un paralelipiped de piatră şi piatra aceasta gri şi murdară înseamnă ura. Dacă dau jos cîte o bucată din acest trup diform în lumea visului, în realitatea minţii înseamnă că am urcat o treaptă. Da, da, am urcat încă o treaptă! Nu mai sînt în deşert, sînt într-o altă realitate, într-o altă existenţă a minţii. Ura prin acest trup de piatră mi-a prins copilăria prizonieră. Nu există uşi, nu există lacăte, doar cu puterea minţii trebuie să fărîm acest înveliş care mă îmbătrîneşte, care mă împiedică să vreau să urc scara copilăriei şi să mănînc pînă la urmă mîncarea care mi-a fost dăruită. Dar oare cînd voi ajunge acolo? Şi această imagine de chin al urcuşului este continuată cu o altă imagine.
IMAGINEA A PATRA
Eu ajung, ajung, ajung acolo unde totul îmi este pregătit. Exact aşa ca înainte. Faţa de masă albă, curată, mîncarea limpede, clară. Parcă totul acum este stabil, nimic nu mai este neclar, sînt un copil, dar copilăria îmi este ascunsă. Eu sînt îmbrăcată în haina maturităţii. Eu vin parcă de departe privind la hrana care îmi este pregătită de mult, de foarte de mult. Mă îndrept cu nerăbdare spre ea. Chiar o iau în mînă cu admiraţie, cu satisfacţie pentru că am ajuns în sfîrşit la ea. Dar privirea aceea demonică apare din nou cu învelişul de piatră, de ură, de bătrîneţe şi-mi este din nou teamă, teama mă cuprinde din nou şi pune stăpînire pe mine. Îmi este frică să duc mîncarea la gură, dar dintr-odată, nu-mi este teamă să privesc demonul în ochi, omul rău care este din nou prezent, din nou pregătit să ucidă, să lovească îl pot privi. De data aceasta omul are o armă ucigătoare în mîini. E pregătit să ucidă dacă mă ating de mîncarea aceea. Eu îmi dau seama cîtă nevoie am de ea, cît îmi este de necesară. Mîncarea aceasta mi-a fost dată din nou şi eu nu pot ajunge la ea, poate că nu pot să lupt pentru ea, m-am gîndit eu.
El vine spre mine aşa cum îl ştiu. Dar eu ştiu acum că acest zîmbet, că acest glas cald şi frumos care poartă în el culorile dragostei, acest zîmbet e gata să ucidă. Mă uit la omul hoţ care vrea să-şi însuşească ceea ce nu este al lui, ştiu ce va urma şi atunci îi dăruiesc lui mîncarea mea. I-o dau lui să o mănînce de bună voie chiar dacă eu pot muri dacă nu o am. El o mănîncă şi eu ştiu că după ce termină, flămînd va sparge farfuria şi mă va lovi. El face mereu acelaşi lucru. Nu se schimbă şi nu se satură niciodată, e mereu şi mereu flămînd! El însă trăieşte un fel de stare de indispoziţie pentru că nu mi-a mai luat mîncarea cu forţa ci i-am dat-o de bună voie şi acum simte nevoia să lovească, dar mult mai năpraznic.
În clipa în care e pregătit să lovească, în locul mesei ce mi-a fost pregătită apare scara luminoasă din mintea mea pe care eu trebuie să urc. Chiar dacă lipsa mîncării mă slăbeşte şi nu am forţa să urc, să mă îndrept către scară, chiar dacă trupul meu nu mă ajută de loc, mintea mea e mult mai puternică şi eu chiar pot să urc, pentru că eu ştiu că El, El, cel nevăzut este cu mine. Şi eu chiar urc! Parcă urc într-o altă lume, în care mîncarea aceea atît de bună şi de frumoasă şi dorită de mine şi de acel om, pentru mine şi pentru conştiinta mea nu mai era atît de importantă, nu-mi mai era necesară. Stam şi mă minunam, pentru că mîncarea aceea trebuia dăruită şi asta am şi făcut, dar cît de greu îmi venea să dăriuesc tocmai ceea ce mie îmi era atît de necesar!
Omul priveşte înmărmurit pentru că nu mai poate lovi. El priveşte la scara pe care eu am urcat şi eu privesc mirată la el pentru că el nu-mi mai poate devasta conştiinţa. Iar eu agăţată de această scară continui să dispar de la faţa lui, ca şi cînd nu aş fi fost niciodată. Eu dintr-o dată nu mai exist pentru el, de fapt el nu mai există pentru mine, pentru că eu sînt eliberată, el nu mai este în mine la nivelul memoriei, ca pînă acum, ci doar eu exist pentru el la nivelul mirării, şi el nu poate să mă uite.
Scara aceea mă duce departe, foarte departe, dacă eu urc pe treptele ei, urc într-o realitate în care amintirea răutăţii altora nu mai are nici o consistenţă. El pentru mine nu mai există. În schimb, el pe mine nu poate să mă uite, pentru că el poartă cu el, toate răutăţile lui la timpul prezent. Asta e pînă la urmă pedeapsa care se acutizează în timp.
IMAGINEA A CINCEA
Eu nu mai privesc înapoi şi numai el găseşte paralelipipedul de ură, gri, urît, de piatră, de pămînt, şi se cuibăreşte acolo ca într-o colibă. Îşi face casă în ura pe care eu am părăsit-o, în ura la care eu am renunţat. Ura a fost un trup pentru mine la care eu m-am desprins şi în care am reuşit să nu mai trăiesc. Dar el şi-a făcut din acel trup al meu, al urii mele, o colibă în care stă la pîndă ca să ucidă din nou pentru mîncarea pe care nu şi-o poate procura singur şi o doreşte mereu de la alţii.
MORALA
Pînă la urmă, ca să poţi fugi de rău trebuie mai întîi să te confrunţi cu el, să-l suporţi un timp cu tine după care el pur şi simplu dispare. Pentru omul care ţi-a făcut rău tu ai să exişti mereu la nivelul conştiinţei sale, de la un timp nu ai să mai pleci de la el, şi asta se va întîmpla tocmai atunci cînd tu l-ai uitat definitiv. El pentru tine nu mai există, dar de la un timp tu exişti pentru el veşnic, asta este pînă la urmă pedeapsa.
Victoriţa Duţu
Redacţia:
Mihai FLOAREA – tel. 031 410 7246; e-mail mihai.floarea53@yahoo.com
Constantin ROMAN – tel. 031 809 8832; e-mail romanconstantin@yahoo.fr
[1] Cum ştiu apropiaţii mei, după ce am participat la patru vacanţe de studii şi bune practici (la Deva, Sibiu, Braşov şi Sinaia) şi după absolvirea unor cursuri speciale sub conducerea unor pedagogi din Germania, în 1994-1995 am practicat un an de pedagogie Waldorf la nivelul gimnazial. De asemenea, am experimentat învăţămîntul diferenţiat în zona defavorizată a Pantelimonului, înfiinţînd o clasă specială, alcătuită majoritar din ţigani, spre a verifica principiile pedagogice iniţiate de Rudolf Steiner şi asociaţii. Concomitent, pentru elevii supradotaţi am iniţiat cenacluri pluridisciplinare, reviste şcolare („Icar“, „Aristarc“, „Super“, „Noi“, „Primul zbor“), lucrul în bibliotecă, ateliere de recondiţionat cărţi, jurnale ale clasei, cercuri de teatru, lucru individualizat, consultarea articolelor specializate din colecţiile revistelor „Limba şi literatura română“, „Adevărul literar şi artistic“, „România literară“, „Ziarul de duminică“, „Observator cultural“, consultarea lucrărilor proprii Iorgovan – mit, legendă baladă, Perspective critice şi Mic dicţionar de terminologie literară şi lingvistică, pregătire suplimentară, excursii tematice ori de relaxare etc.
[2] Şi în tradiţia hindusă termenul „conştiinţă“ (chit) apare într-o triadă de calităţi atribuită înseşi Fiinţei creatoare (Ishwara), alcătuită din Fiinţă-Conştiinţă-Beatitudine (Sat-Chit-Ananda), care, fără să fie ipostasiate (ca în creştinism), sunt totuşi trei atribute ale Fiinţei.
[3] Pr. D. Stăniloaie, Teologia dogmatică ortodoxă, Inst. Biblic, vol. I, p. 295.
[4] Parte bărbătească şi parte femeiască, şi nu bărbat şi femeie, ceea ce e incorect.
[5] În realitate acest pom avea roade de două feluri, dar era un singur pom. Unitatea lui a fost stricată însă, căci sub influenţa Satanei, manifestându-şi libertatea, Eva a rupt rodul rău.
[6] Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti (trad. Pr. D. Stăniloaie, Craiova 1991).
[7] Meister Eckhart, Tratate. Cuvinte de învăţătură, Humanitas 2007.
[8] Pr. A. Scrima, Experienţa spirituală şi limbajele ei, Humanitas 2007.
Publicat de euxin 
